« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

CEDO. Cauza Sâncrăian. Sancționarea României pentru detenția nelegală
24.01.2014 | Teodora-Catalina Godinca-Herlea, Teodora Catalina GODÎNCĂ-HERLEA

Drept Timisoara
Secţiuni: CEDO, Drept penal, RNSJ | Toate secţiunile

Cuvinte cheie: , ,
JURIDICE - In Law We Trust

În data de 14 ianuarie 2014, Curtea E.D.O. a constatat că statul român a violat prevederile art. 5 §1, art. 5 §4 și art. 5 §5 din Convenție prin menținerea reclamantei Sâncrăian în stare de detenție după ce aceasta obținuse o soluție de rejudecare a cauzei sale ulterior predării sale în baza unui mandat european de arestare (art. 522¹ C.pr.pen.) și prin lipsa oricărei căi eficiente de control a legalității acestei detenții ulterior unei decizii de rejudecare a fondului cauzei. Totodată, Curtea a constatat că reclamanta, în concret, nu a dispus și nu ar dispune nici în prezent în dreptul intern de o cale prin care să obțină repararea prejudiciului suferit ca urmare a violării art. 5 §1 și art. 5 §4, ceea ce constituie o violare a art. 5 §5 din Convenție. Curtea a acordat reclamantei suma de 8.000 euro cu titlul de daune morale.

Atragem de la început atenția că în cauza de față a fost vorba despre încălcări ce au avut loc anterior modificării art. 522¹ C.pr.pen. prin Legea nr. 202/2010.

În fapt, reclamanta a fost condamnată în lipsă de către Judecătoria Cluj-Napoca, prin sentinţa penală nr. 1553/14.11.2006 la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare, rămasă definitivă prin neapelare.

Fiind judecată şi condamnată în lipsă, după aducerea din Italia în baza unui mandat european de arestare, aceasta a promovat la data de 25 septembrie 2008 o cerere de rejudecare a cauzei în temeiul art. 522¹ C.pr.pen.. Cererea a fost respinsă ca neîntemeiată de către Judecătoria Cluj-Napoca. Reclamanta a declarat apel împotriva acestei hotărâri, iar Tribunalul Cluj, după mai bine de 1 an de zile şi 9 termene de judecată, prin decizia penală din data de 23.11.2009, a dispus admiterea apelului şi retrimiterea dosarului cauzei la prima instanţă, în vederea rejudecării cauzei, cu menţiunea garantării efective a dreptului la apărare şi a readministrării ansamblului probator.

Instanţa de fond, a decis prin sentinţa nr 312 din data de 25 martie 2010, să restituie cauza la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca. Prin aceeaşi sentinţa s-a constatat nulitatea absolută a mandatului de executare a pedepsei închisorii şi s-a dispus punerea reclamantei în libertate. Instanța a criticat destul de dur modul în care a avut loc urmărirea penală, cu încălcarea dreptului la apărare al inculpatei, dispunând în mod expres refacerea întregii urmăriri penale în condiții de contradictorialitate și cu respectarea tuturor drepturilor inculpatei. În tot intervalul de timp între punerea în executare a mandatului european de arestare și punerea în libertate, reclamanta s-a aflat încarcerată în mai multe locații pe teritoriul României, condițiile din aceste locații fiind umilitoare și degradante.

În esență, cu privire la încălcarea prevederilor art. 5 §1, reclamanta a argumentat că deși legislația internă nu obligă instanţa de rejudecare să se pronunțe asupra hotărârii dată în procesul a cărui rejudecare se cere şi a efectelor sale (mandatul de executare a unei pedepse), o astfel de interpretare din partea instanţelor ar duce la o discriminare între cel care este judecat pentru prima dată şi cel rejudecat după o judecată cu nerespectarea gravă a condițiilor legale, deşi potrivit legii ar trebui să urmeze aceleaşi reguli. Aşadar, dacă cel judecat pentru prima oară se bucură de prezumţia de nevinovăție și doar în mod excepțional poate fi privat de libertate, cel rejudecat după aceleaşi reguli, nu se bucură de această prezumție deoarece el execută în continuare o hotărâre dată în urma unei judecăţi nelegale constatate de instanţă prin admiterea cererii de rejudecare, regula judecării în stare de libertate nemaifiindu-i aplicabilă. Detenția devine astfel nelegală, hotărârea care a dus la starea de detenție nemaitrebuind să existe după decizia de rejudecare a cauzei. Din moment ce s-a decis rejudecarea cauzei, este evident că prima hotărâre a avut la bază o procedură viciată. Menținerea efectelor acestei prime hotărâri și, în consecință, privarea în continuare de libertate a reclamantei, reprezintă o încălcare a dreptului la libertate a persoanei fără a se putea considera că privarea de libertate a avut loc într-un cadru legal.

