Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
8 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Constituționalitatea aplicării diferențiate a principiului legii penale mai favorabile în funcție de intervenția unei hotărâri definitive de condamnare
03.02.2014 | Norel NEAGU, Norel NEAGU

1. Introducere

În aplicarea principiului legii penale mai favorabile (mitior lex) s-a pus problema dacă, în succesiunea legilor în situații tranzitorii se pot combina dispozițiile mai favorabile din două legi succesive (așa numita aplicare a principiului pe instituții autonome) sau această soluție este contrară legii, creând în această situație o lex tertia, în consecință fiind necesară aprecierea legii penale mai favorabile prin aplicarea globală (în bloc) a uneia din legile succesive[1].

Recenta propunere lansată în dezbatere publică pe site-ul Ministerului Justiției, departe de a rezolva problema, nu reușește decât să o complice prin soluția legislativă propusă.

Astfel, se propune completarea Legii de punere în aplicare a Codului penal prin introducerea unui nou articol, art. 4 ind. 1, după art. 4, cu următorul cuprins:
„Art. 4 ind. 1 – (1) În aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, se stabilesc şi se aplică, pentru fiecare instituţie de drept penal autonomă, dispoziţiile mai favorabile din legile penale succesive.
Art. 4 ind. 1 – (2) În aplicarea dispozițiilor art. 6 din Codul penal, nu pot fi combinate dispozițiile mai favorabile din legile penale succesive”.

Se impun două observații prealabile cu privire la textul de lege propus.

Prima observație, de ordin general, este legată de inițiativa salutară a reglementării aplicării legii penale mai favorabile de către legiuitor. Atâta timp cât unul din scopurile noilor coduri este crearea unei jurisprudențe unitare și predictibile, reglementarea la nivel de lege a principiilor care guvernează legea penală mai favorabilă vine să întărească acest scop legitim, creând premisele unei aplicări clare și previzibile în practica judiciară. Aici se opresc însă aspectele pozitive în analiza reglementării propuse.

Cea de-a doua observație, care rezultă din interpretarea literală a textului de lege propus, este legată de reglementarea diferită la nivel de principiu a aplicării legii penale mai favorabile în funcție de momentul procesual la care se găsește partea în proces care o invocă. Astfel, în cazul aplicării legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei (art. 5 C.pen.), soluția legislativă propusă este aplicarea legii penale mai favorabile pe instituții autonome, putându-se combina dispozițiile mai favorabile din legile succesive, atâta timp cât acestea se referă la instituții diferite. În cazul aplicării legii mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei (art. 6 C.pen.), propunerea legislativă menționată interzice în mod expres combinarea dispozițiilor mai favorabile din legile penale succesive.

Lăsând la o parte formularea interpretabilă a textului de lege (prin raportare la noțiunea de lege penală)[2], intenția legiuitorului este clară: în aplicarea art. 5 C.pen., legea penală mai favorabilă se stabilește pe instituții autonome, pe când în aplicarea art. 6 C.pen. legea mai favorabilă este identificată prin apreciere globală. În această din urmă situație, dacă legea nouă este mai favorabilă, aceasta se aplică în bloc, neputându-se combina dispozițiile mai favorabile din legile succesive, chiar dacă se aplică la instituții autonome diferite.

Rezultă în mod clar o diferență de tratament între persoanele care se găsesc în faza judecății și cele condamnate definitiv. Vom analiza în continuare această diferență de tratament prin prisma prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituția României, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului[3], precum şi în articolul 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene[4].

2. Legislație și jurisprudență relevantă în materia egalității și nediscriminării

Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) din Constituția României,
”Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.”

Potrivit art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
”Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

Art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene stipulează că
“(1) Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenenţa la o minoritate naţională, averea, naşterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală.
(2) În domeniul de aplicare a tratatelor şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale ale acestora, se interzice orice discriminare pe motiv de cetăţenie.”

Atât jurisprudența Curții Constituționale, cât și jurisprudența instanțelor europene (Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea de Justiție a Uniunii Europene) au oferit criterii clare de interpretare privind principiul egalității și nediscriminării.

Astfel, Curtea Constituțională respectă și aplică jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului așa cum rezultă din decizia nr. 25/2011[5]:
”Conform art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire (s.n.) bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională ori socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.
Legat de acest text, instanţa europeană a arătat că art. 14 nu poate fi interpretat în sensul că ar interzice orice discriminare bazată pe criteriile pe care le conţine sau pe altele cuprinse implicit în sintagma „orice altă situaţie” pentru că a distinge nu înseamnă a discrimina.
Diferenţa de tratament devine discriminare numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă (s.n.).
Ca atare, dacă art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale oferă o protecţie împotriva oricărei discriminări în exerciţiul drepturilor şi libertăţilor pe care Convenţia le garantează, orice diferenţă de tratament nu semnifică, automat, încălcarea sa.
Pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situaţii analoage şi comparabile beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu îşi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă (s.n.).
Totuşi, instanţa europeană a precizat, de asemenea, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate.
Întinderea acestei marje depinde de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, de domeniul şi contextul în discuţie[6].”

În explicarea termenilor folosiți, Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată că:
”Lipsa justificării obiective și rezonabile semnifică faptul că diferența de tratament nu urmărește un ”scop legitim” ori faptul că nu există ”o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit a fi realizat“[7].

O abordare similară există și în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Astfel,
“principiul egalităţii şi nediscriminării presupune ca situaţii comparabile să nu fie tratate diferit, în afară de cazul în care un astfel de tratament este justificat obiectiv.”[8]

Prin mai multe decizii ale sale, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a acceptat faptul că statele membre pot lua măsuri diferite în legătură cu anumite categorii de persoane, atâta timp cât diferenţa de tratament este justificată obiectiv[9]. Justificarea tratamentului diferit trebuie să fie bazată pe necesitatea şi proporţionalitatea acestui tratament în raport cu scopul urmărit[10].

Din cele arătate se pot desprinde următoarele idei: nu orice diferență de tratament constituie discriminare, și deci o încălcare a prevederilor constituționale; legiuitorul român poate aplica un tratament diferențiat persoanelor aflate în curs de judecată și persoanelor condamnate definitiv în ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile dacă respectă următoarele condiții: urmărirea unui scop legitim prin diferența de tratament (1), precum și justificarea obiectivă și rezonabilă a acestei diferențe (2), ceea ce presupune inclusiv proporționalitatea acesteia cu scopul propus.

Vom analiza în continuare diferența de tratament între persoanele aflate în curs de judecată și cele condamnate definitiv în ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile.

3. Urmărirea unui scop legitim prin diferența de tratament

Potrivit Expunerii de motive care însoțește proiectul noului Cod penal[11],
”În contextul consacrării explicite în Constituţie a principiului separaţiei puterilor în stat, o altă problemă care s-a cerut soluţionată a fost stabilirea relaţiei între principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. În mod cert, principiul constituţional enunţat impune reducerea la minimul necesar a atingerilor aduse autorităţii de lucru judecat, astfel că o restrângere a acestei autorităţi se justifică doar în măsura în care ea are la bază tot un principiu de natură constituţională, cum este cazul principiului legalităţii pedepsei. În consecinţă, s-a optat pentru menţinerea reglementării aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile (art. 6) şi renunţarea la aplicarea facultativă a acestei legi în cazul pedepselor definitive, aceasta din urmă neputând fi justificată prin raportare la principiul legalităţii.”

De asemenea, în Expunerea de motive[12] care însoțește proiectul Legii de punere în aplicare a Codului penal și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții penale (Legea nr. 187/2012), se prevede că:
”O altă precizare adusă în acest capitol este cea din art. 5 al Legii, care se înscrie pe linia deja aleasă de legiuitor la adoptarea Codului penal, anume excluderea ipotezelor de aplicare facultativă a legii penale mai favorabile, inclusiv în situații tranzitorii. Soluția se impune nu doar din motive de consecvență, ci pentru a evita riscul unor reduceri de pedeapsă nejustificate în contextul reașezării pedepselor în Codul penal.”

Referitor la modificarea legislativă supusă dezbaterii publice (introducerea art. 4 ind. 1 în Legea nr. 187/2012), nu există nicio justificare pentru aceasta, dincolo de cea deja enunțată și de notorietate publică, referitoare la aplicarea unitară a prevederilor noului cod penal în contextul interpretării noțiunii de ”lege penală mai favorabilă”. Aplicarea unitară nu justifică însă diferența manifestă de tratament, ba chiar o contrazice. Avem două situații relativ asemănătoare, în care se aplică criterii de stabilire a legii penale mai favorabile diferite (aplicarea legii mai favorabile pe instituții autonome până la judecarea definitivă a cauzei, respectiv aplicarea globală a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei).

În aceste condiții, pentru a stabili dacă există un scop legitim al diferenței de tratament, ne vom raporta la prevederile expunerilor de motive anterioare propunerii de modificare analizate. Acestea se referă la două ipoteze: respectarea principiului autorității de lucru judecat, respectiv evitarea riscului unor reduceri de pedeapsă nejustificate în contextul reașezării pedepselor în Codul penal.

În ceea ce privește prima ipoteză, prin lucru judecat înțelegem situația juridică rezultată din soluționarea definitivă a unui conflict dedus în fața justiției[13]. Lucrul judecat provoacă două efecte de natură diferită: un efect pozitiv și unul negativ. Efectul pozitiv este acela că hotărârea care a dobândit autoritate de lucru judecat poate fi pusă în executare. Efectul negativ constă în faptul că hotărârea cu autoritate de lucru judecat, datorită faptului că dobândește valoare de adevăr în ceea ce privește fapta și persoana judecată, creează un obstacol în a aduce în fața instanțelor a conflictului soluționat definitiv[14].

Dacă ne referim la renunțarea la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile, putem constata că aceasta este justificată printr-un scop legitim: respectarea principiului autorității de lucru judecat. Nu la fel stă însă situația în reglementarea aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile. În această situație, sunt puse în balanță principiul autorității de lucru judecat, pe de o parte, respectiv principiul legalității, pe de altă parte. Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive se bazează pe o situație premisă certă: pedeapsa aplicată este mai grea (ca natură) sau depășește maximul special prevăzut de legea nouă, caz în care trebuie aplicată pedeapsa mai ușoară sau trebuie redusă pedeapsa la maximul special. În orice alte situații, s-ar încălca principiul legalității, prin executarea unei pedepse care nu mai este prevăzută de lege (fie ca natură, fie în ceea ce privește limitele acesteia).

Punerea în balanță a celor două principii favorizează în mod clar aplicarea principiului legalității, lucru consacrat de altfel de legiuitor, potrivit dispozițiilor art. 6 C.pen.

Situația devine însă neclară în ceea ce privește punerea în balanță a celor două principii în cazul săvârșirii de către persoana condamnată a unei pluralități de infracțiuni (concurs de infracțiuni, recidivă, pluralitate intermediară). În acest caz, problema se pune dacă se încalcă principiul legalității în ipoteza în care pedepsele aplicate sub legea veche vor fi reduse la maximul special prevăzut de legea nouă, dar pedeapsa rezultantă va fi menținută, deoarece respectă limitele speciale prevăzute de legea nouă pentru pluralitatea de infracțiuni.

Aceasta constituie de fapt miza reglementării noi propuse referitoare la aplicarea globală a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, iar nu pe instituții: interzicerea aplicării prevederilor legale anterioare referitoare la pluralitatea de infracțiuni (instituție autonomă în raport cu încadrarea juridică), astfel că aprecierea prevederilor art. 6 C.pen. se face atât prin prisma noii încadrări juridice, cât și a limitelor de pedeapsă și a sancțiunii rezultante stabilite potrivit noului cod penal. În lumina acestui punct de vedere, ar părea legitim și scopul evitării riscului unor reduceri de pedeapsă nejustificate în contextul reașezării pedepselor în Codul penal.

Dincolo de argumentul contrar al lipsei de previzibilitate referitoare la prevederile mai aspre din noua reglementare, ceea ce ar putea pune în discuție o eventuală încălcare a principiului legalității, voi concluziona că este posibilă, potrivit celor arătate anterior, identificarea unui scop legitim urmărit prin diferența de tratament între aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzelor și aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive.

Mai rămâne să analizăm dacă această diferență este justificată obiectiv și rezonabil, prin prisma proporționalității acesteia cu scopul urmărit.

4. Justificarea obiectivă și rezonabilă a diferenței de tratament

Limitarea aplicării legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, prin interzicerea aplicării facultative a acesteia, ar putea fi justificată prin prisma scopului legitim urmărit, dar o eventuală diferențiere care să treacă dincolo de aceste limite, restrângând în continuare sfera de aplicare a prevederilor art. 6 C.pen. pune probleme în ceea ce privește relația rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit a fi realizat.

Astfel, în realizarea aceluiași scop (respectarea autorității de lucru judecat și evitarea riscului unor reduceri de pedeapsă nejustificate în contextul reașezării pedepselor în Codul penal), legiuitorul acționează pe trei paliere: înlătură aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive din noua reglementare (i), interzice aplicarea prevederilor din reglementarea anterioară privind aplicarea facultativă a legii mai favorabile la situațiile tranzitorii generate de aplicarea noii reglementări (ii)[15], diferențiază aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive de aplicarea acesteia în celelalte cazuri (aprecierea globală a legii mai favorabile versus aprecierea pe instituții autonome) (iii).

Atât interzicerea aplicării facultative a legii penale mai favorabile la situațiile tranzitorii, cât și diferențierea între aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive și aplicarea acesteia în celelalte cazuri constituie limitări excesive ale aplicării principiului, care nu pot fi justificate obiectiv.

În ceea ce privește interzicerea aplicării facultative a legii penale mai favorabile în situațiile tranzitorii, este vorba despre o interzicere a ultraactivității legii, care, deși discutabilă din punct de vedere principial, nu este împotriva Constituției. De asemenea, este greu de identificat categorii de persoane care pot fi tratate diferențiat ca urmare a situațiilor tranzitorii. În consecință, deși o justificare obiectivă și rezonabilă ar lipsi din cauza disproporției între mijloacele folosite și scopul urmărit, atâta timp cât nu putem identifica în concret anumite categorii de persoane care să sufere astfel un tratament diferențiat în condiții comparabile, nu putem vorbi despre încălcarea principiului egalității și nediscriminării.

Cu totul altfel se prezintă situația în cazul aplicării diferențiate a legii penale mai favorabile prin raportare la momentul survenirii unei hotărâri definitive de condamnare. Aici nu mai vorbim de o analiză abstractă a aplicării unor prevederi legale la situații teoretic diferite (persoane în curs de judecată, respectiv persoane condamnate), ci de aplicarea în concret a unui tratament diferențiat unor persoane aflate în situații similare sau chiar identice.

Pentru exemplificare, există numeroase situații în practica judiciară în care persoane care au săvârșit împreună o infracțiune sau mai multe au un parcurs procesual diferit datorat unor factori obiectivi sau subiectivi (disjungerea cauzei față de persoane care se sustrag de la urmărire sau judecată, ori față de persoane care se prevalează de procedura simplificată a recunoașterii vinovăției, prevăzută în art. 320 ind.1 C.pr.pen. anterior). În aceste împrejurări specifice avem de a face cu o situație paradoxală: persoane care au săvârșit infracțiuni în aceleași împrejurări de fapt și de drept raportate la locul și timpul săvârșirii faptei, precum și la încadrarea juridică a acesteia, care pot fi diferențiate doar pe criteriul circumstanțelor personale, vor beneficia de reglementări diferite în ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile. Astfel, persoanele care au avut o atitudine sinceră și de recunoaștere, de asumare a faptei săvârșite și colaborare cu organele judiciare, într-o procedură simplificată, care intră sub puterea lucrului judecat, pot invoca legea penală mai favorabilă în condițiile art. 4 ind. 1 alin. (2), potrivit propunerilor de modificare ale Legii de punere în aplicare a Codului penal, publicate pe site-ul Ministerului Justiției (adică potrivit aprecierii globale, mai nefavorabilă în contextul în care singurul element de apreciere în acest caz concret este dacă legea nouă este sau nu mai favorabilă în bloc). Cu totul altfel stă situația în cazul persoanelor care au avut o atitudine de nerecunoaștere sau de recunoaștere parțială, care au mers pe procedura de drept comun și care se află în diferite faze ale procesului la data intrării în vigoare a noului Cod penal, putând, pe cale de consecință, invoca dispozițiile mai favorabile din legile succesive pe instituții autonome, în condițiile art. 4 ind. 1 alin. (1).

Este clar o diferență de tratament juridic în cazul unor persoane aflate în situații identice (nu mai vorbim de situații comparabile sau similare în exemplul de mai sus). Sunt convins că toți practicienii (fie ei avocați, judecători sau procurori) pot identifica cu ușurință cazuri concrete în exemplele descrise anterior, procedura simplificată a recunoașterii vinovăției generând un parcurs procesual diferit de cele mai multe ori pentru inculpații din aceeași cauză.

Având identificate în concret persoane care pot beneficia de regim juridic diferențiat în situații identice, rămâne de stabilit dacă diferența de tratament, bazată pe durata diferită a procesului penal și intervenția unei hotărâri definitive de condamnare se bazează pe o justificare obiectivă și rezonabilă.

La această întrebare ne răspunde însăși Curtea Constituțională, care prin Decizia nr. 86/2003[16], arată că
„toţi infractorii care au comis infracţiuni de aceeaşi categorie, anterior datei intrării în vigoare a legii, se află într-o situaţie identică, data condamnării lor definitive neavând nici o semnificaţie în ceea ce priveşte stabilirea unui tratament juridic diferenţiat, întrucât aceasta depinde de factori străini conduitei procesuale a infractorilor”.

Curtea mai stabilește că
”indiferent de data comiterii unei fapte prevăzute de legea penală, durata procesului penal şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
[…] Curtea constată că stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei condamnate, de care depinde acordarea clemenţei, este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit”.

Nu vedem rațiunea pentru care intervenția unei hotărâri definitive de condamnare, respectiv durata procesului penal nu ar putea constitui un impediment în cazul grațierii, dar ar putea constitui un astfel de impediment în cazul aplicării legii penale mai favorabile. Pe cale de consecință, consider că decizia Curții Constituționale menționată se aplică mutatis mutandis la situația descrisă în acest studiu. Astfel, stabilirea ca unic criteriu de diferențiere pentru regimul aplicării legii penale mai favorabile a duratei procesului penal, respectiv a intervenției unei hotărâri definitive de condamnare, nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă a diferenței de tratament.

Este adevărat că scopul legii penale nu este acela de a pune în situații identice persoanele aflate în curs de judecată cu cele deja condamnate. De aceea legiuitorul a limitat, prin art.6 C.pen. și prin legea de punere în aplicare a codului penal, situațiile în care o persoană condamnată poate cere aplicarea legii penale mai favorabile, în virtutea autorității de lucru judecat și cu respectarea principiului legalității. Dar a crea un mecanism diferit de aplicare a legii penale mai favorabile în funcție de data rămânerii definitive a unei hotărâri de condamnare este o situație care se încadrează manifest între cele care determină un tratament diferențiat în situații egale, fără o justificare rezonabilă și obiectivă. Iar în aceste condiții, singura concluzie valabilă este că propunerea de introducere în Legea nr. 187/2012 a prevederilor art. 4 ind.1, aflate în dezbatere publică pe site-ul Ministerului Justiției, încalcă dispozițiile art.16 alin. (1) din Constituția României.

5. Remedii în situația adoptării articolului 4 ind. 1

În cazul intrării în vigoare a prevederilor art. 4 ind. 1 în forma actuală, singurul remediu este ridicarea unei excepții de neconstituționalitate a prevederilor menționate, prin raportare la art. 16 alin. (1) din Constituția României. În situația previzibilă a admiterii unei astfel de excepții de neconstituționalitate ulterior soluționării cererii de aplicare a dispozițiilor legii penale mai favorabile și rămânerii definitive a hotărârii în dosarul în care s-a ridicat excepția, se poate promova calea extraordinară de atac a revizuirii, în temeiul art. 453 alin. (1) lit. f) C.pr.pen. (în cazul în care hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate).

În cazul respingerii excepției de neconstituționalitate, se poate formula o plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea prevederilor art. 14 din Convenție, iar în eventualitatea admiterii cererii și constatării încălcării se poate promova calea extraordinară de atac a revizuirii în temeiul art. 465 C.pr.pen.

6. Concluzii

Pentru a evita discuțiile referitoare la constituționalitatea prevederilor interpretative privind aplicarea legii penale mai favorabile, nu se poate crea un regim juridic diferențiat de aplicare a legii în funcție de criteriul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Indiferent de momentul procesual la care se invocă legea, mecanismul de stabilire și aplicare al acesteia trebuie să fie identic. Indiferent de soluția pe care o va prefera legiuitorul și care se înscrie în marja sa de apreciere (mai ales prin prisma respectării dezideratului creării unei practici judiciare unitare în aplicarea noii legislații penale), aceasta va trebui să fie identică, atât în cazul persoanelor aflate în curs de judecată, cât și al celor condamnate definitiv.

Rămâne ca legiuitorul să se decidă asupra variantei pe care o preferă (aplicarea legii penale mai favorabile pe instituții autonome sau aplicarea globală a acesteia), dar decizia trebuie aplicată uniform tuturor situațiilor în care poate fi invocată legea penală mai favorabilă.

Pentru respectarea prevederilor constituționale, ar fi de dorit ca modificarea propus a fi introdusă prin art. 4 ind. 1 să aibă un singur alineat.


[1] A se vedea în acest sens, F. Streteanu, ”Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a noului Cod penal”, Caiete de Drept Penal nr. 3/2013, p. 11; F. Streteanu, ”Tratat de drept penal. Partea generală”, vol. I, 2008, p. 283, M.Hotca, ”Regula mitior lex în lumina noului Cod penal”, www.juridice.ro, C. Rotaru, ”Aplicarea legii penale mai favorabile”, www.juridice.ro.
[2] Pentru interpretarea noțiunii de lege penală, a se vedea M.Hotca, ”Regula mitior lex în lumina noului Cod penal”, www.juridice.ro.
[3] Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, adoptată de Consiliul Europei la 4 noiembrie 1950.
[4] Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Jurnalul Oficial (JO) (2000) C-364/01 (18 decembrie 2000).
[5] Decizia Curții Constituționale nr. 25 din 14/11/2011, publicată în M.Of., Partea I, nr.916 din 22/12/2011.
[6] Andrejeva v. Latvia, dos.nr. 55707/00, § 82, CEDO 2009.
[7] A se vedea în acest sens Sejdić and Finci v. Bosnia and Herzegovina, dos.nr. 27996/06 și 34836/06, § 42, CEDO 2009.
[8] A se vedea, în special, Cauza C-248/04 Koninklijke Coöperatie Cosun [2006] ECR I‑0000, punctul 72, Cauza C‑303/05 Advocaten voor de Wereld [2007] ECR I-3633, punctul 45.
[9] Cauza C‑29/95 Pastoors şi Trans‑Cap [1997] ECR I‑285; Cauza C-44/94 Organizaţia pescarilor şi alţii [1995] ECR I‑3115, punctul 46, şi Cauzele reunite C‑87/03 şi C‑100/03 Spania v Consiliul [2006] ECR I‑2915, punctul 48.
[10] Pastoors şi Trans‑Cap, punctul 26. A se vedea, de asemenea, Cauzele reunite C‑482/01 şi C‑493/01 Orfanopoulos şi Oliveri [2004] ECR I‑5257; Cauza C‑158/07 Förster [2008] ECR I-8507, punctul 53.
[11] Publicată pe site-ul Ministerului Justiției – http://www.just.ro/Sectiuni/PrimaPagina_MeniuDreapta/Codulcivilsipenal230609/tabid/1091/language/ro-RO/Default.aspx.
[12] Publicată pe site-ul Camerei Deputaților – http://www.cdep.ro/proiecte/2011/100/00/0/em100.pdf.
[13] V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R.M. Stănoiu, V.Roșca, ”Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român”, vol. II, Editura Academiei, București, 1976, p. 305.
[14] A. Șt. Tulbure, ”Autoritatea lucrului judecat în procesul penal”, RDP nr. 4/1999, p. 29.
[15] Potrivit art. 4 din Legea nr. 187/2012, ”pedeapsa aplicată pentru o infracțiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi”. Cu alte cuvinte, legiuitorul interzice aplicarea prevederilor art.15 C.pen. anterior la situațiile tranzitorii, chiar dacă acestea, în lumina nepreluării în noua reglementare a unor dispoziții similare, constituie cu necesitate lege mai favorabilă.
[16] Curtea Constituțională, Decizia nr. 86 din 27/02/2003, publicată în M. Of., Partea I nr. 207 din 31/03/2003, referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 543/2002 privind graţierea unor pedepse şi înlăturarea unor măsuri şi sancţiuni.


Conf. univ. dr. Norel NEAGU
Avocat, HOTCA & ASOCIAȚII


Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Au fost scrise până acum 8 de comentarii cu privire la articolul “Constituționalitatea aplicării diferențiate a principiului legii penale mai favorabile în funcție de intervenția unei hotărâri definitive de condamnare”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Stimate domnule avocat,

    Nu înțeleg de ce faceți trimitere la articolul 21 din Carta DFUE. Este clar că nu ne aflăm în domeniul material de aplicare a dreptului UE. De aceea, nici în domeniul de aplicare a Cartei DFUE. În plus, pentru CCR e discutabil de va folosit articolul 21 din Cartă prin intermediul articolului 20 din Constituție. Până în prezent, a refuzat în mod categoric.

    Cu stimă,

    • Norel NEAGU spune:

      Stimata doamna Mihaela Mazilu-Babel,
      In primul rand vreau sa va asigur de intreaga mea consideratie pentru eforturile de promovare a legislatiei si jurisprudentei europene in Romania.
      In al doilea rand, aveti dreptate, art.21 din Carta nu este aplicabil in speta de fata (daca ar fi fost, l-as fi introdus la pct. 6 printre posibilele remedii).
      Pe de alta parte, consider ca nu este lipsit de interes faptul ca instantele europene au criterii identice (desi structurate diferit) de apreciere a respectarii principiului egalitatii si nediscriminarii. Nu mi se pare deplasat, ci chiar un act de normalitate, in aceste conditii, sa facem referire la jurisprudenta relevanta europeana. De altfel, numai daca analizam jurisprudenta recenta, vom observa ca CEDO preia criteriile de apreciere a notiunii de „aceleasi fapte” de la CJUE in cauza Zolothukin v. Rusia (desi nu era obligata sa faca acest lucru si cauza nu avea nicio legatura cu UE). De asemenea, CJUE preia criteriile ENGL ale CEDO in cauzele Bonda si Fransson. Acesta este contextul in care am facut referire la legislatia si jurisprudenta UE, pentru a atrage atentia legiuitorului roman asupra practicii Curtii Constitutionale, CEDO si CJUE. De altfel, in acest context, nu mi s-ar parea deplasat nici ca instantele romane, in aprecierea respectarii principiului egalitatii si nediscriminarii, sa faca referire in considerente si la jurisprudenta relevanta CJUE.
      Cu stima,

      • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

        Stimate domnule autor,

        În primul rând, vă mulțumesc pentru cuvintele adresate și pentru precizare.

        Totuși, instanța nu are dreptul să aplice Carta dacă nu ne aflăm în domeniul ei de aplicare. Dacă ar face acest lucru, ar risca fix casarea prin faptul că aplică o dispoziție ce nu este relevantă în speță.

        Pentru ca ea Carta să poată fi invocată, trebuie să ne aflăm în domeniul ei de aplicare. Da, CEDO preia Carta – deoarece Carta confirmă existența unui consens european cu privire la anumite noțiuni. Și preluând Carta, preia și jurisprudența CJUE dezvoltată cu privire la principiile generale de drept ce apoi au fost cristalizate în dispozițiile din Cartă, inclusiv în articolul 21 al acesteia.

        Mai sunt de acord că în final ar trebui să se ajungă la o uniformizare a conceptelor și a noțiunilor, mai ales că vorbim totuși de drepturi fundamentale, unele de sorginte universală (cum este acest principiu al egalității). Însă instanța va acționa întotdeauna în limitele dispozițiilor legale.

        Prin urmare, până nu va acționa Parlamentul sau CCR (care poate impune pe cale pretoriană o anumită recepție, folosindu-se totuși de o dispoziție normativă, respectiv articolul 20 din Constituție), consider că invocarea Cartei în afara domeniului ei de aplicare nu respectă statul de drept.

        Cu stimă,

    • Manuela GORNOVICEANU spune:

      Eu nu impartasesc opinia ca nu ne-am afla in domeniul material de aplicare a dreptului UE. Noul cod penal incrimineaza infractiuni privind coruptia, criminalitatea organizata, spalarea de bani, evaziunea fiscala (cu referire la impozitarea indirecta),mediu etc., chiar si infractiuni impotriva intereselor economice ale UE.
      Pentru fiecare dintre aceste domenii, avand in vedere si modificarile TFUE si competenta CJUE dupa Tratatul de la Lisabona raportat la Spatiul de libertate, securitate si justitie, Carta DFUE este aplicabila. Mi se pare insa ca ar avea relevanta in problema supusa dezbaterii mai degraba art. 20 privind egalitatea in fata legii si art. 49 privind principiile legalitatii si proportionalitatii infractiunilor si pedepselor.
      Ultima teza a alin. 1 din art. 49 este exprimata neindoielnic „In cazul in care, ulterior savarsirii infractiunii, legea prevede o pedeapsa mai usoara, se aplica aceasta din urma”.
      Prin urmare, mai exista un remediu – sesizarea CJUE pentru pronuntarea unei hotarari preliminare, in masura in care infractiunea vizeaza domeniile de aplicare a dreptului UE.

      • Manuela GORNOVICEANU spune:

        Nu vreau sa para o opinie nefundamentata.
        In fiecare dintre domeniile indicate, dreptul uniunii este aplicabil.
        Coruptia – Conventia penala privind coruptia 2003; Conventia ONU impotriva coruptiei
        Traficul de persoane – Directiva 2011/36/UE a Parlamentului European si a Consiliului din 5 aprilie 2011 privind prevenirea si combaterea traficului de persoane si protejarea victimelor acestuia
        Spalarea banilor – Directiva 2005/60/CE din 26 oct. 2005 privind prevenirea utilizarii sistemului financiar in scopul spalarii banilor si finantarii terorismului
        Mediu – Directiva 2008/99/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind protectia mediului prin intermediul dreptului penal
        … si multe alte conventii, decizii-cadru, recomandari, rezolutii pentru fiecare domeniu in parte.
        De asemenea, daca norma de drept penal vizeaza o materie in care este aplicabil dreptul uniunii (de pilda TVA in cazul evaziunii fiscale), dreptul uniunii devine aplicabil.
        Un exemplu de acest tip este hotararea CJUE pronuntata in cauza C-248/11 in care era vorba despre interpretarea dreptului uniunii – piata reglementata – in cadrul unei proceduri penale din Romania.

      • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

        Stimată doamnă,

        Domeniul evaziunii fiscale nu intră, de principiu, în domeniul de aplicare al dreptului UE. Mai precis, UE nu are competența de a combate evaziunea fiscală în genere. Ci doar în domeniile în care există o legătură cu dreptul UE, respectiv în materia TVA și alte domenii, de reușim să le identificăm în mod precis. Această identificare necesită un studiu diferit și este o situație mai degraba de la caz la caz. Deci, în principiu, în materia dreptului penal nu avem o aplicare a dreptului UE și nu suntem prin urmare, în domeniul de aplicare al Cartei DFUE. Chiar dumneavoastră folosiți sintagma „în măsura în care”. Or, autorul nu a diferențiat absolut deloc iar eu, citind acest articol, am considerat că autorul de principiu consideră că dispozițiile din cartă ar fi aplicabile. Și nu este așa, după cum bine ați constatat chiar dumneavoastră.

        Carta ar putea fi aplicată și prin intermediul controlului de constituționalitate având în primul rând ca parametru de recepționare articolul 148 (dar aici avem iar limitarea de mai sus) dar mai ales articolul 20 din Constituție. Însă cu privire la articolul 20, Curtea Constituțională a refuzat o astfel de aplicare.

        Consider că orice discuție despre invocarea unui articol din Cartă trebuie să înceapă mai întâi cu stabilirea că ne aflăm în domeniul material de aplicare al dreptului UE și apoi în domeniul material general de aplicare al articolului 21 din acea Cartă.

        Cu stimă,

        • Manuela GORNOVICEANU spune:

          Sunt intru totul de acord cu faptul ca aplicabilitatea Cartei in materie penala este conditionata de existenta unui domeniu de aplicare a dreptului uniunii.
          Cu toate acestea, trebuie sa admitem ca, ab initio, reglementarile privind materiile precizate in raspunsul precedent, deja sunt adoptate in aplicarea dreptului uniunii si pot fi identificate ca atare chiar si in lipsa unor date concrete ale cauzei.
          Prin urmare, retinand ca ipoteza de lucru mitior lex pentru ansamblul codului si faptelor incriminate de acesta, Carta poate fi invocata deoarece chiar si o singura norma de drept penal substantial ce este adoptata in aplicarea dreptului uniunii poate fi afectata de gresita aplicare sau interpretare a principiului.
          De aceea, art. 4 ind. 1 alin. 2, in forma propusa de CSM si insusita, in cadrul proiectului, de catre Guvern, incalca normele comunitare, deoarece urmeaza se se aplice cu caracter general, inclusiv privitor la cauzele carora le este incident dreptul uniunii.
          Lipsa unei cauze concrete in care este incident dreptul uniunii nu inlatura „vocatia” acestei norme de incalcare a principiilor consacrate de Carta, cata vreme ea urmeaza sa se aplice tuturor prevederilor de drept penal, inclusiv celor date in aplicarea dreptului uniunii.

        • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

          Din moment ce în principiu, carta este inaplicabilă, nu înțeleg de ce afirmați că de principiu, forma propusă de CSM încalcă dreptul Uniunii. Mai precis, nu înțeleg cum o situație de excepție este transformată într-o situație de principiu.

          Apoi, înțeleg că vă referiți la încălcarea articolului 47 din Cartă și nu cu privire la articolul 21. Totuși, această afirmație merită un studiu detaliat. M-aș bucură să citesc o motivare amănunțită în acest sens. Totodată, simpla încălcare a Cartei nu duce la invaliditatea normei propusă de CSM, ci doar la aplicarea ei prin interpretare conformă/inaplicarea ei în situația de fapt în care este incidentă Carta. Alta ar fi situația în care CCR ar decide să aplice articolul 47 prin intermediul articolului 20 și să înlăture propunerea CSM ca fiind neconstituțională. Or, CCR a refuzat de principiu, să facă acest lucru. Bineînțeles că CCR poate să-și schimbe opinia. Dar, statusul quo momentan este cel de refuz.

          Prin urmare, în principiu, atât timp cât materia dreptului penal (și mai ales procedural) este de competența exclusivă a statului membru iar în mod excepțional găsim situații în care dreptul UE este aplicabil în acest domeniu, prin intermediul acelor elemente de legătură, insist să spun că după a mea părere, propunerea CSM nu încalcă dreptul UE pentru că în mod excepțional, ar fi contrară Cartei – bine, aș dori și eu să văd dacă a fost făcut un studiu de către direcția competentă din CSM cu privire la aceste aspecte. Dar aceasta este o altă discuție,

          Cu bine,

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.