Litigii, achiziţii publice, arbitraj, banking, concurenţă, drept civil, drept penal, dreptul familiei, dreptul muncii, executare silită, fiscalitate, fuziuni & achiziţii, insolvenţă, Internet, procedură civilă, proprietate intelectuală, societăţi
Afaceri transfrontaliere, asigurări, construcţii, contencios administrativ, contravenţii, drept comercial, drept constituţional, dreptul sportului, dreptul UE, energie, health & pharma, infrastructură, jocuri de noroc, media & publicitate, mediere, piaţa de capital, protecţia consumatorilorprotecţia mediului, telecom
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
3 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Regula mitior lex în lumina noului Cod penal. UPDATE: CSM propune completarea LPACP sub aspectul regulii aplicării legii penale mai favorabile. UPDATE: Intrarea în vigoare a pachetului reformei penale

1 februarie 2014 | Mihai Adrian HOTCA

UPDATE 1 februarie 2014: Astăzi intră în vigoare un set de şapte legi în materie penală şi procesual penală – denumit de către autorități pachetul reformei penale.
Este vorba despre următoarele acte normative:
– noul Cod penal (Legea nr. 286/2009);
– noul Codul de procedură penală (Legea nr. 135/2010
– Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal;
– Legea nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune;
– Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal;
– Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal;
– Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale.

Dintre modificări, menționăm:
– introducerea unor noi trăsături esențiale ale infracțiunii – antijuridicitatea și neimputabilitatea;
– înlăturarea trăsăturii pericolului social;
– redefinirea infracțiunii continuate și a infracțiunii complexe;
– instituţia zilelor-amendă;
– instituția renunţării la pedeapsă;
– instituția amânării pronunţării pedepsei
– reducerea limitelor pedepsei cu închisoarea, în special în ceea ce privește infracțiunile contra patrimoniului;
– înăsprirea regimului sancţionator al concursului de infracţiuni şi al recidivei;
– față de minori sunt reglementate numai măsuri educative;
– au fost reglementate noi pedepse complementare (interzicerea dreptului de a se apropia de locuinţă, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată);
– a fost regândit şi redimensionat rolul serviciilor de probaţiune, pe durata termenelor de încercare a diferitelor modalităţi de executare, acestea urmând a avea o intervenţie activă şi atribuţii sporite.
– au fost introduse o serie de principii noi, precum dreptul la un proces echitabil desfăşurat într-un termen rezonabil, principiul separării funcţiilor judiciare în procesul penal, principiul obligativităţii acţiunii penale strâns legat de cel subsidiar al oportunităţii, principiul non bis in idem, dreptul la libertate şi siguranţă şi principiul loialităţii în obţinerea probelor;
– sunt reglementate două instituţii noi (judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară);
– este prevăzută o nouă măsură preventivă, arestul la domiciliu;
– apelul este singura cale ordinară de atac;
– recursul în casaţie devine o cale de atac ce poate fi exercitată doar în cazuri excepţionale, pentru motive de nelegalitate;
– practica judiciară unitară este asigurată prin intermediul recursului în interesul legii şi al unei instituţii noi, sesizarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;
– a fost introdusă instituția acordului de recunoaştere a vinovăţiei s.a.

UPDATE 31 ianuarie 2014: Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a decis în ședința de joi, 30 ianuarie 2014, sesizarea Ministerului Justiției cu propuneri ce vin în completarea Legii de punere în aplicare a Codului penal prin introducerea unui nou articol, art. 4 ind. 1, după art. 4, cu următorul cuprins:
Art. 4 ind. 1 – (1) În aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, se stabilesc şi se aplică, pentru fiecare instituţie de drept penal autonomă, dispoziţiile mai favorabile din legile penale succesive.
Art. 4 ind. 1 – (2) În aplicarea dispozițiilor art. 6 din Codul penal, nu pot fi combinate dispozițiile mai favorabile din legile penale successive”.

***

30 ianuarie 2014: Introducere

Dintre normele noului Cod penal (abreviat în continuare NCP)[1], primele care vor da examenul transpunerii în practică vor fi normele care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile.

Textele legale din NCP, care prezintă interes pentru materia aplicării legii penale mai favorabile, sunt cuprinse în art. 4 (retroactivitatea legii penale de dezincriminare), art. 5 (aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei) și art. 6 (aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei).

La cele trei dispoziții menționate mai sus, cuprinse în NCP, trebuie adăugate și anumite dispoziții prevăzute în Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și norme din noul Cod de procedură penală, Legea nr. 255/2013 s.a.

Principiul activității legii penale, prevăzut în art. 3 din NCP, are un corolar, respectiv neretroactivitatea legii penale. De la aceste reguli pot exista și excepții fie sub forma retroactivității legii penale, fie sub forma ultraactivității legii penale[2].

Temeiul derogărilor de la principiul neretroactivității legii penale îl reprezintă dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Din aceste prevederi se desprind următoarele idei: în principiu legea nu poate retroactiva; singurele legi care pot retroactiva sunt legea penală și legea contravențională, dacă sunt mai favorabile; legiuitorul poate adopta legi ultraactive; retroactivitatea legii penale sau contravenționale mai favorabile este o excepție care poate fi limitată de legiuitor.

Într-adevăr, legiuitorul poate restrânge retroactivitatea legii penale sau contravenționale mai favorabile. De pildă, în materia normelor procesuale penale se aplică regula aplicării imediate a acestora. De asemenea, în ceea ce privește persoanele condamnate definitiv, legea retroactivează numai în anumite condiții. În raport de prevederile constituționale (art. 15 alin. 2), putem spune că legea penală mai favorabilă este, de regulă, retroactivă, cu excepția cazurilor în care legiuitorul a restrâns în mod expres incidența acesteia[3].

Legea penală poate retroactiva numai dacă este o lege care dezincriminează, o lege penală nouă mai favorabilă (inclusiv legea interpretativă) sau este o lege de procedură (care se aplică imediat, indiferent de data comiterii faptei).

II. Retroactivitatea legii de dezincriminare

A. Aspecte introductive

Potrivit art. 4 din NCP: „Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi”.

Incidenţa retroactivităţii legii penale de dezincriminare este limitată în funcţie de etapa la care a ajuns raportul penal de conflict în momentul intrării în vigoare a legii penale care nu mai prevede fapta ca infracțiune, respectiv până la intervenirea reabilitării condamnatului. Însă, dacă legea de dezincriminare a intrat în vigoare înainte de intervenirea reabilitării, o eventuală cerere de reabilitare rămâne fără obiect.

De lege lata,legea care dezincriminează este o specie de lege penală mai favorabilă.

Prin dezincriminare vom înţelege înlăturarea unei fapte, care anterior era considerată infracțiune, din sfera faptelor ce constituie infracţiuni (abolitio criminis).

Dezincirminarea poate avea loc și prin modificarea normei de incriminare, în sensul incriminării aceleiaşi fapte, dar în alte condiţii decât cele prevăzute de legea activă la data comiterii infracţiunii, dacă anumite modalităţi sau variante de săvârşire a faptei, care anterior modificării intrau sub incidenţa legii penale, nu mai sunt prevăzute ca infracțiuni de legea penală nouă.

Modificarea condiţiilor de incriminare ori înscrierea faptei, incriminată diferit, în conţinutul altei norme constituie dezincriminare, dacă aplicând dispozițiile legii penale noi, fapta concretă nu mai poate fi calificată ca infracţiune sau anumite modalităţi faptice ale infracţiunii scapă de sub incidenţa legii penale noi.

Prin urmare, discutăm despre abolitio criminis, în toate cazurile când, potrivit legii noi, fapta nu mai poate fi considerată infracţiune. Spre exemplu, tulburarea folosinței locuinței este o faptă care, deși constituie infracțiune potrivit Codului penal din 1969, nu este incriminată de NCP.

Nu este o lege de dezincriminare legea care abrogă anumite norme penale, dacă acțiunea sau iancțiunea săvârșită de o persoană poate fi încadrată într-o normă de incriminare în vigoare, care îşi extinde incidenţa şi la fapta respectivă. De pildă, complotul sau asocierea pentru săvârșirea de infracțiuni sunt încadrabile în dispozițiile care incriminează grupul infracțional organizat (art. 367 din NCP).

Ne raliem opiniei potrivit căreia aprecierea existenţei sau inexistenței unei legi de dezincriminare se face in concreto, respectiv analizând dacă potrivit legii noi o anumită faptă mai atrage sau nu răspunderea penală, deşi în baza legii vechi aceasta putea angaja o asemenea formă de răspundere[4]. În sprijinul punctului nostru de vedere invocăm art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, conform căruia dispoziţiile art. 4 din NCP privitoare la legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.

Pe de altă parte, dacă se acceptă opinia la care am aderat şi având în vedere faptul că legea penală care dezincriminează este şi ea o specie de lege penală mai favorabilă, care se aplică retroactiv, discuţia nu are decât relevanţă teoretică, deoarece în ambele concepţii – aprecieri in abstracto sau in concreto – cei care comit fapte care nu mai pot angaja răspunderea penală se bucură de aceleaşi drepturi, dacă se află în acelaşi stadiu de soluționare a raportului penal de conflict (de pildă, în faza judecăţii).

B. Ce este situația tranzitorie?

Rezolvarea situaţiilor tranzitorii nu este unitară. Opinia care s-a impus în ştiinţa dreptului penal şi care a fost consacrată în legile penale contemporane este cea conform căreia legea penală retroactivează sau ultraactivează (ultraactivitate improprie, în accepţiunea de aplicaţie particulară a principiului activităţii legii penale[5]) în funcţie de împrejurarea dacă este sau nu mai favorabilă infractorului (mitior lex).

În toate cazurile în care se aplică altă lege penală decât cea care era în vigoare în momentul comiterii infracțiunii suntem în prezența unei situații de extraactivitate a legii penale.

Opinia noastră este că noţiunea de extraactivitate şi cea de aplicare a legii penale mai favorabile au aceeaşi sferă de incidenţă, adică au aceeaşi extensiune, din perspectiva legislaţiei penale în vigoare. De lege lata, atât extraactivitatea legii penale, cât şi aplicarea legii penale mai blânde privesc numai situaţiile tranzitorii.

Situaţia tranzitorie în succesiunea legilor penale există dacă, de la data săvârşirii infracţiunii (mai larg, a faptei prevăzute de legea penală), când ia naştere raportul juridic penal de conflict, şi până la stingerea acestui raport prin executarea sau considerarea ca executată a sancţiunii dispuse, iar uneori până la înlăturarea consecinţelor condamnării prin reabilitare, au intervenit una sau mai multe legi penale. Legea aplicabilă este în toate cazurile legea cea mai blândă.

În cazul liberării condiţionate, suspendării executării pedepsei sub supraveghere etc., situaţia tranzitorie se creează, de asemenea, la data săvârşirii infracţiunii şi durează până la executarea sau considerarea ca executată a sancţiunii. Intervenţia legiuitorului, în intervalul suspendării executării pedepsei sau al liberării condiţionate etc., prin adoptarea unei legi penale care modifică instituţia în cauză, face ca determinarea legii aplicabile să se efectueze potrivit regulilor înscrise în art. 15 alin. (2) din Constituţie şi ale Codului penal, independent de data la care hotărârea de condamnare a rămas definitivă.

Situaţiile tranzitorii sunt acele cazuri când, de la săvârşirea infracţiunii şi până la încetarea efectelor hotărârii de condamnare, se succed mai multe legi penale care reglementează acelaşi raport penal de conflict. Extraactivitatea sau mitior lex nu se aplică în cazul incidenţei principiului activităţii legii penale, deoarece acest principiu exclude aplicarea legii unor raporturi anterioare sau posterioare intrării legii în vigoare.

Faţă de aceste precizări se poate spune că sferele de incidenţă ale extraactivităţii legii penale şi regulii mitior lex sunt identice, cel puţin de lege lata. Aceste instituţii juridice sunt aplicabile în toate cazurile când există abateri, prevăzute de lege, de la principiul activităţii legii, în situaţii tranzitorii determinate de succesiunea legilor penale.

C. Analiza cazurilor de incidență a retroactivității legii penale de dezincriminare

Incidenţa retroactivităţii legii penale care dezincriminează trebuie analizată din punctul de vedere al evoluţiei raportului penal de conflict, mai exact dacă: procesul penal se află în desfăşurare sau nu a fost încă demarat; procesul penal s-a finalizat, dar executarea pedepsei nu s-a stins încă; condamnatul a executat sancţiunea, dar acesta nu a fost încă reabilitat.

  • Aplicarea legii penale de dezincriminare când procesul penal se află în curs sau nu a fost încă inițiat

Dacă în cursul procesului penal intră în vigoare o lege care dezincriminează fapta dedusă spre soluționare, organul judiciar este obligat să dispună stingerea procesului penal. Soluţiile sunt clasarea, dacă procesul se află în faza de urmărire penală, şi achitarea, dacă procesul se află în faza de judecată. În cazul în care procesul penal nu era demarat, dar exista o sesizare a organului de urmărire penală, acesta va dispune clasarea.

Regula retroactivităţii legii penale care dezincriminează acţionează indiferent cât a durat „starea de dezincriminare”, deoarece legea nu condiţionează incidenţa regulii de durata lipsei incriminării (o zi, o lună etc.).

Aplicarea retroactivităţii legii penale de dezincriminare nu produce niciun efect asupra răspunderii civile.

  • Aplicarea legii penale de dezincriminare după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, dar înainte de stingerea executării sancțiunilor de drept penal

Prin intrarea în vigoare a legii penale care dezincriminează se stinge executarea pedepselor, precum şi a măsurilor de siguranţă sau a măsurilor educative. Dacă făptuitorul se află în executarea unei pedepse privative de libertate, va fi pus de îndată în libertate. În cazul în care s-a dispus confiscarea specială, bunurile nepreluate de la cel condamnat nu mai pot fi preluate, după intrarea în vigoare a legii penale de dezincriminare[6].

Retroactivitatea legii penale de dezincriminare nu are, însă, niciun fel de consecinţe asupra obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea penală în favoarea părții civile.

  • Aplicarea legii penale care dezincriminează în cazul în care condamnatul a executat sancţiunea sau aceasta s-a stins în alt mod, dar cel condamnat nu a fost încă reabilitat

Prin intrarea în vigoare a legii penale dezincriminatoare încetează ope legis orice efect de natură penală care ar putea decurge din existenţa unei sancțiuni executate sau considerată ca executată, aceasta fiind radiată din cazierul judiciar al condamnatului.

Efectele legii noi, care dezincriminează, se aplică atât pedepselor, cât şi măsurilor educative sau măsurilor de siguranţă. Mai mult, se poate spune că aplicarea oricăror instituţii de drept penal rămâne fără obiect dacă fapta a fost dezincriminată. De exemplu, dacă fapta a fost amnistiată înainte de intrarea în vigoare a legii dezincriminatoare, prioritate în aplicare va avea legea care dezincriminează, iar nu cea de amnistie. La fel se procedează dacă ar fi incidentă prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei.

Pe de altă parte, legea nouă care nu mai prevede fapta ca infracţiune se aplică, chiar dacă a intervenit reabilitarea, dacă cel condamnat se află în executarea unei măsuri de siguranţă.

Dacă legiuitorul nu stabileşte nicio restrângere a efectelor legii de dezincriminare, aceasta va produce efecte juridice totale, adică cel condamnat are o situaţie juridică similară cu cea a unei persoane care nu a comis o infracţiune.

  • Aplicarea legii penale de dezincriminare care prevede măsuri de siguranţă

Potrivit NCP, în cazul incidenţei retroactivităţii legii dezincriminatoare, executarea măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

Reiese, implicit, că nu poate fi acceptată teza restituirii bunurilor deja confiscate, pentru că ar echivala cu întoarcerea executării sancţiunii, adică repunerea în situaţia anterioară săvârşirii faptei (restitutio in integrum). Dacă bunurile au trecut din patrimoniul condamnatului în cel al statului, „consecinţele juridice” sunt deja produse şi, prin urmare, nu se mai poate pune problema „încetării consecinţelor juridice”.

În schimb, nu vor mai putea fi preluate bunurile în privinţa cărora se dispusese confiscarea, dacă măsura de siguranţă nu a fost pusă în executare până la data intrării în vigoare a legii noi de dezincriminare.

D. Retroactivitatea legii penale interpretative posterioare mai favorabile

Și legea penală interpretativă posterioară poate avea caracter dezincriminator, dacă prin conținutul său restrânge sfera faptelor considerate ca infracțiuni în practica anterioară a organelor judiciare sau dacă dacă determină o încadrare juridică mai favorabilă. De pildă, prin raportare la dispozițiile Codului penal din 1969, art.183 din NCP constituie o normă penală interpretativă posterioară mai favorabilă[7].

Legea penală interpretativă posterioară este legea prin care legiuitorul defineşte, ulterior intrării în vigoare a legii (normei) interpretate, anumiţi termeni sau unele expresii utilizate în cuprinsul legii penale.

În ipoteza în care interpretarea este contextuală, nu există niciun fel de probleme referitoare la aplicarea legii penale în timp, dar dacă interpretarea este posterioară, apare ca legitimă întrebarea: Cum se vor produce efectele normelor interpretative faţă de raporturile penale de conflict născute?

Întrucât normele interpretative posterioare explică conţinutul unor norme intrate deja în vigoare, ele ar trebui să aibă întotdeauna efect retroactiv. Un asemenea efect era cvasiunanim acceptat anterior anului 1991, dar în prezent acest efect (ex tunc) îl pot avea, în temeiul art. 15 din Constituţie, numai legile interpretative mai favorabile.

E. Aplicarea în timp a dispozițiilor art. 4 din NCP

Având același conținut în cele două coduri succesive, art. 4 din NCP nu ridică probleme în ceea ce privește aplicarea legii în timp.

Precizăm, însă, că noul Cod de procedură penală nu mai prevede, printre cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, și ipoteza în care faptei îi lipsește unul dintre elementele constitutive.

Așadar, în toate situațiile în care fapta săvârșită de o persoană nu mai poate fi considerată infracțiune în conformitate cu legea nouă, se poate spune că fapta nu mai este prevăzută de legea penală sau nu a fost comisă cu forma de vinovăție cerută de lege[8], adică este dezincriminată[9].

III. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei

A. Aspecte introductive

În conformitate cu dispozițiile art. 5 din NCP: „(1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile”.

Pentru o mai bună înțelegere a dispozițiilor art. 5 din NCP, se impune luarea în considerare a prevederilor art. 4, art. 12, art. 16 și art. 17 din Legea nr. 187/2012[10].

Sensul expresiei lege penală mai favorabilă, în contextul art. 5 din NCP, acoperă numai ipotezele care nu intră sub incidența art. 4 din acest cod, respectiv sunt excluse situațiile când se aplică legea penală de dezincriminare mai favorabilă[11].

Diferenţa dintre situaţiile avute în vedere de art. 5 din NCP şi cele vizate de normele care reglementează retroactivitatea legii penale de dezincriminare este că în prima categorie de situaţii fapta este prevăzută ca infracțiune în toate legile penale succesive, în timp ce în cea de-a doua paletă de cazuri fapta nu este prevăzută ca infracțiune de cel puțin una dintre aceste legi (care dezincriminează).

B. Regula mitior lex este obligatorie sau facultativă din perspectivă constituțională?

Aplicarea retroactivă a legii penale sau contravenționale mai favorabile este o excepție facultativă sau obligatorie pentru legiuitor?

Prin considerentele unor decizii, Curtea Constituțională a statuat că aplicarea legii penale mai favorabile este un adevărat principi[12], ceea ce înseamnă că, în ipoteza unei situații tranzitorii, legea penală mai favorabilă se aplică în toate cazurile.

În ceea ce ne privește, în consens cu cele statuate de Curtea Constituțională, considerăm că excepția retroactivității legii penale mai favorabile este obligatorie, ceea ce înseamnă că ori de câte ori organele judiciare sunt în prezența unei legi noi mai favorabile trebuie să o aplice, chiar dacă nu există dispoziții privind modul de incidență al acestei legi. Cu alte cuvinte, în lipsa unor norme de aplicare, organul judiciar va aplica legea nouă mai favorabilă în temeiul art. 15 alin. (2) din Constituție.

Referitor la modul de soluționare a conflictelor de legi în timp în materie penală, regula generală este că se vor aplica întotdeauna normele penale mai blânde, iar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dacă este mai favorabilă decât reglementarea internă se va aplica, însă, dacă este mai restrictivă, nu se va aplica, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conțin dispoziții mai favorabile[13].

Regula aplicării legii penale mai favorabile vizează numai normele dreptului penal substantial, iar nu și normele procesual penale.

În ceea ce privește criteriile pe baza cărora are loc delimitarea normelor procesual penale față de cele de drept material, instanța constituțională a statuat că trebuie să se țină seama de aplicarea concretă a unei norme la o speță dedusă judecății[14].

C. Condițiile de aplicare a legii penale mai favorabile intrată în vigoare până la soluționarea definitivă a cauzei

Pentru incidenţa regulii mitior lex trebuie întrunite condițiile examinate în continuare[15].

  • Existența unei situații tranzitorii (succesiunea a două sau mai multe legi, între momentul săvârşirii infracţiunii şi judecarea definitivă a cauzei)

Pentru a discuta despre incidența regulii mitior lex este necesar ca între comiterea infracțiunii și judecarea definitivă a cauzei să intre în vigoare o lege nouă. Expresia lege nouă, în acest context, are accepţiunea de lege intrată în vigoare după săvârşirea infracţiunii, dar şi înţelesul de altă lege decât cea iniţială, aplicabilă unei fapte identice cu cea săvârşită de cel în cauză după momentul comiterii faptei[16].

  • Fapta să fie prevăzută ca infracțiune în toate legile penale succesive

În al doilea rând, pentru a vorbi despre incidența art. 5 din NCP este necesară condiția privind caracterizarea faptei ca infracţiune atât potrivit legii contemporane datei săvârşirii acesteia, cât și legilor succesive noi.

Această condiție trebuie analizată din perspectiva trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, mai exact va fi considerată îndeplinită dacă fapta este prevăzută de legea penală și a fost comisă cu vinovăție. Dacă faptei îi lipsește una dintre celelalte două trăsături esențiale ale infracțiunii – antiijuridicitatea (este incidentă o cauză justificativă) sau imputabilitatea (este incidentă o cauză de neimputabilitate) soluționarea situației tranzitorii se va face în temeiul art. 5 din NCP, care este norma generală în această materie, deoarece art. 4 din același cod este o normă specială, care vizează exclusiv dezincriminarea unei fapte.