Guvernul a încercat să acrediteze ideea că reclamanta nu ar fi epuizat căile de atac interne invocând trei aspecte ce ar duce la această concluzie:
– nu a cerut punerea în libertate în cursul apelului sau prin declararea recursului împotriva soluției din apel;
– nu a formulat o cerere de punere în libertate bazată direct pe prevederile art. 5 din Convenția E.D.O., în condițiile în care art. 404 C.pr.pen. nu era aplicabil la acel moment;
– nu s-a opus executării pedepsei prin formularea unei contestații la executare.

Reclamanta a arătat că la momentul evenimentelor legislația națională nu prevedea nimic în legătură cu starea de libertate a persoanei aflată în executarea unei pedepse pronunțate într-o cauză a cărei rejudecare s-a decis ulterior, art. 522¹ C.pr.pen făcând trimitere doar la prevederile art. 405-408 C.pr.pen. fără a face trimitere si la art. 404 C.pr.pen. care prevedea posibilitatea instanței, după admiterea în principiu, de a pronunța suspendarea executării pedepsei. În prezent o astfel de trimitere expresă există.

Contestația la executare nu ar fi îndeplinit condițiile unui recurs efectiv deoarece decizia de condamnare nu a fost anulată ca o consecință a deschiderii procedurii, astfel încât să poată fi considerată incident ivit în cursul executării.

Curtea constată că dispozițiile legale aplicabile reexaminării cauzei după extrădare nu precizează dacă și în ce condiții detenția având la bază o condamnare pronunțată în lipsă poate fi prelungită în caz de redeschidere a procesului. Această lipsă nu este suplinită nici de o jurisprudență constantă în materie, unele tribunale acceptând punerea în libertate a persoanelor aflate în această situație, în vreme ce altele au refuzat să facă acest lucru. În aceste condiții, Curtea a concluzionat că legislația română în materie nu satisface criteriul de previzibilitate a unei legi în sensul art. 5 §1 din Convenție.

Curtea afirmă că este regretabil că deși prin decizia din apel se constată că ”este vădit contrară (condamnarea reclamantei) prevederilor art. 6 din Convenție”, reclamanta a rămas în detenție după redeschiderea procedurii, iar acest lucru s-a întâmplat mai ales datorită lipsei unei baze legale care să permită tribunalului să se pronunțe asupra libertății persoanei în acest caz. În această situație nu se va putea reproșa reclamantei neepuizarea căilor interne de atac, din moment ce ea nu a avut niciodată la îndemână o cale de atac efectivă.

Apoi, Curtea constată că guvernul nu a produs nicio dovadă că invocarea directă a prevederilor art. 5 §1 din Convenție ar fi fost un mijloc prin care să se ajungă la punerea în libertate a persoanei, acest recurs fiind astfel doar unul teoretic. La fel, contestația la executare nu va fi un recurs eficace în cazul de față, exemplul de jurisprudență oferit de Guvern referindu-se la altă situație.

Reclamata a solicitat în repetate rânduri punerea ei în libertate. Acest lucru s-a întâmplat doar cu ocazia restituirii cauzei de către instanța de fond la Parchet pentru refacerea urmăririi penale. Dar nici cu această ocazie nu s-a motivat decizia de punere în libertate.

Detenția reclamantei a fost nelegală din momentul în care s-a decis rejudecarea cauzei și până când instanța de fond a pronunțat soluția în cauză, Curtea constatând că prima condamnare care a avut loc în lipsa reclamantei nu este un temei legal al detenției acesteia.

În consecință Curtea a constatat violarea art. 5 §1 din Convenție.

