Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Reglementarea procedurii informării asupra avantajelor medierii şi principalele sale nereguli interpretative
16.12.2013 | Andreea DUMITRESCU

Intrată în vigoare în anul 2006, Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator a suferit de-a lungul timpului o serie de amânări şi modificări, producând efecte juridice depline de abia începând cu data de 1 august 2013.

Pe scurt, actul normativ introduce posibilitatea soluţionării unui număr mare de litigii pe calea medierii, procedură alternativă, definită de legiuitor ca „modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condțtii de neutralitate, imparțialitate, confidențialitate și având liberul consimțământ al părților”.

Din dorinţa de a implementa cât mai uşor şi cât mai rapid această instituţie, justificată empiric de necesitatea degrevării instanţelor de judecată de un aşa zis număr mare de dosare, alături de necesitatea alinierii legislaţiei naţionale la prevederile anumitor acte normative comunitare, în „componenţa” activităţii de mediere, astfel cum aceasta este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 192/2006, legiuitorul introduce şi procedura „informării privind avantajele medierii”.

Reglementată de art. 2 al. (1) şi respectiv art. 43 din Legea nr.192/2006, informarea privind avantajele medierii reprezintă o procedură distinctă, prealabilă, care precede medierea propriu-zisă şi care, în lumina textelor legale citate mai sus, devine obligatorie, tot ca procedură prealabilă, pentru majoritatea cererilor de chemare în judecată, introduse ulterior datei de 1 august 2013.

Obligativitatea parcurgerii procedurii privind informarea asupra avantajelor medierii a fost introdusă iniţial prin Legea nr. 115/2012, act modificator al Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator şi programată pentru data de 1 octombrie 2012. Prin mai multe acte normative modificatoare această dată a fost prorogată până la momentul intrării în vigoare a noului Cod de Procedură Civilă.

Astfel, începând cu februarie 2013, procedura informării privind avantajele medierii devine obligatorie, fără însă să existe şi o sancţiune specifică pentru neefectuarea acesteia, cu excepţia amenzii prevăzute de art. 108 al. 1 pct. 1 lit. f) din vechiul Cod de Procedură Civilă, respectiv art. 187 al. 1 pct. 1 lit. f) din actualul Cod de Procedură Civilă.

Sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată în lipsa dovezii efectuării procedurii de informare fusese prevăzută de OUG nr. 90/2012, un alt act modificator al Legii nr. 192/2006, însă aplicarea acesteia a fost de asemenea amânată, iniţial până la intrarea în vigoare a noului Cod de Procedură Civilă şi ulterior până la data de 1 august 2013.

Astfel, ulterior datei de mai sus, Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator începe să producă efecte juridice în integralitatea sa, îndeplinirea procedurii de informare privind avantajele medierii condiţionând, sine die, admisibilitatea cererii de chemare în judecată (într-un număr covârşitor de materii).

O dată ce această procedură a început să fie aplicată, identificăm şi apariţia primelor lipsuri sau ambiguităţi ale Legii nr. 192/2006.

În acest context, o primă întrebare vizează domeniul de aplicare al procedurii de informare privind avantajele medierii, sau mai pe scurt, care sunt litigiile în care acest demers este obligatoriu?

Din simpla analiză a prevederilor Legii nr. 192/2006 constatăm că la acest moment informarea asupra avantajelor medierii este obligatorie pentru următoarele litigii: „a) în domeniul protecției consumatorilor, când consumatorul invocă existența unui prejudiciu, ca urmare a achiziționării unui produs sau unui serviciu defectuos, a nerespectării clauzelor contractuale ori garanțiilor acordate, a existenței unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori și operatorii economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute în legislația națională sau a Uniunii Europene în domeniul protecției consumatorilor;
b) în materia dreptului familiei, în situațiile prevăzute la art. 64;
c) în domeniul litigiilor privind posesia, grănițuirea, strămutarea de hotare, precum și în orice alte litigii care privesc raporturile de vecinătate;
d) în domeniul răspunderii profesionale în care poate fi angajată răspunderea profesională, respectiv cauzele de malpraxis, în măsura în care prin legi speciale nu este prevazută o altă procedură;
e) în litigiile de muncă izvorâte din încheierea, executarea și încetarea contractelor individuale de muncă;
f) în litigiile civile a căror valoarea este sub 50.000 lei, cu excepția litigiilor în care s-a pronunțat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvență, a acțiunilor referitoare la registrul comerțului și a cazurilor în care părțile aleg să recurgă la procedura prevazută la art. 1.013-1.024 sau la cea prevazută la art. 1.025-1.032 din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare.” (art. 60 ind. 1 din Legea nr. 192/2006).

Aşadar, legea exceptează în mod expres de la efectuarea procedurii informării acţiunile care au ca obiect ordonanţa de plată, cererile de valoare redusă şi litigiile civile a căror valoare este de peste 50 000 lei.

Totodată, din enumerarea prevăzută de art. 60 ind. 1 din Legea nr. 192/2006, enumerare care este limitativă, ope legis, observăm că procedura de informare nu se aplică cererilor formulate în materia contenciosului administrativ şi fiscal, cererilor de ordonanţă preşedinţială şi contestaţiilor la executare.

Din această perspectivă, o situaţie specială este regăsită la categoria de litigii menţionată la lit. b) a art. 60 ind. 1. Textul de lege amintit menţionează expres că procedura informării se aplică şi „în materia dreptului familiei, în situatiile prevazute la art. 64”, adică în litigiile care au ca obiect neînţelegerile dintre soţi cu privire la continuarea căsătoriei, partajul de bunuri comune, exercițiul drepturilor părintești; stabilirea domiciliului copiilor; contribuția părinţilor la întreținerea copiilor; orice alte neînțelegeri care apar în raporturile dintre soți cu privire la drepturile de care ei pot dispune potrivit legii, fără a distinge dacă demersul este obligatoriu doar în acţiunile de fond sau şi în cererile de ordonanţă preşedinţială formulate în domeniul dreptului familiei.

Într-o interpretare logico-gramaticală a formulării utilizate de legiuitor, şi reţinând însăşi esenţa instituiţiei ordonanţei preşedinţiale, reprezentată de „protejarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere”, opinăm că în materia dreptului familiei, efectuarea procedurii informării asupra beneficiilor medierii este obligatorie doar în litigiile de fond.

Cu toate acestea, pentru a înlătura orice dubiu cu privire la interpretarea şi aplicarea textului legal menţionat, considerăm că legiuitorul ar fi trebuit să facă o distincţie clară între litigiile din materia dreptului familiei care sunt acţiuni de fond şi cele care urmează calea ordonanţei preşedinţiale.

Sperăm însă că instanţele de judecată vor aplica în mod corect prevederile Legii nr. 192/2006, şi că nu se va ajunge în situaţii în care parcurgerea procedurii informării va fi solicitată în litigii în care aceasta nu este obligatorie.

O a doua chestiune de interes care vizează procedura informării cu privire la avantajele medierii se referă la persoana care are calitatea să realizeze acest demers.

Într-o primă reglementare, art. 2 din Legea nr. 192/2006 stipula, fără posibilitate de tăgadă, că activitatea de informare poate fi realizată exclusiv de către mediator. Ulterior, prin modificările aduse de Legea nr. 214/2013, legiuitorul a stabilit că această procedură poate fi realizată şi de către ”judecător, procuror, consilier juridic, avocat, notar, caz în care aceasta se atestă în scris”.

Aşadar, la acest moment, procedura informării cu privire la avantajele medierii poate fi realizată de toţi profesioniştii amintiţi mai sus, în conformitate cu prevederile Legii nr. 192/2006.

Trebuie însă reamintit că dispoziţiile Legii nr. 192/2006 califică această procedură ca fiind o etapă prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată, cu alte cuvinte, anterioară momentului în care cererea intră pe rolul instanţei de judecată. Reţinând acest aspect, constatăm că atribuţiile mediatorului (şi deci şi cele ale avocatului, consilierului juridic şi ale notarului) sunt clare şi se regăsesc în conţinutul Legii nr. 192/2006.

Nu putem spune acelaşi lucru în ceea ce priveşte rolul magistratului în desfăşurarea procedurii informării cu privire la avantajele medierii. Astfel, analizând prevederile actului normativ amintit, observăm că acesta conferă judecătorului sau procurorului atributul de a realiza procedura informării cu privire la avantajele medierii, lipsindu-i însă de instrumentele legale pentru a o îndeplini, care nu sunt reglementate nici de legea specială şi nici de normele procedural civile.

În concluzie, acest vid legislativ trebuie completat şi reglementat corespunzător într-un viitor apropiat.

O a treia problemă ce vizează aplicarea procedurii informării cu privire la avantajele medierii rezultă din interpretarea prevederilor art. 2 al. 1 ind. 2 şi 3 din Legea nr. 192/2006.

Stricto sensu, textul de lege amintit statuează: „(1^2) Instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, sau după declanşarea procesului până la termenul dat de instanţă în acest scop, pentru litigiile în materiile prevăzute de art. 60^1 alin. (1) lit. a) – f). (1^3). Efectuarea procedurii de informare asupra avantajelor medierii poate fi realizată de către judecător, procuror, consilier juridic, avocat, notar, caz în care aceasta se atestă în scris.”

Analizând textul de lege citat, care conferă prerogativa de a realiza procedura de informare asupra avantajelor medierii şi judecătorului sau procurorului şi care sancţionează neîndeplinirea acestei proceduri cu inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, se naşte următoarea întrebare : în contextul în care procedura de informare poate fi îndeplinită de însuşi judecătorul investit cu soluţionarea cererii de chemare în judecată, cât de inadmisibilă mai poate fi cererea de chemare în judecată în situaţia în care reclamantul nu a îndeplinit această procedură?

În opinia noastră, conţinutul art. 2 din Legea nr. 192/2006 poate da naştere la două interpretări, ceea ce determină incertitudinea magistratului investit cu soluţionarea cererii, cu consecinţa apariţiei unei practici judiciare contradictorii.

O primă interpretare ar fi aceea că, în situaţia în care dăm eficienţă prevederilor art. 2 al. 1 ind. 1 din lege, o cerere de chemare în judecată pentru care nu s-a făcut dovada parcurgerii procedurii prin certificatul sau prin procesul verbal emis de mediator (sau avocat, notar, consilier juridic) este inadmisibilă.

O a doua interpretare rezultă din coroborarea prevederilor art. 2 al. 1 ind. 2 şi 3 din lege, în conformitate cu care, am putea concluziona că, din moment ce procedura de informare poate fi realizată şi de judecător (care va acorda un termen în acest sens), o cerere de chemare în judecată introdusă în lipsa dovezii îndeplinirii procedurii de informare, este totuşi admisibilă.

Din această perspectivă, este interesat de urmărit atât care va fi interpretarea majoritară a instanţelor de judecată cât şi raţionamentele juridice care vor sta la baza soluţiilor pronunţate.

Cu toate acestea, cu scopul pronunţării unor sentinţe cât mai corecte, se impune ca şi acest aspect să fie clarificat de legiuitor într-un viitor cât mai apropiat. Chestiunile abordate mai sus constituie doar o parte dintre deficienţele identificate în conţinutul Legii nr. 192/2006, probleme care pot produce efecte asupra justiţiabililor, cu consecinţa încălcării dreptului la un proces echitabil

Actul a intrat în vigoare cu efecte depline de abia la data de 1 august 2013, însă, pe măsura cristalizării unei practici la nivelul instanţelor de judecată, vor mai fi scoase la lumină şi alte ambiguităţi, curiozităţi sau chiar lipsuri ale Legii nr. 192/2006. Pentru acest motiv, se impune reevaluarea conţinutului acesteia şi corelarea sa cu realitatea socio-juridică în care se doreşte a fi implementată.

Andreea DUMITRESCU
avocat, Baroul Argeş


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.