Concurența jurisdicțiilor internaționale
17 decembrie 2013 | Alin Samir ORGOAN
Dreptul internațional a demonstrat scepticilor natura sa juridică, impunându-se și construindu-se în jurul suveranităților statale. Un drept aparte, care părăsește logica sistemului juridic intern și care se bazează pe principii acceptate de comun acord în comunitatea internațională în urma evenimentelor istorice din secolul 20. Un drept născut dintr-un principiu empiric. Esența dreptului internațional este stabilirea și menținerea păcii și armoniei între State prin respectul reciproc al independenței fiecărui Stat care stabilește așadar la scară internațională egalitatea.
Pentru a înțelege specificitatea acestui drept, trebuie părăsită perspectiva obișnuită, tehnica comparației, și trebuie înțeles că subiectele inițiale ale dreptului au fost doar Statele. Bineînțeles, cu scurgerea anilor, dreptul, subiecții lui au evoluat și au intervenit schimbări de paradigmă și noi relații interstatale. Statele au creat jurisdicții, care spre deosebire de cele interne sunt diferite, fiind supuse principiului consensualismului. Dacă într-un sistem juridic intern un justițiabil nu poate să se sustragă justiției, în dreptul internațional, pentru ca un litigiu să fie analizat de o jurisdicție, se verifică, în primul rând, ca Statele în chestiune să fi consimțit în prealabil la competența jurisdicției internaționale.
În ultimii ani, a avut loc un fenomen destul de necontrolat de multiplicare a jurisdicțiilor internaționale. Interesul pentru această situație este generat de consecințele majore, o dată pentru că jurisdicțiile internaționale nu se află într-un raport de ierarhie, încă o dată din cauza specificității dreptului internațional. Această multiplicare se datorează Statelor care sunt autorii acestor jurisdicții, ea nu face decât să nască incoerențe și haos în jurisprudența internațională, decredibilizând dreptul internațional.
Termenul de concurență poate face trimitere la două aspecte, unul negativ care să pună accentul mai mult pe conflict, pe opoziție și unul pozitiv care să întărească sensul unei complementarități. Prin urmare, rămâne să stabilim care este raportul adevărat dintre aceste jurisdicții internaționale, dacă este unul cu aspect negativ, pozitiv sau mixt.
Interesul acestei problematici se datorează principiului de autonomie a acestor jurisdicții internaționale care poate crea situații conflictuale între soluțiile tribunalelor și care necesită anumite mecanisme pentru a amenaja acest principiu și pentru păstra un echilibru și o coerența a dreptului internațional.
Pentru a înțelege mai bine acest subiect și pentru a răspunde problematicii vom analiza în prima parte un principiu unic al dreptului internațional care controlează existența jurisdicțiilor internaționale și în a doua parte vom încerca să vedem amenajări ale acestui principiu prin existența unor clauze care vin în crearea unor raporturi de dependență între jurisdicțiile internaționale. După expunerea teoretică a acestor date, vom analiza și o situație absurdă la care duce concurența jurisdicțională organizată sub incidența acestor principii de drept internațional.
Autonomia între jurisdicțiile internaționale se traduce printr-o posibilitate de a cumula recursurile, dar dreptul internațional comportă de asemenea și excepții la această consecință, atenuând prin excepții cuprinse în clauze exprese în angajamentul internațional.
Principiul de autonomie a jurisdicțiilor internaționale
Dreptul internațional admite posibilitatea de a cumula recursurile în fața jurisdicțiilor internaționale. Pentru că părțile aleg liber jurisdicția la care să se adreseze și pentru că aceasta trebuie să-și aprecieze competența luând în considerare actul jurisdicțional care o fondează, jurisdicția nu poate să primească excepții de litispendență, ”nicio regulă internațională nu se opune ca un caz să fie purtat în fața unui tribunal pe motivul că acest caz ar fi fost mai înainte adus în fața unui alt tribunal înaintea cărui ar fi încă în curs, din momentul în care primul consideră că este de competența lui”[1].
Atunci când o parte invocă excepția de litispendență, jurisdicția va aprecia totuși dacă litigiul este efectiv în curs înaintea unei alte instanțe, dar controlul exersat asupra identității cauzei, asupra identității părților și asupra obiectului este strict și se ajunge aproape mereu la o decizie negativă.
Este considerată aceeași identitate de părți dacă aceleași persoane supun litigiul la două jurisdicții internaționale diferite, identitatea obiectului și acțiunilor vizează să prezinte aceleași cereri, identitatea cauzei și reclamației se referă la aceleași fapte sau aceleași mijloace de drept invocate[2].
În ipoteză, rare cazuri în care litispendența este constatată, ea nu determină, în absența unei reguli speciale, nici inadmisibilitatea reclamației, nici chiar obligația de a suspenda judecata care este lăsată la aprecierea discreționară a Tribunalului. În absența dispozițiilor exprese, litispendența nu este niciodată admisă. Ea poate să fie luată în considerare doar pentru buna administrare a procesului sau pentru interpretarea unui angajament jurisidicțional cu scopul de a descoperi o excepție de recus paralel (o jurisidicție de competența generală va putea să ia în considerare competența unui tribunal special pentru a interpreta propriul său angajament jurisdicțional care ar lăsa de înțeles excluderea competenței sale în caz de recurs paralel).
Mecanisme juridice pentru amenajarea principiului de autonomie
Cumulul de proceduri poate fi evitat prin mai multe mecanisme: prin introducerea unei clauze electa una via, unei excepții de recurs paralel, sau unor excepții de litispendență și non bis in idem. Aceste clauze trebuie să fie exprese în conținutul angajamentului jurisdicțional și de asemenea pentru a fi efective, jurisprudența a stabilit trei criterii numite și tripla identitate a părților, a obiectului și a cauzei. Critica acestei triple identități este abordarea formalistă a controlului și nu cea finalistă.
Excepția electa una via
Aceasta trebuie introdusă în angajamentele jurisdicționale internaționale pentru a evita cumulul de proceduri internaționale. O asemenea clauză este indicată și chiar deseori prezentă în instrumentele internaționale relative dreptului de schimburi (articolul 2005 ALENA[3] care impune alegerea unei proceduri pe care ea o organizează sau procedura OMC[4]), dreptului investițiilor (Tratatul bilateral de investiții impune adesea alegerea diferitelor proceduri arbitrale CIRDI[5], CNUDCI[6]).
Excepția de recurs paralel
Este important să identificăm ceea ce a fost atribuit fiecărei jurisdicții, independent una de cealaltă. Tribunalul sesizat va putea aprecia competența altei jurisdicții pe fondul examenului competenței sale și va putea refuza să cunoască cazurile care le va considera că aparțin altui tribunal, însă doar competența fiecărui tribunal sesizat poate să țină cont de angajamentul jurisdicțional al altui tribunal pentru a-l interpreta pe al său, el se va declara incompetent dacă estimează că acel caz nu intră în mandatul său sub riscul unei declarații de incompetență paralelă a altui tribunal.
În excepția de recurs paralel este vorba de competența pe care ar fi avut-o tribunalul dacă recursul paralel nu ar fi fost instituit. Excepția aceasta are o importanță considerabilă pentru aprecierea competenței jurisdicțiilor față de competența generală. Angajamentul lor poate să fie interpretat ca excluzând competența jurisdicției generale în cazul existenței unei jurisdicții concurente speciale, fie că ea a fost sau nu sesizată. Această interpretare nu este reținută decât dacă jurisdicția internațională are garanții suficiente pentru a evita un conflict negativ de competență[7].
Excepțiile de litispendență și non bis in idem
Imposibilitatea de a ridica excepția de litispendență sau non bis in idem, în absența unei clauze speciale este compensată în domeniul protecției jurisdicționale a drepturilor omului prin introducerea de dispoziții speciale. Exemplu este articolul 35§2 al CEDO care exclude admisibilitatea unei cereri individuale atunci când aceasta este în esență aceeași cu o altă cerere supusă unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de regularizare. Alt exemplu, Statele europene au emis rezerve la Protocolul adițional Pactului Națiunilor Unite pentru a împiedica Comitetul drepturilor omului să cunoască cazurile deja supuse jurisdicțiilor europene. Efectul excepțiilor precedent expuse este lărgit pentru că este suficient ca o cerere să fie în esența aceeași: de unde deducem o suplețe în examenul analizării criteriilor tradiționale de litispendență.
Fiasco pe seama autonomiei jurisdicționale
În ciuda acestor mecanisme menite să tempereze principiul autonomiei jurisdicționale, abordarea formalistă a jurisdicțiilor în urma controlului celor trei criterii pentru a accepta vreo excepție de litispendență, recurs paralel sau electa una via este una strictă care lasă rareori ocazia acestor clauze să și fie efective. Amenajările se lasă de dorit și pentru a vedea una din consecințele acestui control strict a triplei identități de cauză, părți și obiect vom ilustra un caz supus Comisiei Organizației Națiunilor Unite pentru dreptul comercial internațional[8].
CME v. Republica Cehă și Lauder v. Republica Cehă au fost două cazuri paralele care au fost soluționate de două tribunale arbitrale diferite în 2001. Diferența dintre cele două soluții este un prim exemplu al conflictului de decizii din arbitrajul internațional, acesta este subiectul multor doctrine care condamna aceste soluții arbitrale ”fiasco în starea cea mai pură în arbitrajul investițiilor”.
În 1993, Ronald Steven Lauder, de naționalitate american, investește în TV Nova, societate cehă prin compania sa germană. 20 de procese au început în fața instanțelor cehe dar și internaționale, incluzând CNUDCI cu două procese de arbitraj, unul CME v. Republica Cehă și altul Lauder v. Republica Cehă. Având aceleași fapte, tribunalele arbitrale create pe bază CNUDCI, au ajuns să dea două decizii contradictorii și inconciliabile, una respingând cererea lui Lauder, în timp ce cealaltă decizie acordă societății CME daune în valoare de 270 milioane de dolari plus 10% din interese[9].
Această ilustrație arată excesul acestui principiu de autonomie care ar fi putut fi atenuat în situația de fața, având în vedere că autonomia lui CNUDCI era deja afirmată fața de celelalte recursuri în fața instanțelor interne și internaționale. Controlul triplei identități în acest caz ar fi trebuit să fie făcut sub o abordare finalistă. Adică pentru aceleași fapte, să fi fost organizat un singur tribunal arbitral de către CNUDCI care să regleze diferendul pentru a nu se ajunge la o situație absurdă și care să decredibilizeze arbitrajul internațional, și ,mai mult, caracterul dreptului internațional.
Responsabilitatea revine Statelor, singurele în măsură să remedieze aceste situații contradictorii care nu fac decât să dezbine jurisdicțiile internaționale punând în pericol buna administrare a justiției.
[1] Comisia Generală a reclamațiilorUSA/Mexique, 2 aprilie 1929, American Bottle company c. Mexique
[2] Sentința arbitrală din 11 martie 1941, Fonderie de Trail, SUA vs Canada
[3] Acord de liber schimb nord-american, 1 ianuarie 1984
[4] Organizația Mondială a Comerțului
[5] Centrul internațional pentru reglarea diferendelor relative investițiilor, creat prin Convenția Washington în 18 martie 1965
[6] Comisia Națiunilor Unite pentru dreptul comercial internațional, creată prin rezoluția 2205 Adunării Generale a Națiunilor Unite în 7 decembrie 1966
[7] CPJI, 26 iulie 1927, Affaire de l’usine de Chorzow, Germania vs. Polonia
[8] Este organismul legal central în cadrul sistemului Națiunilor Unite în domeniul dreptului comercial internațional. UNCITRAL a fost însarcinata de Adunarea Generală cu armonizarea și unificarea progresivă a dreptului comercial internațional, în special prin pregătirea de noi convenții internaționale, modele de lege și legi uniforme. CNUDCI cuprinde 36 de membri aleși de către Adunarea Generală. Structura este de așa natură încât să reprezinte diferitele zone geografice ale lumii și principalele sisteme economice și juridice.
[9] CNUDCI Tribunal Arbitral 13 septembrie 2001, CME c. Republica Cehă.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