Ca o observație, față de situația din actualul art. 522¹ C.pr.pen care face trimitere inclusiv la dispozițiile art. 404 C.pr.pen., credem că și pe viitor România va putea face subiectul unor condamnări similare deoarece art. 404 prevede doar posibilitatea instanțelor de a suspenda în tot sau în parte executarea. Chestiunea nu o comentăm din perspectiva revizuirii – unde se află situat acest articol, ci strict din perspectiva rejudecării cauzei după extrădare sau după punerea în executare a unui mandat european de arestare. În situația unei condamnări în lipsă, când se decide rejudecarea cauzei, nu mai există niciun motiv pentru menținerea persoanei în executarea unei pedepse. Se poate bineînțeles lua față de persoana în cauză oricare dintre măsurile preventive. Menținerea în executarea pedepsei după o decizie de rejudecare va încălca prezumția de nevinovăție și va crea o discriminare între persoana care este judecată prima dată în fața instanței – care poate fi subiect al unei măsuri preventive privative de libertate doar în mod excepțional – și persoana rejudecată, care face de-a dreptul subiectul unei executări anticipate a pedepsei.

Recurenta s-a plâns și de durata excesivă a procedurii vizând redeschiderea procesului și punerea ei în libertate. Aceasta a arătat că de la momentul în care a solicitat redeschiderea cauzei și până la punerea ei în libertate a durat mai bine de 1 an și 6 luni, cauza parcurgând două grade de jurisdicție, în ambele suferind mai multe amânări care nu-i sunt imputabile ei. Cea mai flagrantă chestiune a avut loc (ulterior deciziei Tribunalului Cluj de redeschidere a cauzei) în fața instanței de fond când, după două termene în care s-au abținut pe rând judecătorul (abținere respinsă) și procurorul (abținere admisă), la termenul din 4 februarie 2010 judecătorul care ținea loc titularului de complet a refuzat să discute punerea reclamantei în libertate cu motivare că nu ar fi îndeplinită procedura de citare una din părțile vătămate. Totodată a acordat un termen considerat extrem de lung pentru o persoană deținută – 25 martie 2010, respingându-se apoi cererea reclamantei de preschimbare a termenului de judecată. Abia după 4 luni și 2 zile de la decizia Tribunalului Cluj, reclamanta a fost pusă în libertate, fără nicio motivare cu privire la acest aspect.

Este criticabilă această practică cvasi-unitară a instanțelor din penal ca în situația în care titularul de complet este înlocuit, judecătorul care îl înlocuiește să nu rămână în pronunțare cu cauza. În cazul de față, la termenul din 4 februarie 2010, din 17 cauze, doar două au fost soluționate, și acestea au avut o importanță și dificultate redusă, respectiv cereri de reabilitare. Critica este cu atât mai mare cu cât acest lucru se întâmplă și în situația în care unele dintre cauze privesc inculpați privați de libertate. În cazul de față, comportamentul instanței a fost cu atât mai abuziv cu cât, dacă facem o paralelă cu situația persoanei aflată în arest preventiv sau supusă oricărei măsuri preventive, vom observa că menținerea/revocarea măsurii în cursul procesului are loc independent de procedura de citare cu oricare dintre restul părților din proces. Ar fi absurd să nu se poată menține o măsură preventivă pe motiv că lipsește procedura de citare cu o parte vătămată. Or, în cazul de față, exact acest lucru s-a întâmplat, iar aceasta este cu atât mai grav cu cât aici se discuta de o executare a unei pedepse izvorâtă dintr-o condamnare care nu mai era în ființă.

Curtea subliniază că deja a decis anterior că reclamanta nu a avut la îndemână niciun recurs efectiv. De asemenea, a considerat că ”în lipsa unei motivări adecvate din partea tribunalului, decizia sa de punere în libertate apare mai degrabă ca o consecință a măsurii procedurale de trimitere a cauzei la Parchet decât ca un răspuns la cererea de eliberare a reclamantei” (par. 85).

În aceste condiții, Curtea a concluzionat că neajunsurile sistemului intern cu privire la eficacitatea controlului judiciar al detenției unei persoane ulterior redeschiderii conform prevederilor art. 522¹ C.pr.pen. nu se conciliază cu exigențele art. 5 §4 din Convenție, fiind astfel o violare a acestor prevederi. Având în vedere concluzia de mai sus, Curtea nu mai analizează durata procedurii invocată de reclamantă.

În continuare reclamanta a invocat faptul că nu a avut dreptul la reparație echitabilă în compensare pentru violările drepturilor sale ocrotite prin art. 5§1 și 5 §4 din Convenție, solicitând Curții o astfel de reparație.

Curtea a analizat dacă reclamanta a dispus de un drept executoriu pentru repararea prejudiciului suferit prin încălcarea alin. 1 și 4 ale art. 5 din Convenție sau dacă va dispune pe viitor, după pronunțarea prezentei decizii, de un astfel de drept.

Reclamanta a susținut, iar Curtea a reținut, că o reparare a pagubei având la bază prevederile art. 504 C.pr.pen. nu ar fi fost posibilă deoarece instanța națională doar a anulat mandatul de executare a pedepsei fără a declara nelegală detenția reclamantei. De altfel ar fi și absurd ca judecătorul care este responsabil pentru detenția nelegală a unei persoane să pronunțe o decizie prin care să recunoască comiterea acestei nelegalități. Cu toate acestea, prevederile art. 504 alin. 2 C.pr.pen. – singurul ce ar fi putut fi aplicabil în cauză – sunt în sensul condiționării dreptului la reparație de nelegalitatea detenției, prin aceasta înțelegând nelegalitatea „recunoscută” de autoritățile naționale a detenției. Cum autoritățile române nu au recunoscut niciun moment caracterul nelegal al detenției – susținerea Guvernului fiind și ea în acest sens – rezultă că reclamanta nu putea pretinde în temeiul prevederilor art. 504 C.pr.pen. nicio reparație pentru violarea drepturilor sale ocrotite de art. 5 §1 din Convenție.

Guvernul a încercat să acrediteze ideea că reclamanta ar trebui să aștepte până la finalizarea definitivă a rejudecării sale și abia după aceea să ceară o reparație. Or, în condițiile în care e vorba despre o faptă comisă în anul 2002, cauza fiind în prezent pendinte în fața primei instanțe, această susținere este lipsită de orice fundament.

Ca o paranteză, deși cauza s-a aflat în urmărire penală din 25 martie 2010, nu s-a procedat conform instrucțiunilor obligatorii ale instanței ce a trimis cauza la Parchet, nu s-a administrat nicio probă, reclamanta a fost chemată direct la prezentarea de material de urmărire penală – exact după solicitarea de informații pentru cauza aflată pe rolul Curții în anul 2012 – , ocazie cu care i s-au respins și toate probele în apărare. Nici în fața instanței de fond – Judecătoria Cluj-Napoca – nu s-a reușit obținerea retrimiterii cauzei la Parchet pentru nerespectare indicațiilor instanței ce a dispus rejudecarea, ajungând din nou în situația în care instanța de fond acoperă erorile din urmărirea penală și în consecință ignoră respectarea drepturilor reclamantei într-o fază de judecată esențială – urmărirea penală.

Pe de altă parte, deoarece nu era disponibil în dreptul intern un recurs care să permită controlul legalității detenției, reclamanta nu putea invoca responsabilitatea statului pentru a obține o reparație pentru violarea art. 5 §4 din Convenție.

Deoarece nu rezultă din legislația internă și nici din susținerile Guvernului că reclamanta va avea la îndemână o cale prin care să pretindă statului român reparații, Curtea a concluzionat că există și o violare a art. 5 §5 din Convenție.

Această ultimă constatare este foarte importantă în opinia noastră deoarece aceste lipsuri există și în prezent în legislație. Condiționarea obținerii unei reparații de o declarare formală, anterioară, a nelegalității detenției tinde să lipsească parțial de eficiență textul art. 504 C.pr.pen. Nu vedem de ce, pornind chiar de la situația speței de față, faptul că instanța națională a decis retrimiterea cauzei la Parchet pe motiv de încălcări grosolane ale dreptului la apărare, nu ar fi un temei suficient pentru obținerea unor despăgubiri ca urmare a privării de libertate ce a rezultat din procedura viciată. Evident că pentru aceasta este necesară schimbarea textului legal. Din păcate nici în viitorul Cod de procedură penală această problemă nu a fost rezolvată, art. 539 condiționând și el repararea prejudiciului de constatarea nelegalității detenției de către procuror, judecătorul de drepturi și libertăți sau judecătorul de cameră preliminară.

Teodora Catalina GODÎNCĂ-HERLEA

 
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill
VIDEO
Codul muncii









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.