Dacă o parte din activitatea ce se integrează în elementul material al unei infracţiuni a fost realizată după intrarea în vigoare a legii noi, nu este vorba despre o succesiune de legi penale, deoarece urmează să se aplice legea penală nouă.

În toate cazurile incriminarea trebuie să aibă continuitate, adică fapta examinată să fie prevăzută ca infracţiune de către toate legile succesive. Pentru a discuta de aplicarea art. 5 alin. (1) din NCP este necesar ca fapta să fie prevăzută de fiecare dintre legile penale succesive. Dacă una dintre legile penale ulterioare datei săvârșirii infracțiunii nu incriminează fapta comisă de făptuitor, se va aplica art. 4 din NCP, iar nu art. 5 din același cod.

Majoritatea infracţiunilor se consumă cu prilejul realizării integrale a acţiunii sau inacţiunii ce reprezintă elementul material al infracţiunii, întrucât, de regulă, la această dată se produce şi rezultatul infracţiunii. Dacă suntem în prezența unor infracţiuni al căror rezultat survine ulterior (după cel puţin o zi) datei efectuării elementului material, momentul în raport cu care se apreciază aplicarea legii penale în timp este cel al realizării integrale a elementului material.

În cazurile în care consumarea infracțiunii are loc în timpul cât este în vigoare o lege penală, iar epuizarea infracțiunii se produce când este în vigoare o altă lege penală, apare problema stabilirii modului în care se va aplica legea penală. Facem precizarea că, în toate situațiile în care o infracțiune are o durată de săvârșire ce se întinde sub imperiul a două sau mai multe legi penale succesive, se va aplica regula unicității ilicitului infracțional, infracțiunea considerându-se comisă în integralitate sub legea nouă.

În toate ipotezele în care infracțiunea are o durată de comitere ce depășește o zi, ca regulă, infracțiunea se consideră săvârșită în ziua încetării elementului material al infracțiunii. Se pretează la asemenea particularități anumite forme ale unității infracționale (infracțiunea continuă, infracțiunea continuată, infracțiunea de obicei etc[17].).

Așadar, în cazul infracţiunilor cu derulare temporală superioară unei zile (continue, continuate, progresive, de obicei etc.), data săvârşirii infracţiunii coincide cu momentul efectuării integrale a elementului material sau, mai exact, cu ultimul act ce intră în componenţa acestuia ori cu încetarea acţiunii sau inacţiunii.

  • Cauza dedusă judecății să nu fi fost soluționată definitiv

A treia cerință pentru aplicarea art. 5 din NCP vizează inexistenţa hotărârii definitive. Hotărârile judecătoreşti penale dobândesc caracter definitiv în condițiile Codului de procedură penală.

Ce se înțelege prin „cauză” în contextul art. 5 din NCP? Un prim răspuns posibil este că legiuitorul a avut în vedere procesul penal prin care a fost soluționat fondul cauzei, mai exact procesul care a avut ca obiect stabilirea existenței sau inexistenței unui raport penal de conflict.

Un al doilea răspuns, ce se impune ca urmare a unei interpretări literale a prevederilor art. 5 din NCP, este acela că poate fi vorba despre orice cauză penală derivată din comiterea unei infracțiuni. De exemplu, un proces având ca obiect chiar raportul penal de conflict, o cerere de liberare  condiționată, o contestație la executare, o cerere de reabilitare etc.

În ceea ce ne privește, apreciem că cel de-al doilea răspuns este cel judicios, deoarece legea nu distinge. Or, ubi lex non distinguit, nec nos dinstinguere debemus. Pe de altă parte, îmbrățișarea opiniei care restrânge semnificația termenului conduce la excluderea din sfera de aplicare regulii mitior lex a unor ipoteze acceptate în doctrină sau practică ori impuse de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție[18]. Dacă legiuitorul dorește restrângerea sferei de incidență a principiului aplicării legii penale mai favorabile trebuie să reglementeze modalitatea de limitare a a acestuia. O primă limitare a principiului aplicării legii penale mai favorabile, pe care legiuitorul a operat-o, este conținută în art. 6 din NCP, cazurile în care s-au pronunțat hotărâri definitive de condamnare. De asemenea, limitări ale incidenței regulii mitior lex, sunt cuprinse și Legea nr. 187/2012. De exemplu, prin prevederile art. 4, 6, 9 etc. din Legea nr. 187/2012.

Într-o altă ordine de idei, independent de conținutul art. 5 din NCP, examinând în ansamblu dispozițiile privind aplicarea legii penale mai favorabile, constatăm că, în anumite norme penale, legiuitorul atașează termenului hotărâre, cuvântul condamnare. Astfel, potrivit art. 12 din Legea nr. 187/2012: „În cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (s.n.), pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea, comisă”.

Aflându-ne într-o materie în care primează interpretarea literală și restrictivă, cel puțin in malam partem, incidența dispozițiilor art. 5 din NCP nu poate fi restrânsă exclusiv la cazurile în care cauza penală dedusă spre soluționare are ca obiect tragerea la răspundere penală a unei persoane.

În concluzie, luând în considerare cele prezentate mai sus, apreciem că fie în temeiul art. 5 din NCP, fie în baza dispozițiilor constituționale (art. 15) în toate situațiile în care nu există limitări legale în ceea ce privește incidența regulii mitior lex, legea penală nouă mai favorabilă trebuie să se aplice, dacă aceasta intră în vigoare între momentul săvârșirii infracțiunii și stingerea consecințelor juridice determinate de hotărârea de condamnare. De exemplu, dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, intră în vigoare o lege penală mai favorabilă, sub aspectul condițiilor de acordare a liberării condiționate, regimului de executare a sancțiunii, intervenirii reabilitării etc., legea penală nouă mai blândă trebuie să se aplice, cu excepția situației  în care legiuitorul îi limitează ipotezele de incidență.

  • Dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă (mitior lex)

În fine, o ultimă condiție pentru incidența art. 5 din NCP presupune ca, dintre legile penale succesive, una să fie mai favorabilă.

D. Care sunt criteriile de stabilire a legii penale mai blânde

În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, dacă dispozițiile acestora diferă în cazul dedus spre soluționare, se aplică legea mai favorabilă.

Opiniile exprimate în literatură referitoare la criteriile utilizate pentru identificarea legii penale mai blânde sunt diferite, deoarece legea nu le menționează.

Unii autori apreciază că stabilirea legii penale mai favorabile trebuie să se facă ţinând seama de condiţiile de incriminare, condiţiile de atragere a răspunderii penale şi condițiile de sancţionare[19]. Alţi autori propun numai criteriul diferenţelor între pedepsele prevăzute de legile succesive[20].

Credem că cea de-a doua opinie nu poate fi primită, întrucât criteriul mitior poena nu acoperă toate ipotezele de legi penale mai favorabile[21].

În ceea ce ne privește, considerăm că la criteriile de mai sus trebuie adăugat încă unul – criteriul privind efectele sau consecințele condamnării.

Față de cele arătate în cele ce preced, apreciem că identificarea legii penale mai favorabile se face din perspectiva a 4 criterii: condițiile de incriminare; cerințele privind tragerea la răspundere penală; condițiile de sancționare; consecințele condamnării.

  • Criteriul condiţiilor de incriminare

Un prim criteriu este cel al condiţiilor de incriminare. Spre exemplu, va fi mai favorabilă legea penală care permite încadrarea faptei într-o modalitate sau variantă mai puţin periculoasă. De asemenea, în cadrul acestui criteriu vor fi analizate și situațiile în care se pune problema incidenței unei cauze justificative sau a unei cauze de neimputabilitate prevăzute de legea penală nouă.

  • Criteriul condițiilor privind tragerea la răspundere penală presupune compararea legilor succesive prin verificarea modului de incidenţă a răspunderii penale (existența sau inexistenţa unor cauze care exclud răspunderea penală)
  • Criteriul sancțiunilor de drept penal

Legea penală mai favorabilă este cea care prevede posibilitatea aplicării unei sancţiuni mai blânde, avându-se în vedere natura sancţiunilor şi limitele acestora.

Astfel, sunt mai blânde măsurile educative sau de siguranţă comparativ cu pedepsele. Sunt mai favorabile pedepsele principale neprivative de libertate faţă de cele privative de libertate. Detenţiunea pe viaţă este mai aspră decât pedeapsa cu închisoarea sau pedeapsa cu amenda.

Este mai favorabilă legea care nu prevede posibilitatea aplicării, alături de pedepsele principale (dacă acestea sunt identice), a altor sancţiuni de drept penal (de pildă, pedepse complementare sau măsuri de siguranţă).

Cât priveşte pedepsele accesorii, acestea urmează soarta pedepselor principale (accesorium sequitur principalem). Faptul că unele pedepse sau sancţiuni au denumiri diferite în legile penale succesive (de pildă, amendă şi zile-amendă) nu are nici o influenţă asupra caracterului legii penale, deoarece în asemenea cazuri practicianul se va orienta după limitele sancţiunilor, iar nu după denumirea acestora.

Dacă sancţiunile au acelaşi minim special, dar maximul special este diferit, este mai favorabilă legea care prevede un maxim special mai redus. Dacă maximul este identic, însă minimul este diferit, va fi mai blândă legea care are limita minimă a sancţiunii mai redusă. Când legile succesive prevăd limite asimetrice ale sancţiunilor (de exemplu, închisoarea de la 3 la 5 ani şi de la 2 la 7 ani), va fi mai favorabilă legea care prevede un maxim mai mic, dacă judecătorul orientează sancţiunea spre maxim, iar dacă judecătorul urmează să dozeze sancţiunea spre minimul acesteia, va fi mai favorabilă legea care prevede minimul special mai redus. În cazul prevederii unor sancţiuni alternative, judecătorul trebuie mai întâi să se fixeze asupra naturii sancţiunii, după care, aplicând criteriile de mai sus, va stabili legea penală mai blândă[22].

Pentru stabilirea corectă a legii penale mai favorabile vor fi luate în considerare şi cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei, precum şi modalităţile de individualizare a executării pedepsei.

În ipoteza în care pedepsele principale sunt de aceeaşi natură şi au aceleaşi limite speciale, va fi mai blândă legea care prevede pedepsele complementare sau accesorii mai blânde sau care nu prevede asemenea sancţiuni.

  • Criteriul consecințelor condamnării

Am inclus criteriul privitor la consecințele condamnării printre criteriile utilizate la identificarea legii penale mai favorabile având în vedere că intrarea în vigoare a legii penale mai favorabile poate avea loc după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, respectiv în timpul executării sancțiunii sau după executarea acesteia, dar înainte de intervenirea reabilitării.

E. Accepțiunea expresiei lex tertia

În doctrină, referitor la aplicarea legii penale mai favorabile, sunt susținute două puncte de vedere principale[23]:
– aplicarea globală a legii penale mai favorabile[24];
– aplicarea legii penale mai favorabile în raport de instituții penale autonome[25].

În teoria de specialitate, de regulă, este făcută precizarea potrivit căreia atunci când stabilește aplicarea legii penale mai favorabile, organul judiciar trebuie să aleagă numai una dintre legile penale succesive, în integralitate[26].

Literatura juridică penală nu definește, însă, în mod unitar expresia lex tertia[27]. În concepția restrictivă, se apreciază că, după determinarea legii penale mai favorabile în privința încadrării juridice, această lege urmează să se aplice și referitor la alte instituții de drept penal, chiar dacă sunt instituții juridice autonome[28].

Potrivit altei concepții, se consideră că interdicția creării unei a treia legi privește numai combinarea normelor care nu se pot aplica independent[29]. Conform acestui punct de vedere, aplicarea legii penale mai favorabile presupune raportarea la fiecare instituție juridică penală incidentă, care se poate aplica în mod autonom (încadrarea juridică, recidiva, concursul de infracțiunii, pluralitatea de infractori etc.)[30].

Prin decizia nr. 1483/2011, Curtea Constituțională a decis că în ceea ce privește: „determinarea concretă a legii penale mai favorabile, este de observat că aceasta vizează aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze”.

Pe de altă parte, în considerentele Deciziei nr. 8/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, se precizează: „în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă, adică în ansamblul ei, iar nu doar anumite dispoziții mai favorabile rezultate din combinarea prevederilor mai multor legi succesive”.

Înainte de a exprima propriul punct de vedere, menționăm faptul că, potrivit definiției legale, legea penală este o „dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice sau ordonanțe de urgență…” (art. 172 C. pen.).

Pe de altă parte, considerăm că se impune excluderea de plano a oricărei posibilități de combinare (asamblare) a elementelor normelor penale (dispoziție, ipoteză și sancțiune). Inadmisibilitatea asamblării elementelor nomelor juridice mai favorabile, cuprinse în legile penale succesive, opreşte organul judiciar să creeze norme noi, care nu se găsesc în nici una din legile penale succesive. Altfel spus, practicianul nu poate crea o lege nouă, deoarece el ar exercita un atribut care nu-i aparţine.

În contextul instituţiei aplicării legii penale mai favorabile, termenul lege penală trebuie avut în vedere în sensul de normă de drept penal. Această accepţiune este dedusă din prevederile art. 5 și art. 172 din NCP, precum și din întreaga economie a normelor penale referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile, inclusiv din dispozițiile Legii nr. 187/2012[31].

Organul judiciar va putea aplica norme penale din cuprinsul mai multor legi penale succesive, dacă este vorba despre dispoziții care reglementează instituţii penale ce se pot aplica în mod independent (autonom). De pildă, regulile formelor pluralităţii de infracţiuni au autonomie comparativ cu cele privind limitele sancțiunilor, astfel că judecătorul poate încadra fapta în baza unei legi, care are limite de pedeapsă mai blânde, iar regulile pluralităţii de infracţiuni să le aplice din altă lege. În practica judiciară, regulile concursului de infracţiuni au fost aplicate independent faţă de cele referitoare la incriminarea faptei, ajungându-se la situaţia de a se aplica norme penale din două legi, fără a fi afectată regula inadmisibilităţii creării unei a treia legi (lex tertia)[32].

Dintre cele două concepții privitoare la aplicarea legii penale mai blânde, preferința noastră se îndreaptă spre sistemul aplicării legii penale mai favorabile, în funcție de instituții penale autonome, deoarece soluția aplicării globale este una excesivă și nelegală, care poate determina situații inacceptabile[33]. De altfel, așa cum s-a arătat în doctrină, NCP a fost construit „pornindu-se de la principiul aplicării legii penale mai favorabile pe instituții autonome și o opțiune ulterioară a legiuitorului pentru aplicarea globală a legii penale mai favorabile ar putea strica echilibrul acestui Cod”[34]. Această concepție a legiuitorului rezultă di ansamblul dispozițiilor privind aplicarea legii penale în timp. Astfel, conform art. 10 din Legea nr. 187/2012: „Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă”.

Din aceste prevederi, precum și din altele[35], rezultă că legiuitorul, în materia regulii mitior lex, a adoptat concepția aplicării autonome a instituțiilor de drept penal.

În concluzie, analizând dispozițiile legale incidente, apreciem că, în caz de situații tranzitorii, legea penală mai favorabilă urmează a fi stabilită în raport de fiecare instituție cu aplicabilitate autonomă, începând cu încadrarea juridică a faptei.

După alegerea legii penale, în funcție de dispozițiile căreia urmează a fi stabilite limitele sancțiunilor, se vor aplica instituțiile unității și pluralității de infracțiuni, a cauzelor care înlătură răspunderea penală etc., după cum vom preciza mai jos.

Examinând legislaţia penală, observăm că alegerea legii penale mai favorabile este uneori mai dificilă, deoarece legile penale succesive cuprind adesea atât norme penale mai blânde, cât şi norme penale defavorabile infractorului.

În principiu, legea mai favorabilă va trebui să fie stabilită prin folosirea tuturor criteriilor analizate mai sus şi în raport de fiecare speţă dedusă spre soluţionare, luându-se în considerare dispoziţiile referitoare la formele infracţiunii, săvârşirea infracţiunii de către mai multe persoane, pluralitatea de infracțiuni, cauzele care înlătură răspunderea penală, cauzele care imprimă faptei un grad de pericol social diferit de cel mediu abstract sau făptuitorului o periculozitate socială specială etc[36].

F. Aplicarea regulii mitior lex în funcție de instituții juridice

  • Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul concursului de infracțiuni, recidivei, pluralității intermediare și infracțiunii continuate

Dacă o persoană este judecată pentru săvârșirea a două sau mai multor infracțiuni concurente, judecătorul va stabili în primul rând care este legea penală mai favorabilă în raport de fiecare infracţiune ce alcătuieşte pluralitatea, iar ulterior va aplica regulile specifice concursului de infracţiuni prevăzute de legea mai favorabilă. Soluţia este similară şi în ceea ce privește celelalte forme de pluralitate de infracţiuni (recidivă și pluralitate intermediară)[37].

Pentru exemplificare, să presupunem că, înainte de intrarea în vigoare a NCP, o persoană a comis o infracțiune de furt simplu și o infracțiune de omor calificat (cu premeditare). În prima etapă a operațiunii de stabilire a legii penale mai favorabile are loc determinarea aplicării legii penale mai blânde în ceea ce privește infracțiunea de furt, iar în etapa a doua are loc determinarea legii penale mai favorabile sub aspectul infracțiunii de omor. Comparând legile succesive, observăm că legea mai favorabilă, în cazul furtului simplu este NCP, iar în ipoteza omorului cu premeditare este Codul penal din 1969. După stabilirea pedepselor aferente fiecăreia dintre cele două infracțiuni (să presupunem că instanța a stabiliit 18 ani închisoare pentru omor și 1 an închisoare pentru furt), se va trece la etapa a doua: alegerea legii penale mai favorabile pentru aplicarea tratamentului penal specific pluralității infracționale sub forma concursului de infracțiuni. Legea penală aplicabilă se va determina, de la caz la caz, în funcție de împrejurarea dacă judecătorul intenționează sau nu să aplice un spor. Dacă nu dorește să aplice un spor sau dacă sporul pe care intenționează să-l aplice este inferior sporului de o treime, legea mai favorabilă este legea veche. În caz contrar, legea mai favorabilă este legea nouă, care limitează sporul la o treime din pedeapsa ce nu se execută (4 luni, comparativ cu urcarea până la maximul special, cu posibilitatea unui spor de până la 5 ani peste maxim).

Dacă cel puțin una dintre infracțiuni a fost comisă sub legea nouă, în conformitate cu prevederile art. 10 din Legea nr. 187/2012, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă.

Dincolo de argumentele de text, menționate mai sus, considerăm că teza aprecierii globale a legii penale mai favorabile este, dacă nu imposibil, cel puțin extrem de greu de aplicat. Un simplu exercițiu de imaginație este edificator în acest sens. Mai mult, așa cum am văzut, art. 10 din Legea nr. 187/2012 consacră implicit teza aplicării legii penale mai favorabile în funcție de instituții autonome. Într-adevăr, interpretând per a contrario dispozițiile art. 10 din Legea nr. 187/2012, se desprinde concluzia potrivit căreia tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se poate aplica potrivit Codului penal din 1969 sau NCP, atunci când toate infracţiunile din structura pluralităţii au fost comise sub imperiul Codului penal din 1969.

Menționăm că pluralitatea intermediară urmează regulile concursului de infracțiuni, deoarece tratamentul penal aplicabil acestei forme a pluralității de infracțiuni este împrumutat de la instituția concursului de infracțiuni.

Dacă pluralitatea de infracțiuni îmbracă haina recidivei postcondamnatorii, după ce se va stabili că suntem în prezența unei atare pluralități infracționale, se va compara sistemul sancționator al recidivei, existent în Codul penal din 1969, cu cel reglementat de NCP.

Așadar, în funcție de orientarea judecătorului, în ceea ce privește sporul, acesta va stabili legea penală mai favorabilă, de la caz la caz. Este posibilă și situația în care, judecătorul va opta între tratamentul aplicabil recidivei, conform reglementării vechi (spor facultativ) și cel aplicabil pluralității intermediare (dacă există recidivă numai potrivit Codului din 1969, în timp ce în raport de prevederile NCP sunt realizate condițiile pluralității intermediare).

Dacă sunt îndeplinite condițiile referitoare la recidiva postexecutorie, prevăzute de ambele coduri, judecătorul va stabili in concreto legea penală mai favorabilă, în funcție de datele și împrejurările cauzei. Într-adevăr, dacă instanța intenționează să aplice o pedeapsă spre maxim, legea mai favorabilă este fie legea nouă (dacă maximul este de cel mult 20 ani), deoarece limitele speciale se majorează cu jumătate, fie Codul penal din 1969 (dacă maximul este sub 20 de ani), întrucât la maximul special se poate adăuga un spor de până la 10 ani.

În ceea ce privește infracțiunea continuată, legea penală mai favorabilă se determină în două etape. Prima etapă vizează alegerea legii în funcție de limitele de pedeapsă (încadrarea juridică), iar a două etapă se referă la condițiile de existență și tratamentul penal aplicabil, care sunt analizate împreună[38].

Examinând comparativ dispozițiile din cele două coduri, constatăm că NCP este, de regulă, legea penală mai aspră, cu excepția situației în care există o singură persoană vătămată, când prevederile NCP sunt mai blânde. NCP este, în principiu, legea penală mai severă, deoarece, în toate situațiile în care există mai multe persoane vătămate, se aplică regimul sancționator al concursului de infracțiuni, care este mult mai aspru decât cel aplicabil infracțiunii continuate.

  • Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul faptei care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni

Deși nu au un corespondent similar în NCP, prevederile art. 181 C. pen. vor putea fi aplicate și după ieșirea din vigoare a Codului penal din 1969 faptelor comise anterior datei de 1 februarie 2014, în baza art. 19 din Legea nr. 255/2013[39].

  • Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul circumstanțelor, cauzelor speciale de modificare a pedepsei sau stărilor de atenuare a răspunderii penale

Așa cum s-a arătat în doctrină, stabilirea limitelor pedepsei și efectelor circumstanțelor atenuante sau agravante se face global, dar în concret, prin luarea în considerare împreună a limitelor de pedeapsă și a efectelor circumstanțelor atenuante sau agravante, după caz[40]. Spre exemplu, dacă NCP prevede limite de pedeapsă mai reduse, dar prin raportare la efectele circumstanțelor pedeapsa are limite mai mari decât Codul penal din 1969, urmează să se aplice acest cod penal.

Cauzele speciale de modificare (reducere sau sporire) a pedepselor țin de încadrarea juridică a faptei, astfel că vor fi analizate în contextul încadrării juridice a faptei. Spre exemplu, abuzul în serviciu, deși în varianta simplă prevăzută de Codul penal din 1969 este sancționat mai blând, dacă a produs consecințe deosebit de grave este sancționat mai mai puțin sever de NCP.

La fel se procedează și în privința cauzelor speciale de reducere a pedepsei. De pildă, în cazul infracțiunii de delapidare când este efectuată operațiunea de alegere a legii penale mai favorabile vor fi avute în vedere și dispozițiile art. 308 din NCP.

În ceea ce privește tentativa, soluția pe care o avansăm este aceea că, fiind o instituție autonomă față de încadrarea juridică, va fi analizată în mod independent față de legea în baza căreia s-a făcut încadrarea juridică[41].

  • Aplicarea legii penale mai favorabile în ceea ce privește modalitățile de individualizare a pedepsei

În ceea ce privește suspendarea condiționată a executării pedepsei, modalitate de individualizare fără corespondent în noul Cod penal, indiferent cu care dintre instituțiile menite să o înlocuiască ar fi comparată (renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei etc.), se poate trage concluzia că dispozițiile din NCP sunt mai severe decât cele cuprinse în Codul penal din 1969[42].

Dacă discutăm despre suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, analizând comparativ dispozițiile corespondente din legile penale succesive, putem conchide că, de asemenea, Codul penal din 1969 este legea mai blândă, deoarece nu prevede obligația prestării unei munci în folosul comunității[43].

Dacă sunt comparate dispozițiile care reglementează executarea pedepsei la locul de muncă, cu excepția situației în care potrivit NCP pedeapsa urmează a fi executată într-un loc de detenție, Codul penal din 1969 este legea penală mai blândă.

  • Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul măsurilor educative și măsurilor de siguranță

În ceea ce privește regimul sancționator aplicabil minorilor este de observat că NCP nu reglementează pedepse, ca alternative la măsurile educative, aspect care pare a susține teza că dispozițiile noi sunt întotdeuana mai favorabile. Cu toate acestea, însă, considerăm că instanța trebuie să stabilească in concreto, în fiecare caz în parte, care este legea penală mai favorabilă.

În aplicarea dispoziţiilor referitoare la legea penală mai favorabilă, intervenită în cursul procesului, o pedeapsă cu suspendarea executării, aplicabilă potrivit Codului penal din 1969, este considerată mai favorabilă decât o măsură educativă privativă de libertate prevăzută de Codul penal. De asemenea, trebuie observate și dispozițiile art. 18-22 din Legea nr. 187/2012.

Astfel, potrivit art. 18 din Legea nr. 187/2012, măsura educativă a libertăţii supravegheate pronunţată în baza Codului penal din 1969 se execută potrivit dispoziţiilor acestuia. Dacă măsura prevăzută mai sus se revocă după intrarea în vigoare a NCP din altă cauză decât comiterea unei infracţiuni, libertatea supravegheată se înlocuieşte cu internarea într-un centru educativ pe o perioadă de un an. În cazul revocării libertăţii supravegheate datorită săvârşirii unei noi infracţiuni, instanţa va dispune, ţinând seama de gravitatea infracţiunii comise, o măsură educativă privativă de libertate prevăzută de NCP.

Conform art. 19 din Legea nr. 187/2012, măsura educativă a internării într-un centru de reeducare dispusă în baza Codului penal din 1969 se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o durată egală cu timpul rămas din momentul rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a luat măsura internării în centrul de reeducare şi până la majoratul celui în cauză, dar nu mai mult de 3 ani. Perioada executată din măsura educativă a internării în centrul de reeducare, precum şi durata reţinerii şi arestării preventive se consideră ca parte executată din durata măsurii educative a internării în centrul educativ. În cazul în care, potrivit Codului penal din 1969, s-a dispus prelungirea duratei măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, măsura se va executa într-un centru educativ.

În conformitate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 187/2012, pedeapsa amenzii executabilă, aplicată pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii în baza Codului penal din 1969 şi neexecutată în tot sau în parte până la intrarea în vigoare a NCP, se înlocuieşte cu măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână, ţinând seama şi de partea care a fost executată din amendă.

În temeiul art. 21 din Legea nr. 187/2012, pedeapsa închisorii executabilă, aplicată în baza Codului penal din 1969 pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii, se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii. Pedeapsa închisorii care depăşeşte 20 de ani, aplicată pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii, se va înlocui cu internarea într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani. În cazul pluralităţii de infracţiuni, înlocuirea prevăzută mai sus se face cu privire la pedeapsa rezultantă. Partea executată din pedeapsa închisorii, precum şi durata reţinerii şi arestării preventive se consideră ca parte executată din durata măsurii educative a internării în centrul de detenţie.

Măsura suspendării executării pedepselor aplicate în baza Codului penal din 1969 pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii se menţine şi după intrarea în vigoare a NCP[44].

Sub aspectul determinării măsurilor de siguranță mai blânde, în privința unora dintre acestea Codul penal din 1969 este legea mai favorabilă (de pildă, cu privire la obligarea la tratament medical și internarea medicală), în timp ce referitor la alte măsuri NCP este legea mai blândă (de pildă, în materia expulzării).

  • Aplicarea legii penale mai favorabile în ceea ce privește cauzele care înlătură răspunderea penală.

Pornind de la concepția specifică dreptului penal român, conform căreia normele care reglementează prescripția răspunderii penale sunt norme de drept substanțial (material), susținem fără rezerve punctul de vedere potrivit căruia aceste norme se vor supune regulii mitior lex[45].

Așadar, durata teremenelor de prescripție a răspunderii penale va fi determinată potrivit dispozițiilor legii penale mai favorabile, urmând să se aplice normele care reglementează termenele de prescripție mai scurte.

Dacă, potrivit uneia dintre legile penale succesive, termenul de prescripție a răspunderii penale este împlinit, rămâne fără relevanță împrejurarea că sub aspectul sancțiunilor legea mai favorabilă este alta.

Sunt norme de drept substanțial și urmează să se supună regulii mitior lex toate dispozițiile care reglementează instituția prescripției răspunderii penale, indiferent că privesc durata teremenelor, suspendarea cursului acesteia sau întreruperea, deoarece în caz de incidență aceste norme penale sunt susceptibile să excludă posibilitatea angajării răspunderii penale[46].

De altfel, așa cum s-a arătat în doctrină, orice condiție care privește răspunderea penală trebuie să fie previzibilă la momentul comiterii infracțiunii[47]. Bineînțeles că, actele de întrerupere sau cazurile efective de suspendare vor fi guvernate de regula aplicării imediate a legii procesuale penale, deoarece nu au natură de drept material.

Referitor la prescripția specială, considerăm că și aceasta este guvernată de regula mitior lex, astfel că, începând cu momentul săvârșirii infracțiunii, se aplică oricare dintre legile penale succesive, dacă este mai favorabilă. Spre exemplu, dacă o infracțiune a fost comisă sub imperiul reglementării care stabilea că durata termenelor de prescripție specială se împlinește, dacă acestea au curs o dată plus jumătate din termenul aplicabil, termenul în ipoteza acestei infracțiuni se va socoti în conformitate cu legea din momentul săvârșirii infracțiunii.

Așadar, orice modificare a dispozițiilor privind prescripția răspunderii penale, care reglementează în mod defavorabil materia acestei cauze de înlăturare a răspunderii penale (de pildă, majorarea duratei teremenelor), nu poate fi incidentă în ceea ce privește infracțiunile comise anterior modificărilor respective. Acceptarea tezei contrare ar conduce la înfrângerea principiului neretroactivității legii, stabilit de art. 15 din legea fundamentală. Într-adevăr, singurele legi care pot retroactiva sunt legile penale și cele contravenționale mai favorabile.

În acest sens este și Curtea Constituțională (Decizia nr. 1092/2012), care a statuat că: „termenul de prescriptie specială prevăzut de legea nouă (termen mai mare decât termenul definit de legea veche – s.n.) este constituțonal în măsura în care se aplică numai faptelor săvârșite sub imperiul noii soluții legislative”.

În literatura de specialitate, în mod judicios, s-a arătat că: „Prin prelungirea termenului de prescripție (…) are loc amplificare temporală a dreptului statului de a pedepsi. Or, una dintre rațiunile principiului neretroactivității este tocmai punerea la adăpost a cetățeanului față de o extindere a acestui drept ulterioară ”[48].

Cea mai dificilă întrebare este, însă, următoarea: În condițiile NCP are autonomie instituția prescripției răspunderii penale față de limitele sancțiunilor penale? În prima opinie, exprimată în doctrină cu privire la această problemă de drept, este susținută, cu argumente convingătoare, teza autonomiei celor două instituții de drept penal (infracțiunea și prescripția răspunderii penale)[49]. Subscriem la această opinie și apreciem că, la fel ca în cazul celorlalte instituții juridice autonome, operațiunea de aplicare a legii penale mai favorabile se efectuează în doi timpi. Întâi, dintre legile penale succesive va fi determinată legea mai favorabilă sub aspectul sancțiunilor, iar apoi se va repeta activitatea stabilire a legii penale mai favorabile în ceea ce privește prescripția răspunderii penale. Procedând în maniera indicată în cele ce preced, judecătorul va putea aplica sub toate aspectele legea penală din momentul săvârșirii infracțiunii (dacă este mai favorabilă atât în ceea ce privește sancțiunile, cât și referitor la prescripție), va stabili incidența legii penale noi sub ambele aspecte sau poate aplica legi diferite, după caz.

Pentru a argumenta soluția aplicării legii penale mai favorabile, în două etape, în funcție de instituții autonome, în doctrină este dată ca exemplu comiterea unei infracțiuni de lipsire de libertate în mod ilegal înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal[50]. În concret, într-o asemenea ipoteză, mai întâi va fi stabilită legea penală în ceea ce privește sancțiunile aplicabile, adică NCP[51], iar ulterior legea penală mai blândă sub aspectul instituției prescripției răspunderii penale, respectiv Codul penal din 1969[52]. La fel stau lucrurile, de pildă, și în ceea ce privește traficul sau cumpărarea de influență[53].

Comparând legile penale succesive, constatăm că NCP aduce mai multe modificări în materia plângerii penale prealabile, astfel că se pune problema aplicării legii penale mai favorabile. La fel ca normele penale care reglementează prescripția răspunderii penale, dipozițiile privind instituția plângerii prealabile fac parte din dreptul penal substanțial, ceea ce înseamnă că vor trece prin filtrul regulii mitior lex.

Noul Cod penal reglementează relativ diferit împăcarea – cauză care înlătură răspunderea penală –  comparativ cu modul de reglementare existent în Codul penal din 1969. Fiind o instituție juridică de drept material, în caz de succesiune de legi penale, dispozițiile privind împăcarea se vor aplica în conformitate cu regula mitior lex.

Deși, amnistia este o instituție juridică relativ rar întâlnită în practică, dacă legiuitorul înțelege să o reglementeze, având natură substanțială, va fi cârmuită de regula mitior lex.   

  • Aplicarea legii penale mai favorabile în ipoteza cauzelor care înlătură (prescripția executării pedepsei sau grațiere) sau modifică executarea pedepsei ori consecințele condamnării

Legea mai favorabilă, în materia cauzelor care înlătură sau modifică executarea pedepsei ori efectele condamnării, se stabileşte ţinând seama de toate legile care s-au succedat începând cu data săvârşirii infracţiunii și până în momentul aplicării legii. 

IV. Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei

A. Aspecte introductive

Potrivit art. 6 din noul Cod penal: „(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.
(2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune.
(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.
(4) Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.
(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin. (1)-(4), pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta.
(6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.
(7) Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alin. (1)-(6)”.

De la început se impune precizarea potrivit căreia NCP prevede aplicarea legii penale mai favorabile, în privinţa condamnărilor definitive, numai în modalitatea obligatorie şi numai în ipoteza în care legea nouă prevede o pedeapsă principală mai blândă ca natură ori cuantum.

B. Condiții de incidență

Condiţiile aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei sunt: existenţa unei hotărâri definitive de condamnare; după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a sancţiunii a intervenit o lege penală nouă; sancţiunile prevăzute de legea nouă sunt mai blânde decât cele aplicate sau luate în baza legii vechi.

C. Cazuri

  • Legea nouă prevede limite speciale mai reduse decât cele ale pedepselor aplicate

Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.

Aplicarea legii penale mai favorabile, în această ipoteză, este obligatorie şi se referă exclusiv la pedeapsa închisorii şi pedeapsa amenzii. În ceea ce priveşte pedeapsa închisorii, dacă este îndeplinită cerinţa privind limita maximului pedepsei, noua lege poate prevedea alternativ sau cumulat cu pedeapsa închisorii şi pedeapsa amenzii. Dacă, însă, pedeapsa închisorii din noua lege este prevăzută alternativ cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă, ipoteza legală nu poate fi reţinută, deoarece expresia „lege care prevede o pedeapsă mai uşoară” are în vedere pedeapsa cea mai grea pe care o riscă făptuitorul.

  • Legea nouă prevede pedeapsa închisorii, iar pedeapsa aplicată în temeiul legii vechi este detenţiunea pe viaţă

Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune.

Faţă de cele de mai sus, la prima vedere s-ar putea spune că, dacă legea nouă prevede pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu pedeapsa amenzii, condiţia legală nu este îndeplinită. Evident că, în ceea ce priveşte prima ipoteză, nu punem în discuţie soluţia care se desprinde din interpretarea literală, dar în ceea ce priveşte cea de-a două ipoteză, când legea nouă prevede pedeapsa închisorii alternativ cu amenda, apreciem că cerinţa legală trebuie socotită îndeplinită a fortiori şi într-un asemenea caz. Aceeaşi rezolvare trebuie să primească şi ipoteza în care legea nouă ar prevedea exclusiv pedeapsa amenzii.

  • Legea nouă prevede pedeapsa închisorii, iar pedeapsa aplicată în temeiul legii vechi este numai amenda

Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.

  • Luarea măsurilor educative

Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă, cu observarea condiţiilor stabilite în Legea de punere în aplicare a Codului penal.

  • Luarea măsurilor educative şi aplicarea pedepselor complementare

Când legea nouă este mai favorabilă, în condiţiile stabilite la lit. a)-d), pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta.

  • Lege mai favorabilă exclusiv sub aspectul pedepselor complementare sau al măsurilor de siguranţă

Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.

  • Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor executate

Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în în ceea ce priveşte pedepsele executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit celor stabilite mai sus.

D. Analiza unor situații în care se pune problema aplicării legii penale mai favorabile, în temeiul art. 6 din NCP

  • Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul concursului de infracțiuni

Având în vedere conținutul art. 6 alin. (1)-(3) din NCP, apare ca legitimă întrebarea: Care este modalitatea în care se va aplica legea penală mai favorabilă în ceea ce privește concursul de infracțiuni?

Într-o opinie, se arată că mecanismul de stabilire a legii penale mai favorabile presupune două etape: etapa verificării pedepselor stabilite pentru infracțiunile concurente; etapa verificării dacă, în raport de dispozițiile art. 39 din noul Cod penal, pedeapsa rezultantă depășește limita maximă la care se poate ajunge conform acestor prevederi[54]. În situația în care, constatând că limitele de pedeapsă prevăzute de legea nouă sunt inferioare pedepsei aplicate, după ce instanța a aplicat tratamentul sancționator în conformitate cu dispozițiile din NCP, reducând pedepsele la maximul reglementat de acest cod penal, va verifica dacă rezultanta se încadrează sau nu în maximul la care se poate ajunge potrivit legii noi. Dacă pedeapsa rezultantă nu depășește limita superioară prevăzută de legea nouă (pedeapsa cea mai grea, plus o treime din fiecare pedeapsă ce nu se execută), nu va avea loc nicio reducere a pedepsei rezultante aplicate în conformitate cu legea veche, deoarece se apreciază că rațiunea reglementării cuprinse în art. 6 din NCP nu este aceea de a-l pune pe condamnatul definitiv în aceeași situație cu persoanele în privința cărora nu a fost pronunțată o hotărâre definitivă de condamnare[55].

Să luăm un exemplu, o persoană a fost condamnată pentru comiterea a două infracțiuni, la o pedeapsă rezultantă de 8 ani și 3 luni închisoare pentru săvârșirea a două infracțiuni concurente, furt calificat și înșelăciune. Pentru infracțiunea de furt calificat, încadrabil în prevederile art. 229 alin. (2) din NCP, instanța stabilise pedeapsa de 8 ani închisoare, iar pentru infracțiunea de înșelăciune, încadrabilă în dispozițiile art. 244 alin. (2) din același cod penal, instanța stabilise 6 ani închisoare, după care la pedeapsa cea mai grea (de 8 ani închisoare) a aplicat un spor de 3 luni închisoare. În aplicarea art. 6 din NCP, în prima etapă instanța va reduce pedepsele la maximul prevăzut de legea nouă, respectiv va reduce pedeapsa de 8 ani la 7, ani de închisoare, iar pedeapsa de 6 ani la pedeapsa de 5 ani închisoare. Într-un asemenea caz, se apreciază că pedeapsa rezultantă nu va putea fi scăzută, deoarece se încadrează în prevederile NCP (pedeapsa cea mai grea, plus o treime din pedeapsa neexecuată). Dacă, în același exemplu, presupunem că pedeapsa rezultantă este de 10 ani închisoare, aceasta se va reduce până la 7 ani închisoare, plus o treime din pedeapsa de 5 ani (pedeapsă care nu se execută).

În ceea ce ne privește, apreciem că aplicarea legii penale mai favorabile trebuie să se facă la fel ca în situația în care succesiunea de legi penale are loc înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece art. 6 din NCP nu cuprinde nicio o mențiune pe baza căreia să se poată trage concluzia că legea penală mai favorabilă de determină în mod diferit, comparativ cu ipoteza aplicării legii penale înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Dimpotrivă, art. 6 din NCP are un conținut care susține teza noastră. Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) din acest cod: „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim (s.n. – M.A.H.)”.

Din aceste dispoziții reiese că art. 6 alin. (1), citat mai sus, are în vedere maximul special prevăzut de legea nouă în ceea ce privește infracțiunea săvârșită sau cu privire la una dintre infracțiunile săvârșite (dacă există pluralitate de infracțiuni), iar nu pedeapsa rezultantă[56].

În prima etapă, legea obligă organul judiciar să analizeze fiecare dintre pedepsele stabilite pentru infracțiunile concurente. Dacă, după această analiză, organul judiciar constată că sunt pedepse al căror cuantum depășește maximul prevăzut de legea nouă, acesta va reduce pedepsele respective la maximul din legea nouă. Ulterior, față de împrejurarea că tratamentul penal aplicabil concursului de infracțiuni are autonomie în raport de încadrarea juridică a faptelor, organul chemat să aplice legea penală mai favorabilă va trebui să procedeze la fel ca în situația în care aplicarea legii penale mai favorabile ar avea loc înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. De exemplu, în căile de atac.

Așadar, în ipoteza incidenței dispozițiilor art. 6 din NCP, după ce instanța a redus pedepsele pentru infracțiunile concurente, considerăm că va trebui să aplice o pedeapsă rezultantă în conformitate cu dispozițiile legii mai favorabile în ceea ce privește tratamentul penal al concursului de infracțiuni.

Să luăm un exemplu. O persoană a fost condamnată definitiv pentru comiterea unei infracțiuni de înșelăciune, a unei infracțiuni de furt calificat și a unei infracțiuni de delapidare. În cazul infracțiunii de înșelăciune, pedeapsa stabilită a fost închisoarea de 3 ani, în cazul infracțiunii de furt calificat, pedepsa stabilită a fost închisoarea de 7 ani, iar în ceea ce privește infracțiunea de delapidare, pedeapsa stabilită a fost închisoarea de 9 ani. După contopirea acestor pedepse, sub imperiul Codului penal din 1969, instanța a aplicat ca pedeapsă rezultantă închisoarea de 9 ani, fără să aplice un spor. În ipoteza în care, la momentul intrării în vigoare a NCP aceste pedepse nu au fost executate, se va proceda în felul următor. Întâi, pedepsele stabilite pentru infracțiunea de furt calificat și delapidare se vor reduce la maximul prevăzut de NCP, respectiv la 5 ani și 7 ani. În ceea ce privește pedeapsa stabilită pentru infracțiunea de înșelăciune, întrucât aceasta se încadrează în limitele stabilite de noul Cod penal, va rămâne neschimbată. În etapa a două, considerăm că instanța va alege pentru stabilirea tratamentului penal aplicabil concursului de infracțiuni oricare dintre legile penale succesive mai favorabile sub acest aspect. Comparând dispozițiile succesive aplicabile în materia concursului de infracțiuni, prin raportare la exemplul nostru, constatăm că pedeapsa rezultantă se încadrează în limita prevăzută de NCP (7 ani închisoare, plus 1/3 din pedepsele care nu se execută). În schimb, observăm că dispozițiile privind tratamentul penal aplicabil concursului de infracțiuni reglementat de Codul penal din 1969 este mai favorabil.

În prezența unei asemenea situații, apreciem că se vor aplica dispozițiile Codului penal din 1969, în sensul că instanța va coborî pedeapsa închisorii până la pedeapsa cea mai mare dintre pedepsele stabilite în temeiul legii penale noi (7 ani).

  • Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul recidivei postcondamnatorii

În aplicarea dispozițiilor art. 6 din NCP, în ipoteza în care o persoană a fost condamnată definitiv, cu reținerea recidivei postcondamnatorii, considerăm că instanța trebuie să procedeze, mutatis mutandis, la fel ca în materia concursului de infracțiuni[57]. Astfel, în prima etapă, în ipoteza în care pedepsele inițial stabilite sunt mai ridicate decât maximul prevăzut de NCP, instanța va reduce pedepsele pentru cei doi termeni ai recidivei. Spre exemplu, dacă una dintre cele două infracțiuni comise de cel condamnat este înșelăciune, iar pedeapsa stabilită pentru această infracțiune este de 8 ani închisoare, iar pedeapsa stabilită pentru cealaltă infracțiune (viol) este de 7 ani, pedeapsa de 8 ani se va reduce la 3 ani, iar pedeapsa stabilită în ceea ce privește infracțiunea de viol va fi menținută.

Presupunând că prin hotărârea de condamnare se adăugase un spor de 2 ani, rezultanta analizată fiind închisoarea de 10 ani, apreciem că se impune reducerea acesteia cu cel puțin un an, deoarece pedeapsa mai grea a suferit o diminuare, iar cealaltă pedeapsă este de 7 ani. În concret, instanța trebuie să reexamineze activitatea infracțională, cu luarea în considerare a faptului că una dintre pedepsele contopite a fost redusă. Dacă pedeapsa mai grea este cea care trebuie redusă, deoarece depășește maximul prevăzut de legea nouă, instanța trebuie să diminueze rezultanta, cel puțin într-o măsură egală cu durata în care a fost redusă pedeapsa mai grea, dacă pedeapsa pentru cealaltă infracțiune este este sub cuantumul pedepsei reduse. În exemplul de mai sus, instanța este obligată să reducă pedeapsa cu cel puțin un an, deoarece diminuarea se situează sub pedeapsa existentă în cazul celeilalte infracțiuni.

În esență, susținem că regulile privind aplicarea legii penale mai favorabile, în temeiul art. 6 din NCP trebuie să fie similare cu cele existente în cazul în care noua lege penală intră în vigoare în timpul unui proces penal în curs.

Punctul de vedere, conform căruia rezultanta veche se reduce numai dacă totalul noilor pedepse stabilite este depășit, îl considerăm contrar principiului egalității și nu are suport în conținutul art. 6 din NCP.

Potrivit principiului egalității, persoanele aflate în situații identice trebuie să beneficieze de același tratament legal. Din punct de vedere obiectiv, două persoane care au comis, în stare de recidivă, infracțiuni de același fel, în aceeași zi, trebuie să beneficieze de același sistem de sancționare. Durata mai scurtă a procesului penal nu este un aspect care să-i fie imputabil persoanei condamnate ca urmare a derulării procesului într-un termen mai scurt.

Curtea Constituţională a statuat în mod constant, în jurisprudenţa sa, că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional[58].

Prin Decizia nr. 86/2003, instanța de contencios constitutional a statuat că: „toţi infractorii care au comis infracţiuni de aceeaşi categorie, anterior datei intrării în vigoare a legii, se află într-o situaţie identică, data condamnării lor definitive neavând nici o semnificaţie în ceea ce priveşte stabilirea unui tratament juridic diferenţiat, întrucât aceasta depinde de factori străini conduitei procesuale a infractorilor”[59].

În ceea ce ne privește, apreciem că art. 6 alin. (1) din NCP nu sprijină opinia analizării diferențiate a situației unor persoane care au comis același fel de infracțiuni, în funcție de criteriul datei rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Examinând conținutul art. 6 alin. (1) din NCP, observăm că acesta nu cuprinde nicio referire la instituția pluralității de infracțiuni, astfel că regulile aplicabile determinării mitior lex în cursul procesului penal trebuie să fie aceleași și să se aplice și după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Cu alte cuvinte, pedepsele vor fi individualizate în două etape. În prima dintre acestea, va fi aleasă legea mai favorabilă cu privire la fiecare dintre termenii recidivei, iar în etapa a două se va proceda la o nouă comparație, din perspectiva regimului sancționator în funcție de care urmează să fie stabilită pedeapsa rezultantă.

Privitor la aplicarea legii penale mai favorabile în materia recidivei postcondamnatorii, se impune și analiza aspectului legat de stabilirea legii mai blânde în ceea ce privește efectele diminuării pedepsei asupra reținerii stării de recidivă. Considerăm că, în ipoteza în care, potrivit legii noi nu sunt îndeplinite condițiile recidivei, ci ale pluralității intermediare, tratamentul penal va fi cel corespunzător acestei forme de pluralitate astfel cum este reglementat de NCP[60].

  • Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul recidivei postexecutorii

Dacă sunt îndeplinite condițiile de existență referitoare la recidiva postexecutorie prevăzute de ambele coduri, judecătorul va reduce pedeapsa aplicată numai dacă aceasta depășeșete maximul prevăzut de legea nouă, sporit cu ½ din acesta. De pildă, dacă o persoană a fost condamnată definitiv în baza Codului penal din 1969, la o pedeapsă cu închisoarea de 9 ani pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune, pedeapsa va fi redusă la 4 ani și 6 luni închisoare (3 ani plus ½ din maxim).

  • Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracțiunii continuate

În ceea ce privește infracțiunea continuată, legea penală mai favorabilă se determină într-o singură etapă, prin compararea pedepsei definitive cu pedeapsa prevăzută de NCP.

De exemplu, dacă o persoană a fost condamnată definitiv la o pedeapsă de 10 ani închisoare, reținându-se că a comis, în baza aceleași rezoluții infracționale, 3 fapte de inducere în eroare, care fiecare în parte realizează conținutul infracțiunii de înșelăciune, pedeapsa se va reduce la 3 ani (maximul prevăzut de legea nouă).

E. Aplicarea legii în timp

Art. 6 din NCP ridică anumite probleme de aplicare a legii penale în timp. Faţă de împrejurarea că NCP nu a preluat dispoziţiile referitoare la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile, în practica judiciară se pot ivi cazuri în care să se discute chestiunea aplicării legii penale în timp. Este vorba de acele situaţii în care fapta a fost comisă sub imperiul Codului penal din 1969, hotărârea de condamnare rămânând definitivă, iar după acest moment intră în vigoare NCP sau altă lege, devenind incident art. 15 din Codul penal din 1969.

Soluția acestei probleme de drept este stabilită de art. 4 din Legea nr. 187/2012, care dispune că pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de NCP, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi[61].


[1] Adoptat prin Legea nr. 286/2009, publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009.
[2] De lege lata, propriu-zis vorbind, ultraactivitatea legii penale nu are incidență practică, deoarece strict tehnic ar însemna ca o lege veche anterioară comiterii unei infracțiuni să se aplice unor fapte săvârșite după ieșirea sa din vigoare. De altfel, atunci când este analizată ultraactivitatea legii penale, în doctrină se vorbește despre ultraactivitate improprie (a se vedea C. Mitrache, Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, p. 57)
[3] A se vedea, de pildă, Decizia Curții Constituționale nr. 1470/2011.
[4] Pentru această soluţie, a se vedea şi C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 232.
[5] Avem în vedere legea penală temporară.
[6] A se vedea F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 236.
[7] De asemenea, art. 146 din Codul penal din 1969 a fost modificat de mai multe ori și de fiecare dată acesta a operat o restrângere a sferei faptelor ce produceau „consecințe deosebit de grave”.
[8] Spre exemplu, nedenunțarea este, în concepția NCP, o infracțiune intenționată, ceea ce înseamnă că fapta săvârșită din culpă nu constituie infracțiune.
[9] A se vedea, art. 16 alin. (1) lit. b) din noul Cod de procedură penală.
[10] Potrivit art. 4 din Legea nr. 187/2012: „Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi”.
În conformitate cu prevederile art. 12 din Legea nr. 187/2012: „(1) În cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.
(2) Pedeapsa complementară prevăzută la art. 55 lit. c) din Codul penal nu se aplică în cazul infracţiunilor comise anterior intrării în vigoare a acestuia”.
Conform art. 16 din Legea nr. 187/2012: „(1) Măsura suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal, până la împlinirea termenului de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare.
(2) Pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 5 din Codul penal, instanţa va avea în vedere sfera obligaţiilor impuse condamnatului şi efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate faţă de durata termenului de încercare sau supraveghere”.
Potrivit art. 17 din Legea nr. 187/2012: „În aplicarea dispoziţiilor referitoare la legea penală mai favorabilă intervenită în cursul procesului, o pedeapsă cu suspendarea executării, aplicabilă potrivit Codului penal din 1969, este considerată mai favorabilă decât o măsură educativă privativă de libertate prevăzută de Codul penal”.
[11] În jurisprudenţa CEDO este acceptată, de asemenea, retroactivitatea legii penale mai blânde (cauza G. c. Franţa, 1995).
[12] A se vedea, de pildă, Decizia nr. 1470/2011, în considerentele căreia se vorbește despre: „principiului constituţional al retroactivităţii legii penale mai favorabile”.
[13] A se vedea și Decizia Curții Constituționale nr. 1470/2011.
[14] A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 1483/2011.
[15] În ceea ce privește criteriile privind determinarea legii penale mai favorabile, a se vedea F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Rosetti, București, 2003, p. 247.
[16] I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5541 din 20 noiembrie 2007, a se vedea www.scj.ro.
[17] Pentru o abordare monografică a formelor unității infracționale, a se vedea V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992.
[18] Prin decizia nr. 214 din 16 iunie 1997, Curtea Constituțională a decis că: “situaţia tranzitorie se creează la data săvârşirii infracţiunii şi durează până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii”.
[19] A se vedea: V. Dobrinoiu, în Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, București, 2003, p. 103-105; B. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 137. De asemenea, practica judiciară este în acest sens.
[20] A se vedea C. Barbu, op. cit., p. 201.
[21] A se vedea F. Ivan, Aplicarea legii penale în timp, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.151.
[22] În practica judiciară, s-a reținut că, în situaţia în care textele din două legi prevăd pentru o infracţiune pedepse alternative – închisoare sau amendă –, instanţa trebuie să se fixeze mai întâi asupra genului de pedeapsă pe care urmează să-l aplice şi apoi să aleagă dintre legile succesive pe cea care prevede un cuantum mai redus al acestei pedepse. (Jud. Ploieşti, sent. pen. nr. 299/1969, în R.R.D. nr. 5/1969, p. 170, cu note de D. Patrichi şi M. Nicolescu-Păunescu).
[23] Pentru prezentarea acestor orientări, a se vedea C. Rotaru, Aplicarea legii penale mai favorabile, www.juridice.ro.
[24] Conform instanţei supreme: „În interpretarea art. 13 C. pen. (Codul penal din 1969 – s.n. – M.A.H.), prin lege mai favorabilă se înţelege acel text din legile penale succesive care este mai favorabil infractorului, atât în ceea ce priveşte condiţiile de incriminare, cât şi referitor la sancţiune, inclusiv cele privind recidiva (s.n. – M.A.H.).
În aceste condiţii, instanţa de recurs, în aplicarea principiului legii mai favorabile, nu putea să aplice un text sancţionator în vigoare la data comiterii faptei (şi modificat până la data judecării), iar pentru stabilirea stării de recidivă să considere că sunt aplicabile dispoziţiile modificate ale art. 37 lit. b) C. pen. în vigoare la data judecării cauzei, deoarece în acest fel se creează o a treia lege, procedeu contrar prevederilor art. 13 C. pen.
Or, făcându-se o corectă aplicare a textelor, se constată că starea de recidivă se verifică atât în raport de dispoziţiile în vigoare la data comiterii faptei, cât şi de cele existente la data judecării cauzei” (T. Suprem, s. pen., dec. nr. 198/1974, în C.D. 1974, p. 302). În sprijinul acestei teze este adusă opinia prof. V. Dongoroz, care arăta: „Alegerea legii mai blânde înseamnă reținerea uneia dintre legi, cu excluderea absolută a celeilalte legi, ca și cum nici nu ar exista. Deci nu este îngăduit, pentru a ușura situațiunea învinuitului, să se ia unele dispozițiuni din legea veche și altele din legea nouă și prin combinarea lor să se creeze o lex tertia și mai favorabilă inculpatului” (V. Dongoroz, Drept penal, București, 1939, p. 131).
[25] Pentru această teză, a se vedea: F. Streteanu, Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a noului Cod penal, Caiete de Drept Penal nr. 3/2013, p. 11; F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, 2008, p. 283.
[26] C. Mitrache, Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. I, p. 70.
[27] Pentru mai multe detalii, a se vedea: C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, București, 1997, p. 138; V. Pașca, în Codul penal comentat. Partea generală, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 55; F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, 2008, p. 283.
[28] A se vedea V. Pașca, în Codul penal comentat, op. cit., 55.
[29] A se vedea: G. Antoniu, în G. Antoniu, C. Bulai (coord.), Practică judiciară penală, vol. I, Ed. Academiei, București, 1988, p. 37; V. Pașca, în Codul penal comentat, op. cit., 55.
[30] Această concepție a fost consacrată și de practica judiciară referitoare la aplicarea regulii mitior lex, în conformitate cu art. 13 din Codul penal din 1969. A se vedea, de pildă, T. Suprem, Secția penală, decizia nr. 121/1971, în RRD nr. 6/1971, p. 158.
[31] Avem în vedere, în principal, dispozițiile art. 9 și 10 din Legea nr. 187/2012.
[32] Această soluţie este mai veche. Astfel, într-o speţă rezolvată în perioada interbelică, instanţa a stabilit că „Termenul «lege» folosit de legiuitor în art. 3 nu trebuie interpretat în sensul strict tehnic, ci în acela mai larg, de normă de drept; deci, nimic nu se opune ca să se combine normele mai blânde, din două sau mai multe legi succesive, păstrându-se – bineînţeles – unitatea de aplicaţiune în ceeace priveşte calificarea faptului şi gradarea pedepsei.
Prin urmare, deşi instanţa de apel a aplicat împotriva inculpatului, în ceeace priveşte calificarea faptului şi gradarea pedepsei, textele din vechiul cod penal, ca unele ce conduceau la o pedeapsă mai blândă, ea a fost îndreptăţită să facă, în favoarea acestuia, şi aplicaţiunea art. 65 din noul cod penal, deoarece conţine un principiu menit să ducă la uşurarea situaţiunii inculpatului şi constituie – aşa dară – o lege mai blândă, în sensul art. 3 din codul penal” (Cas. II, rec. nr. 4021/1938). Articolul 65 C. pen. Carol al II-lea se referea la instituţia suspendării executării pedepselor.
[33] Astfel, prof. univ. dr. F. Streteanu arată, în mod convingător, că s-ar ajunge la situații mai grele pentru inculpat. De pildă, în cazul prescripției răspunderii penale. A se vedea studiul elaborat de prof. univ. dr. F. Streteanu, accesibil la adresa www.just.ro
[34] A se vedea C. Rotaru, op. cit., www.juridice.ro.
[35] De pildă, art. 11 din Legea nr. 187/2012.
[36] În acelaşi sens, F. Ivan, op. cit., p. 157. Regula mitior lex şi neretroactivitatea se aplică de multă vreme în dreptul românesc. Astfel, într-o speţă din perioada interbelică s-a decis că „Neretroactivitatea legilor în materie penală este principiul dominant, neaplicându-se legea nou venită decât în viitor, faptelor petrecute de la punerea ei în vigoare, cu excepţia stabilită de art. 3 din Codul penal, în sensul că legea nou venită este retroactivă în toate dispoziţiunile ce sunt favorabile infractorului, adică se aplică şi în trecut, faptelor petrecute până la punerea ei în vigoare şi care n-au fost judecate sau soluţionate în mod definitiv.
Aşa fiind, potrivit excepţiei stabilite prin art. 3 Cod penal, urmează a se raporta fapta săvârşită de fiecare acuzat în parte, atât la textele legii penale foste în vigoare şi aplicate după săvârşire şi înainte de judecare sau soluţionare definitivă şi a se aplica legea ale cărei dispoziţiuni sunt mai favorabile acuzaţilor” (A se vedea, Curtea cu juri Maramureş, dec. nr. 5/1937, în P.R., Partea a III-a, 1938, p. 212-213).
[37] A se vedea și art. 10 din Legea nr. 187/2013.
[38] A se vedea și F. Streteanu, www.just.ro.
[39] Potrivit art. 19 din Legea nr. 255/2013: „Atunci când, în cursul procesului, se constată că în privinţa unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 din Codul penal din 1968, ca lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanţa dispune achitarea, în condiţiile Codului de procedură penală”.
[40] F. Streteanu, www.just.ro.
[41] A se vedea și Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 5351/1970, în Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 87.
[42] De altfel, potrivit art. 15 din Legea nr. 187/2012: „(1) Măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal.
(2) Regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969”.
[43] Conform art. 16 din Legea nr. 187/2012: „(1) Măsura suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal, până la împlinirea termenului de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare.
(2) Pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 5 din Codul penal, instanţa va avea în vedere sfera obligaţiilor impuse condamnatului şi efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate faţă de durata termenului de încercare sau supraveghere”.
[44] Potrivit art. 22 din Legea nr. 187/2012: „(1) Măsura suspendării executării pedepselor aplicate în baza Codului penal din 1969 pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal.
(2) În cazul în care suspendarea executării unei pedepse cu închisoarea prevăzute la alin. (1) se revocă din alte cauze decât comiterea unei noi infracţiuni, pedeapsa închisorii se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o perioadă egală cu durata pedepsei suspendate, dar nu mai mult de 3 ani.
(3) În situaţia prevăzută la alin. (2), pedeapsa amenzii a cărei executare a fost suspendată se înlocuieşte cu măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână pe o durată de 6 săptămâni.
(4) Dacă în termenul de încercare al suspendării executării unei pedepse pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii condamnatul a săvârşit din nou o infracţiune, instanţa revocă suspendarea şi înlocuieşte pedeapsa potrivit alin. (2) sau (3), după care:
a) dacă noua infracţiune a fost comisă în timpul minorităţii, se stabileşte şi pentru aceasta o măsură educativă, iar apoi se aplică măsura educativă cea mai grea;
b) dacă noua infracţiune a fost comisă după majorat, se aplică o sancţiune rezultantă stabilită potrivit art. 129 alin. (2) din Codul penal”.
[45] A se vedea C. Mitrache, Explicații preliminare ale noului Cod penal, op. cit., p. 71. A se vedea și Decizia Curții Constituționale nr. 1092 din 18 decembrie 2012.
[46] A se vedea și F. Streteanu, www.just.ro.
[47] Idem, www.just.ro.
[48] F. Streteanu, www.just.ro. De altfel, soluția aplicării legii penale mai favorabile în ceea ce privește prescripția răspunderii penale a fost reglementată și în Codul penal din 1937.
[49] F. Streteanu, Caiete de Drept penal nr. 3/2013, op. cit., p. 11 și urm. A se vedea și C. Rotaru, op. cit., www.juridice.ro.
[50] F. Streteanu, www.just.ro.
[51] Pentru infracțiunea comisă în varianta simplă, Codul penal din 1969 prevede pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani, în timp ce noul Cod penalprevede pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.
[52] Termenul prescripției speciale în cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal este de 16 ani, în timp ce potrivit Codului penal din 1969 (înainte de anul 2012) termenul prescripției speciale este de 12 ani.
[53] În cazul acestor infracțiuni, legea veche prevede pedepasa închisorii de la 2 la 10 ani, iar noul Cod penal prevede pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.
[54] A se vedea F. Streteanu, www.scj.ro.
[55] Idem, www.scj.ro.
[56] Dacă ar ar avea în vedere pedeapsa rezultantă, aceasta ar trebui redusă la maximul pedepsei mai grele.
[57] În doctrină, s-a arătat că aplicarea legii penale mai favorabile în cazul recidivei postcondamnatorii presupune două etape. În prima etapă se verifică dacă pedepsele pentru cei doi termeni depășesc sau nu maximul pedepsei prevăzut de noul Cod penal, după care rezultanta se menține sau se va reduce. Ajustarea rezultantei având loc numai dacă aceasta depășește totalul pedepselor stabilite în prima etapă. A se vedea F. Streteanu, www.scj.ro.
[58] Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament, făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, trebuie să-şi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă (a se vedea Cauza Marckx contra Belgiei, 1979). A se vedea decizia Curții Constituționale nr. 86/2003. Publicată în M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003.
[59] În considerentele acestei decizii, se arată că: „Spre exemplu, în cazul a doi coautori este posibil ca unul să fie condamnat printr-o hotărâre judecătorească până la data publicării Legii nr. 543/2002 în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi să beneficieze astfel de graţiere; celălalt coautor, nefiind condamnat, din varii motive, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu va putea beneficia de actul de clemenţă, ceea ce conduce la o inegalitate de tratament juridic”.
[60] A se vedea F. Streteanu, www.just.ro.
[61] Pentru detalii, a se vedea F. Streteanu, www.just.ro.


Prof. univ. dr. Mihai Adrian HOTCA
Avocat, Baroul București


Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Au fost scrise până acum 3 de comentarii cu privire la articolul “Regula mitior lex în lumina noului Cod penal. UPDATE: CSM propune completarea LPACP sub aspectul regulii aplicării legii penale mai favorabile. UPDATE: Intrarea în vigoare a pachetului reformei penale

  1. Manuela GORNOVICEANU spune:

    O noua problema.
    Insusindu-si propunerile CSM, Guvernul propune modificarea Legii de punere in aplicare a noului cod penal prin introducerea art. 4 ind. 1 potrivit cu care mitior lex se determina diferit functie de stadiul cauzei. Astfel, pana la judecarea definitiva a cauzei, se aplica pentru fiecare institutie de drept penal autonoma, iar, dupa judecarea definitiva, conform alin. 2, „nu pot fi combinate dispozitii mai favorabile din legile penale succesive”. Din aceasta exprimare se intelege ca, pentru situatiile reglementate in art. 6 din noul cod penal, respectiv dupa judecarea definitiva, principiul identificarii legii mai blande raportat la institutii autonome dispare, legea noua urmand sa se aplice in intregul ei – daca este mai blanda.
    Este o modalitate prin care, practic, orice persoana condamnata definitiv pentru o pluralitate de infractiuni nu poate beneficia de noua lege, mai blanda, pentru ca ar trebui sa se aplice obligatoriu sporul pentru concurs. Cu alte cuvinte, nu maximul din legea noua trebuie sa fie depasit de pedeapsa aplicata, ci aceasta trebuie sa fie mai mare decat maximul respectiv plus spor. Evident principiul aplicarii legii mai blande este modificat astfel, daca nu chiar inlaturat pentru cauzele definitiv judecate.
    Ratiunea pentru care mitior lex este identificat diferit in cele doua ipoteze nu este clara, insa daca aplicarea diferita a principiului poate fi justificata, identificarea diferita a legii mai blande este mai mult decat dicutabila.
    De asemenea, daca primul alineat al articolului propus confirma teza din art. 10 al legii de punere in aplicare a noului cod penal, al doilea alineat o infirma, asa incat va interveni un conflict chiar intre legea de punere in aplicare in forma 1 februarie si aceeasi lege, dupa modificari, dispozitiile tranzitorii referindu-se la norme de drept penal substantial. Altfel spus, chiar daca alin.2 ramane, el va fi inaplicabil deoarece nu constituie o dispozitie mai blanda raportat la art. 6 din noul cod si art. 10 din legea de punere in aplicare, cel putin cu privire la tratamentul sanctionator al pluralitatii.

  2. Florin RADU spune:

    Din punctul meu de vedere (si nu numai al meu), exista doua mari aberatii in dreptul penal: aplicarea legii mai favorabile in cazul pedepselor deja definitive si prescriptia (de ambele tipuri).

Lasă un răspuns

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.