TOP LEGAL
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Unde cred eu că UNBR are dreptate. Sau de ce nu cred că are dreptate în totalitate
17.01.2014 | Mădălin NICULEASA


În mai puţin de două luni de zile, UNBR a promovat două iniţiative legislative semnificative pentru profesia de avocat. Prima priveste modificarea Statutului profesiei cu privire la formele de publicitate profesională, respectiv publicitatea formelor de exercitare a profesiei de avocat, iar cea de-a doua, nefinalizată încă, priveşte dreptul avocaţilor de a reprezenta clienţii în faţa Curţilor de Apel, ICCJ respectiv Curtea Constituţională.

Să le luăm pe rând.

Cu privire la publicitatea în cadrul avocaturii, cred că trebuie să avem în vedere a) Premisele intrinseci profesiei de avocat, b) Realitatea faptică a ultimilor ani în ceea ce priveşte publicitatea la avocaţi şi în final c) Textul normativ din Statutul profesiei pe acest aspect.

Cu privire la Premisele intrinseci profesiei de avocat (enunţiativ prezentate), foarte succinct apreciez că Publicitatea nu poate fi analizată şi contextualizată dincolo de faptul că avocatul este un “participant la actul de justiţie” respectiv trebuie să “balanseze foarte corect interesul personal cu interesul profesional care în cele mai multe situaţii se identifică în totalitate cu interesul clientului”.

Profesorul V.M. Ciobanu şi literatura de specialitate au subliniat şi dezvoltat în mod suficient principiul şi ideea conform cărora avocatul este un actor important în înfăptuirea actului de justiţie, aşa că nu am să reiterez decât aspectul de solemnitatea înţeleasă nu în sens formal ci în sens de sobrietate. Cu alte cuvinte, dacă vrem să rămânem participanţi la actul de justiţie trebuie să ne însuşim caracteristicile acestei activităţi, printre care se află şi sobrietatea care presupune pe cât posibil îndepărtarea de zgomotul de fundal pricinuit de publicitate.

Relativ la cel de-al doilea aspect, dacă nu înţelegem faptul că activăm ca avocaţi nu în mod abstract ci prin raportare la un client nu vom înţelege nici de ce trebuie echilibrat interesul clientului cu cel personal. Nimeni nu este avocat pentru el, ci pentru un client anume, or într-o astfel de situaţie interesul profesional este reprezentat de interesul clientului care în final trebuie şi să primeze. Avocatul nu este avocat în abstract ci pentru un client anume, ceea ce înseamnă că interesul personal se subordonează celui profesional.

Curtea Europeană de Justiţie cu privire la activitatea notarilor spunea De asemenea, faptul că activitatea notarilor urmăreşte un obiectiv de interes general care constă în garantarea legalităţii şi a securităţii juridice a actelor încheiate între particulari, nu este suficient în sine pentru ca această activitate să fie considerată asociată în mod direct și specific exercitării autorității publice. Astfel, activitățile exercitate în cadrul diverselor profesiuni reglementate implică adesea obligația persoanelor care le exercită de a urmări un asemenea obiectiv, fără însă ca aceste activități să țină de exercitarea autorității publice”. Concluzionând, profesia de avocat nu urmăreşte nici pe departe, sau nu ar trebui să urmărească un interes personal, cel patrimonial al persoanei care exercită profesia, ci după cum recunoaşte şi CEJ are în vedere un interes general asociat realizării justiţiei şi apărării interesului profesional, astfel cum l-am definit mai sus. Nu suntem avocaţi pentru noi ci pentru cei care au nevoie de avocaţi, adică clienţii.

Ţinând seama de faptul că interesul profesional se suprapune cu interesul clientului, apreciez că principala formă de comunicare a capacităţilor profesionale trebuie să rămână comunicarea strict juridică (comunicarea profesională), realizată prin prestaţiile în faţa Clienţilor şi a Instanţelor judecătoreşti, prin articolele de specialitate publicate în revistele de specialitate (ca veni vorba, interesantă ar fi o statistică cu privire la numărul avocaţilor care publică astfel de articole), prin activitatea didactică bivalentă (avocat-profesor), prin activitatea publicistică specializată, prin participarea la conferinţe specializate, etc..

Tot ceea ce nu are în mod substanţial o componentă juridică trece din comunicare în publicitate, unde marja de manipulare şi de pervertire a comunicării este enormă.

Publicitatea formelor de exercitare a profesiei de avocat are la bază în principal interesul personal al persoanei care exercită profesia de avocat şi doar în subsidiar interesul profesional, înţeles ca folos practic al Clientului apărat, de unde şi nevoia de reglementare în detaliu. Sub acest aspect, demersul UNBR este cât se poate de corect.

Relativ la Realităţile specifice profesiei de avocat mă rezum la următoarele aspecte:

a) Există o reală industrie relativă la publicitatea în cadrul profesiei: vedeţi şi numai ceea ce face www.juridice.rowww.bizlawyer.ro; www.legalmarketing.ro; www.avocatura.com, etc.. Sub acest aspect, ar trebui distinsă activitatea realizată de www.juridice.ro și www.avocatnet.ro de activitatea înfăptuită de www.bizlawyer.rowww.legalmarketing.ro; www.avocatura.com. Apreciez că în majoritatea situaţiilor cele dintâi realizează o activitate de comunicare profesională în timp ce cele din urmă, în egală măsură, realizează forme de publicitate pentru avocaţi.

b) Au existat cazuri în care s-au dat anunţuri inclusiv cu privire la reprezentarea unor clienţi în acţiuni respinse de instanţele judecătoreşti. După cum a devenit un fapt cotidian anunţarea unor hotărâri, chiar şi nedefinitive, obţinute pentru anumiţi clienţi. Nimeni nu discută despre problema de drept dezbătută ci toţi se raportează fie la numele Clientului, fie la numele adversarului, fie la dimensiunea cantitativă a problemei (expunerea financiară a clientului, dimensiunile pagubei, etc.). Scopul unei astfel de comunicări nu este profesional ci personal, urmăreşte orgoliul propriu şi nu are nimic de-a face cu activitatea profesională. Astfel de hotărâri trebuie dezbătute în revistele de specialitate şi nu în mediul publicităţii.

c) Există anunţuri cu privire la transferul avocaţilor de la o firmă de avocatură la alta, relative la angajări de avocaţi, plecări de avocaţi şi tot genul de anunţuri cu o semnificativă componentă de resurse umane. Nu există nicio componentă profesională în această formă de comunicare ci doar un element personal, care are legătură cu persoanele fizice care exercită respectiva profesie şi nu cu avocaţii care prin esenţa lucrurilor există doar în relaţia cu clienţii.

d) Au existat cazuri de manipulare a comunicării în scopuri strict personale, şi în acest sens mă rezum doar la dosarele relative la TVA pentru artişti şi imobile respectiv contribuţiile sociale la avocaţi. Cine are curiozitatea ar trebui să vadă care este diferenţa dintre fondul problemei şi forma comunicată publicului, chiar şi specializat.

e) Există multe cazuri în practică unde limitele publicităţii la avocaţi sunt depăşite prin jocul care se creează între formele de exercitare a profesiei şi SRL-urile create pentru activitatea de consultanţă fiscală, respectiv de lichidare judiciară. Mutarea respectabilităţii avocatului pe un instrument pur comercial precum şi utilizarea acestui instrument pentru a depăşi restricţiile profesiei de avocat sunt tendinţe profund străine profesiei cu prejudicii asupra tuturor avocaţilor.

f) Clasamentele avocaţilor în raport de cifra de afaceri sunt foarte dăunătoare profesiei. Nu au absolut nicio legătură cu interesul clientului, pentru a putea fi făcute publice. Faptul că mass-media spune că profesia de avocat devine netransparentă prin astfel de modificări este cea mai bună dovadă a gradului la care a ajuns comunicarea non-profesională pe acest aspect. În condiţiile în care de ani de zile se vorbeşte despre piaţa avocaturii ca având dimensiuni de sute de milioane, este firesc ca acest aspect cantitativ să fie necesar funcţionării mass-mediei. Aceasta însă nu priveşte comunicarea profesională.

În ceea ce priveşte textele din Statutul profesiei cu privire la publicitate, menţinându-mă în nuanţa acestui articol, adică nu tehnică, apreciez următoarele:

1) Racolarea clientelei este corect determinată legislativ faţă de realitatea proceselor colective din România, unde clienţii au fost „captaţi” într-un fel anume. Tot ceea ce nu este cerut de către client se încadrează în art. 244 alin. 2) lit. a), întrucât după cum spuneam anterior nimeni nu este avocat în abstract ci este avocat pentru un anumit client, iar comunicarea trebuie să fie profesională şi nu egoistă.

2) Consultanţa juridică publică, de asemenea este corect conturată legislativ, întrucât după ce că avem atâţia politicieni care deşi nu au nimic de-a face cu dreptul se consideră îndrituiţi să ofere consultanţă pe modificarea Constituţiei, pe hotărârile ICCJ, pe cele ale instanţei constituţionale, nu cred că avem nevoie de avocaţi care să apară la televizor şi să dea lecţii fie despre propriile cazuri, fie despre probleme pendinte. Interesul clientului se apără cu mijloace instituţionale şi nu televizate.

3) Nu cred că cineva are ceva de combătut pe aspectul relativ la publicitatea din mass-media generalistă.

4) Anunţarea publică a disponibilităţii financiare sau a mărinimiei sufleteşti exercitate prin activităţile pro-bono, de asemenea nu au nimic cu activitatea profesională propriu-zisă.

5) Legătura dintre SRL-urile „profesionale” şi avocaţi este o realitate care este contemplată şi legislativ pentru prima dată.

6) Traficul de influenţă, în accepţiunea nepenală, a căpătat forme din ce în ce mai nuanţate şi educate. Foarte bine că la nivel legislativ, cel puţin, s-au luat măsuri.

7) Nu ar trebui să ne facem avocaţi pentru a câştiga bani, în principal. Suntem avocaţi pentru că am ales să protejăm un interes legitim şi concret al unui anumit client, veniturile fiind subsecvente acestei activităţi. Or, tot ceea ce are legătură cu aspectul financiar este străin interesului profesional fiind astfel străin formelor de comunicare profesională, astfel cum în mod corect a stabilit şi Statutul.

În ceea ce mă priveşte apreciez că UNBR a greşit după cum urmează:

a) Deşi distincţia dintre publicitatea profesională (stricto sensu) şi publicitatea formelor de exercitare a profesiei de avocat este corectă pe fond, restricţia cu privire la cine este îndrituit să realizeze publicitate profesională este nepotrivită. Mă rezum în a menţiona atacul declanşat de editorialele lui Dan Tapalaga pe www.hotnews.ro cu privire la profesia de avocat unde nu a existat nicio reacţie instituţională din partea UNBR sau a vreunui Barou, ci doar reacţii individuale ale avocaţilor. Nimeni nu ar trebui să aibă monopolul promovării sau apărării profesiei de avocat, ci ar trebui să devină gest reflex pentru fiecare avocat în parte.

b) A continuat tendinţa postdecembristă în acord cu care politicile profesionale au constituit un monopol al celor puţini asupra celor mulţi. Lucrul acesta se vede şi din următoarele: proiectul de modificare a fost redactat de membri ai Comisiei Permanente sau de persoane apropiate conducerii UNBR; monopolul publicităţii profesionale (stricto sensu). Probabil de aici şi reticenţa cu care a fost primită această iniţiativă legislativă, foarte corectă pe fond de altfel. În mod categoric politicile profesionale trebuie organizate dincolo de organele de conducere ale profesiei, sau de persoanele apropiate acestora pentru a putea fi însuşite cât mai repede de corpul profesional. Falia existentă între cei mulţi şi cei puţini trebuie înlăturată cât mai repede.

c) Redactarea textelor putea fi îmbunătăţită astfel încât să se depăşească stadiul unei simple traduceri/preluări din legislaţia altor state.

d) Lipsa de preocupare cu privire la implementarea efectivă a acestor dispoziţii, întrucât asemenea multor alte dispoziţii statutare, în lipsa unei preocupări coercitive reale, acestea vor rămâne doar în patrimoniul legislativ şi nu vor face pasul către realitatea noastră. Nu s-a adăugat nimic în ceea ce priveşte implementarea efectivă. De ce, de exemplu, aici nu s-a modificat Statutul astfel încât cel puţin un judecător să poată fi membru al Comisiei de Disciplină. Profesia are nevoie de judecători inclusiv pe aceste aspecte (după cum şi judecătorii au nevoie de avocaţi inclusiv pe aspectele de bucătărie internă).

e) Lipsa dialogului pe aceste modificări în condiţiile în care UNBR nu a comunicat cu cei ce s-au „ridicat” împotriva acestor dispoziţii legislative, nereacţionând în niciun fel pentru a convinge asupra ceea ce a făcut. Tăcerea şi pasivitatea sunt imputabile.

Trecând la cea de-a doua problemă, şi anume categorisirea avocaţilor în raport de activitatea de instanţă, folosind aceeaşi structură vom trece direct la premise. Astfel, practica din toată lumea este de acord că reprezentarea unui client în faţa instanţei judecătoreşti este o activitate diferită de consultanţa non-litigioasă oferită chiar şi aceluiaş client. De asemenea, diferenţa dintre „consultant” şi „litigator” este adâncită şi de faptul că una este să reprezinţi un client în faţa instanţei de fond şi alta să reprezinţi clientul în faţa instanţei constituţionale sau a instanţelor superioare. Criteriul de minimă vechime nu a fost atacat până la acest moment în mod substanţial, fiind acceptat de majoritatea celor implicaţi în profesie ca o chestiune implicită calităţii reprezentării.

Realităţiile actului de reprezentare în instanţă sunt următoarele:

1) multe firme de avocatură care „se respectă” şi-au dezvoltat departamente de litigii formate de multe ori din avocaţi de consultanţă, aceasta în considerarea potenţialului financiar al acestei activităţi profesionale. Reprofilarea avocaţilor, din avocaţi de consultanţă în avocaţi de litigii este o practică destul de curentă printre avocaţi.

2) activitatea de reprezentare a clienţilor în faţa instanţei judecătoreşti este din ce în ce mai redusă calitativ. De multe ori judecătorii ne judecă, pe fiecare individual, plecând de la caracteristicile profesiei, în general.

3) dincolo de abordările subiective ale instanţelor judecătoreşti, există multe cauze în care cererile de chemare în judecată sunt respinse pe excepţii. Şi numai dacă mă refer la litigiile de contencios administrativ şi fiscal şi pot să-mi fundamentez alegaţia.

4) propunerea de modificare priveşte viitorul, nefiind retroactivă.

Revenind la textul propus, singura mea problemă este relativă la membrii comisiei de examen. Nu înţeleg care sunt abilităţile şi criteriile care fac apt pentru a fi membru într-o astfel de profesie un profesor universitar, independent dacă acesta are sau nu legătură cu litigiile. Cu tot respectul pentru mediul academic, însă doar calitatea de profesor universitar nu te califică pentru a analiza în ce măsură un avocat cu 3 ani, respectiv 5 ani vechime poate reprezenta sau nu un client în faţa anumitor instanţe judecătoreşti. Comisia ar trebui să fie formată din judecători şi avocaţi de litigii întrucât se verifică abilităţi şi deprinderi, în principal, şi doar în subsidiar cunoştinţe profesionale; acestea din urmă sunt verificate la examenul de definitivat. De asemenea, apreciez că prezenţa judecătorilor în astfel de comisii trebuie să se facă doar după ce la nivel instituţional şi legislativ se acceptă şi de către judecători faptul că şi avocaţii trebuie să fie prezenţi în cadrul comisiilor de examinare din cadrul profesiei de magistrat. Relaţia judecător – avocat trebuie să fie bilaterală şi nu unilaterală.

Acestea au fost gândurile unui avocat.

dr. Mădălin-Irinel NICULEASA
avocat NICULEASA LAW OFFICE

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Unde cred eu că UNBR are dreptate. Sau de ce nu cred că are dreptate în totalitate”

  1. Carmen POPA spune:

    S-a copiat cuvant cu cuvant din reglementarile franceze. Nimic original. Asta denota atasamentul fata de un model conservator. De multa vreme, mai exact din vremea cand firme americane de avocatura se mutau in cartierul Defence, avocatii de la Paris au inventat o expresie peiorativa fata de primii: „avocati care vand drept la metru”. Asta pentru faptul ca avocatii americani au fost primii care au adus in Europa un model nou de a face avocatura, un model de tip antreprenorial, cu toate ingredientele. Succesul acestui tip de avocatura se masoara in satisfactia clientilor si in marimea cifrei din factura. E ceva rau in asta? In termeni de rentabilitate a muncii America pare o alta lume, firmele de avocatura americane sunt mult mai prezente in Londra decat in Paris iar europenii se uita si ei mai mult spre Londra decat spre Paris.
    Deci este o chestiune de conceptie – conducerea UNBR a imbratisat una conservatoare, fiind mai ustor sa copiezi decat sa adaptezi. Partea buna este aceea ca, decat nici o reglementare, mai bine ceva de la care sa incepem sa construim.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate