TOP LEGAL
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Avem dreptul la o lege clară şi previzibilă

5 februarie 2014 | Bogdan MĂRCULEȚ

Drept comercial
Gratuit pentru membri

Observ cu părere de rău că în ultima vreme deciziile Curţii Constituţionale sunt dezbătute din perspective preponderent politice şi mai puţin juridice. Poate prea mult balanţa înclină spre aspectul de „tabloidizare” şi prea puţin asupra efectelor pe care deciziile Curţii Constituţionale le au atât pentru jurişti, pentru profesioniştii dreptului, cât şi pentru societate, în general. Astfel, deşi deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial, astfel încât să profite tuturor celor interesaţi, puţin folosesc sau cunosc implicaţiile acestora.

Când scriu rândurile de mai sus, mă gândesc la câteva exemple foarte recente din jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Mai precis, printr-o serie de decizii de la sfârşitul anului 2013, Curtea Constituţională a săvârşit un pas important în consacrarea constituţională a cerinţei de claritate şi previzibilitate a legii.

Astfel, Curtea Constituţională a sancţionat neconstituţionalitatea unor prevederi dintre cele mai diverse, motivat de caracterul lor neclar, echivoc sau puţin previzibil, raportat în mod direct la dispoziţiile Constituţiei României. Bineînţeles că cerinţa previzibilităţii, a clarităţii şi a caracterului accesibil al legii a fost consacrată demult la nivelul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului sau a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Însă, prin această jurisprudenţă mai recentă, Curtea Constituţională a adus aceste noţiuni mai aproape de dreptul nostru, de filozofia noastră constituţională. Practic, a adus această cerinţă mai aproape de destinatarii legii, adică fiecare dintre noi. Or, acest lucru ne îndreptăţeşte şi mai mult să cerem ca legile care ni se adresează să fie clare şi previzibile, astfel încât să ne adoptăm conduita în mod corespunzător.

Noutatea acestei jurisprudenţe îmbucurătoare vine din faptul că, după o afirmare oarecum timidă a exigenţei de claritate şi previzibilitate a legii, Curtea Constituţională a trecut de la o concepţie mediată a acestei exigenţe către o afirmare directă şi de sine stătătoare şi din ce în ce mai cuprinzătoare.

Astfel, dacă la început Curtea Constituţională analiza cerinţa clarităţii şi previzibilităţii unei legi prin prisma încălcării diverselor dispoziţii constituţionale, în prezent această exigenţă a fost cristalizată din prevederile articolului 1 alineatul 5 din Constituţie. Pe de altă parte, exigenţa s-a îmbogăţit din punct de vedere substanţial, Curtea Constituţională impunând respectarea unui standard cât mai înalt al calităţii reglementării.

1. Concepţia mediată asupra exigenţei clarităţii şi exigibilităţii legii

Mă refer la această primă etapă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale ca fiind caracterizată printr-o concepţie mediată, întrucât afirmarea exigenţei clarităţii şi exigibilităţii legii nu a fost realizată în mod direct, independent, ci, prin raportare la articole din Constituţie care consacră alte drepturi şi libertăţi fundamentale, deci indirect.

Spre exemplu, în Decizia nr. 189 din 2 martie 2006 (Publicată în M.Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006) Curtea Constituţională a considerat că „Principiul accesului liber la justiţie consacrat prin textul citat din Legea fundamentală implică, între altele adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată”.

Practic, Curtea Constituţională extrăgea din principiul accesului liber la justiţie, necesitatea ca regulile de procedură să fie clare, astfel încăt justiţiabilii să poată avea reprezentarea drepturilor lor procesuale. Pentru a extrage această exigenţă, Curtea Constituţională trimitea la cauza Curţii Europene a Drepturilor Omului Rotaru împotriva României sau la Cazul Sunday Times contra Regatului Unit.

Prin urmare, nu se cernise o dispoziţie constituţională clară care să garanteze claritatea şi previzibilitatea legii. Nerespectarea exigenţei era sancţionată doar prin încălcarea unui alt drept consacrat de Constituţie. Astfel, Curtea Constituţională conchidea: „datorită impreciziei sale, art. 20 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 contravine şi prevederilor art. 21 alin. 1 şi ale art. 129 din Constituţie”.

Aceeaşi abordare a fost îmbrăţişată de Curtea Constituţională şi în Decizia nr. 647 din 5 octombrie 2006 (Publicată în M.Of. nr. 921 din 14 noiembrie 2006) sau în Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010 (Publicată în M.Of. nr. 584 din 17 august 2010).

În această din urmă Decizie, Curtea a decis că „Analiza textelor de incriminare cuprinse în art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2002 conduce la concluzia încălcării prevederilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei”, si că „viciul de redactare constând în lipsa de corelare a limitelor de pedeapsă afectează garanţiile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil” sau că „art. 11 conţine o multitudine de inadvertenţe, prezentând deficienţe grave de redactare care îi conferă un caracter neconstiuţional”.

