« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
DezbateriCărţiProfesionişti
 
5 comentarii

Aplicarea dispoziţiilor Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ca norme de valoare constituțională în cadrul controlului de constituţionalitate
25.12.2013 | Mihaela MAZILU-BABEL

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

1. Introducere

Este nevoie de un text normativ pentru a fi liberi?[1]

Dacă ne raportăm la inflaţia mecanismelor de protecţie a drepturilor fundamentale[2], răspunsul este unul în afirmativ, cu precizarea că libertatea noastră juridică este direct proporţională cu suma textelor normative expres prevăzute pentru protecţia acesteia.

Apoi, dacă este nevoie, într-adevăr, de texte normative pentru a fi liberi, cine îşi va aroga misiunea protecţiei finale şi deci a aplicării prin interpretare a textului normativ ce o conţine? Din cauza prefigurării unui „constituţionalism la niveluri multiple”[3], ne aflăm în imposibilitatea de a conferi, la nivel teoretic, un răspuns care să ne servească drept axiomă juridică.[4]

Vom constata însă, în rândurile ce urmează, că în această misiune de protecţie, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (în continuare, Carta) dobândeşte, pe cale pretoriană, un statut sui generis aflat în curs de fundamentare şi că, deşi în sistemul de drept român mecanismele de protecţie a drepturilor fundamentale par a fi dezvoltate pe un plan orizontal[5], instanţa română de contencios constituţional manifestă tendinţa rearanjării lor pe un plan vertical, subordonând standardele de protecţie internaţionale şi supranaţionale celui conferit la nivel constituţional național.

Urmează să abordăm, mai întâi, (2) maniera în care acest nou instrument de protecţie a drepturilor fundamentale a fost utilizat la nivel supranaţional (Curtea de Justiţie a Uniunii Europene („Curtea de la Luxembourg”)), internaţional (Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, “Curtea de la Strasbourg” sau „CEDO”)) şi naţional (instanţele de contencios constituţional din statele membre ale Uniunii Europene) pentru ca mai apoi să analizăm, raportat la România, (3) istoricul invocării Cartei în cadrul controlului de constituţionalitate intrinsec[6], dar şi (4) condiţiile ce au fost impuse aplicării acesteia de către Curtea Constituţională (în continuare, Curtea). Ca punct final, vom arăta temeiul juridic al acestei aplicări (5), precum şi concluziile care se impun (6).

2. Impactul cu efect interpretativ al Cartei în cadrul ordinilor juridice

Reputatul ex-avocat general din cadrul Curţii de Justiție, domnul Maduro, considera că, în cazul Cartei, ne aflăm în prezenţa unui paradox constituţional. Acesta explică, în activitatea sa extrajudiciară, de ce pentru unii Carta este o fundaţie a unui adevărat proiect constituţional pentru Uniunea Europeană, iar pentru alţii reprezintă o simplă garanţie constituţională că Uniunea Europeană nu va aduce atingere valorilor constituţionale ale statelor membre.[7]

Considerăm că paradoxul va fi soluționat în funcţie de modul în care instanţele specializate vor înţelege să-i aplice prevederile în cadrul activităţii lor de protecţie, prin interpretare, a drepturilor fundamentale ale justiţiabililor europeni. În consecinţă, vom trasa și reliefa maniera prin care dispozițiile Cartei au fost aplicate ca instrumente de interpretare a conținutului normativ al drepturilor fundamentale.

2.1. La nivelul ordinii juridice autonome a Uniunii Europene

Carta este, în prezent, un instrument central în ordinea juridică a Uniunii[8].

Până la 1 decembrie 2009, ea a fiinţat însă, pentru aproximativ un deceniu, doar într-o formă pur declarativă. Acest lucru nu a împiedicat Curtea de Justiţie să o utilizeze ca sursă de interpretare încă de la proclamarea ei[9], dobândind funcţia de element de referinţă sau de instrument ajutător la interpretarea dreptului comunitar [acum unional][10]. S-a afirmat chiar că acest instrument a reprezentat, încă din momentul proclamării, o concretizare a valorilor europene fundamentale comune supreme[11], neputând prin urmare să rămână ignorat.

Adiacent, Carta a devenit, tot de la data proclamării, un „cod de conduită”[12] pentru instituţiile Uniunii Europene, acestea asumându-şi obligaţia firească de a legifera într-o manieră care să nu aducă atingere drepturilor fundamentale astfel consacrate. Prin urmare, a fost de aşteptat ca în considerentele fiecărui act legislativ[13] să se menţioneze respectul pentru drepturile fundamentale, aşa cum au fost redate în cuprinsul dispoziţiilor din Cartă.

2.2. La nivelul CEDO

Carta a fost şi este folosită de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru a interpreta, într-o lumină modernă, articolele din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, Convenția), care au o vechime de peste cincizeci de ani[14].

Judecătorul de la Strasbourg și-a sprijinit în mod explicit considerentele anumitor hotărâri pe dispoziţiile din Cartă[15], dispoziții ce au fost integrate în raţionamentul său juridic. Exempli gratia, în Schalk şi Kopf c. Austriei[16] s-a ajuns, prin raportare la art. 9 din Cartă, la concluzia că dreptul la căsătorie, conţinut de art. 12 din Convenție; nu poate fi înţeles drept o prerogativă impusă în mod obligatoriu de către textul acesteia doar pentru două persoane de sex diferit[17]. Deducţia interpretativă a rezultat din faptul că art. 9 din Cartă protejează dreptul la căsătorie fără a aduce vreo calificare sau vreo precizare suplimentară cu privire la sexul persoanelor care se pot căsători. Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a statuat că ținând cont de art. 9 din Cartă, Curtea nu va mai considera că dreptul la căsătorie consacrat în art. 12 trebuie în toate cazurile să fie limitat la căsătoria între persoane de sex opus[18].

În al doilea rând, Carta a devenit punctul de referinţă ce a permis CEDO să extindă de facto domeniul de aplicare al Convenţiei, producând astfel revirimente jurisprudenţiale majore. Hotărârea Demir şi Baykara c. Turciei reflectă acest efect[19] raportat la art. 11 CEDO, iar hotărârea Bayatyan c. Armeniei – în ceea ce priveşte art. 9 şi dreptul la obiecţia de constiinţă. Acest ultim drept, expres prevăzut în art. 10 alin. (2) din Cartă, nu fusese recunoscut anterior ca făcând parte din „mănunchiul” drepturilor protejate la nivelul european al Convenţiei.

2.3. La nivelul ordinii constituţionale interne

Înainte de dobândirea forței obligatorii, recunoaşterea Cartei ca parte a constituționalității interne naționale și utilizarea ei în scopul controlului de constituționalitate de către instanțele naționale specializate a cunoscut două direcții majore.

Pe de o parte, dispoziţiile din Cartă au fost invocate încă din anul proclamării sale. Acesta este cazul Tribunalului constituţional spaniol care a invocat art. 8 din Cartă ca susținere în interpretarea conferită dreptului fundamental la protecția datelor cu un caracter personal[20].

De cealaltă parte a „baricadei” s-au aflat curţile constituţionale (numite în doctrina de specialitate „reticente”[21]) care au refuzat să aplice dispoziţiile din Cartă atât timp cât acestea erau lipsite de forţă juridică obligatorie, iar Curtea Constituţională din Belgia reprezintă un astfel de exemplu[22].

Această împărțire a început să se disipeze odată cu intrarea în vigoare a Cartei și aplicarea ei în mod direct de către instanțele naționale de drept comun. În acest sens, chiar Curtea Constituțională din Belgia va declara că va aplica dispozițiile din Cartă, și fără atașarea unei condiții adiacente, folosind drept parametru constituțional al recepției, art. 10 și 11 din Constituția Belgiei[23].

În plus, instanţa de contencios constituţional din Austria, prin decizia de principiu din 14 martie 2012[24], a statuat că dispozițiile din Cartă vor fi aplicate ca norme directe de referință în cadrul controlului de constituţionalitate, având valoare constituțională precum dispozițiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului[25]. Totodată, Carta va fi aplicată nu numai în cadrul controlul de constituţionale al legilor, ci şi în cel al actelor administrative, sub condiţia adiacentă ca dispoziţiile din Cartă să privească drepturi şi nu doar principii[26]. În aceeaşi notă şi la jumătate de an distanţă, Tribunalul constituţional din Spania a statuat că, în baza art. 10 alin. (2) din Constituţie[27], normele directe de referință vor fi intepretate în conformitate cu dispozițiile din Cartă ce privesc drepturi fundamentale analoage[28].

În România, Cartei  i s-a refuzat caracterul de sursă în interpretarea drepturilor fundamentale garantate de Constituţie atât timp cât Tratatul de la Lisabona nu va fi fost intrat în vigoare deşi, începând cu anul 2004, autorii excepţiilor de neconstituţionalitate au insistat în a-i invoca, alternativ şi numai în subsidiar, dispoziţiile.

Urmează să redăm (3) istoricul invocării, dar şi (4) condiţiile impuse acestei aplicări.

3. Istoricul invocării

Drepturile şi principiile fundamentale conţinute în Cartă au fost invocate, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, pentru prima dată, într-o cauză din 2004, care mai fusese, de altfel, pe rolul Curţii Constituţionale cu un an mai devreme, trimisă fiind la cererea aceluiaşi justiţiabil. Astfel, alături de dispoziţiile constituţionale presupuse a fi pertinente, Curţii Constituţionale i s-a cerut să constate şi încălcarea dispoziţiilor referitoare la drepturile omului şi libertăţile fundamentale din pactele, tratatele şi convenţiile internaţionale ratificate de România, […]- dispoziţiile art. 20, 21, 25, 26, 40, 41, 52 şi 53 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene[29].

Anul 2005 a început cu invocarea întregului capitol „Solidaritate”[30], iar în 2006, Curtea a ţinut să precizeze expressis verbis că aplicarea dispoziţiilor Cartei în cadrul controlului de constituţionalitate nu este posibilă, de vreme ce procesul de aderare al României la Uniunea Europeană nu s-a încheiat[31]. Pe de altă parte, refuzul de a le aplica (in limine litis) nu a oprit judecătorul constituţional român să concluzioneze, în acelaşi an, că art. 17 din Cartă nu are incidență în cauză[32].

În 2007, imediat după ce condiţia aderării României la Uniunea Europeană s-a îndeplinit, Curtea Constituţională a adăugat la considerentele anterioare, statuând că aplicarea în cadrul controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor din Carta drepturilor fundamentale, raportat la art. 148 din Constituţie, nu este posibilă atâta vreme cât Tratatul de la Lisabona nu a intrat încă în vigoare[33]. Pe de altă parte, cu numai o lună înainte, aceeaşi instanţă afirmase că „organizarea judiciară se instituie având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale persoanei, prevăzute, în principal, în următoarele documente: […] Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale [şi] Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene[34].

În 2008, Carta a fost invocată în 7 cauze[35]. Exempli gratia, Curtea a fost chemată să analizeze conformitatea dispoziţiilor din Codul familiei, prin care se impuneau o prezumţie relativă a comunităţii de bunuri[36], cu rigorile dreptului de proprietate, astfel cum este prevăzut acesta în art. 17 din Cartă. Curtea a ales însă să ignore trimiterea la Cartă realizată de către autorul excepţiei.

În 2009, cu toate că doar în 4 cauze[37] autorii excepţiei au înţeles să facă trimitere şi la dispoziţiile Cartei, instanţa de contencios constituţional a ţinut să repete că aplicarea în cadrul controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu este posibilă atâta vreme cât Tratatul de la Lisabona nu a intrat încă în vigoare[38]. Între timp, acest tratat fusese însă ratificat de către statul român[39].

În 2010, Carta apare invocată în 19 cauze[40] şi în varii domenii de reglementare: în materia pensiilor, în materia politicii de echilibru bugetar, în materia accesului la informaţii cu caracter public, în materia reorganizării unor autorităţi publice, în materia legii partidelor, precum şi în materia contenciosului administrativ[41].

Tot în 2010, Curtea a stabilit şi parametrii de invocare specifici: prevederile invocate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene […] sunt aplicabile în controlul de constituţionalitate în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului[42].

În  anul următor, deşi dispoziţiile Cartei au fost invocate în 26 de cauze, doar în 4[43] dintre ele Curtea Constituţională a făcut trimitere la condiţiile de principiu ale aplicării. Într-o cauză care privea excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din Legea contenciosului administrativ şi în situaţia concretă a executării unor sancţiuni pecuniare dispuse prin hotărâre judecătorească definitivă, Curtea a concluzionat, prin raportare la art. 1 din Cartă, că o sancţiune pecuniară ca cea aplicată în speţa de pe rolul instanţei de trimitere nu aduce atingere demnităţii umane (inviolabile), din moment ce este stabilită prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti[44].

În 2012, Carta a fost invocată în 41 de cauze[45], şi doar în 3[46] s-a făcut trimitere la decizia de principiu adoptată în 2010. Astfel, în cauza care privea constituţionalitatea art. 1 pct. 11 şi a art. 299 alin. 11 din Codul de procedură civilă raportat la art. 47 din Cartă, Curtea a afirmat (nedezvoltând  ulterior) că, în prezenta cauză, textele de lege criticate nu contravin acestor dispoziţii europene (Carta DFUE), analizate prin prisma dispoziţiilor art. 148 din Constituţie[47].

În 2013, dispoziţiile Cartei au fost invocate în 13 cauze[48], dar în niciuna dintre ele Curtea nu a trimis la condiţia alternativă dezvoltată pe cale pretoriană.

Pe de altă parte, Curtea a apelat în 2013 la o rară analiză pe fond a domeniilor de aplicare ratione personae şi ratione materiae ale Cartei. Astfel, în decizia nr. 12/2013, s-a constatat în mod judicios că un stat membru şi implicit autorităţile publice din acel stat nu se află în domeniul pasiv de aplicare ratione personae a art. 41 din Carta DFUE[49]. S-a precizat că respectiva dispoziţie asigură dreptul la o bună administrare raportat la instituţiile, organele şi agenţiile Uniunii, cu privire la activitatea acestora din urmă[50]. Prin urmare, Curtea nu s-a considerat obligată, raportat la art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, să apeleze la dispoziţiile din Cartă în cadrul acelui control.

Apoi, în decizia nr. 79/2013[51], Curtea a statuat că dispoziţiile legale ce urmau a fi controlate raportate la art. 50 din Cartă nu se aflau în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii şi, prin urmare, nici în domeniul de aplicare al Cartei şi al art. 50. Totuşi, Curtea nu a motivat de ce normele din Codul silvic nu se află în sfera de aplicare a dreptului unional. De altfel, nici condiția atașată și reformulată a aplicării nu a fost dezvoltată sau invocată. Urmează totuși să o analizăm. (4.1. și 4.2.)

4. Condițiile alternative ale aplicării Cartei în cadrul controlului de constituționalitate

În decizia de principiu nr. 871/2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile Cartei sunt aplicabile în cadrul controlului de constituţionalitate în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului.

Observăm cum, prin această singură condiție, reformulată cu câteva cuvinte mai apoi, Curtea Constituțională a României a admis aplicarea Cartei în cadrul controlului de constituționalitate ca o cvasinormă directă de referință deși, pe de altă parte, a impus acestei invocări o condiție ce necesită o acțiune de interpretare pe fond a drepturilor fundamentale ocrotite unitar la nivelul Uniunii Europene.

4.1. Condiția asigurării, garantării și dezvoltării prevederilor constituţionale în materia drepturilor fundamentale

În primul rând, această cerință tripartită reprezintă exprimarea cu alte cuvinte a celei de-a doua condiții impuse aplicării normelor de drept ale Uniunii in genere ca norme interpuse în cadrul controlului de constituționalitate[52].

Astfel, pe de o parte, norma de drept a Uniunii – normă interpusă – trebuie ca, prin conținutul ei normativ, să se cirscumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât să susțină o posibilă încălcare de către legea națională a Constituției[53], iar pe de altă parte, dispoziţiile din Cartă trebuie să asigure, să garanteze și să dezvolte un drept fundamental/drept al omului conținut în Constituție.

Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională refuză să confere valoare constituțională autonomă dispozițiilor din Cartă, insistând asupra necesității corelării conținutului normativ al dispozițiilor de drept ale Uniunii cu cel al dispozițiilor cuprinse în Constituție. Numai într-o astfel de situație pot dispoziţiile Cartei să determine Curtea să realizeze un control de conformitate „ascuns” cu dreptul Uniunii – parte a controlului de constituționalitate, impunând eventual suspendarea cu efect erga omnes a dispoziției legale controlate[54].

În ceea ce privește modul practic în care Curtea Constituțională a înțeles să verifice îndeplinirea acestei cerințe tripartite, nu există până în prezent o detaliere a raționamentului juridic aplicat. Fraza imediat următoare celei de referință este o simplă formulare de trimitere la întreg raționamentul juridic realizat cu privire la aplicarea altor norme fundamentale. Astfel, ea se limitează să statueze că prevederile cuprinse în Cartă nu sunt cu nimic afectate pentru toate considerentele sus-menţionate. Această trimitere superfluă poate fi explicată prin faptul că deși, în teorie, Curtea Constituțională admite că dispozițiile din Cartă pot dezvolta dispozițiile din Constituție, în practică, în cadrul verificării, aceasta pornește de la premisa că protecția conferită de Cartă este cel mult egală cu cea conferită de Constituție, conservând astfel, în toate situațiile, ipoteza de la art. 20 alin. (2) ultima teză din Constituție.

În al doilea rând, susținem că această condiție de aplicare impusă pe cale pretoriană va fi întotdeauna îndeplinită atunci când prevederile din Constituție garantează, raportat la un drept fundamental anume, doar o protecție echivalentă cu cea impusă de Convenție, fiind cunoscut faptul că judecătorul de contencios constituţional are obligația, în baza principiului omogenității, de a interpreta drepturile fundamentale astfel încât să asigure și să garanteze pe cele conținute în Convenție[55] și doar eventual să le dezvolte, dacă dispozițiile din Constituție conferă o protecție mai sporită.

În restul situațiilor[56], instanța de la București rămâne să decidă, de la caz la caz, dacă standardul asigurat de Cartă este la cel puțin același nivel cu cel asigurat de Constituție, urmând eventual să adreseze, pentru lămuriri și precizări suplimentare cu privire la standardul garantat la nivel unional, întrebări preliminare Curții de Justiție[57].

Prin urmare, Carta nu conferă, pentru judecătorul de contencios constituțional din România drepturi fundamentale “independente” de conținutul normativ al Constituției. Astfel, dacă nu se poate identifica o dispoziție pertinentă în Constituție, justițiabilul nu are dreptul in limite litis să o invoce în cadrul unui astfel de control specializat.

4.2. Condiția existenței, la nivelul dispozițiilor din Cartă, a unui nivel de protecție echivalent celui din Constituție

Prevederile din Cartă sunt aplicabile în cadrul controlului de constituționalitate doar în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului.

Prin reformularea condiției, Curtea Constituțională fixează două teoreme cu privire la aplicarea standardului de protecție asigurat de Cartă, drepturilor și libertăților justițiabilului european.

Prima constă în faptul că dispozițiile din Cartă vor fi aplicate de facto doar dacă standardul de protecție conferit este mai ridicat decât cel garantat prin dispozițiile din Constituție. Considerăm acest lucru evident, deoarece atunci când nivelul de protecție conferit de Cartă este echivalent celui garantat de normele constituționale, utilitatea aplicării Cartei este inexistentă. De altfel, este de preferat ca judecătorul să se raporteze cu prioritate, dacă este îndeajuns, la normele pe care este specializat să le interpreteze și să le aplice.

A doua teoremă constă în impunerea condiţiei de a nu se aduce atingere, prin intermediul aplicării Cartei, nivelului de protecție mai ridicat decis a fi conferit în Constituție. Astfel, Curtea dorește să se asigure că, în continuare, teza finală din art. 20 alin. (2) va rămâne posibilă. Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională creează, pe cale pretoriană, garanția că propriul raționament juridic va prima, în numele standardului de protecție mai ridicat conferit, față de orice altă interpretare realizată de către Curtea de Justiție drepturilor analoage celor din Constituție și conținute în Cartă.

Pe de altă parte, semnalăm faptul că în urma jurisprudenței Melloni[58], instanța de contencios constituțional nu mai păstrează prerogativa de a garanta aplicarea unui standard mai ridicat de protecție, și asta de fiecare dată când reglementările interne ce sunt supuse controlului se află în domeniul de “acțiune” al dreptului Uniunii.

Acest lucru reiese din faptul că art. 53 din Cartă a fost interpretat în Melloni în sensul că prin acesta nu se permite, în mod general, unui stat membru să aplice standardul de protecție a drepturilor fundamentale garantat de constituția sa, deoarece o astfel de posibilitate ar conduce la atingerea principiului supremației dreptului Uniunii, care reprezintă o caracteristică esențială a ordinii juridice a Uniunii[59]. Prin urmare, invocarea de către un stat membru a unor dispoziții de drept național, fie ele de natură constituțională, nu poate afecta efectul dreptului Uniunii pe teritoriul acestui stat[60].

Întrucât analiza consecințelor jurisprudenței Melloni asupra art. 20 alin. (2) ultima teză din Constituție excede scopul acestei lucrări, ne limităm în a puncta faptul că instanța de contencios constituțional de la București va fi obligată să-și reconsidere condiția de principiu impusă deoarece aceasta constituie o barieră în fața asigurării efectului util deplin al dispozițiilor din Cartă ori de câte ori judecătorul va trebui să pună în echilibru două drepturi fundamentale opozabile. Într-o atare situație de conflict, Curtea Constituțională este oprită să confere o protecție mai sporită unui drept fundamental spre detrimentul standardului garantat celuilalt prin dispozițiile din Cartă și de jurisprudența interpretativă a Curții de Justiție[61].

De aceea, susținem că dispozițiile Cartei trebuie aplicate necondiționat, în cadrul controlului de constituționalitate cu scopul de a se evita apariția oricărei coliziuni între diferitele standarde de protecție, atunci și numai atunci când situația juridică supusă controlului se află în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii[62].

O astfel de aplicare limitată cel puțin doar de domeniul de aplicare al dreptului Uniunii ar conduce la garantarea certitudinii juridice dar și a principiului egalității de tratament, în sensul că o instanță de drept comun nu va mai putea, fără să apeleze la Curtea de Justiție prin intermediul unei trimiteri preliminare, să înlăture de la aplicare o normă națională considerată a fi contrară Cartei, din moment ce Curtea Constituțională a statuat că dispoziția în cauză nu aduce atingere nivelului de protecție garantat de Cartă dreptului fundamental opozabil.

Revenind la situația din prezent, urmează  (5) să identificăm parametrul constituțional ce a permis Curții să aplice Carta, deși doar la nivel declarativ, în cadrul controlului de constituționalitate.

5. Temeiul juridic al aplicării

Dacă iniţial invocarea dispoziţiilor din Cartă în cadrul controlului de constituționalitate a fost realizată și aprobată tacit[63] prin raportarea făcută de autorul excepției la art. 20 alin. (1) din Constituție, în jurisprudența de dată recentă Curtea a precizat[64] că temeiului prin care aceasta va opera controlul de constituționalitate uzitând de dispozițiile Cartei va fi art. 148 din Constituţie. Astfel, invocarea art. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene prin raportare la art. 20 din Constituția României este incorectă[65], deoarece Carta, potrivit art. 6 alin. 1 din Versiunea Consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană, are aceeaşi valoare juridică cu cea a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, care, în înţelesul art. 148 din Constituţia României, reprezintă tratatele constitutive ale Uniunii Europene. Aşadar, în sistemul constituţional românesc, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu intră sub incidenţa art. 20 din Constituţie, care se referă la tratatele internaţionale privind drepturile omului, astfel încât autorul excepţiei ar fi trebuit să invoce normele cuprinse în Cartă prin raportare la art. 148 din Legea fundamentală[66].

Diferența dintre aplicarea Cartei DFUE în baza art. 148 din Constituție față de aplicarea ei sub incidența art. 20 alin. (1) din Legea Fundamentală constă în faptul că, în timp ce justițiabilul, raportat la art. 148, are dreptul să invoce Carta doar în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii[67] – conform art. 20 alin. (1) acesta este legitimat să ceară aplicarea ei ca sursă de interpretare a drepturilor constituționale analoage, în domeniul de aplicare național al acestora și care excede limita de aplicare a dreptului Uniunii[68].

În jurisprudența sa din 2013, Curtea refuză să aplice considerentele de principiu adoptate în legătură cu aplicarea Cartei ori de câte ori norma supusă controlului nu intră în domeniul ratione materiae general al Cartei, respectiv în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și a art. 148 din Constituție. Acest refuz lipsește justițiabilul de dreptul său conferit în baza art. 20 alin. (1) din Constituție, deoarece Carta are, ca efect juridic, forța echivalentă a unui tratat internațional[69] ce acționează în domeniul drepturilor şi libertăţile fundamentale. Cu alte cuvinte, considerăm că art. 148 are valoare de legi generali în comparație cu art. 20, care este lex specialis în materia protecției drepturilor și libertăților fundamentale.

În plus, din moment ce judecătorul constituțional român este obligat să apeleze la Convenție și jurisprudența adiacentă (în baza art. 20 alin. (1) din Constituție)[70], iar Curtea de la Strasbourg folosește inclusiv dispozițiile Cartei DFUE în interpretarea evolutivă a drepturilor fundamentale protejate prin Convenție, constatăm că, mediat, Carta DFUE este aplicată oricum în cadrul controlului de constituționalitate prin intermediul art. 20 din Constituție ori de câte ori, în pronunțarea deciziilor, Curtea Constituțională din România va apela la jurisprudența CEDO[71] în care Carta a fost folosită în scop interpretativ.

De aceea, Curtea Constituțională ar trebui să renunțe la simpla folosire a art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție ca parametru constituțional pentru aplicarea Cartei în cadrul controlului de constituționalitate și să se raporteze, în schimb, la art. 20 din Constituție, pentru a reflecta, la nivel de principiu, efectele practice ale Cartei prin aplicarea ei, timp de un deceniu, în interpretarea articolelor din Convenție de chiar Curtea de la Strasbourg.

6. Concluzie

În primul rând, am observat că deși Carta reprezintă un act juridic al Uniunii Europene ce conține norme de drept unional, Curtea Constituțională a dezvoltat o linie jurisprudențială diferită de cea privitoare la noțiunea de normă interpusă introdusă pentru aplicarea normelor de drept al Uniunii în cadrul unui control ex ante sau a posteriori de constituționalitate.

În al doilea rând, concluzionăm că judecătorul de contencios constituțional din România alege, fără nicio motivare suplimentară, să nu „importe” standardul de protecție conferit prin Cartă la fel cum a recepționat protecția conferită de alte instrumente internaționale ce privesc drepturi fundamentale și să ignore faptul că inclusiv CEDO folosește dispozițiile din Cartă pentru a interpreta evolutiv propriile norme conținute în Convenție. Prin urmare, Curtea Constituțională refuză aplicarea necondiționată a Cartei raportat la art. 20 din Constituție.

În fine, dacă inițial Curtea Constituțională a României a refuzat să accepte aplicarea Cartei fie doar ca pe un act juridic cu valoare interpretativă, în prezent, raportat la art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, Curtea se arată dispusă, în teorie, să opereze un control al dispoziţiilor interne cu dispozițiile din Cartă, însă numai după satisfacerea unei condiții impuse și reformulate pe cale pretoriană, condiție devenită, susținem noi, caducă urmare a jurisprudenței Melloni a Curții de Justiție, în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.


[1] Întrebarea retorică îi aparţine lui F. Luchaire în L. Favoreaud (coord.), Cours Constitutionnelles europeennes et droits fondamentaux, Editura Economica, Paris, 1981, p. 64.
[2] A se vedea Protocolul nr. 16 la Convenție în curs de ratificare, dar şi Proiectul de acord de aderare a Uniunii Europene la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi care se află pe rolul Curţii de Justiţie pentru un control ex ante de conformitate (Avizul nr. 2/2013 pendinte).
[3] P.A. Capotosti, Quelles perspectives pour les rapports entre la Cour constitutionnelle et la Cour de justice des Communautés européennes?, raport prezentat la Colocviul privind cooperarea între Curtea de Justiţie şi instanţele naţionale, colocviu ce a avut loc la Luxemburg, la 3 decembrie 2002, cu ocazia celei de-a cincizecea aniversări a Curţii de Justiţie, p. 6. De asemenea, G. Martinico, O. Pollicino, The interaction between Europe’s legal systems, Editura Edward Elgar Publishing, Marea Britanie, 2012, p. 7.
[4] Pentru constituţionalişti, răspunsul ar fi, desigur, judecătorul constituţional. Pentru convenţionalişti: judecătorul de drept comun şi, în subsidiar, judecătorul de la Strasbourg. Pentru unionalişti: judecătorul de drept comun sau cel constituţional – în colaborare cu judecătorul de la Luxemburg – prin iniţierea mecanismului de trimitere preliminară. Pentru reformiştii constituţionalişti globalişti, răspunsul ar fi o „triadă”: toţi trei împreună în urma dezvoltării unor reguli procedurale de interacţiune.
[5]  Din cauza diferitelor clauze de trimitere, respectiv art. 20 din Constituţie, art. 53 din Convenţie, art. 53 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
[6]  Naţional şi supranaţional. Numim control de constituţionalitate supranaţional controlul de validitate al normelor de drept derivat al Uniunii cu normele de drept primar al Uniunii, control care este realizat, în principiu, doar de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, instanţele naţionale putând constata numai validitatea normelor unionale, nu şi invaliditatea lor (a se vedea jurisprudenţa Foto Frost). O excepție unilaterală de la această jurisprudență o reprezintă curtea constituțională din Polinia care a statuat că va controla validitatea normelor de drept derivat al Uniunii prin raportarea la Constituție (a se vedea Trybunał Konstytucyjny, Decizia nr. SK 45/09; Dz.U. Nr 254, poz. 1530 din 16.11.11, un rezumat fiind disponibil în limba franceză în “Reflets”, nr. 2/2011, p. 20.
[7] M. Poiares Maduro, The double constitutional life of the Charter of Fundamental Rights, în Unión Europea y derechos fundamentales en perspectiva constitucional, Editura Dykinson, Madrid, 2004, p. 201.
[8] Aceasta a conferit valoare constituţională obligaţiei impuse statelor membre de a respecta drepturile fundamentale ale Uniunii Europene ce au fost iniţial consacrate drept principii generale de drept unional. În acest sens, a se vedea şi Concluziile Avocatului General Villalon, prezentate în data de 18 iulie 2013 în cauza C-176/12, paragr. 78, dar şi Luarea de Poziţie a Avocatului General Wathelet, prezentată în data de 23 august 2013 în cauza C-383/13 PPU, paragr. 49, ambele disponibile spre consultare la www.curia.eu.
[9] Proclamaţia Cartei realizată în acelaşi timp cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa (Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 364, 2000, p.1) este o declaraţie politică, fără valoare juridică obligatorie. Cu privire la invocarea Cartei de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene preLisabona, a se vedea, de exemplu: Hot. din 23 octombrie 2003, RTL Télévision, cauza C‑245/01, Rec., p. I‑12489, paragr. 38, Hot. din 12 mai 2005, Regione autonoma Friuli‑Venezia Giulia şi ERSA, cauza C‑347/03, Rec., p. I‑3785, paragr. 118, Hot. din 27 iunie 2006, Parlamentul European/Consiliul, cauza C‑540/03, Rec., p. I‑5769, paragr. 38.
[10] G. Benedetti, La rilevanza giuridica della Carta Europea innanzi alla Corte di Giustizia: il problema delle ferie annuali retribuite, în Carta Europea e diritti dei privati, 2000, p. 128 şi 129 apud Concluziile Avocatului General prezentate la 24 ianuarie 2008 în cauza SchultzHoff şi alţii (Hot. din 20 ianuarie 2009,C‑350/06 şi C‑520/06, Rep., p. I‑179), nota de subsol nr. 23.
[11] M. Poiares Maduro, op. cit., p. 206.
[12] Noţiunea este utilizată în V. Bazzocchi, The European Charter of Fundamental Rights and the Courts, în G. Di Federico (ed.), The EU Charter of Fundamental Rights, Editura Springer, 2011, p. 56.
[13] Drept exemplu, a se vedea considerentul (37) al Regulamentului nr. 1/2003 (Prezentul regulament respectă drepturile fundamentale şi principiile recunoscute mai ales de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. În mod corespunzător, prezentul regulament ar trebui interpretat şi aplicat cu respectarea drepturilor şi principiilor în cauză), considerentul (5) al Directivei 2003/8/CEE sau considerentul (4) al Directivei 2004/113/CEE.
[14] A se vedea Concluziile din cauza C-62/06, prezentate în data de 3 mai 2007, la nota de subsol nr. 43.
[15] A se vedea Reflets, nr. 1/2013, p. 4 disponibilă spre consultare la www.curia.eu cu trimitere la Hot. [GC] Goodwin c. Regatului Unit, cererea nr. 28957/95 din data de 11 iulie 2002.
[16] Hot. din 24 iunie 2010, cererea nr. 30141/04, traducerea neoficială în limba română fiind disponibilă aici.
[17] Schalk şi Kopf c. Austriei, cererea nr. 30141/04.
[18] Idem, paragr. 61.
[19] A se vedea Reflets, nr. 1/2013, p. 5, disponibilă spre consultare la www.curia.eu
[20] Dec. TC nr. 292/2000 din 30 noiembrie 2000, Dec. TC nr. 41/2006 din 13 februarie sau Dec. TC nr. 176/2008 din 22 decembrie 2008, disponibile spre consultare aici.
[21] cu privire la sintagma de “curţi constituţionale reticente”, a se vedea M. Bobek, Consecinţele mandatului european al instanţelor de drept comun asupra statutului curţilor constituţionale, în Revista Română de Drept European, nr. 1/2012.
[22] Dec. nr. 10 din 23 ianuarie 2008 (paragr. B.2.1 şi B.2.2.) sau Dec. nr. 58 din 19 martie 2009, disponibile spre consultare aici “à défaut d’inscription de la Charte dans un texte normatif de valeur contraignante qui s’imposerait à la Belgique, les moyens sont irrecevables dans la mesure où ils sont pris de la violation de dispositions constitutionnelles combinées avec des dispositions de la Charte.”
[23] A se vedea Decizia Curţii Constituţionale din Belgia nr. 197/2011, disponibilă spre consultare în limba franceză pe http://www.const-court.be/ “La Cour n’est pas compétente pour contrôler directement des normes législatives au regard de dispositions conventionnelles. Toutefois, parmi les droits et libertés garantis par les articles 10 et 11 de la Constitution figurent les droits et libertés résultant de dispositions conventionnelles internationales liant la Belgique. Tel est le cas des dispositions conventionnelles mentionnées par les deux questions préjudicielles. En ce que celles-ci se réfèrent à ces dispositions conventionnelles, combinées avec les articles 10 et 11 de la Constitution, elles sont recevables.[…] “Les mêmes dispositions ne violent pas les articles 10 et 11 de la Constitution, lus en combinaison avec l’article 6 de la Convention européenne des droits de l’homme et avec les articles 20, 21 et 47 de la Charte des droits fondamentaux de l’Union européenne”
[24] Verfassungsgerichtshof, Decizia nr. U 466/11-18 et U 1836/11-13 disponibilă spre consultare la www.vfgh.gv.at
[25] De precizat că în Austria, la început, Curtea Constituţională a refuzat să acorde valoare constituţională Convenţiei ca ulterior, printr-o modificare a Constituţiei, acest lucru să-i fie impus. Ulterior modificării, Curtea Constituţională a conferit, printr-o decizie interpretativă, efect rectroactiv calităţii de normă de rang constituţional acordată Convenţiei. A se vedea P. Cede, Report on Austria and Germany, în Martinico and Pollicino (ed.), The National Judicial Treatment of the ECHR and EU Laws, editura Europa Law Publishing, Groeningen, 2010, p. 63.
[26] E. Breves, notă la decizia Curţii Constituţionale din Austria, în “Reflets”, nr. 2/2012, p. 7 disponibilă spre consultare aici (ultima dată accesat pe 10 decembrie 2013). Cu privire la distincția dintre „drepturi” și „principii”, a se vedea în special punctul 43 și urm. din Concluziile avocatului general Cruz Villalón prezentate la 18 iulie 2013 în cauza Association de médiation sociale (C‑176/12), aflată pe rolul Curții.
[27] Art. 10 alin. (2) din Constituţia Spaniei este echivalentul juridic al art. 20 din Constituţia României consacrând instrumentele internaţionale de protecţie a drepturilor fundamentale ca surse de interpretare a drepturilor fundamentale din Constituție.
[28] TCS Dec. nr. 198/2012, disponibilă spre consultare pe www.tribunalconstitutional.es (ultima dată accesată pe 10 decembrie 2013).
[29] Dec. nr. 571/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 14 ianuarie 2005.
[30] Autorul invocă, de asemenea, încălcarea următoarelor dispoziţii din acte internaţionale ori a actelor internaţionale în integralitatea lor: Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; Protocolul nr. 11 şi Protocolul nr. 12 adiţionale la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; art. 1, art. 3 şi art. 5 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; art. 8, art. 9, art. 10, art. 21, art. 28 şi art. 30 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; art. 2, art. 3, art. 5 şi art. 6 din Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare, precum şi Capitolul IV „Solidaritate” din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Dec. nr. 264/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 30 iunie 2005. Precizăm că excepţia a fost inadmisibilă din cauza lipsei de legătură între dispoziţiilor legale supuse controlului şi soluţionarea cauzei de pe rolul instanţei de trimitere.
[31] O critică suplimentară susţine încălcarea Recomandării (2002)2 privind accesul la documente oficiale, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, precum şi încălcarea Capitolului 2 (în realitate Titlul I – Art. 11-17) din Carta Drepturilor a Uniunii Europene, referitor la libertatea de informare. Cu privire la aceste susţineri, Curtea Constituţională constată că sunt neîntemeiate. Pentru a aplica dispoziţiile prevăzute de art. 148 din Constituţie trebuie ca procesul de aderare a României la Uniunea Europeană să fie încheiat, astfel că la data pronunţării prezentei decizii nu poate fi analizată eventuala contradicţie între textele de lege criticate şi prevederile documentelor internaţionale menţionate, Dec. nr. 568.2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 1 noiembrie 2006.
[32] Totodată, [autorul excepţiei] apreciază că prevederile legale criticate contravin şi dispoziţiilor art. 1 din primul Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale, ale art. 17 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, conform cărora nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa, şi ale art. 17 pct. 1 din Carta drepturilor fundamentale adoptată de Consiliul Europei în reuniunea din 7 decembrie 2000″.
[33] Dec. nr. 1175/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 24 ianuarie 2008. Mai precizăm că Tratatul de la Lisabona, deşi a fost ratificat de către statul român prin Legea nr. 13/2008, a intrat în vigoare în data de 1 decembrie 2009.
[34] Dec. nr. 1014/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007, ratio reluat şi în Dec. nr. 575/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 4 iulie 2008. Astfel, deşi drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei erau şi sunt prevăzute inclusiv în Cartă, iar organizarea judiciară din România se instituie având ca finalitatea asigurarea respectării lor, Carta nu putea fi aplicată în cadrul controlului de constituţionalitate, conform raţionamentului juridic al Curţii Constituţionale, prin intermediul art. 148, atât timp cât Tratatul de la Lisabona nu va fi fost intrat încă în vigoare.
[35] Dec. nr. 184/2008, Dec. nr. 338/2008 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 14 aprilie 2008, Dec. nr. 99/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 28 februarie 2008, Dec. nr. 814/2008 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 30 iulie 2008, Dec. nr. 1361/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 9 februarie 2009, Dec. nr. 575/2008 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 4 iulie 2008 şi Dec. nr. 1102/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 778 din 20 noiembrie 2008.
[36] Dec. nr. 184/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 1 aprilie 2008.
[37] Dec. nr. 66/2009 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 4 martie 2009, Dec. nr. 264/2009 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.198 din 30 martie 2009, Dec. nr. 615/2009 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 10 iunie 2009 şi Dec. nr.1255/2009 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783, din 30 noiembrie 2009.
[38] Dec. nr. 66/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 4 martie 2009.
[39] A se compara efectul acestei ratificări cu efectul conferit Cartei ca urmare a declaraţiei politice realizate de către Comisia Europeană. Astfel, declaraţia a condus la intrarea voluntară într-un angajament folosit apoi de către Curte pentru a face trimitere la dispoziţiile Cartei ca instrument de interpretare a principiilor generale și asta înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
[40] Conform bazei de date juridice www.idrept.ro.
[41] Dec. nr. 805/2010 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,  nr. 481 din 14 iulie 2010.
[42] Dec. nr. 871/2010, publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010.
[43] Dec. nr. 4/2011 publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 21 martie 2011, Dec. nr. 765/2011 publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 6 iulie 2011 , Dec. nr. 1471/2011 publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 16 ianuarie 2012 și Dec. nr. 1479/2011 publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 25 ianuarie 2012.
[44] Cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 20 din Constituţie şi la art. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea reţine că „[..] de principiu, prevederile Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sunt aplicabile în controlul de constituţionalitate în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului. Ţinând cont că dispoziţiile art. 1 din aceasta se referă la demnitatea umană, care este inviolabilă, nu se poate susţine că o sancţiune procedurală pecuniară aplicată de instanţă conducătorului autorităţii publice în scopul asigurării executării unei hotărâri judecătoreşti – astfel cum prevede textul de lege criticat – ar afecta demnitatea umană a conducătorului autorităţii publice respective.” Decizia 1479/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 59 din data de 25 ianuarie 2012.
[45] Conform bazei de date www.idrept.ro.
[46] Dec. nr. 967/2012 publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, Dec. nr. 206/2012 publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 17 aprilie 2012, Dec. nr. 453/2012 publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 20 iunie 2012.
[47] Dec. nr. 967/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012.
[48] Dec. nr. 9/2013, publicată în  Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 25 februarie 2013, Dec. nr. 12/2013 cu opinie separată, publicată în  Monitorul Oficial al României, Partea I,, nr. 114 din 28 februarie 2013, Dec. nr.17/2013, publicată în  Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 19 februarie 2013, Dec. Nr. 79/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 12 aprilie 2013, Dec. Nr. 307/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 31 iulie 2013.
[49] Această interpretare este confirmată şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie, respectiv de Hot. din 21 decembrie 2011, Cicala, cauza C‑482/10, pct. 28, unde Curtea de Justiție a subliniat în mod expres că, potrivit modului de redactare, art. 41 alin. (2) lit. (c) din Cartă nu se adresează statelor membre, ci numai instituţiilor şi organelor Uniunii.
[50] Dec. nr. 12/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 28 februarie 2013. Pe de altă parte, în doctrină s-a afirmat, cu trimitere la dispoziţiile Cartei, că: „poate fi menţionată, totodată, şi recunoaşterea unui „drept la buna administrare”, care acordă oricărei persoane dreptul de a fi audiat înaintea adoptării unei măsuri defavorabile, de a avea acces la dosarul său şi de a obţine motivarea deciziilor luate în administraţie” – T. Corlăţean, Izvoare convenţionale ale Uniunii Europene în domeniul protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, în „Dreptul”, nr. 8/2012, p. 250.
[51] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 12 aprilie 2013.
[52] În acest sens, a se vedea decizia de principiu a Curţii, respectiv Dec. nr. 668/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 11 iulie 2011.
[53] A se vedea decizia cea mai recentă – Dec. nr. 394/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 713 din 20 noiembrie 2013.
[54] Mai observăm că prima condiţie pentru ca o normă de drept al Uniunii Europene să acţioneze ca o normă interpusă în cadrul controlului de constituţionalitate nu este cerută a fi îndeplinită şi raportat la dispoziţiile din Cartă, deşi ele sunt în egală măsură norme de drept unional.
[55] Această obligaţie în interpretare este impusă Curţii Constituţionale, raportat la interpretarea drepturilor fundamentale din Cartă, de art. 52 alin.(3) şi art. 53 din Cartă, iar cu privire la cele analoage din Constituţie, de art. 20 alin. (1) din Constituţie.
[56] Atunci când dreptul protejat de Cartă nu se regăseşte în Convenţie, ci doar în Constituţie, sau atunci când protecţia asigurată la nivelul Uniunii este mai largă (a se vedea art. 52 alin. (3) din Cartă). Prima situaţie este întâlnită în materia drepturilor sociale fundamentale unde Carta, spre deosebire de Convenţie, instituie numeroase norme sociale, precum interzicerea discriminării, interzicerea muncii copiilor, precum şi interzicerea sclaviei şi a muncii forţate, libertatea de întrunire, dreptul de negociere colectivă şi dreptul la grevă al lucrătorilor.
[57] Menţionăm că până în prezent, 6 instanţe specializate de contencios constituţional din statele membre au adresat întrebări preliminare Curţii de Justiţie, ultima fiind Conseil Constitutionnel ( a se vedea cauza C-168/13 PPU Jeremy F, nepublicată încă în Rep.). În plus, Curtea Federală Constituţională din Germania a stabilit premisele unui dialog într-o hotărâre de dată recentă (24 aprilie 2013), dar refuzând să intre în dialog, invocând jurisprudenţa CILFIT (Hot. 1 BvR 1215/07, la care face trimitere F. Fontannelli, Hic sunt Nationes: The elusive limits of the EU Charter and the German Constitutional Watchdog, în „European Constitutional Law Review”, vol. 9, nr. 2, septembrie 2013, p. 328). A se vedea și un scurt rezumat al hotărârii, disponibil în limba română, în Pandectele Române, nr. 12/2013.
[58] Hot. din 26 februarie 2013, Melloni, C‑399/11, nepublicată încă în Repertoriu.
[59] A se vedea Avizul 1/91 din 14 decembrie 1991, Rec., p. I‑6079, punctul 21, şi Avizul nr. 1/09 din 8 martie 2011, nepublicată încă în Repertoriu, paragr. 65.
[60] A se vedea în special Hot. din 17 decembrie 1970 Internationale Handelsgesellschaft, 11/70, Rec., p. 1125, punctul 3, şi Hot. din 8 septembrie 2010 Winner Wetten, C‑409/06, Rep., p. I‑8015, paragr. 61.
[61] Exempli gratia, atunci când libertatea de exprimare ar beneficia de un standard mai ridicat de protecţie decât cel garantat prin Cartă şi Convenție, riscând astfel să se aducă atingere nivelului de protecţie garantat de Cartă, nivel care ar fi, la rândul lui, mai ridicat decât cel conferit prin dispoziţiile art. 8 din Convenție şi impus de altfel a fi aplicat prin intermediul art. 20 din Constituţia României.
[62] Există totuşi o posibilă rezervă, respectiv atunci când dreptul fundamental protejat la un nivel mai ridicat de Constituţie face parte din rândul celor care stabilesc identitatea naţională constituţională a României. În acest sens, a se vedea şi art. 4 alin. (2) din Tratatul Uniunii Europene dar şi JHR, LB, After Åkerberg Fransson and Melloni, în „European Constitutional Law Review”, 9/2013, 169-175 la p. 173.
[63] Ca urmare a trimiterii realizate de autorul excepţiei la art. 20 din Constituţie şi a lipsei unor precizări de corectare a Curţii constituţionale în cadrul considerentelor deciziei pronunţate ulterior.
[64] Fără însă a declara excepţia drept inadmisibilă prin invocarea unui viciu de procedură.
[65] Dec. nr. 206/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 17 aprilie 2012.
[66] Ibidem.
[67] A se vedea art. 51 din Cartă.
[68] A se vedea art. 52 din Cartă.
[69] În doctrină, s-a afirmat că funcţionarea UE […] este reglementată în realitate în trei tratate: Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatul de modificare a Tratatulului asupra Uniunii Europene şi Carta Drepturilor fundamentale care devine, la rândul său, izvor principal al dreptului European (U.E.) al drepturilor omului , T. Corlăţean, op. cit. De asemenea, a se vedea şi încadrarea Cartei la categoria „Tratate în vigoare”, în secţiunea COLECŢII pe pagina oficială de internet a dreptului Uniunii Europene, www.eur-lex.eu, dar şi faptul că are aceeaşi valoare juridică precum Tratatele Uniunii Europene.
[70] Prima decizie în care judecătorul constituţional român a confirmat obligaţia şi, deci, competenţa de a aplica dispoziţiile din Convenţie în cadrul controlului de constituţionalitate a normelor este Dec. nr. 81/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 14 din 25 ianuarie 1995. „Dacă, atât timp cât România nu a fost membră a Consiliului Europei şi nu a aderat la Convenţia Europeană a DrepturilorOmului, interpretarea art. 8 al convenţiei, prin deciziile de speţă ale Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, nu au avut nici o relevanţă pentru legislaţia şi jurisprudenţa română, după intrarea României în Consiliul Europei şi după aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994) datele problemei s-au schimbat fundamental. La această schimbare obligă însăşi Constituţia României, care în art. 20 alin. (1) precizează că dispoziţiile sale, în materia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor,vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratatela care România este parte, or,Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, începând cu data de 31 mai 1994, a devenit un atare tratat”
[71] Drept exemplu, a se vedea Bayatyan c. Armeniei, cererea nr. 23459/03, pct. 106, Pour ce qui est de l’Europe, il convient de mentionner la proclamation en 2000 de la Charte des droits fondamentaux de l’Union européenne, entrée en vigueur en 2009. Alors que l’article 10 de la Charte reprend quasiment mot pour mot en son premier paragraphe le libellé de l’article 9 § 1 de la Convention, son second paragraphe énonce expressément que « [l]e droit à l’objection de conscience est reconnu selon les lois nationales qui en régissent l’exercice » (paragraphe 57 ci-dessus). Une adjonction aussi claire ne peut être qu’intentionnelle (voir, mutatis mutandis, Christine Goodwin, précité, § 100, et Scoppola, précité, § 105) et reflète la reconnaissance unanime du droit à l’objection de conscience par les Etats membres de l’Union européenne, ainsi que le poids qui est accordé à ce droit dans la société européenne moderne.


Mihaela MAZILU-BABEL
Doctorand, Facultatea de Drept și Ştiințe Sociale, Universitatea din Craiova

Cuvinte cheie: , , , , ,
Secţiuni/categorii: CEDO, CJUE, DATA PROTECTION, Drept constitutional, Dreptul Uniunii Europene, RNSJ

Pentru toate secţiunile JURIDICE.ro click aici
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Au fost scrise până acum 5 de comentarii cu privire la articolul “Aplicarea dispoziţiilor Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ca norme de valoare constituțională în cadrul controlului de constituţionalitate”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    addendum: Acest articol a fost respins de redactorul-șef de la o revistă de specialitate din România, cerându-mi-se să renunț la mai multe secțiuni ale articolului pe motiv ca nu încăpea în numărul maxim de pagini admise (deși niciunde nu se preciza acel număr) sau că nu interesează pe juristul român cum au procedat cei din Belgia, Spania etc. în legătură cu niște drepturi fundamentale europene. De parcă drepturile nu sunt aceleași sau motivarea nu poate fi „importată” si in Romania, la fel cum Constitutia de altfel a si fost.

  2. Florin-Iulian HRIB spune:

    Eu tocmai am redactat o exceptie de neconstitutionalitate, prin care m-am prevalat de art. 11 si 20 din Constitutie, raportate atit la art. 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, cit si la art. 14 din Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si la art. 1 din Protocolul nr. 12 la Conventie. Sint curios ce va decide CCR.

    Sincer, m-am saturat ca membrii CCR sa pretinda mereu ca o lege noua reprezinta o situatie noua, deci nu se poate invoca egalitatea de sanse si, implicit, discriminarea cetatenilor carora li se adreseaza noua lege, fata de cei carora li se adreseaza vechea lege ori invers. Exemplul clasic este domeniul pensiilor. Insa o astfel de argumentare superficiala este pur formala si reprezinta o eschiva de la cercetarea problemei de fond. Orice lege trebuie sa se adreseze in mod egal tuturor cetatenilor si trebuie aplicata identic tuturor drepturilor si obligatiilor pe care le reglementeaza, indiferent de data nasterii acestora.

    O alta cutuma draga membrilor CCR este si pretextul ca reclamantul invoca “omisiunea legii”; prin urmare, CCR sustine ca nu este abilitata sa se pronunte si respinge automat ca inadmisibile astfel de exceptii de neconstitutionalitate. Insa, potrivit art. 5 alin. (2) din noul Cod de procedura civila: „NICIUN JUDECATOR NU POATE REFUZA SA JUDECE PE MOTIV CA LEGEA NU PREVEDE, ESTE NECLARA SAU INCOMPLETA”. Tinind cont de art. 11, 20 si 142 din Constitutie, precum si de art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, actualizata, este evident ca judecatorii CCR trebuie sa stopeze din fasa orice interpretare discriminatorie, deci neconstitutionala si neconventionala, a dispozitiilor criticate dintr-o lege interna, chiar si atunci cind legea respectiva “omite” sa reglementeze expres anumite situatii si indiferent de unde provine interpretarea discriminatorie (de la puterea legislativa, executiva sau judecatoreasca).

  3. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    addendum: Tribunalul Constituțional spaniol s-a pronunțat, la un an distanță (da! le-a luat un an să delibereze) de la pronunțarea Curții de Justiție în cauza Melloni (trimisă de către Tribunalul Constituțional) și a stabilit că propria jurisprudență, care era mai protectivă, trebuie schimbată, ca urmare a unei analize mai amănunțite a jurisprudenței CEDO pertinente dar nedorind să arate expressis verbis că motivul principal a fost dat de faptul că dreptul UE nu mai permitea, atunci când avem armonizare totală, garantarea unui nivel de protecție mai ridicat decât cel conferit, – prin Cartă-, dreptului la un proces echitabil.

  4. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    A apărut, în Reflets nr. 1/2014, un rezumat la răspunsul final al Tribunalului Constituțional spaniol care a fost și instanța de trimitere în cauza Melloni:

    Astfel, redăm partea introductivă din rezumat:

    Par son arrêt du 13 février 2014, la Cour constitutionnelle a rejeté le recours en garantie des droits fondamentaux interjeté dans l’affaire Melloni, affaire concernant le mandat d’arrêt européen et une peine prononcée par défaut, au cours de laquelle cette juridiction avait demandé à la Cour de justice, pour la première fois, une décision préjudicielle.
    Tout d’abord, l’assemblée plénière de la Cour constitutionnelle, après avoir pris en considération l’arrêt de la Cour du 26 février 2013, Melloni (C‐399/11), a estimé nécessaire de le „compléter” en référence à sa propre doctrine jurisprudentielle, établie dans sa déclaration 1/2004, du 13 décembre 2004. Ainsi, la Cour constitutionnelle a rappelé que le contrôle de la validité des actes de l’Union incombe, quoi qu’il en soit, à la Cour de justice qui, par le biais de la procédure préjudicielle, a l’opportunité de garantir et de sauvegarder, d’une manière effective, un haut niveau de protection des droits fondamentaux de l’Union. Néanmoins, „dans le cas difficilement concevable d’une évolution du droit de l’Union européenne pouvant rendre ce dernier incompatible avec la Constitution espagnole, si les procédures ordinaires prévues par le traité ne pouvaient pas remédier aux excès hypothétiques du droit européen, le Tribunal constitucional pourrait toujours examiner les problèmes suscités (…)” (DTC 1/2004, commenté dans Reflets no 1/2005).

    Pentru întreg rezumatul, a se vedea aici.

    În fine, trebuie să se mai rețină și faptul că pentru Tribunalul Constituțional, Carta și CEDO reprezintă criterii hermeneutice de interpretare a Constituției (a se vedea pagina 22 din Reflets nr. 1/2014, col. I)

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD