Principiile dreptului societăților la cinci ani după instalarea crizei economice în România (II)
12 decembrie 2013 | Gheorghe PIPEREA
* Analiza pe larg a problematicii societatilor face obiectul celei de a cincea editii a comentariilor Legii nr. 31/1990, care va aparea la C.H. Beck in primul trimestru al anului 2014 (autori: St. Carpenaru, S. David, Ghe. Piperea)
Notiunea de interes al societatii trebuie inteleasa in sensul de interes centrat pe intreprinderea societatii, un interes colectiv al asociatilor, al actionarilor si al actionarilor indirecti. Toate aceste persoane, prin investitia lor ireversibila in societate, s-au facut dependenti, chiar si partial, de afacerea societatii si, de aceea, acest interes ii tine laolalta, cu sau fara constiinta „solidaritatii” lor.
Interesul social include si interesul actionarilor indirecti (stakeholders), adica, al tuturor persoanelor interesate ca intreprinderea sa fie rentabila sau sa supravietuiasca. In aceasta clasa sunt inclusi, alaturi de colectivitatea asociatilor, grupul din care face parte societatea (persoanele care exercita controlul asupra grupului, afiliatii), creditorii (banci, furnizori de utilitati, furnizori obisnuiti, achizitori), salariatii, statul si comunitatile locale, intrucat fiecare dintre acestia, intr-o masura mai mica sau mai mare, au facut o investitie ireversibila (fie si partial) in intreprindere. In marile companii, interesul actionarilor indirecti este atit de important incit transcende interesului colectivitatii asociatilor, motiv pentru care intreprinderea poate fi cedata sau preluata, amiabil sau ostil, unui tert, care sa continue exploatarea sa eficienta.
Intr-adevar, acest interes colectiv, denumit de unii autori „spirit al stupului”[1], transcende interesele, individuale sau de grup ale asociatilor, actionarilor si actionarilor indirecti, facindu-i sa graviteze in jurul intreprinderii derulate de societate si tinindu-i laolalta.
Interesul individual sau de grup al actionarilor este o specie al acestui interes colectiv, care se manifesta, de regula, prin hotariri ale adunarilor generale. In principiu, interesul social este circumscris colectivitatii asociatilor. Intrucit hotaririle asociatilor se iau cu votul majoritatii, inseamna ca, in linii esentiale, interesul societatii este interesul asociatului/actionarului majoritar. Daca interesul social transcendent este genul, interesul colectiv al asociatilor este specia, interesul asociatului majoritar, care isi impune vointa prin vot in adunarea generala fiind realitatea (adeseori cinica). Principiul majoritatii nu trebuie, insa, folosit de asociatii care controleaza societatea pentru a-i expropria pe cei minoritari sau pentru a-i prejudicia pe actionarii indirecti. In acest caz am fi in prezenta unui abuz de majoritate, sanctionat de lege, tocmai pe motiv de incalcare a interesului social. Iar administratorii societatii, numiti si sustinuti de actionarii majoritari, pot fi facuti responsabili de prejudiciului cauzat societatii si, implicit, actionarilor, prin mecanismul actiunii in raspundere formulata in interes social de actionarii minoritari.
Fixarea notiunii de interes social este de natura a genera solutii eficiente pentru probleme care pot fi antrenate de conflictele intre asociati, precum si raspunsuri la necesitatea din ce in ce mai acuta a eficientizarii si a moralizarii functiei de manager de corporatie, interesul social fiind un concept esential al guvernarii corporatiste.
Interesul social este cauza actelor juridice ale administratorilor, incheiate in calitatea lor de purtatori ai vointei societatii. Intr-adevar, conform art. 1914 alin. 1 Cciv, text aplicabil si societatilor guvernate de Legea nr. 31/1990, administratorul societatii poate face orice act de administrare in interesul societatii. Desi, conform art. 206 alin.1 Cciv, societatea, ca persoana juridica avind un scop lucrativ, poate face orice afacere si, in genere, orice act juridic, cu exceptia celor rezervate prin lege persoanelor fizice, totusi, reprezentantii legali ai societatii nu pot incheia acte juridice care sa incalce interesul social (cum, de altfel, nu pot incheia acte juridice care sa puna in practica o miza personala a administratorului). Incalcarea interesului societatii prin actul sau operatiunea efectuate de reprezentantul legal al societatii poate da nastere unei actiuni in nulitate absoluta, intrucit o astfel de nulitate releva o cauza ilicita. Buna sau reaua-credinta a tertilor contractanti nu mai au relevanta intr-o asemenea situatie, dar tertul va avea in contra asociatului culpabil o actiune in raspundere pentru daunele cauzate de constatarea nulitatii (care se vor putea adauga repunerii in situatia anterioara). Administratorul are obligatia esentiala de a urmari interesul societatii, motiv pentru care este tinut sa isi exercite mandatul cu loialitate si sa nu divulge informatiile confidentiale si secretele comerciale sau profesionale ale societatii, atit in timpul mandatului, cit si dupa expirarea acestuia. Considerind interesul societatii drept cauza (scopul) actului juridic incheiat de administrator, ar urma ca acest act juridic, incheiat cu nerespectarea interesului societatii, sa fie sanctionat cu nulitatea absoluta, dat fiind ca un astfel de act este lipsit de cauza. In cazul in care isi incalca obligatia de loialitate, administratorul nu numai ca raspunde patrimonial pentru acoperirea prejudiciului cauzat, dar el se expune si unor sanctiuni penale, precum si revocarii din functie. Neobservarea ori deturnarea interesului societatii poate provoca raspunderea patrimoniala sau chiar penala a administratorului. Deoarece administratorul nu incheie actele juridice ce tin de afacerea societatii in nume propriu, ci in numele si pe seama societatii, el fiind un mandatar, inseamna ca scopul acestor operatiuni il reprezinta satisfacerea intereselor societatii. Cand acest scop nu exista, este fals, ilicit sau imoral, intrucat interesul social este deturnat in interesul propriu al administratorului ori incalcat, actul juridic astfel incheiat este nul. Cauza actului juridic civil este analizata ca o conditie de valabilitate a acestuia si reprezinta scopul urmarit de partile actului juridic la incheierea acestuia (cauza finalis), mai precis motivul determinant al incheierii actului juridic, care se refera fie la insusirile unei prestatii, fie la calitatile unei persoane, cand e vorba de un contract cu caracter intuitu personae. Spre deosebire de scopul imediat (cauza proxima) al obligatiei, care este general si tipic pentru diferitele categorii de acte juridice, scopul mediat (cauza remota), adica motivul determinant al incheierii contractului, este concret si variabil, in functie de interesele partilor actului juridic civil. Obligatia fara cauza sau fondata pe o cauza falsa, ilicita sau imorala este nula. Cauza este nelicita cand este prohibita de legi sau cand este contrara bunelor moravuri si ordinii publice. Nu se poate deroga prin conventii de la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri. Atunci cind, cu toate aparentele unei legaturi obligationale, judecatorul va constata, dintr-o analiza a finalitatii (scopului) actului juridic, ca societatea s-a obligat fara cauza, fara scop, obligatia va fi privata de efecte juridice. Teoria deturnarii de putere[2] sustine ca puterea trebuie sa fie utilizata in vederea scopului pentru care a fost conferita ; daca puterea nu este utilizata in acest scop, legea nu mai este respectata in spiritul ei; daca nu s-au urmarit interesele societatii, decizia manageriala nu mai respecta scopul voit de legiuitor si ea poate fi anulata, cu consecinta nulitatii pentru lipsa, falsitatea sau iliceitatea unui act juridic incheiat de administrator incalcand interesul social. Intrucat conventia este valabila chiar si cind cauza nu este expresa, cauza fiind prezumata pana la proba contrarie, inseamna ca cel ce are interes sa rastoarne aceasta prezumtie trebuie sa faca dovada incalcarii sau deturnarii interesului social, adica a nelegalitatii sau imoralitatii cauzei. Conform regulilor regimului juridic al nulitatii absolute, oricine are interes, poate invoca nulitatea absoluta. Dar acest interes trebuie sa fie legal proteguit pentru a putea fi aparat. Din acest punct de vedere, interesul, ca element al actiunii civile, nu trebuie confundat cu interesul societatii. Instanta, in fata unei actiuni in constatarea nulitatii absolute a unui act juridic incheiat de administrator cu incalcarea interesului societatii are sarcina dificila de a stabili si circumscrie acest interes, pentru a putea trece la constatarea nulitatii pentru cauza ilicita a actului juridic.
In esenta, definirea interesului societatii ofera si solutia la problema existentei, legalitatii si moralitatii cauzei actului juridic.
Obligatia de loialitate (fidelitate) fata de societate, adica de urmarire a interesului societatii, rezulta si interdictia administratorului de a face concurenta societatii.
Urmarirea interesului social inseamna pentru asociati, actionari ai administratori, atit evitarea conflictelor de interese, cit si evitarea concurentei contra societatii.
Orice concurenta facuta de asociat societatii din care face parte, prin acte sau fapte savirsite pe cont propriu sau pe contul unui tert, este interzisa[3]. Aceeasi interdictie se extinde, de altfel, la orice alte operatiuni potential pagubitoare societatii, savirsite de asociat pe cont propriu sau pe contul unui tert. Diferenta intre operatiunile de concurenta interzisa si celalalte operatiuni potential pagubitoare este data de specificul afacerii preconizate de societate. Daca aceste afaceri nu se deruleaza pe aceeasi piata relevanta, nu mai suntem in prezenta unor fapte de concurenta interzisa, ci a unor delicte civile savirsite de asociat contra societatii. Spre exemplu, daca un notar sau un avocat face acte de comert in timp ce este asociat intr-o societate profesionala, el se poate pune in postura de a fi
incompatibil cu profesia de notar sau avocat, ceea ce ar putea duce la suspendarea sa din profesie si, implicit, la prejudicii pentru societatea profesionala. La fel, cind unul dintre asociati savirseste vreo contraventie sau infractiune care ar putea sa determine pagube pentru societate, prin simplul fapt ca societatea are caracter personal, pentru piata pe care se desfasoara actitivatea societatii putind sa aiba importanta deosebita un deficit de imagine al asociatului care sa se rasfringa asupra societatii. Sunt interzise si orice activitati pe cont propriu sau al unui tert care ar conduce la privarea societatii de bunurile, prestatiile si cunostintele specifice
la care asociatul s-a obligat.
Fixarea notiunii de interes social este importanta si in chestiunile ce tin de conflictele intre asociati, care pot duce la excluderea asociatilor sau, dupa caz, la dizolvarea societatii pentru disparitia spiritului de affectio societatis. Dizolvarea societatii pentru neintelegeri grave intre asociati trebuie sa ramina o solutie exceptionala, in extremis, aplicabila numai in lipsa unor remedii eficiente ale situatiei patologice de ruptura in care asociatii nu mai sunt ghidati de affectio societatis. Neintelegerile grave intre asociati apar atunci cind interesul social ajunge sa fie incalcat sau pus in umbra de interesele personale sau de grup ale asociatilor. Aceste disfunctionalitati sunt provocate fie prin intermediul administratorilor (care gestioneaza societatea si o reprezinta in raporturile cu tertii), fie direct de asociatii sau grupul de asociati respectivi (acestia preiau, in fapt, conducerea societatii, transformindu-se in administratori de fapt). Criteriul pe baza caruia se poate alege solutia optima este acela al interesului social. Daca este in interesul supravietuirii intreprinderii societatii, atunci se poate dispune ca remediu excluderea din societate a acelui asociat care a generat neintelegerile.
[1] M.Cozian, A.Viandier, p.151, precitat. Autorii il citeaza pe Maurice Maeterlink (La vie des abeilles).
[2] Pentru explicatii, a se vedea : G. Galasescu-Pyk, Aplicarea excesului de putere in materie de societati anonime, Revista de drept comercial 1934, p.588, citat in Codul comercial comentat, Ministerul Justitiei 1946, reeditat de Ed. Tribuna, Craiova, 1995, nota 6 de sub art.230 C.com.
[3] Desi poarta denumirea marginala de „obligatie de non-concurenta”, in realitate art. 1903 Cciv regelementeaza, la alin.1, teza I, o interdictie de concurenta, iar la alin.1 teza II si la alin. 2, o obligatie de fidelitate a asociatului fata de societate, obligatie care esteo consecinta a obligatiei de affectio societatis. Incalcarea acestei obligatii se sanctioneaza cu plata de daune, precum si cu retinerea de catre societate a eventualelor beneficii rezultate din operatiunile interzise. Adica, in cazul in care asociatul, in ciuda interdictiei concureaza societatea, o pagubeste sau o priveaza de bunuri, cunostinte sau prestatii ale asociatilor, beneficiile rezultate apartin societatii, iar daunele ce ar rezulta vor fi suportate de asociatul vinovat. Pe de alta parte, Codul civil permite asociatilor in societatile simple folosirea bunurilor sociale sau afondurilor comune. Pentru amanunte, a se vedea Gh. Piperea, in Fl. Baias si colectiv, Noul Cod civil, comentariu pe articole, CH Beck, 2012, p.1922-23.
prof. univ. dr. Gheorghe Piperea
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
