Rămânerea definitivă a deciziilor penale la intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură penală
15 ianuarie 2014 | Cristinel GHIGHECI
Consider că sunt multe motive de ordin organizatoric pentru care sistemul judiciar nu este pregătit acum pentru intrarea în vigoare a noilor coduri, penal şi de procedură penală, care merg de la lipsa de judecători şi grefieri până la lipsa regulamentelor de organizare și lipsa modificărilor la sistemul informatic. Cele mai importante motive sunt însă cele de ordin legislativ, care constau în lipsa unor dispoziții tranzitorii clare, precise, neinterpretabile, care să facă posibilă aplicarea imediată, fără probleme, a dispozițiilor noilor coduri. De pildă, este posibil ca în aplicarea legii penale mai favorabile unele instanțe să considere pluralitatea de infracțiuni ca fiind o instituție autonomă, aptă a fi aplicată diferit de legea mai favorabilă aplicată pentru fiecare infracțiune în parte, în timp ce altele vor considera că legea penală mai favorabilă se aplică unitar, în funcție de întreaga situație juridică a inculpatului sau a condamnatului. De asemenea, la aplicarea legii penale mai favorabile pedepselor definitive este posibil ca unele instanțe să țină cont de cauzele de reducere a pedepselor (de ex. De procedura recunoașterii vinovăției, circumstanțele atenuante din noul Cod penal, ș.a.) în timp ce altele nu vor ține cont de aceste cauze. În sfârșit, sunt unele dispoziții tranzitorii de natură să conducă la soluții diferite, cu consecințe deosebite pentru libertatea și siguranța persoanei, chiar din prima zi de la intrarea în vigoare a noilor coduri. Astfel de dispoziții sunt cele de la art. 11 și 12 din Legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură penală (Legea nr. 255/2013).
Potrivit art. 11 din acest act normativ „(1) Deciziile pronunțate în apel înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse recursului în casație. (2) În cazurile prevăzute la alin. (1), termenul de 30 de zile de declarare a recursului în casație curge după cum urmează: a) de la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, pentru procuror și pentru părțile cu privire la care legea anterioară nu prevedea obligația comunicării deciziei de apel, precum și pentru părțile cărora decizia le-a fost comunicată anterior intrării în vigoare a Codului de procedură penală; b) de la data comunicării, pentru părțile cărora decizia le-a fost comunicată după data intrării în vigoare a Codului de procedură penală. (3) Cererile de recurs împotriva deciziilor prevăzute la alin. (1), depuse anterior intrării în vigoare a legii noi, se vor considera cereri de recurs în casație. (4) Soluționarea recursului în casație este supusă dispozițiilor Codului de procedură penală. (5) Deciziile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală.
Potrivit art. 12 din acelaşi act normativ: „(1) Recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs. (2) În cazul prevăzut la alin. (1), prin derogare de la dispozițiile art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală, hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la data soluționării recursului, dacă acesta a fost respins ori dacă a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de recurs.“
Acest din urmă text priveşte recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, care la prima vedere ar fi cele înregistrate deja pe rolul instanţei de recurs. Se menţionează explicit că în acest caz recursul este guvernat de vechiul Cod de procedură penală, inclusiv în ceea ce priveşte efectul suspensiv de executare al recursului.
Să fi fost oare în intenţia legiuitorului ca în toate celelalte cazuri, deciziile instanţei de apel sa devină executorii la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală? Ar trebui ca răspunsul la această întrebare să-l regăsim în celălalt text de lege reprodus anterior, respectiv în art. 11 din legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură penală. Or, acest din urmă text se referă doar la „Deciziile pronunțate în apel înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi (s.n. – C.G.)“. Doar în cazul acestora ar fi aplicabil art. 11 alin. 5 din Legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură penală, potrivit căruia ele devin definitive la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală. Legiuitorul a lăsat însă nereglementată situaţia deciziilor pronunţate în apel anterior intrării în vigoare a noului Cod deprocedură penală, pentru care expirase termenul de recurs anterior intrării în vigoare a acestui act normativ şi care au fost deja atacate cu recurs. Potrivit vechiului Cod de procedură penală, aceste decizii nu ar fi definitive, deoarece recursul declarat deja este suspensiv de executare. Se ştie că de la declararea recursului până la sesizarea instanţei de recurs mai este un interval de timp, în care dosarul este motivat de instanţa care a pronunţat decizia de apel şi apoi este trimis la parchet, pentru motivarea eventualului recurs declarat de parchet în cauză. De-abia după aceea dosarul este trimis instanţei de recurs şi înregistrat pe rolul instanţei de recurs.
Să fi fost oare „intenţia legiuitorului“ ca şi în aceste cazuri deciziile instanţei de apel să devină definitive la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală? Ar trebui instanţele de executare să emită mandatele de executare a pedepselor şi în aceste cazuri, în cazul în care inculpaţii ar fi condamnaţi la închisoare cu executare în regim de detenţie, deşi aceştia au declarat recurs în cauză (care era suspensiv de executare la momentul declarării)? Dacă s-ar merge pe această interpretare, s-ar crea o situaţie diferenţiată între inculpaţi, doar în funcţie de graba cu care instanţa de apel a motivat decizia din apel, astfel încât să poată fi trimisă cauza în recurs la instanţa superioară. Curtea constituţională s-a pronunţat deja în sensul că o astfel de soluţie ar contraveni Constituţiei. Teoretic, pot fi cazuri de astfel de decizii pronunţate şi cu 6 luni înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, în care s-a declarat recurs în termen, dar care nu au fost motivate până la această dată de către instanţa de apel sau care au stat la parchet pentru motivarea recursului declarat în cauză. Poate fi justificată emiterea mandatelor de executare a pedepselor în astfel de situaţii, la data de 1 februarie 2014, deoarece nu am fi în situaţia unor „recursuri în curs de judecată“, aşa cum prevede art. 12 alin. 1 din Legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură penală? Îndeplineşte legea în acest caz condiţiile de previzibilitate, dacă arestarea sau lăsarea în libertate a inculpatului depinde doar de nişte proceduri administrative, la care acesta nu are acces? Teoretic, inculpatul ar putea verifica la data de 1 februarie 2014 portalul instanţei superioare, pentru a vedea dacă „a avut noroc“ să fie trimis şi înregistrat recursul declarat în cauză şi dacă în felul acesta „a scăpat“ de emiterea mandatului de executare a pedepsei, până la soluţionarea recursului. O astfel de situaţie este însă departe de ceea ce ar trebui să însemne previzibilitatea unei legi care produce astfel de consecinţe pentru libertatea persoanei.
Evident că această situaţie ar trebui rezolvată urgent printr-o intervenţie legislativă. Dacă însă legiuitorul nu va interveni, instanţele ar avea la îndemână mijlocul interpretării textelor de la art. 11 şi 12 din Legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură penală, astfel încât să evite situaţiile absurde care s-ar crea prin interpretarea literală a acestora. În acest caz, probabil că ar fi mai puţin absurdă interpretarea extensivă a sintagmei „recursuri în curs de judecată“, astfel încât să acopere şi situaţia recursurilor declarate anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, atunci când expirase termenul de recurs anterior acestei date. Într-adevăr, potrivit jurisprudenţei Curţi Europene a Drepturilor Omuluui o persoană condamnată, chiar şi printr-o hotărâre nedefinitivă, este considerată a fi deţinută în baza unei condamnări de către o instanţă competentă (art. 5 paragraful 1 lit. a din Convenţie), dar problema ar fi dacă o astfel de deţinere ar fi făcută „potrivit căilor legale“, iar legea internă ar îndeplini condiţia de previzibilitate.
O astfel de interpretare ar permite o rezolvare mai echitabilă şi a cazurilor în care pentru unele părţi termenul de recurs expirase anterior datei intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, în timp ce pentru alte părţi nu expirase termenul de recurs la această dată. Nu cred ca ar fi o soluţie justă ca pentru primele să se considere că la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală decizia pronunţată de instanţa de apel nu este definitivă (dacă au declarat recurs), în timp ce pentru cele din urmă decizia să devină definitivă prin intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală. Soluţia nu ar fi echitabilă deoarece este posibil ca pentru unii dintre inculpaţi dintr-o cauză termenul de recurs să curgă de la pronunţare (caz în care este posibil ca acesta să se împlinească la data intrării în vigoare a noului cod), în timp ce pentru alţii termenul de recurs să curgă de la comunicare (caz în care este posibil ca acesta să nu se împlinească la data intrării în vigoare a noului cod). Ar fi absurd ca pentru primii să nu se emită mandat de executare a pedepsei, în timp ce pentru ultimii da, deşi ei sunt în acelaşi dosar şi se găsesc în aceeaşi stuaţie juridică (toţi sunt condamnaţi în apel). Din nou, diferenţierea dintre unii şi alţii nu ar avea o bază obiectivă, care să justifice un astfel de tratament diferit, cu consecinţe atât de importante pentru libertatea persoanei. De aceea, ar trebui reflectat dacă nu ar fi mai justă o interpretare şi mai extensivă a sintagmei „recursuri în curs de judecată“, astfel încât să se considere că dacă pentru un singur recurs declarat anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală expirase termenul de recurs anterior acestei date, întreaga cauză să fie calificată astfel şi soluţionată după legea veche. Aceasta pentru a înlătura situaţiile inechitabile ale părţilor aflate în aceeaşi cauză şi în aceeaşi situaţie juridică şi pentru a da, oarecum, un caracter previzibil şi nediscriminatoriu legii.
În final, trebuie amintită soluţia adoptată de legiuitorul Codului de procedură penală din 1968 în această privinţă, pe care o consider cea mai echitabilă, întrucât prevedea că în materia căilor de atac se aplică legea în vigoare la data pronunţării hotărârii. În felul acesta s-a rezolvat în mod unitar şi problema celor pentru care calea de atac curge de la momente diferite, în funcţie de data comunicării hotărârii. Dacă s-ar fi adoptat această soluţie şi în noul Cod de procedură penală s-ar fi evitat multe din complicaţiile şi inechităţile generate de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală. În plus, exista şi avantajul că acesta era un drum bătătorit deja de practica şi doctrina noastră, care ar fi putut fi asimilat mult mai uşor de organele judiciare şi de participanţii la procesul penal. Altfel, este posibil ca mulţi din participanţii la procesul penal să nici nu bănuiască ce „surpriză“ le rezervă intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală.
Dr. Cristinel GHIGHECI
Judecător – Curtea de Apel Brașov