Astfel, chiar dacă, pe de-o parte, concepţia Curţii Constituţionale rămâne una mediată, pe de altă parte, Curtea sancţionează nu numai imprecizia legii, ci şi lipsa de corelare a acesteia cu alte dispoziţii legale, îmbogăţind sfera de aplicare a exigenţei. Mai mult, potrivit Curţii Constituţionale orice act normativ trebuie să fie formulat cu o precizie suficientă astfel încât să permită persoanelor interesate, care pot apela la sfatul unui specialist, să prevadă într-o măsură rezonabilă consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat.

O evoluţie importantă a concepţiei Curţii se realizează prin Deciziile nr. 1 din 11 ianuarie 2012 (Publicată în M.Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012) şi nr. 494 din 10 mai 2012 (Publicată în M.Of. nr. 407 din 19 iunie 2012). După ce, în prealabil, în ambele decizii Curtea reţine că „orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite cerinţe calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune ca acesta să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat”, aceasta concluzionează, în prima decizie citată că textul „este neclar şi imprecis, astfel încât Curtea constată că, în mod evident, legea criticată este lipsită de previzibilitate, ceea ce este contrar dispoziţiilor art. 1 alin. 5 din Constituţie”, iar în a doua decizie citată, că prevederile legale analizate „nu întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor prevăzut de art. 1 alin. 5 din Constituţie”.

Aici, evoluţia jurisprudenţei este semnificativă: pe de-o parte, se exprimă în mod direct exigenţa respectării de către orice act normativ a unor cerinţe calitative (previzibilitatea, precizia şi claritatea), iar, pe de altă parte, această exigenţă îşi găseşte temeiul, pentru prima dată, în mod direct şi de sine stătător în art. 1 alin. 5 din Constituţie.

Cu toate acestea, concepţia Curţii Constituţionale rămâne una mediată, întrucât Curtea reţine în final că imprecizia sau lipsa de previzibilitate a textului de lege supus controlului de neconstituţionalitate afectează demnitatea umană, valoare supremă prevăzută la art. 1 alin. 3, sau dreptul la un proces echitabil cuprins în art. 21 alin. 3 din Constituţie, deci alte prevederi constituţionale decât art. 1 alin. 5.

Astfel, Curtea rămâne retincentă în a considera că simpla imprecizie sau lipsă de previzibilitate a legii poate atrage, prin ea însăşi, neconstituţionalitatea acesteia. Deciziile citate rămân însă baza şi temelia de la care pornesc deciziile ulterioare, care au dezvolat concepţia Curţii.

Totuşi, această necesitate a Curţii Constituţionale de a alătura încălcarea exigenţei clarităţii şi previzibilităţii legii consacrată de art. 1 alin. 5 din Constituţie, unei alte încălcări a unei alte dispoziţii constituţionale, rămâne, aşa cum vom vedea mai jos, mai mult sau mai puţin o constantă a jurisprudenţei Curţii Constituţionale. Decisiv este faptul că aceste încălcări rămân de sine stătătoare.

2. Evoluţia jurisprudenţei spre o concepţie imediată

Jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale este constantă în demarcarea clară a exigenţei de claritate şi previzibilitate pe care trebuie să o îndeplinească orice act normativ, exigenţă care a fost cristalizată în prevederile art. 1 alin. 5 din Constituţie. Astfel, Curtea Constituţională nu ezită să constate că neclaritatea sau lipsa de previzibilitate atrag în mod de sine stătător neconstituţionalitatea legii sau a prevederilor relevante.

Din nou, tot ca o constantă, Curtea Constituţională nu a reţinut în nicio decizie acest singur motiv ca motiv de neconstituţionalitate. Indiferent că a extins controlul constituţionalităţii şi la alte prevederi din Constituţie, fie că a considerat că încălcarea art. 1 alin. 5 din Constituţie atrage încălcarea altui articol, fie că după ce a considerat că o prevedere încalcă un articol din Constituţie a procedat şi la verificarea conformităţii acestuia raportat la art. 1 alin. 5, Curtea Constituţională a simţit nevoia să îşi dubleze raţionamentul.

Spre exemplu, în Decizia nr. 196 din 4 aprilie 2013 (publicată în M.Of. nr. 231 din 22 aprilie 2013), după ce reţine că „textul de lege criticat este neclar şi imprecis, prin urmare lipsit de previzibilitate, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 1 alin. 5 din Constituţie”, Curtea consideră că este încălcat dreptul la apărare şi la un proces echitabil, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei.

Pe de altă parte, în Decizia nr. 430 din 24 octombrie 2013 (publicată în M.Of. nr. 50 din 21 ianuarie 2014), Curtea Constituţională, procedează în mod invers. După ce a reţinut încălcarea dreptului de proprietate, a extins controlul consituţionalităţii dispoziţiilor legale criticate şi în raport de art. 1 alin. 5 din Constituţie, ceea ce reprezintă o premieră şi confirmă importanţa din ce în ce mai mare pe care această exigenţă o are din perspectiva constituţionalităţii.

De altfel, poate şi mai important, în această decizie, precum şi într-o decizie ulterioară (Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în M.Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013, celebră datorită dispoziţiilor analizate – „codul insolvenţei”), Curtea Constituţională ridică previzibilitatea şi claritatea la nivel de „condiţie esenţială a calităţii şi constituţionalităţii normei juridice”.

Astfel, nu numai că formularea unui act normativ trebuie să permită persoanei interesate să prevadă în mod rezonabil conduita pe care trebuie să o adopte, dar claritatea şi previzibilitatea sunt elemente sine qua non ale constituţionalităţii.

Mai mult, în Decizia nr. 473 din 21 noiembrie 2013 (publicată în M.Of. nr. 30 din 15 ianuarie 2014) Curtea Constituţională a considerat că sunt lipsite de previzibilitate şi acele dispoziţii care „nu sunt însoţite de prevederi legale (care se pot regăsi şi într-un act normativ separat) care să aloce resursele umane şi materiale necesare (eventual suplimentare) de natură să asigure aplicarea în mod eficient a măsurilor legale”.

Prin urmare, Curtea Constituţională tinde să confere o forţă cât mai mare acestei exigenţe, dând relevanţă nu numai calităţii formulării în sine a normei, ci şi a corelării cu alte acte normative şi a aptitudinii acesteia de a fi aplicată efectiv şi eficient.

Mai presus de aceste considerente juridice, aş îndrăzni să spun că această jurisprudenţă deschide noi drumuri şi perspective în ceea ce priveşte controlul constituţionalităţii legilor, mai mult, chiar că umanizează într-un fel excesul şi antinomiile legislative. În acelaşi timp, controlul constituţionalităţii din perspectiva previzibilităţii şi clarităţii ar trebui exercitat cu responsabilitate, astfel încât să nu devină un instrument facil atunci când nu există alte motive de neconstituţionalitate.

Pe de altă parte, cerinţele clarităţii şi previzibilităţii legii îndeamnă la o atenţie mult mai mare şi o responsabilizare a procesului legislativ. Or, acest lucru presupune o educaţie politică şi juridică mult mai temeinică din partea legiuitorului. Având în vedere că deciziile de neconstituţionalitate se înmulţesc din perspectiva art. 1 alin. 5 din Constituţie, aceasta nu poate semnifica decât un lucru îngrijorător: legile care se adoptă sunt din ce în ce mai neglijente, iar educaţia de care vorbeam mai sus este neglijată.

Totodată, trebuie remarcat, aşa cum am mai subliniat, că, până în prezent, Curtea Constituţională nu a constatat neconstituţionalitatea unei legi exclusiv prin raportare la art. 1 alin. 5 din Constituţie. Rămâne de văzut dacă acest lucru va fi săvârşit în jurisprudenţa viitoare, dar este credinţa mea că acesta ar fi următorul pas firesc.

Bogdan MĂRCULEŢ
NICULEASA Law Office


Aflaţi mai mult despre , ,

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Avem dreptul la o lege clară şi previzibilă”

  1. Florin-Iulian HRIB spune:

    Eu as zice ca este cvasi-imposibil sa se constate neconstitutionalitatea unei legi exclusiv prin raportare la art. 1 alin. 5 din Constitutie (cel putin, in litigiile deduse judecatii). Avind in vedere ca justitiabilii invoca drepturi concrete in fata instantei de judecata, invariabil se vor prevala de anumite drepturi fundamentale prevazute de Constitutie: dreptul la justitie, dreptul de proprietate, egalitatea in fata legii, libertatea de exprimare, dreptul la asociere etc. Poate ca inainte de promulgarea unei legi se va ivi o situatie in care politicienii sa reclame direct si exclusiv nerespectarea art. 1 alin. 5 din Constitutie, desi ma indoiesc, fiindca si politicienii sint oameni, cu anumite interese concrete…

    De fapt, cred ca membrii CCR apeleaza tot mai des la prevederile art. 1 alin. 5 din Constitutie atunci cind nu prea au argumente solide sa-si justifice solutia de declarare ca neconstitutionale a anumitor legi. De pilda, decizia CCR nr. 196/04.04.2013 – care i-a reinstalat, practic, in CSM pe cei doi membri revocati, A.N. Ghica si V.C. Danilet – s-a bazat direct pe art. 1 alin. 5 din Constitutie, iar prin ricoseu (fortat si neargumentat convingator, in opinia mea), CCR a pretins ca s-ar fi incalcat si art. 20 din Constitutie, ceea ce constituie o alta premiera, din cite stiu eu.

Lasă un răspuns

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.