« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Dreptul Uniunii Europene
DezbateriCărţiProfesionişti
 
4 comentarii

Top 10 concluzii prezentate în fața Curții de Justiție în 2013
31.12.2013 | Mihaela MAZILU-BABEL

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

În anul 2013, au fost oferite 229 opinii juridice (numite concluzii sau luări de poziție) de către cei 9 avocați generali ai Curții.

Dintre acestea, vă ofer un top 10 personal:

Locul X: Concluziile doamnei Sharpston în C-193/11

11. În cele șase limbi în care a fost inițial elaborată A șasea directivă (daneză, engleză, franceză, germană, italiană și olandeză), termenul „călător” sau echivalentul acestuia a fost utilizat în tot textul articolului 26, cu excepția versiunii în limba engleză, în care a fost utilizat termenul „client” o singură dată, pentru a defini domeniul de aplicare al regimului prevăzut la articolul 26 alineatul (1): „operațiunilor desfășurate de agențiile de turism care acționează față de clienți în nume propriu și folosesc, pentru realizarea operațiunilor de turism, livrări de bunuri sau prestări de servicii oferite de alte persoane impozabile”(7).

12. Ca urmare a extinderilor succesive, această anomalie s‑a propagat în diferite alte versiuni lingvistice și s‑a repercutat în anumite cazuri asupra unor situații în care în limba engleză este utilizat termenul „călător”.

13. În A șasea directivă, în versiunile estonă, letonă, lituaniană, malteză, polonă, portugheză, slovacă, slovenă și suedeză s‑a urmat modelul englez, utilizându‑se termenul „client” o singură dată, în timp ce în versiunile finlandeză, greacă, maghiară și spaniolă s‑a urmat modelul celorlalte limbi, utilizându‑se termenul „călător” în tot textul. În limba cehă, termenul „client” a fost utilizat în tot textul, chiar și în cazurile în care în versiunea engleză a fost utilizat termenul „călător”.

14. În Directiva 2006/112, tiparul s‑a modificat într‑o oarecare măsură. În cele cinci versiuni lingvistice inițiale (1977), cu excepția versiunii engleze (daneză, franceză, germană, italiană și olandeză), și în versiunile cehă, estonă, greacă, letonă, lituaniană, maghiară, slovenă și spaniolă este utilizat termenul „călător” în tot textul. Modelul englez se regăsește în versiunile bulgară, malteză, polonă și suedeză. Termenul „client” este utilizat în tot textul în versiunile portugheză, română și slovacă. În versiunea finlandeză se utilizează termenul „client” în trei cazuri și termenul „călător” în două cazuri(8).

15. În anul 2002, Comisia a propus modificări ale articolului 26 din A șasea directivă(9), care au inclus înlocuirea termenului „călător” cu termenul „client” în tot textul(10).

17. Propunerea nu a fost încă adoptată și se află în continuare în fața Consiliului, în cadrul căruia, se pare, nu s‑a ajuns la niciun acord.

Locul IX: Concluziile domnului Wahl în C-371/12 pendinte

39. Am dori să subliniem de la bun început că pare să existe un principiu aproape universal acceptat potrivit căruia prejudiciul pe care o persoană îl poate suferi ca rezultat al unui act ilicit din partea altei persoane, și care trebuie să fie despăgubit, poate să includă în principiu și prejudiciul care depășește simpla pierdere pecuniară.

40. Acest principiu există, potrivit cunoștințelor noastre, în marea majoritate a sistemelor juridice ale statelor membre, deși cu mari variații în ceea ce privește termenii folosiți pentru a se referi la această noțiune și la domeniul său precis, condițiile care trebuie îndeplinite, precum și valoarea despăgubirii datorate(21). Mai mult, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul ordinii juridice a Uniunii, prejudiciul care trebuie să fie despăgubit de Uniunea Europeană în cazurile de răspundere extracontractuală include prejudiciul nepatrimonial(22). O noțiune foarte largă în ceea ce privește prejudiciul sau vătămarea care trebuie să fie despăgubită în cazul comportamentelor ilicite, care include prejudiciul nepatrimonial, este de asemenea general acceptată în dreptul internațional public(23).

41. În definitiv, originea acestui principiu poate fi regăsită în cele mai vechi texte juridice cunoscute, cel puțin cu privire la despăgubirea pentru vătămări corporale. De exemplu, bine‑cunoscutul Cod al lui Hammurabi (denumit în continuare „Codul”), culegere de legi babiloniene datând aproximativ din anul 1772 î.H., conținea numeroase dispoziții privind despăgubirea pentru vătămări corporale. Aceste dispoziții erau create astfel încât să pedepsească persoana responsabilă pentru cauzarea de vătămări, prevăzând în același timp despăgubiri pentru victimă sau pentru familia sa(24). Vechile legi romane urmăreau principii similare. Astfel, Legea celor XII Table, care datează din anii 451-449 î.H., reglementa diferite tipuri de despăgubiri pentru vătămări corporale care trebuiau plătite victimelor acestor vătămări. Lex Aquilia de Damno, ulterioară, datând din anul 286 î.H., a perfecționat în continuare aceste principii. Este important de observat că acțiunea introdusă de persoana vătămată împotriva persoanei răspunzătoare pentru vătămare era bazată pe lezarea sentimentelor, nu pe pierderea economică, iar despăgubirea acordată putea fi plătită astfel nu numai pentru cheltuieli pecuniare, ci și pentru durerea și suferințele morale sau fizice(25).

42. Pentru scopul pe care îl urmărim nu este necesar să cercetăm în continuare originile istorice ale dreptului civil actual al răspunderii. Ceea ce am dorit să subliniem este că, încă de la începuturile civilizației noastre, a persistat ideea că actele ilicite pot da naștere la prejudicii care trebuie să fie despăgubite și care depășesc simpla pierdere a unui bun sau bănească. Acest lucru era în mod special adevărat dacă prejudiciul era legat de o suferință fizică și psihică.

43. Principiul despăgubirii pentru prejudiciul nepatrimonial a evoluat în timp, iar în zilele noastre a devenit larg acceptat și are o mare importanță. Ideea că o persoană care este victima comportamentului ilicit al altei persoane are dreptul de a fi despăgubită pentru întregul prejudiciu suferit, independent de aspectul dacă interesele atinse au o dimensiune patrimonială sau una nepatrimonială și dacă este sau nu este posibil să li se atribuie o valoare economică obiectivă, este clar stabilită în societatea actuală.

44. Practica curentă a Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „CEDO”) este exemplificativă în această privință. CEDO acordă de obicei despăgubiri atât pentru prejudiciul „pecuniar”, cât și pentru cel „nepecuniar” suportat de reclamanți ca o consecință a încălcării drepturilor lor fundamentale, în temeiul, în special, al articolului 41 din Convenția europeană a drepturilor omului(26), prejudiciul nepatrimonial fiind adesea mai important decât prejudiciul pecuniar(27).

45. Astfel, ar fi destul de ciudat dacă Prima, A doua și A treia directivă ar prevedea circumstanțe în care statele membre ar fi libere să excludă de la acoperirea prin asigurare un tip de prejudiciu care este recunoscut ca meritând protecție în efectiv toate sistemele juridice actuale, atât la nivel național și supranațional, cât și în temeiul principiilor generale ale dreptului internațional.

Locul VIII: Concluziile domnului Villalon în C-421/12 pendinte

45. Regatul Belgiei admite că anumite profesii au fost excluse din domeniul de aplicare al legii de transpunere a Directivei 2005/29. Totuși, acesta susține că respectiva încălcare a directivei a fost remediată prin declararea neconstituționalității dispozițiilor Legii din 6 aprilie 2010 care prevedeau excluderea menționată.

46. Trebuie precizat că termenul acordat de Comisie autorităților belgiene prin avizul motivat al acesteia din 15 martie 2011 pentru a adopta măsurile necesare pentru a se conforma obligațiilor care rezultă din Directiva 2005/29 s‑a încheiat la 15 mai 2011.

47. Având în vedere că declararea neconstituționalității articolului 2 alineatele 1 și 2 și a articolului 3 al doilea paragraf din Legea din 6 aprilie 2010 a avut loc prin decizia Curții Constituționale din 6 aprilie 2011, ar trebui să fim de acord cu autoritățile belgiene cu privire la faptul că la data încheierii termenului stabilit de Comisie în avizul motivat al acesteia (15 mai 2011) neîndeplinirea imputată a obligațiilor fusese deja remediată.

48. Totuși, în dreptul belgian efectele unei declarații de neconstituționalitate nu permit înlăturarea aplicării ulterioare a normelor vizate de o decizie de această natură. Astfel, după cum au admis autoritățile belgiene înseși, declararea neconstituționalității ar trebui urmată, în principiu, de admiterea unei acțiuni în anulare pentru ca dispozițiile declarate neconstituționale să fie „excluse” din ordinea juridică națională cu efect retroactiv.

49. În conformitate cu afirmațiile Regatului Belgiei de la punctul 17 din memoriul în apărare depus de acesta în prezenta procedură, după declararea neconstituționalității, „norma neconstituțională subzistă în ordinea juridică, însă nu poate fi aplicată de instanțele belgiene”. Totuși, această dispoziție nu corespunde întotdeauna realității, întrucât, astfel cum admit autoritățile belgiene înseși, adevărul este că dispozițiile declarate neconstituționale prin hotărârea din 6 aprilie 2011 au făcut ulterior obiectul unei noi decizii de neconstituționalitate la 15 decembrie 2011. Pe de altă parte, astfel cum a declarat Regatul Belgiei, pe rolul Curții Constituționale este încă pendinte o acțiune în anulare împotriva dispozițiilor declarate neconstituționale în 2011, ceea ce confirmă că în dreptul belgian nu poate fi exclus cu certitudine faptul că normele declarate neconstituționale continuă să se aplice atât timp cât nu a fost admisă o acțiune în anulare.

50. Practica respectată de instanțele belgiene poate duce cu siguranță, astfel cum susține Regatul Belgiei, la o situație în care, de facto, o declarație formală de neconstituționalitate permite în sine excluderea aplicării ulterioare a normei vizate. Totuși, împrejurările din această procedură demonstrează că situația nu este în mod necesar întotdeauna aceasta. Având în vedere cele de mai sus, se poate în mod întemeiat afirma că situația juridică a dispozițiilor declarate neconstituționale prezintă o incertitudine incompatibilă cu principiul securității juridice și care este inacceptabilă în contextul aprecierii conformității perfecte a dreptului național cu cerințele privind transpunerea la termen a unei directive.

51. În acest sens, împărtășim opinia Comisiei referitoare la relevanța jurisprudenței stabilite de Curte în Hotărârea din 10 mai 2001, Comisia/Țările de Jos(12), care declară că „o jurisprudență națională, presupunând că este o jurisprudență consacrată, care interpretează dispoziții de drept intern într‑un sens considerat conform cu cerințele [unei] directive, nu poate avea claritatea și precizia necesare pentru a respecta cerința securității juridice”, situație care „se regăsește în special în domeniul protecției consumatorilor”. Or, referirea la „o jurisprudență națională” se poate extinde în mod natural, în opinia noastră, la regimul juridic național care reglementează efectele declarării neconstituționalității atunci când în regimul menționat există, astfel cum au admis autoritățile belgiene, posibilitatea, deși redusă în practică, de a se întâlni cazuri de aplicare a unei norme declarate neconstituționale. O astfel de incertitudine poate fi soluționată în mod acceptabil numai prin eliminarea perfectă și radicală a normei incompatibile cu dreptul Uniunii, fapt ce nu este garantat în mod corespunzător prin regimul neconstituționalității aflat în vigoare în dreptul intern.

Locul VII: Concluziile domnului Villalon din C-176/12 pendinte

a) Geneza diferenței dintre „drepturi” și „principii” și izvoarele de inspirație comparate ale acesteia

47. Convenția prin care a fost redactată prima versiune a cartei a avut deja în vedere utilitatea introducerii unei distincții între „drepturi” și „principii”. Aceste categorii serveau nu numai la facilitatea unui consens amplu în cadrul primei convenții, ci și la facilitarea aplicării practice a dispozițiilor cartei(14). Autorii cartei s‑au întemeiat pe experiența unor state membre, în care o diferențiere similară ar fi permis posibilitatea invocării depline în justiție a „drepturilor” și posibilitatea invocării reduse sau în unele cazuri inexistente a așa‑numitelor „principii”.

48. Încă din 1937, Constituția irlandeză a făcut referire, la articolul 45, la o listă închisă a ceea ce a denumit „principii directoare ale politicii sociale” („directive principles of social policy”), al căror conținut nu admite examinarea de către instanțe, întrucât unica autoritate însărcinată să se asigure de respectarea acestora este legiuitorul(15). Câteva zeci de ani mai târziu, Constituția spaniolă din 1978 avea să dezvolte această abordare până la a recunoaște, la articolul 53 alineatul 3, că „principiile” ar putea, în orice caz, „să influențeze” practica judiciară(16). Pe aceeași linie au avansat și alte state membre, care au recunoscut existența unor categorii similare, însă diferite de „drepturi”, adresate în principal legiuitorului, susceptibile, cu toate acestea, să desfășoare o funcție interpretativă pe plan jurisdicțional, inclusiv o anumită formă de control al validității actelor legiuitorului în acele state care admit controlul jurisdicțional al legilor(17). Aceasta a fost, printre alte cazuri, funcția „obiectivelor cu valoare constituțională” dezvoltate de jurisprudența Consiliului Constituțional francez(18), a „obiectivelor constituționale” din Constituția austriacă(19), precum și a categoriei echivalente prevăzute de Legea fundamentală din Bonn(20). Este reprezentativ și cazul Constituției poloneze, al cărei articol 81 limitează de asemenea domeniul de aplicare al anumitor drepturi economice și sociale, cu toate că jurisprudența Curții Constituționale poloneze a introdus posibilitatea unui control limitat al constituționalității legilor în lumina drepturilor menționate(21).

49. Rezumând, statele membre care fac o distincție similară cu cea prevăzută la articolul 52 alineatul (5) din cartă au creat o categorie suplimentară celei a „drepturilor”, caracterizată prin lipsa capacității de a recunoaște drepturi subiective care pot fi invocate în mod direct în fața instanțelor, însă dotată cu o putere normativă de rang constituțional, prin intermediul căreia se admite controlul actelor, în principal de natură legislativă(22). Această idee exprimă de asemenea neliniștea din cadrul Convenției pentru redactarea cartei și din cel al Convenției privind viitorul Europei. Mai multe state membre se temeau de faptul că recunoașterea anumitor drepturi economice și sociale va provoca o judiciarizare a politicilor publice, în special în domenii de o importanță bugetară deosebită. De altfel, inițial ceea ce avea să fie denumit la final „principiu” a fost calificat în redactările inițiale ca „principii sociale”(23). Cu toate că acest adjectiv avea să dispară ulterior, este evident că principala preocupare a autorilor cartei era legată de drepturile la prestații și de drepturile de natură socioprofesională(24).

Locul VI: Concluziile domnului Villalon prezentate în cauza C-414/11 soluționată

56. Statele au dreptate. Argumentul Comisiei, întrucât este nominalist, este în mod clar nesatisfăcător. Diferențele textuale minime dintre textul articolului 207 alineatul (1) TFUE și titlul acordului nu reușesc cu siguranță să repună în discuție teza Comisiei1(14)4, ci numai valoarea ei.

57. Valoarea acestei argumentări nu este suficientă având în vedere consecințele tezei. În primul rând, în ceea ce privește stabilirea limitelor unei competențe exclusive a Uniunii prin trimitere la conținutul actual sau potențial al unei convenții internaționale determinate, sau al altor convenții cu conținut similar. În cazul acestora, ar trebui să se opună aproape o obiecție de principiu.

58. Considerăm că este indiscutabil că noțiunea „aspectele comerciale ale proprietății intelectuale” în sensul articolului 207 alineatul (1) TFUE trebuie să constituie o noțiune autonomă de drept al Uniunii, a cărui interpretare trebuie să revină în mod autonom Curții, fără să depindă de ceea ce rezultă în mod mai mult sau mai puțin constant ori mai mult sau mai puțin coerent din acordurile – TRIPS sau altele similare – la care Uniunea este parte. În schimb, delimitarea acestei noțiuni ridică probleme în mod clar și va trebui să se renunțe de la bun început la orice interpretare in abstracto ori ex ante. Această noțiune va trebui definită în mod treptat, astfel cum vom propune în prezenta cauză.

59. În al doilea rând, în ceea ce privește necunoașterea efectivă a consecințelor evidențiate imediat de o interpretare sistematică a acestei dispoziții: proprietatea intelectuală face obiectul unei competențe partajate și acest fapt trebuie să continue să fie adevărat, nu numai în ceea ce privește dispozițiile dreptului primar, situație care se regăsește în realitate, ci, în mod evident și în ceea ce privește interpretarea acestuia.

60. Este clar că includerea globală și imediată a domeniului reglementat de Acordul TRIPS în noțiunea „aspecte comerciale” tinde să situeze nucleul dreptului proprietății intelectuale în sfera competenței exclusive a Uniunii și să permită realizarea unui fel de armonizare „indirectă” și chiar să „decupleze” competența partajată. În rest, interpretarea acestei noțiuni ca fiind o competență „externă” exclusivă, care poate exista pe lângă o competență internă partajată, sub rezerva considerațiilor pe care le vom expune în continuare, conduce doar la o cale fără ieșire.

61. Dacă ne limităm la ceea ce putem să ne limităm, mai precis la textul articolului 27 din Acordul TRIPS, este clar că acest articol, care conține definiția domeniului protejat, precum și următorul, care se referă la „drepturile conferite”, sunt nucleul oricărui regim substanțial al proprietății intelectuale, cu privire la care trebuie mai întâi să definim și să precizăm valoarea sau conținutul. Reglementarea „obiectului brevetului”, precum în articolul 27 din Acordul TRIPS, înseamnă, în opinia noastră, abordarea unui aspect al proprietății intelectuale care privește în mod direct regimul juridic al drepturilor asupra acestei proprietăți speciale, recunoscute și garantate de o ordine juridică. Dacă este vorba despre un „aspect comercial” și despre o competență exclusivă, aceasta are în mod sigur consecințe asupra competenței partajate a statelor1(15)5.

62. Prin urmare, statele au dreptate atunci când susțin că o parte a domeniului reglementat de Acordul TRIPS și în special cel vizat la articolul 27, nu face parte din competența exclusivă a Uniunii. În acest sens, este dificil să nu răspundem că Hotărârea Merck Genéricos continuă să facă jurisprudență.

63. Însă și Comisia are dreptate și, în orice caz, nu este în eroare. De la început, argumentul „evidenței” nu este foarte satisfăcător. Ceea ce ne uimește este faptul că o autoritate precum Comisia, susținută de doctrină, și în termeni retorici, consideră că teza sa este „evidentă”.

64. În acest efort de a ne alătura „evidenței”, trebuie să începem prin a recunoaște că această expresie specifică, „aspecte comerciale”, nu și‑ar fi găsit locul în dreptul primar fără existența, de mai mult de zece ani, a unui acord internațional denumit mai exact „TRIPS”. Cu alte cuvinte, în ceea ce privește reprezentarea mentală, există o legătură foarte importantă între textul articolului 207 alineatul (1) TFUE și titlul Acordului TRIPS.

Locul V: Concluziile prezentate în C-239/12 P soluționată în conformitate cu rezultatul propus în concluzii de domnul Bot

63. În primul rând, din jurisprudența Curții rezultă că reclamantul poate să aibă în continuare un interes de a solicita anularea unui act al unei instituții a Uniunii pentru a nu permite repetarea în viitor a pretinsei nelegalități de care acesta este afectat(39). Potrivit unei alte formulări, interesul de a exercita acțiunea subzistă atunci când anularea actului atacat poate, prin ea însăși, să aibă consecințe juridice, în special prin evitarea repetării unei practici nelegale de către instituțiile Uniunii(40). Un astfel de interes de a exercita acțiunea decurge din articolul 266 primul paragraf TFUE, în temeiul căruia instituțiile emitente ale actului anulat sunt obligate să ia măsurile impuse de executarea hotărârii Curții(41).

64. Desigur, Curtea a precizat că acest interes de a exercita acțiunea nu poate exista decât dacă pretinsa nelegalitate este susceptibilă de a se repeta în viitor, independent de circumstanțele cauzei care au dat naștere acțiunii formulate de reclamant. Contrar celor statuate de Tribunal la punctul 37 din ordonanța atacată, această condiție este totuși îndeplinită în cadrul acțiunii în anulare introduse de reclamant. Astfel, acțiunea în cauză urmărește în special să conteste compatibilitatea regulamentului atacat cu dreptul Uniunii din punct de vedere procedural, în special în lumina dreptului de a fi ascultat și a dreptului la un control jurisdicțional efectiv. Reclamantul menține astfel un interes de a obține o hotărâre privind legalitatea procedurii care a condus la înscrierea sa pe lista în litigiu în cadrul Uniunii, astfel încât pretinsa nelegalitate să nu se repete în viitor în cadrul unei proceduri analoge care ar fi îndreptate împotriva sa(42). O hotărâre a instanței Uniunii ar putea determina, dacă este cazul, instituțiile Uniunii să aducă în viitor modificările corespunzătoare regimului de înscriere pe liste(43).

65. În al doilea rând, reclamantul poate în mod legitim să se prevaleze de faptul că recunoașterea pretinsei nelegalități ar fi de natură să îl reabiliteze, restabilindu‑i reputația. Considerăm astfel că reclamantul dispune cel puțin de un interes moral de a obține din partea instanței Uniunii constatarea că el nu ar fi trebuit să fie niciodată înscris pe lista în litigiu sau că nu ar fi trebuit să fie înscris potrivit procedurii urmate de instituțiile Uniunii(44). De altfel, notăm că reclamantul invocă în cererea sa de anulare o atingere a dreptului său la viața privată și de familie, având în vedere în special prejudiciul adus reputației sale(45). Independent de o acțiune în despăgubire, o hotărâre de anulare poate, așadar, să constituie o formă de reparare a prejudiciului moral suferit de reclamant.

66. Prin urmare, nu suntem de acord cu Comisia și cu Consiliul atunci când aceste instituții susțin că o hotărâre de anulare întemeiată pe motive de procedură nu ar putea contribui la restabilirea reputației reclamantului. Astfel, considerăm că o asemenea argumentație pare să nege faptul că forma și fondul sunt strâns legate, astfel încât o neregularitate procedurală este de natură să influențeze conținutul actului atacat(46). Acest lucru este cu atât mai adevărat atunci când, precum în speță, reclamantul invocă o încălcare a dreptului său de a fi ascultat, care a putut să îl împiedice să demonstreze că nu avea nicio legătură cu o organizație teroristă și că, în consecință, nu ar fi trebuit să fie înscris pe lista în litigiu.

67. În al treilea rând, Tribunalul nu a ținut seama de jurisprudența potrivit căreia un reclamant poate de asemenea menține un interes de a solicita anularea unui act care îl afectează în mod negativ în măsura în care o constatare a nelegalității de către instanța Uniunii ar putea să îi servească drept temei pentru o eventuală acțiune în despăgubire, care ar fi destinată să repare în mod corespunzător prejudiciul care i‑a fost cauzat prin actul atacat(47).

68. Aceste elemente demonstrează, în opinia noastră, că reclamantul nu a obținut „deplină” satisfacție ca urmare a abrogării actului atacat în cursul procedurii. Acesta a obținut, desigur, o parte din ceea ce urmărea, și anume eliminarea numelui său de pe lista în litigiu și a efectelor aferente. Cu toate acestea, eventualele vicii care însoțesc înscrierea sa pe această listă nu sunt înlăturate. Așadar, nu este vorba despre o dispariție a oricărui interes personal de a exercita acțiunea din partea reclamantului.

69. Precizăm de asemenea că, deși putem admite, astfel cum precizează Tribunalul la punctele 35 și 36 din ordonanța atacată, că există o diferență între cauzele în care erau în discuție măsuri restrictive abrogate și înlocuite, cu menținerea persoanelor interesate pe lista în litigiu(48), și prezenta cauză, în care numele reclamantului este pur și simplu eliminat de pe lista în litigiu, o asemenea diferență nu implică în niciun caz, pentru motivele expuse anterior, că interesul reclamanților de a exercita acțiunea ar trebui considerat ca fiind dispărut în cea de a doua situație.

Locul IV:  Concluziile doamnei Kokott confirmate de către Curte în cauza C-583/11 P

2. Pretinsa încălcare a dreptului fundamental la o cale de atac efectivă (al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs).

109. Cerințele privind drepturile fundamentale nu s‑au modificat în mod substanțial odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009. Deși este adevărat că tratatul menționat a ridicat în prezent carta la rangul de drept primar obligatoriu al Uniunii Europene și a prevăzut că ea are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor [articolul 6 alineatul (1) primul paragraf TUE], acest tratat nu a modificat deloc conținutul dreptului fundamental la o cale de atac efectivă recunoscut la nivelul Uniunii. Acest lucru rezultă, nu în cele din urmă, din Explicații (70), care au fost elaborate ca orientări pentru interpretarea cartei și care trebuie luate în considerare în mod corespunzător de instanțele Uniunii și de instanțele statelor membre [articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE coroborat cu articolul 52 alineatul (7) din cartă].

110. O concluzie diferită nu se poate deduce nici din principiul omogenității, consacrat la articolul 52 alineatul (3) prima teză din cartă, și care, potrivit articolului 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE, trebuie luat în considerare cu ocazia interpretării și a aplicării dreptului fundamental la o cale de atac efectivă. Conform acestui principiu, drepturile fundamentale garantate prin cartă care corespund unor drepturi garantate prin CEDO au același înțeles și aceeași întindere ca și cele prevăzute de convenție. Prin urmare, în ceea ce privește dreptul fundamental al Uniunii la o cale de atac efectivă, trebuie să se țină seama de articolele 6 și 13 din CEDO, pe care se întemeiază articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale (71). Spre deosebire de considerațiile recurenților, aceste două drepturi fundamentale prevăzute de CEDO nu impun totuși, în stadiul actual al interpretării lor de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, obligativitatea de a acorda particularilor posibilitatea de a formula o acțiune directă împotriva actelor legislative (72).

111. Desigur, articolul 52 alineatul (3) a doua teză din cartă permite dreptului Uniunii să confere o protecție mai largă decât cea garantată de dispozițiile CEDO. Cu toate acestea, trebuie să se țină seama în mod corespunzător în această privință de voința autorilor tratatului, care, astfel cum am precizat mai sus (73), au respins în final posibilitatea conferită persoanelor fizice și juridice de a formula o acțiune directă împotriva actelor legislative, ca urmare a dezbaterilor intense desfășurate în cadrul Convenției Europene.

112. Autorii tratatului au precizat, în plus, că dispozițiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate [articolul 6 alineatul (1) al doilea paragraf TUE]. În acest context, drepturile fundamentale consacrate de cartă, în speță dreptul la o cale de atac efectivă prevăzut la articolul 47 din cartă, nu pot fi invocate pentru a susține includerea actelor legislative în categoria actelor normative (a treia posibilitate prevăzută la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE) sau pentru a relaxa condițiile în care actele legislative îi pot privi direct și individual pe particulari (a doua posibilitate prevăzută la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE), întrucât o astfel de interpretare ar fi echivalentă cu o extindere a competențelor Uniunii care nu este compatibilă cu articolul 6 alineatul (1) al doilea paragraf TUE sau, mai exact, cu o extindere a competențelor jurisdicționale ale Curții de Justiție a Uniunii Europene în calitate de instituție a Uniunii [articolul 19 alineatul (1) prima teză TUE].

113. O concluzie identică rezultă și în urma examinării articolului 51 alineatul (2) din cartă, care, potrivit articolului 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE, trebuie luat în considerare cu ocazia interpretării și a punerii în aplicare a drepturilor, a libertăților și a principiilor prevăzute în cartă. Conform celui dintâi articol menționat, carta nu creează nicio competență și nicio sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică nici competențele, nici sarcinile stabilite în tratate. Importanța fundamentală pe care statele membre o atribuie acestei dispoziții s‑a reflectat, nu în ultimul rând, în faptul că modul său de redactare a fost preluat în mod identic într‑o declarație comună privind tratatele (74).

114. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, instanțele Uniunii nu pot extinde pe calea interpretării calitatea procesuală activă a persoanelor fizice și juridice prevăzută la cea de a treia posibilitate a articolului 263 al patrulea paragraf TFUE la acte legislative, o astfel de extindere necesitând inițierea unei proceduri de modificare a tratatului(75). Situația ar fi aceeași în cazul în care s‑ar intenționa modificarea fundamentală a cerințelor privind afectarea directă și individuală stabilite la cea de a doua posibilitate prevăzută la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE în legătură cu actele legislative.

Locul III: Concluziile doamnei Sharpston în C-457/11

Raportul dintre preambul și dispozițiile materiale ale directivei

28. O caracteristică a directivei este amploarea preambulului său, care este extrem de detaliat, cu aproximativ 40% mai întins decât partea care conține dispozițiile materiale. În cursul procedurilor în fața Curții, s‑a făcut adesea trimitere la anumite considerente din preambul, iar Curtea și‑a întemeiat hotărârile (25) cu preponderență pe astfel de considerente.

29. Din preambul reiese în mod clar că legiuitorul a intenționat să realizeze pe cât posibil nu numai uniformitatea necesară pieței interne (26), ci și să permită o adaptare la noile forme de exploatare, la noile utilizări și la noile descoperiri tehnologice(27). Prin urmare, există anumite motive care justifică o abordare progresivă, evolutivă și favorabilă uniformizării în interpretarea directivei.

30. Pe de altă parte, trebuie amintit că statele membre beneficiază de o marjă largă de apreciere, iar multe aspecte nu sunt armonizate. De exemplu, până la ce nivel compensația este echitabilă și cum trebuie aceasta finanțată? Simpla existență a 20 de excepții sau de limitări facultative ale dreptului de reproducere, dintre care 17 permit obținerea ulterioară a unei compensații echitabile, departe de a urmări uniformizarea sau armonizarea, par să echivaleze practic cu renunțarea la atingerea acelor obiective. Din moment ce legiuitorul a acordat în mod deliberat statelor membre libertatea de a alege, nu pare adecvată eliminarea de către Curte a acelor opțiuni în numele unei armonizări mai profunde.

31. Mai mult, securitatea juridică reprezintă o condiție sine qua non a armonizării pieței interne(28), iar o interpretare fundamentată pe o abordare progresivă și evolutivă nu favorizează o securitate juridică optimă. Confruntată cu evoluții tehnologice și comerciale interdependente, Curtea nu poate depăși anumite limite pentru a oferi o interpretare a legislației care să țină seama de aceste progrese. De la un anumit moment, numai legiuitorul este competent să asigure această adaptare.

32. Nu în ultimul rând, recomandăm prudență în ceea ce privește importanța excesivă acordată preambulului în raport cu partea care cuprinde dispozițiile materiale ale directivei. Este adevărat că un act trebuie interpretat ținând seama de motivele care au dus la adoptarea acestuia(29). Am dori să reamintim însă conținutul punctului 10 din Acordul interinstituțional privind orientările comune pentru calitatea redactării legislației comunitare(30), care prevede: „Scopul considerentelor este de a prezenta motivele concise care justifică principalele dispoziții din partea dispozitivă, fără a le reproduce sau a le parafraza. Acestea nu conțin dispoziții normative sau declarații politice”. Cu toate că aceste orientări nu sunt obligatorii, se poate prezuma că instituțiile care le‑au adoptat de comun acord (Parlamentul European, Consiliul și Comisia) le urmează în elaborarea proiectelor legislative(31).

Locul II: Concluziile doamnei Kokott în C-260/11 (oferite în 2012 dar incluse, în mod excepțional, în topul din 2013)

1. Cât de mult poate să coste procedura judiciară într‑o cauză referitoare la mediu? Prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește această problemă. În temeiul Convenției de la Aarhus(2) și al dispozițiilor de punere în aplicare a acesteia prevăzute de Directiva privind evaluarea efectelor asupra mediului (denumită în continuare „Directiva EIA”)(3) și de Directiva privind prevenirea și controlul integrat al poluării (denumită în continuare „Directiva PCIP”)(4), procedurile judiciare în litigiile în materia mediului nu pot avea un cost prohibitiv.

2. Cu toate acestea, în Anglia și în Țara Galilor, cheltuielile efectuate în fața instanței determină riscuri procedurale considerabile, în special din cauza onorariilor care se plătesc în mod obișnuit reprezentanților părților. În consecință, ca urmare a încheierii unei proceduri în domeniul mediului, Supreme Court dorește să afle cum ar trebui să aplice convenția și dispozițiile corespunzătoare ale directivelor în cadrul unui litigiu având ca obiect obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

[…]

24. Prin urmare, reglementările statelor membre trebuie să împiedice efectiv în fiecare caz concret posibilitatea ca procedurile judiciare care intră sub incidența dispozițiilor menționate să aibă un cost prohibitiv.

25. Modul de interpretare a noțiunii „cost prohibitiv”, așadar modul de stabilire a rezultatului prevăzut la articolul 9 alineatul (4) din convenție și de directive nu poate fi lăsat în sarcina statelor membre, întrucât din cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii rezultă că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare ale acesteia trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză; în această privință, Curtea se întemeiază în plus pe principiul egalității(10). Spre deosebire, de exemplu, de termenii „interes suficient” și „încălcare a unui drept”, în cazul noțiuni „cost prohibitiv”, directivele nu fac trimitere la dreptul național.

26. Indicii privind ceea ce trebuie să se înțeleagă prin prevenirea unor proceduri cu costuri prohibitive pot fi deduse din modul de redactare a dispoziției, dar și din contextul acesteia(11), și anume, în lipsa unor referiri suplimentare în Directiva 2003/35, în special din Convenția de la Aarhus. În plus, prezintă relevanță cerințele generale privind transpunerea și punerea în aplicare a dreptului Uniunii, în special necesitatea unei transpuneri suficient de clare(12), principiile efectivității și echivalenței(13), precum și respectarea drepturilor fundamentale prevăzute de dreptul Uniunii(14).

27. Termenul „exagerat”, evidențiat de Comisie, care descrie în unele versiuni lingvistice ale directivelor și în traducerile corespunzătoare ale convenției costurile ce trebuie evitate(15), ar putea face trimitere la principiul proporționalității. Acest principiu trebuie respectat, în orice caz, la interpretarea și transpunerea directivelor(16) și se opune în mod obișnuit cheltuielilor de judecată exagerate aferente accesului la justiție prevăzut de Convenția de la Aarhus și de directive.

28. Cu toate acestea, a reduce acest termen la principiul proporționalității ar putea să nu fie suficient. În cele trei versiuni lingvistice obligatorii ale convenției, nu se utilizează într‑adevăr termenul „exagerat”. Conform versiunii în limba franceză, costurile aferente procedurii nu pot fi prohibitive(17), iar potrivit versiunii în limba engleză, procedurile nu trebuie să fie în mod prohibitiv costisitoare(18). Versiunea în limba rusă nu utilizează termenul prohibitiv, dar urmărește, în egală măsură, să asigure că procedurile nu sunt inaccesibile ca urmare a costurilor ridicate(19).

29. În consecință, nu se pune doar problema evitării costurilor care sunt exagerate, și anume a costurilor care sunt disproporționate în raport cu procedura, ci este important mai ales ca procedurile să nu poată fi atât de costisitoare încât costurile să poată prezenta riscul de a pune în pericol desfășurarea acestora. Costuri rezonabile, dar prohibitive, pot exista în special în cazul procedurilor în materie de mediu referitoare la proiecte majore, întrucât acestea pot fi costisitoare din toate punctele de vedere, de exemplu în ceea ce privește problemele ridicate din punct de vedere juridic, științific și tehnic, precum și în ceea ce privește numărul de participanți la proiect.

Locul I: Concluziile domnului Wahl în C-425/12

30. Considerăm că este important să amintim că recunoașterea efectului direct al directivelor se întemeiază, în definitiv, pe două obiective complementare: necesitatea de a garanta în mod eficient drepturile pe care particularii le pot obține din aceste acte, precum și intenția de a sancționa autoritățile naționale care au omis să respecte efectul obligatoriu și să asigure o aplicare efectivă a acestora(9).

31. Privit din acest punct de vedere și astfel cum a amintit Curtea în mod constant, caracterul obligatoriu al unei directive pe care se întemeiază posibilitatea de a o invoca în fața unei instanțe naționale există numai în privința „oricărui stat membru destinatar”. Rezultă că o directivă nu poate, prin ea însăși, să creeze obligații în sarcina unui particular și, prin urmare, o dispoziție a unei directive nu poate fi invocată ca atare împotriva unei astfel de persoane(10). O autoritate națională nu se poate prevala, față de un particular, de o dispoziție a unei directive a cărei transpunere necesară în dreptul național nu s‑a efectuat încă(11).

32. Cu alte cuvinte și în pofida îndoielilor care au putut lua naștere în mod legitim în această privință(12), efectul direct al directivelor poate fi numai de natură „verticală” și „ascendentă”, în sensul că poate opera doar cu ocazia unei acțiuni introduse de un particular împotriva unei autorități a statului. Această regulă are drept consecință faptul că obligația instanței naționale de a interpreta normele de drept național în conformitate cu dispozițiile unei directive își află limitele atunci când o astfel de interpretare are ca rezultat faptul că se stabilește în sarcina unui particular o obligație prevăzută de o directivă netranspusă(13).

33. Această limitare este compensată totuși de faptul că entitățile față de care se pot invoca dispozițiile necondiționate și suficient de precise ale unei directive europene prezintă multiple forme și calități. Astfel, este de asemenea evident că noțiunea „stat membru” împotriva căruia pot fi invocate dispozițiile unei directive este concepută atât într‑o manieră funcțională, cât și extensivă.

34. Aceasta acoperă, mai întâi, toate organele administrației publice, inclusiv autoritățile descentralizate(14). Pe de altă parte, în cazul în care justițiabilii pot invoca o directivă împotriva unui stat, aceștia pot invoca directiva respectivă indiferent de calitatea în care acționează acesta din urmă, de angajator sau de autoritate publică. Atât într‑un caz, cât și în celălalt, trebuie să se evite astfel ca statul să poată obține avantaje din nerespectarea dreptului Uniunii(15).

35. Această noțiune vizează la modul mai general ansamblul persoanelor publice sau private care au legături speciale cu statul, și anume, pentru a relua formula consacrată de Hotărârea Foster și alții(16) și amintită în numeroase rânduri de la data pronunțării acesteia(17), organismele și întreprinderile care, indiferent de forma lor juridică, au fost însărcinate în temeiul unui act al autorității publice să îndeplinească, sub controlul acesteia din urmă, un serviciu de interes public și care dispun, în acest scop, de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari.

36. Astfel, Curtea a hotărât că față de o persoană juridică de drept privat se puteau invoca dispozițiile unei directive care pot avea un efect direct atunci când statul a încredințat acestei persoane juridice o misiune specială și controlează în mod direct sau indirect această persoană juridică(18).

37. În schimb, nu pare să decurgă din jurisprudență că simplul fapt că o entitate dispune de calitatea de autoritate contractantă, în sensul reglementării europene, implică faptul ca aceasta să fie considerată ca făcând parte din stat.

38. În cazul în care, potrivit jurisprudenței Curții, dispozițiile unei directive pot produce un efect direct în privința unui organism însărcinat să îndeplinească, sub controlul statului, un serviciu de interes public, este necesar și ca această entitate să dispună de puteri exorbitante în raport cu cele care rezultă din normele aplicabile în relațiile dintre particulari.

39. Or, în cazul în care, astfel cum a menționat Comisia, calitatea de entitate contractantă este recunoscută, potrivit articolului 2 alineatul (1) litera (b) din Directiva 93/38, doar entităților private care „beneficiază de drepturi speciale sau exclusive acordate de o autoritate competentă a unui stat membru”, această calitate nu implică în mod necesar ca entitățile respective să beneficieze de „puteri exorbitante” în sensul jurisprudenței Foster și alții, citată anterior, astfel cum se precizează în special în Hotărârile citate anterior Collino și Chiappero(19) și Rieser Internationale Transporte(20).

40. Pe de altă parte, suntem departe de a fi convinși de faptul că trebuie să se extindă posibilitatea invocării directivelor în temeiul efectului direct împotriva unei astfel de entități.

Alte concluzii care deși nu au ajuns în topul 10 personal, merită menționate:

Concluziile doamnei Sharpston în C-515/12 pendinte

44. Din nefericire, modul de redactare a punctului 14 din anexa I nu este același în toate versiunile lingvistice ale textului.

45. Astfel, dintre textele examinate de instanța de trimitere (sublinierea noastră în toate citatele următoare), versiunile în limbile lituaniană și germană afirmă că, într‑un sistem de promovare piramidală, consumatorul primește o sumă de bani „în special pentru” determinarea altor consumatori să intre în sistem, iar nu din vânzarea sau consumul produselor(20). Vom califica aceste versiuni drept versiuni „fără o condiție relativă”.

46. În schimb, versiunea în limba franceză prevede „percevoir une contrepartie provenant essentiellement de lʼentrée dʼautres consommateurs dans le système plutôt que de la vente ou de la consommation de produits”, iar cea în limba spaniolă este următoarea: „la oportunidad de recibir una compensación derivada fundamentalmente de la entrada de otros consumidores en el plan, y no de la venta o el consumo de productos”. Versiunea în limba engleză este în conformitate cu aceste versiuni întrucât utilizează termenii „derived primarily from the introduction of other consumers into the scheme rather than from the sale or consumption of products”. Vom califica aceste versiuni drept versiuni „cu o condiție relativă”(21).

47. Directiva urmărește să instituie armonizarea deplină, iar practicile incluse pe lista neagră din anexa I sunt ipso facto interzise(22). Cu toate acestea, există o diferență clară între versiunile fără o condiție relativă și versiunile cu o condiție relativăÎn acest împrejurări, cum ar trebui să procedeze Curtea?

48. Pe scurt, o abordare care urmează versiunile cu o condiție relativă stabilește o legătură economică clară între recompensa acordată membrilor existenți și recrutarea de noi membri. Aceasta reprezintă o interpretare restrictivă a textului și este în deplină conformitate cu principiul (la care am subscris în răspunsul la prima întrebare) conform căruia lista neagră cuprinsă în anexa I trebuie să fie interpretată în mod restrictiv. Deoarece este restrictivă, această abordare lasă de asemenea mai mult loc pentru modurile de comercializare creative. „Creativ” nu trebuie în mod necesar asimilat cu „neloial”. În plus, există întotdeauna o plasă de siguranță, în măsura în care o analiză de la caz la caz în conformitate cu articolul 5 alineatul (2) sau alineatul (4) ar trebui să determine interzicerea unei practici creative care este neloială. Atunci când se efectuează analiza respectivă, plățile efectuate în natură, iar nu în numerar, pot, dacă este necesar, să fie evaluate în echivalentul lor în numerar (pentru consumator).

49. În comparație cu cea descrisă mai sus, o abordare care urmează versiunile „fără o condiție relativă” are meritul simplității. Instanțele naționale nu ar fi obligate să calculeze ce procent din suma primită ca recompensă pentru recrutarea de noi membri rezultă din ceea ce plătesc noii membri (indiferent dacă o fac sub forma unei plăți inițiale pentru înscriere sau sub forma unor plăți ulterioare). Acestea nu vor trebui să se întrebe, de la caz la caz, „ce înseamnă «provenite în special din»?” – iar enumerarea din cuprinsul anexei I urmărește exact să evite necesitatea unei astfel de analize de la caz la caz. În același timp, este posibil ca înțelesul atribuit acestor termeni de către instanțe naționale diferite din state membre diferite să varieze. Această situație ar aduce atingere caracterului uniform al abordării, iar lipsa caracterului uniform nu îmbunătățește funcționarea pieței interne(23). De asemenea, o abordare „fără o condiție relativă” ar putea (eventual) să fie mai în măsură să împiedice eludarea dispozițiilor legale prin intermediul sistemelor care își maschează funcționarea prin utilizarea plăților în natură în locul plăților în numerar.

50. După anumite ezitări, considerăm că o interpretare care admite versiunile „cu o condiție relativă” este mai conformă cu modul în care am abordat răspunsul la prima întrebare. În concluzie, apreciem că, pentru a se considera că un sistem piramidal intră sub incidența punctului 14 din anexa I și este, astfel, interzis în temeiul articolului 5 alineatul (1) din directivă, este necesar să se demonstreze că suma plătită membrilor existenți ai sistemului provine în special din cotizațiile plătite de noii membri.

Concluziile domnului Villalon în cauza C-427/12

3. Este evident că această primă oportunitate oferită Curții de a se pronunța cu privire la această materie importantă în ceea ce privește ierarhia actelor Uniunii nu va fi și nici nu poate fi ultima. Oricât de relevantă poate ajunge să devină prezenta ocazie, literalmente inaugurală, a jurisprudenței Curții referitoare la articolul 290 TFUE, este ușor de înțeles că pe parcursul prezentului litigiu Curtea nu va putea spune totul cu privire la acest aspect. Există pentru aceasta un motiv fundamental, și anume că împrejurările prezentului litigiu nu solicită Curții să răspundă la toate problemele pe care le poate ridica această dispoziție. Odată făcută această observație, părțile la prezenta procedură afirmă în mod just că aici Curtea are ocazia de a începe să clarifice sensul acestei dispoziții din tratat, contribuind astfel și la prevenirea parțială a situațiilor de conflict între instituții.

4. Anticipând sensul prezentelor concluzii, considerăm că, în special în această primă perioadă de aplicare a actelor „delegate”, provocarea principală este aceea de a asigura un anumit nivel de justițiabilitate în ceea ce privește opțiunile legiuitorului Uniunii în prezent, fie aceea de a încredința Comisiei sarcina completării sau a modificării conținutului unui act legislativ, fie aceea de a‑i încredința aprobarea unor acte „de punere în aplicare”.

5. După înlăturarea obiecției privind admisibilitatea, ne vom formula răspunsul în două părți. În prima parte vom propune o interpretare atât a actelor „delegate”, cât și a actelor „de punere în aplicare”, înainte de a sugera o posibilă demarcare între cele două. În cea de a doua parte ne vom axa asupra obiectului specific al litigiului, mai precis validitatea articolului 80 alineatul (1) din Regulamentul nr. 528/2012, în măsura în care acesta autorizează Comisia, în conformitate cu articolul 291 alineatul (2) TFUE, să adopte un regulament de punere în aplicare.

Concluzii domnului Villalon în C-293/12

54. Prin urmare, compatibilitatea Directivei 2006/24 ar trebui să fie, în principiu, examinată în principal în raport cu articolele 7 şi 8 din cartă.

ii) Raportul format din dreptul la respectarea vieţii private şi dreptul la protecţia datelor cu caracter personal

55. Articolul 8 din cartă consacră dreptul la protecţia datelor cu caracter personal ca fiind un drept distinct de dreptul la respectarea vieţii private. Întrucât protecţia datelor urmăreşte să asigure respectarea vieţii private, aceasta este supusă, mai ales, unui regim autonom, definit în principal de Directiva 95/46, de Directiva 2002/58, de Regulamentul nr. 45/2001 şi de Directiva 2006/24, precum şi, în domeniul relevant al cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală, de Decizia‑cadru 2008/977/JAI(47).

56. Directiva 2006/24 afectează în mod considerabil dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, în măsura în care articolul 5 din aceasta prevede obligaţia statelor membre de a se asigura că datele care permit sau pot permite identificarea unei persoane sunt păstrate(48), atât la sursă, cât şi la destinaţia unei comunicări, precum şi cele care permit identificarea situării acesteia în spaţiu şi timp, prin referire la numărul său de telefon pentru telefonie sau, respectiv, la numărul său de identificare sau la orice alt element corespunzător acesteia, precum o adresă IP pentru serviciile de internet.

57. De altfel, articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2006/24 prevede în mod expres că aceasta se aplică, printre altele, datelor necesare pentru identificarea abonaţilor sau a utilizatorilor înregistraţi ai serviciilor de comunicaţii electronice accesibile publicului sau de reţele publice de comunicaţii. Aceste date fac parte astfel dintre cele a căror divulgare este condiţionată de autorizarea expresă a fiecărui individ, din „dreptul la autodeterminare informaţională” al acestora(49).

58. La prima vedere, Directiva 2006/24 apare ca o ingerinţă în dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, înscriindu‑se în mod clar în prevederile articolului 8 alineatele (2) şi (3) din cartă. Astfel, aceasta precizează că atât Directivele 95/46 şi 2002/58, cât şi Convenția din 1981 a Consiliului Europei pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea automată(50) se aplică în întregime datelor păstrate în conformitate cu dispoziţiile sale(51).

59. Nu prelucrarea datelor păstrate, indiferent dacă este vorba despre modalităţi de colectare a datelor de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice sau de modalităţi de exploatare a datelor de către autorităţile competente abilitate de statele membre, este totuşi cea care necesită cea mai mare vigilenţă, ci colectarea datelor în discuţie şi păstrarea ca atare a acestora, precum şi impactul lor asupra dreptului la respectarea vieţii private, pentru motivele pe care urmează să le arătăm.

Concluzii domnului Wathelet în C-288/12 pendinte

64. Cu titlu introductiv, trebuie precizat că Comisia nu contestă nicidecum dreptul Ungariei de a modifica modelul instituțional al autorității sale de supraveghere a protecției datelor, trecând de la o structură plasată sub conducerea unei singure persoane la o instituție colegială. Aceasta consideră totuși că, atunci când a decis în acest sens, Ungaria a încălcat obligația de respectare a independenței autorității de supraveghere până la încheierea mandatului său.

65. Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că cerința de supraveghere a protecției datelor cu caracter personal de către o autoritate independentă este un element esențial al respectării protecției persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal(22) care rezultă nu numai din articolul 28 alineatul (1) al doilea paragraf din directivă, ci și din dreptul primar al Uniunii, în special din articolul 8 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și din articolul 16 alineatul (2) TFUE(23). Astfel, autoritățile de control prevăzute la articolul 28 din directivă sunt gardieni ai drepturilor și libertăților fundamentale în raport cu prelucrarea datelor cu caracter personal(24).

66. În Hotărârea din 9 martie 2010 Comisia/Germania și în Hotărârea Comisia/Austria, citate anterior, Curtea a dat o interpretare autonomă(25) și largă(26) expresiei „în condiții de independență deplină”, care figurează la articolul 28 alineatul (1) al doilea paragraf din directivă. Curtea și‑a întemeiat această interpretare, pe de o parte, pe însuși modul de redactare a articolului 28 alineatul (1) al doilea paragraf din directivă, subliniind că noțiunea „independență” este întărită de adjectivul „deplină”, și, pe de altă parte, pe obiectivul garantării independenței autorităților în discuție care vizează asigurarea eficienței și a fiabilității supravegherii respectării dispozițiilor din domeniul protecției persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal(27).

67. Curtea a relevat faptul că această garanție a fost instituită nu în scopul de a conferi un statut special autorităților respective în sine, precum și reprezentanților lor, ci pentru a consolida protecția persoanelor și a organismelor care sunt avute în vedere prin deciziile acestora(28). În consecință, în exercitarea atribuțiilor lor, autoritățile de supraveghere trebuie să acționeze într‑un mod obiectiv și imparțial și trebuie să fie protejate de orice influență exterioară, indiferent dacă aceasta este directă sau indirectă, care ar putea să orienteze deciziile lor(29).

Concluzii domnului Villalon în C-279/12 soluționată (a se vedea aici)

1. Criterii pentru definirea noțiunii „funcție în administrația publică”

74. În contextul articolului 2 punctul 2 din Directiva 2003/4, noțiunea „funcție în administrația publică” este echivalentă noțiunii „autoritate publică” ca atare. Acest lucru reiese, în opinia noastră, din două împrejurări. În primul rând, din faptul că ideea de „funcție în administrația publică” este utilizată în dispoziția în discuție ca element de bază pentru definirea noțiunii generice „autoritate publică”. În al doilea rând și în special, din excepția prevăzută la paragraful care urmează după litera (c) a articolului 2 punctul 2 menționat, potrivit căruia statele membre pot exclude din definiția noțiunii „autoritate publică” „organismele sau instituțiile […] care acționează în baza capacităților lor judiciare sau legislative”.

75. Această posibilă excludere înseamnă, în opinia noastră, că ideea de „funcție în administrația publică” nu face trimitere în mod strict la instituțiile administrative sau executive propriu‑zise, ci, cu caracter general, la autoritatea publică națională în ansamblu. Numai astfel are sens posibilitatea excluderii din definiția autorității publice a instituțiilor care exercită funcții judiciare sau legislative, mai exact funcții ale autorității publice diferite de cele care sunt proprii administrației stricto sensu(12).

76. Considerațiile de mai sus situează problema pe care trebuie să o soluționăm în prezent într‑o dimensiune foarte concretă, întrucât, spre deosebire, de exemplu, de situațiile din cauzele în care au fost pronunțate Hotărârea din 16 februarie 2012, Solvay și alții(13), și Hotărârea Flachglas Torgau, citată anterior, în prezenta cauză Curtea nu trebuie să stabilească dacă un act al autorității publice poate face parte din categoria legislației și, prin urmare, dacă poate intra sub incidența excepției prevăzute de Directiva 2003/4, ci trebuie doar să stabilească în ce constă exercitarea autorității publice tout court, fără a se referi, prin urmare, la posibilele excepții(14).

77. Aceasta nu înseamnă că problema este mai puțin complexă, întrucât, la fel precum în cazul altor categorii fundamentale, definiția „autorității publice” este cel puțin spinoasă și controversată. Totuși, în scopurile relevante pentru prezenta întrebare preliminară, este vorba despre obținerea unei noțiuni „funcție în administrația publică” adecvate în contextul Directivei 2003/4.

Concluziile doamnei Kokott în C-276/12 soluționată (concluziile au fost confirmate doar în proporție de 50% de către Marea Cameră):

1. În prezent, este dificil să se facă abstracție de afacerile din fotbal. Aproape toată lumea este interesată de fotbal, inclusiv administrația fiscală.

2. Prezenta cerere de decizie preliminară privește interesul administrației fiscale cehe în legătură cu veniturile obținute de un jucător de fotbal profesionist. La verificarea pe care a întreprins‑o, administrația a găsit aliați interesați în cadrul administrațiilor fiscale ale altor state membre, care efectuau investigații la cluburile profesioniste de fotbal și la o agenție. Informațiile furnizate de administrațiile fiscale aliate au fost însă atât de dezavantajoase pentru jucătorul de fotbal profesionist încât acesta a atacat rezultatele investigațiilor, în special deoarece a considerat că la momentul efectuării acestor investigații i‑au fost lezate drepturile procedurale.

3. Drept urmare, Curtea trebuie să examineze întinderea drepturilor procedurale de care beneficiază o persoană impozabilă în cadrul cooperării transfrontaliere dintre administrațiile fiscale ale statelor membre. Acest demers necesită nu numai luarea în considerare a dreptului derivat aplicabil, ci și a drepturilor fundamentale ale unui jucător de fotbal profesionist. Constatările Curții cu privire la drepturile procedurale vor avea relevanță nu numai pentru cei cu interese în fotbal, ci vor produce efecte mai ales în privința dreptului fiscal în ansamblu și a înțelegerilor din domeniul concurenței.

Concluzii domnului Villalon în C-85/12 soluționată

1. În contextul prăbușirii sistemului financiar din Islanda ca urmare a crizei financiare internaționale declanșate în 2008, Parlamentul islandez a adoptat o serie de măsuri de reorganizare a diferitor instituții financiare având sediul în țara menționată, dintre care una a urmărit, în temeiul Directivei 2001/24(2), să conteste două sechestre impuse în Franța de instanțele acestui stat membru. Întrebarea adresată în esență de Cour de cassation este aceea dacă măsurile de reorganizare menționate, deși au fost adoptate de o autoritate legislativă, intră sub incidența directivei, al cărei obiectiv este recunoașterea reciprocă a măsurilor de reorganizare și a procedurilor de lichidare adoptate de autoritățile administrative și judiciare.

2. Prezenta întrebare privește un exemplu tipic de dificultăți care pot decurge uneori din utilizarea de dreptul Uniunii a anumitor categorii de bază ale sistemelor juridice naționale. Astfel cum vom arăta, dincolo de forme și de nomen, în aceste cazuri se impune luarea în considerare a conținuturilor și în special a scopurilor la care servesc aceste categorii în dreptul Uniunii, pe de o parte, și în ordinile juridice ale statelor membre, pe de altă parte. Acest spirit de adecvare a categoriilor naționale la contextul Uniunii este cel care trebuie să inspire de asemenea abordarea dificultăților pe care le ridică, în prezenta cauză, interpretarea unei directive care, precum Directiva 2001/24, nu a putut avea în vedere ipoteza unei crize financiare având caracteristicile și dimensiunile celei cu care ne confruntăm încă în prezent. Desigur, această situație ridică întrebarea dacă o legislație națională cu caracter de urgență cum este cea din prezenta cauză, precum și deciziile adoptate în aplicarea acesteia trebuie să fie incluse în domeniul de aplicare al Directivei 2001/24. Totuși, nu aceasta este întrebarea la care Curtea este solicitată să răspundă prin intermediul prezentei cereri de decizie preliminară.

3. Având în vedere toate acestea și reducând întrebarea la termenii în care a fost formulată, vom propune o interpretare „funcțională”, pentru a ne exprima astfel, a categoriilor „autoritate administrativă” și „autoritate judiciară” în sensul Directivei 2001/24, astfel încât, în anumite condiții, trimiterea la aceste autorități poate include de asemenea „autoritatea legislativă”. Cu alte cuvinte, utilizarea autorității legislative naționale în ceea ce privește adoptarea măsurilor prevăzute de directivă nu are ca efect excluderea acestora din domeniul de aplicare al reglementării menționate.

Concluzii domnului Jaaskinen în C-509/11

2. Forța majoră ca principiu general de drept

31. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în lipsa unei definiții legislative specifice, cum este cazul în speță, „recunoașterea unui caz de forță majoră presupune ca acea cauză exterioară invocată de particulari să aibă consecințe implacabile și inevitabile până la a face imposibilă pentru persoanele în cauză respectarea obligațiilor lor […]. Noțiunea de forță majoră trebuie interpretată în sensul de împrejurări necunoscute operatorului implicat, anormale și imprevizibile, ale căror consecințe nu ar fi putut fi evitate în pofida tuturor diligențelor depuse, astfel încât decizii ale autorităților publice pot constitui, în funcție de împrejurări, un caz de forță majoră”(8).

32. Cu toate acestea, este important să reamintim contextul în care forța majoră are legătură cu prezenta cauză, înainte de a proceda la o evaluare a principiului general sus‑menționat raportat la situația de fapt din speță. Forța majoră nu survine în procedura principală în niciunul dintre contextele „clasice” întâlnite în jurisprudența Curții de până în prezent, ca, de exemplu, argument pentru a extinde termenul aplicabil în temeiul articolului 45 din Statutul Curții de Justiție(9) sau ca o scuză legitimă de nerespectare a unei obligații contractuale(10) ori pentru interpretarea dispozițiilor specifice din legislația Uniunii care reglementează forța majoră sau condiții echivalente. În acest din urmă context, Curtea a indicat în mod constant că „noțiunea de forță majoră nu are în mod obligatoriu un conținut identic în diferitele domenii de aplicare ale dreptului Uniunii, semnificația acesteia trebuind determinată în funcție de cadrul legal în care urmează să își producă efectele”(11).

33. Mai curând, ceea ce pare să se invoce în prezenta cauză este o noțiune de forță majoră oarecum nouă în sensul legislației Uniunii. Instanța națională solicită să se stabilească dacă principiul general de drept al Uniunii referitor la forța majoră înseamnă că Regulamentul nr. 1371/2007, sau cel puțin articolul 17 din acesta, trebuie interpretat în sensul că ÖBB‑Personenverkehr AG este în drept să refuze despăgubirea pentru prețul legitimației de transport într‑un caz de forță majoră. Acest argument a fost invocat deși nici forța majoră, nici condiții echivalente nu sunt menționate la articolul 17 sau, după cum am explicat deja, în alte dispoziții din Regulamentul nr. 1371/2007 relevante pentru interpretarea articolului 17.

34. O astfel de interpretare a articolului 17 din Regulamentul nr. 1371/2007 este, în opinia noastră, imposibilă în lumina obiectivelor Regulamentului nr. 1371/2007 ca măsură de protecție a consumatorilor.

Concluziile doamnei Kokott în C-49/12

26.      La întrebarea adresată de Curte, Østre Landsret a menționat că nu se pronunță ca ultimă instanță în cadrul acțiunii în validare (Justifikationssage)(20). Există în schimb posibilitatea exercitării unei căi de atac în fața Højesteret. Acest răspuns nu este însă de folos în speță. Pentru calificarea drept instanță de ultim grad de jurisdicție, este relevantă situația concretă a procedurii(21). Prin urmare, nu este decisiv dacă hotărârea pronunțată de Østre Landsret în cadrul acțiunii în validare, și anume hotărârea privind cererea de daune interese, poate fi atacată. Relevanță prezintă mai ales aspectul dacă este posibilă exercitarea unei căi de atac împotriva hotărârii de a suspenda procedura în temeiul articolului 634 alineatul (5) din Retsplejelov până la pronunțarea de către High Court of Justice a unei hotărâri definitive.

27.      O instanță nu dobândește însă calitatea de instanță de ultim grad de jurisdicție în sensul articolului 267 TFUE prin adoptarea oricărei măsuri procesuale dispuse prin ordonanță definitivă. Mai degrabă, este necesar ca decizia interlocutorie definitivă să finalizeze o procedură independentă sau o etapă distinctă a procedurii, iar întrebarea preliminară trebuie să se refere tocmai la acea procedură sau la etapa în cauză a procedurii(22). Or, acesta este cazul în speță.

Concluziile domnului Bot în C-43/12

27. Hotărând să adopte directiva, legiuitorul Uniunii a pornit de la o constatare simplă, și anume că dezvoltarea liberei circulații a persoanelor în cadrul Uniunii este adeseori sinonimă cu nesancționarea în materia încălcărilor normelor de circulație.

28. Astfel cum se arată în expunerea de motive a propunerii de directivă, menționată mai sus, necesitatea de a institui un sistem de schimb de informații a luat naștere din faptul că încălcările normelor de circulație rămân deseori nesancționate dacă sunt comise cu un vehicul înmatriculat într‑un alt stat membru decât statul membru în care a fost săvârșită încălcarea. Problema este acută mai ales în cazul încălcărilor înregistrate automat cu ajutorul camerelor de luat vederi de pe marginea căilor rutiere, deoarece în această situație nu există contact direct între conducătorul auto și agenții de poliție(9).

35. Un astfel de act se înscrie pe deplin în acțiunea Uniunii prin care se urmărește realizarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție. În cazul în care termenul „libertate” conținut în această expresie vizează în mod incontestabil libera circulație a persoanelor în cadrul Uniunii, semnificația acestuia nu se oprește însă aici(10). Astfel cum se arată în Planul de acțiune al Consiliului și al Comisiei privind modalitățile optime de punere în aplicare a dispozițiilor Tratatului de la Amsterdam referitoare la stabilirea unui spațiu de libertate, securitate și justiție(11), adoptat de Consiliul Justiție și afaceri interne din 3 decembrie 1998, este vorba de asemenea despre „libertatea de a trăi într‑un mediu în care legea este respectată, cunoscând că autoritățile publice, separat sau împreună (la nivel național, la nivelul Uniunii Europene și dincolo de aceasta), își pun toate competențele în serviciul urmăririi și sancționării celor care urmăresc să conteste această libertate sau să abuzeze de ea”(12). Pe de altă parte, potrivit aceluiași document, spațiul de „justiție” are drept ambiție să „ofere cetățenilor un sentiment comun de justiție în întreaga Uniune”(13). Or, astfel cum se exprimă în special în considerentul (6) al directivei, directiva urmărește să elimine tocmai sentimentul de injustiție care poate lua naștere din nesancționarea conducătorilor de vehicule înmatriculate într‑un alt stat membru decât statul membru în care s‑a săvârșit încălcarea.

Concluziile doamnei Sharpston în C-40/12 P

128. Astfel cum subliniază Comisia, GSD nu a invocat în primă instanță faptul că Tribunalul nu s‑a pronunțat într‑un termen rezonabil în cauza sa. Acest lucru nu este surprinzător. Deși un reclamant poate (precum în cazul Kendrion) să decidă să invoce acest aspect încă din cursul procedurii în fața Tribunalului, durata totală a procedurii în primă instanță nu poate fi cunoscută înainte de pronunțarea hotărârii de către Tribunal. Un reclamant poate (de exemplu) să susțină că Tribunalul a pronunțat hotărârea într‑un termen excesiv de lung după ședință și că, în consecință, această perioadă reprezintă un element suplimentar de care trebuie să se țină seama(60).

129. Prin urmare, un reclamant poate dori să facă bilanțul situației sale numai în momentul în care procedura în primă instanță este finalizată. Se pare că GSD a procedat astfel în prezenta cauză. În cazul în care reclamanții nu ar avea această posibilitate, întrucât ar fi obligați să invoce acest aspect în primă instanță (pentru a evita să le fie interzis să procedeze astfel în recurs), ar fi posibil ca aceștia să nu dispună în mod necesar de toate informațiile relevante pentru a lua o asemenea decizie. Această situație ar putea aduce atingere dreptului lor la apărare. Așadar, reclamantul ar trebui să aibă posibilitatea să decidă dacă dorește să invoce respectiva problemă în primă instanță sau dacă dorește să o invoce pentru prima dată în recurs.

130. În consecință, considerăm că societății GSD nu i se poate interzice să ridice pentru prima dată în recursul formulat în fața Curții problema cu privire la aspectul că Tribunalul nu s‑a pronunțat într‑un termen rezonabil(61).

131. În Hotărârea Baustahlgewebe(62), Curtea a statuat că caracterul rezonabil al termenului trebuie apreciat în funcție de circumstanțele proprii fiecărei cauze. Aceasta a aplicat următoarele criterii derivate din jurisprudența Curții de la Strasbourg: (i) importanța litigiului pentru persoana interesată, (ii) complexitatea cauzei, (iii) comportamentul părții interesate și (iv) comportamentul autorităților competente (denumite în continuare „criteriile Baustahlgewebe”)(63).

Concluzii în C-32/12 soluționată

31. Totuși, în opinia noastră, natura dreptului procesual spaniol face excesiv de dificilă exercitarea acestor drepturi.

32. În principiu, nu se poate critica faptul că instanța este ținută de cererea concretă a reclamantului. Acest lucru presupune ca reclamantul să formuleze cererea în mod corect dacă dorește să obțină câștig de cauză în proces. Această prevedere este expresia principiului disponibilității, aplicabil atât în dreptul procesual spaniol, cât și în cel din multe alte state membre, principiu potrivit căruia părțile controlează procedura, iar în cadrul procesului inițiativa le aparține. Finalitatea acestui principiu este protecția dreptului la apărare și asigurarea bunei desfășurări a procedurii, în special protejând‑o de întârzieri inerente aprecierii noilor motive(21). Curtea a confirmat deja de multe ori că principiul disponibilității este compatibil în sine cu principiul efectivității(22). În principiu, pentru acest motiv, se așteaptă de la un consumator ca acesta să își realizeze pe cale judiciară drepturile care îi revin și în acest sens să formuleze în mod corect capetele de cerere în cadrul acțiunii sale, chiar și cu titlu subsidiar, dacă este necesar. Acest lucru este cu atât mai mult valabil în speță cu cât este vorba despre un proces în care părțile sunt asistate în mod obligatoriu de avocați.

33. În orice caz, dreptul procesual spaniol este astfel conceput încât o singură eroare de procedură, cum ar fi formularea eronată a unui capăt de cerere sau omiterea unui capăt de cerere formulat cu titlu subsidiar, poate să conducă la excluderea definitivă a posibilității de a invoca un drept conferit în mod efectiv de directivă. Acest rezultat este aparent foarte restrictiv și drastic, în special din perspectiva faptului că directiva urmărește să contribuie la crearea unui înalt nivel de protecție a consumatorului, și considerăm că este disproporționat inclusiv din perspectiva finalității urmărite de prevederile respective.

34. În primul rând, astfel cum a arătat instanța de trimitere, în ceea ce privește chestiunea obligativității de a respecta cererea formulată, dreptul spaniol pornește, pe de o parte, de la o interpretare foarte restrictivă, referindu‑se numai la dreptul invocat în mod concret în cerere. Pe de altă parte însă, în privința extinderii autorității de lucru judecat se aplică o interpretare foarte largă, conform căreia sunt cuprinse și toate drepturile pe care consumatorul ar fi trebuit să le invoce, excluzând astfel posibilitatea invocării lor în cadrul unei noi acțiuni. Acest lucru implică o sarcină disproporționată pentru consumator.

Concluziile doamnei Kokott în C-681/11

b) Cerințe minime care trebuie respectate atunci când se obține consiliere juridică

62. Pentru a lua în considerare consilierea juridică obținută de o întreprindere, condiția de bază este ca întreprinderea să se fi întemeiat cu bună‑credință pe această consiliere, întrucât protecția încrederii legitime și buna‑credință sunt strâns legate între ele(35). În măsura în care elementele de fapt justifică prezumția că o întreprindere s‑a întemeiat cu rea‑credință pe o opinie furnizată de un avocat sau că opinia obținută era una de complezență, consilierea juridică oferită nu poate fi luată în considerare a priori la aprecierea vinovăției în legătură cu săvârșirea unei încălcări a dreptului european al concurenței.

63. În plus, cerințele minime prezentate în continuare se aplică în cazul în care se recurge la o consiliere juridică a cărei respectare incumbă întreprinderii în cauză care își asumă riscul și răspunderea în această privință.

64. În primul rând, consilierea juridică trebuie obținută întotdeauna din partea unui avocat extern independent(36). Consilierea oferită de membrii serviciului juridic intern din cadrul unei întreprinderi sau al grupului nu poate, în niciun caz, să excludă vinovăția în cazul unei erori de drept, întrucât juriștii întreprinderii sunt în calitate de lucrători – chiar dacă au statutul de avocați interni(37) – direct dependenți de întreprinderea în cauză, iar opinia juridică furnizată de aceștia poate fi, prin urmare, imputată angajatorului lor. O întreprindere nu poate să își dea ea însăși mână liberă pentru posibilul său comportament anticoncurențial.

65. În al doilea rând, trebuie să fie vorba despre o consiliere oferită de un avocat de specialitate, ceea ce presupune că avocatul este specializat în dreptul concurenței, inclusiv în dreptul european al concurenței și, în plus, este însărcinat în mod regulat de către clienți cu mandate în acest domeniu de drept.

66. În al treilea rând, consilierea juridică trebuie să fi fost oferită pe baza unei descrieri complete și corecte a situației de fapt efectuate de întreprinderea în cauză. În măsura în care o întreprindere informează avocatul consultat doar în mod incomplet sau chiar furnizează acestuia informații false cu privire la împrejurări care țin de domeniul de răspundere al întreprinderii, opinia furnizată de acest avocat nu poate disculpa întreprinderea de o eventuală eroare de drept în cadrul unei proceduri în materie de înțelegeri.

67. În al patrulea rând, opinia furnizată de avocatul consultat trebuie să examineze în mod detaliat practica administrativă și decizională a Comisiei Europene, precum și jurisprudența instanțelor Uniunii și trebuie să includă astfel observații detaliate privind totalitatea aspectelor juridice relevante în cauza respectivă. Elementele care nu fac în mod expres obiectul opiniei furnizate de avocat, dar pot fi deduse implicit din aceasta nu pot fi invocate drept temei pentru recunoașterea unei erori de drept care exclude vinovăția.

68. În al cincilea rând, opinia juridică furnizată nu trebuie să fie vădit eronată. Nicio întreprindere nu se poate întemeia orbește pe o opinie juridică. Dimpotrivă, îi revine fiecărei întreprinderi care consultă un avocat sarcina de a verifica cel puțin caracterul plauzibil al informațiilor furnizate de avocat.

69. Desigur, diligența care se așteaptă din partea unei întreprinderi în această privință depinde de dimensiunea și de experiența acesteia în materia dreptului concurenței(38). Cu cât o întreprindere este mai mare și cu cât are mai multă experiență în domeniul dreptului concurenței, cu atât mai mult este obligată să verifice opinia juridică obținută, în special în cazul în care dispune de un serviciu juridic propriu cu expertiză corespunzătoare.

70. Cu toate acestea, independent de considerațiile care precedă, fiecare întreprindere trebuie să cunoască faptul că anumite practici anticoncurențiale sunt interzise prin natura lor(39) și în special că nimeni nu poate participa la așa‑numitele restricții grave(40), de exemplu la acorduri privind prețurile sau la acorduri ori măsuri de împărțire sau de compartimentare a pieței. În plus, este de așteptat ca întreprinderile de mari dimensiuni și care au experiență să fi luat cunoștință despre observațiile relevante formulate de Comisia Europeană în comunicările și în orientările sale din domeniul dreptului concurenței.

71. În al șaselea rând, întreprinderea în cauză acționează pe propriul risc, în cazul în care din opinia juridică pe care a obținut‑o rezultă că situația juridică nu este clară. În acest caz, întreprinderea acceptă într‑adevăr, cel puțin în mod neglijent, faptul că prin comportamentul său pe piață încalcă normele dreptului european al concurenței.

72. Trebuie recunoscut că, în lumina cerințelor minime pe care tocmai le‑am propus, valoarea opiniilor juridice furnizate de avocați întreprinderilor în cauză este puțin diminuată. Totuși, acest lucru se explică prin natura regimului instituit prin Regulamentul nr. 1/2003 și situația nu este diferită nici în materia dreptului penal clasic: în ultimă instanță, fiecare întreprindere este ea însăși responsabilă pentru comportamentul său pe piață și suportă riscul legat de încălcările pe care le săvârșește. Prin obținerea consilierii juridice din partea unui avocat nu se poate garanta securitatea juridică absolută. Cu toate acestea, în cazul în care toate cerințele minime sus‑menționate sunt îndeplinite, se poate prezuma existența unei erori de drept care exclude vinovăția, atât timp cât întreprinderea în cauză s‑a întemeiat cu bună‑credință pe o opinie furnizată de consilierul său juridic.

73. Trebuie menționat, cu titlu suplimentar, că un avocat care prin furnizarea unei opinii de complezență devine complice la săvârșirea unor practici anticoncurențiale ale întreprinderii va trebui nu numai să suporte consecințele rezultate în temeiul nomelor de drept civil și al celor deontologice, dar se poate expune chiar și riscului de a i se aplica sancțiuni în temeiul dreptului în materie de înțelegeri(41).

*A se vedea și Top 5 concluzii în fața CJUE în anul 2012

Mihaela MAZILU-BABEL
Doctorand, Facultatea de Drept și Ştiințe Sociale, Universitatea din Craiova

 
Secţiuni: CJUE, Data protection, Dreptul Uniunii Europene, Protecția consumatorilor, RNSJ, Selected | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Au fost scrise până acum 4 de comentarii cu privire la articolul “Top 10 concluzii prezentate în fața Curții de Justiție în 2013”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Rog un cercetator/doctorand in materia procedurii civile sa scrie un articol de specialitate in care sa trateze efectele principiului efectivitatii dreptului UE asupra cuantumului costurilor de judecata etc. etc.

  2. Constantin Augustin ZBORA CIUREL spune:

    Un material laborios, concis și necesar în actualul context European. Felicitări! Vă mulțumim!

  3. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    În cauza C-515/12, vom avea răspunsul Curții, după concluziile avocatului general, în data de 3 aprilie 2014. (conform calendar Curia)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD