Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
2 comentarii

Abrogarea art. 276 din noul Cod penal – o idee proastă
06.02.2014 | Alexandru PĂDUREAN

Secţiuni: Drept penal, RNSJ
JURIDICE - In Law We Trust

Președintele Senatului, Crin Antonescu, a declarat duminică, 2 februarie, la o zi după intrarea în vigoare a noilor Coduri, că în urma ședinței de partid la care tocmai a participat s-a decis susținerea proiectului de lege inițiat cu „doar” câteva luni în urmă, pe 30 octombrie 2013, de deputații PNL Alina Gorghiu și George Scutaru, proiect care are ca scop abrogarea art. 276 din Codul penal.

Art. 276 CP, având denumirea marginală „presiuni asupra justiției”, incriminează „fapta persoanei care, pe durata unei proceduri judiciare în curs, face declarații publice nereale referitoare la săvârșirea, de către judecător sau de organele de urmărire penală, a unei infracțiuni sau a unei abateri disciplinare grave legate de instrumentarea respectivei cauze, în scopul de a le influența sau intimida„. Pedeapsa pentru această infracțiune este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.

Voi încerca în următoarele rânduri să prezint aspectele generale ale infracțiunii prevăzute de art. 267 CP – pentru a avea o viziune clară cu privire la câmpul de aplicare al acesteia, argumentele pe care inițiatorii proiectului le aduc în favoarea abrogării și argumentele personale cu privire la oportunitatea incriminării.

Această infracțiune este nou introdusă în legislația noastră penală, în Codul penal din 1969 neexistând o reglementare similară. Probabil acesta este și motivul pentru care cei interesați de abrogarea acesteia nu au urgentat demersurile în această direcție decât acum, după intrarea în vigoare a noilor Coduri. Înțelegerea textului de lege nu cred că pune probleme, nici măcar unei persoane neavizate în domeniul juridic: este incriminată fapta unei persoane – subiect activ general – care, pe durata unei proceduri judiciare în curs – în cursul procesului penal – se folosește, în scopul influențării sau intimidării judecătorului sau unui organ de urmărire penală – scop special; subiect pasiv special – de afirmații nereale exprimate în public. Pe scurt, n-ai voie să stresezi magistratul! Infracțiunea se regăsește în Titlul IV din Partea specială a Codului, în cadrul Infracțiunilor contra înfăptuirii justiției, relevând astfel scopul incriminării, și anume acela de a proteja bunul mers al sistemului de justiție, pentru a se asigura celeritatea proceselor și imparțialitatea persoanelor care fac parte din aparatul de justiție.

Cred că cea mai bună metodă de a începe analiza oportunității existenței unei asemenea incriminări în legislația penală este cea abordată de inițiatorii proiectului de modificare a Codului, mai exact o verificare succintă (dar nu chiar atât de succintă ca cea realizată de stimabilii deputați) a constituționalității art. 276 CP. În expunerea de motive a propunerii legislative s-a susținut, fondat și întemeiat, că „libertatea de exprimare este un drept fundamental garantat de Constituția României în art. 30 alin. (1) care prevede faptul că aceasta este inviolabilă, consacrând în același timp și interzicerea cenzurii de orice fel”. Aceasta este regula și, ca orice regulă, comportă anumite excepții care ar trebui amintite, deși ele nu au fost evidențiate în documentul anterior menționat.

Cred că este momentul să atrag atenția asupra faptului că infracțiunea de „presiuni asupra justiției” se săvârșește prin „declarații nereale„, sintagmă care trebuie avută în vedere pe tot parcursul analizei care urmează.

În Constituție, la art. 30 alin. (6) este prezentată prima limitare a dreptului la exprimare: „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”. Astfel, dacă prin declarațiile nereale se aduce atingere într-un mod negativ vreuneia dintre valorile menționate, fapta respectivă încalcă dreptul constituțional al unei persoane, fiind pasibilă de limitări și sancționări. Bineînțeles, aceste afirmații nereale pot avea caracter laudativ, îi pot ridica în slăvi pe magistrații care instrumentează cauza, însă cred că aceste situații vor fi destul de rare, având în vedere faptul că declarațiile trebuie sa facă referire la o infracțiune sau o abatere disciplinară săvârșită de aceștia din urmă.

Art. 53 alin. (1) din Constituție, cu denumirea marginală „Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți” statuează că aceste restrângeri pot fi dispuse doar prin lege – Codul penal, în cazul nostru – și numai dacă se impune, printre altele, pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor și pentru desfășurarea instrucției penale, adică înfăptuirea justiției, valoarea socială protejată de dispoziția care incriminează fapta de presiuni asupra justiției.

La alin. (2) al aceluiași articol sunt enumerate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească restrângerea unui drept pentru a se situa în limitele constituționale. Mai exact, măsura restrângerii trebuie să fie necesară într-o societate democratică, să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie nediscriminatorie și să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății. Consider că restrângerea libertății de exprimare este necesară, având în vedere faptul că trăim într-o societate a cărei populație încă trăiește euforia democrației necontrolate, obținută după o perioadă lungă de opresiune și cenzură – perioada comunistă. Deși au trecut 25 de ani de la căderea regimului totalitar, întâlnim o multitudine de situații în care libertatea de exprimare este dusă la extrem, fără o conștientizare a consecințelor pe care o afirmație poate să le producă. De asemenea, prin existența unei incertitudini complete cu privire la incriminarea faptelor care aduc atingere demnității (insultă, calomnie), în reglementarea penală anterioară, și prin lipsa unor sancțiuni penale pentru aceste fapte în noua reglementare, în conștiința populației s-a conturat ideea că aceste manifestări sunt licite, ba chiar ar trebui încurajate (dacă e să privim „neînțelegerea” dintre cele mai supreme (sic!) instanțe ale țării).

În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței și condiția ca aceasta să nu aducă atingere existenței libertății în cauză, cred că simplul fapt că infracțiunea sancționează doar declarațiile nereale și, mai presus de asta, cele făcute în public ar trebui să ne conducă la ideea că nu există niciun dubiu că aceste condiții sunt și ele respectate. Este o condiție de bun simț pentru cei care au cei „7 ani de-acasă” – să nu minți, mai ales în public! Mai mult, fapta trebuie săvârșită în timpul unei proceduri judiciare, astfel că afirmațiile, chiar mincinoase, nu vor fi sancționate dacă ele sunt făcute în afara limitelor temporale ale procesului penal. Acest element constitutiv al infracțunii vine să întărească scopul incriminării, acela de protecție a bunei desfășurari a justiției prin lipsa oricăror influențe exterioare care ar putea intimida magistrații sau organele de urmărire penală care iau parte la procedură, având ca efect pronunțarea unor hotărâri părtinitoare.

De asemenea, nu cred că se pune problema ca această restrângere să fie considerată discriminatorie, având în vedere că subiectul activ este unul general, astfel încât orice persoană ar săvârși o faptă care se mulează pe tiparul normei de incriminare ar urma să fie sancționată corespunzător. În expunerea de motive a proiectului de lege propus pentru adoptare, cât și în declarațiile din presă, inițiatorii doritori de abrogare încearcă să îndrepte atenția asupra situației în care această faptă este săvârșită prin intermediul mass-media. Într-adevăr, înțelesul termenului „publice” din sintagma „declarații publice nereale” nu este definit expres și își va găsi interpretarea prin intermediul jurisprudenței și doctrinei, însă nu cred că el ar trebui interpretat în sensul restângerii cadrului de aplicare, astfel încât textul legal să-i aibă în vizor, în majoritatea cazurilor, pe jurnaliști. Trăim într-un stat de procesomani, unde partea care pierde un proces preferă, pe lângă uzitarea (întotdeauna!) de o cale de atac pusă la dispoziție de lege, să denigreze justiția, instanța și judecătorul, doar pentru a-și asigura un refugiu moral și o explicație pentru cauzele care au condus la soluția nefavorabilă pronunțată împotriva sa.

Pentru argumentele mai sus menționate, consider că textul art. 276 CP nu pune probleme din punct de vedere al constituționalității.

De asemenea, analiza elementelor care conduc înspre stabilirea constituționalității reglementării își găsesc în mare parte aplicabilitate și pentru a demonstra că dispoziția legală analizată nu se află în contradicție cu art. 10 CEDO. Conform Convenției, dreptul la liberă exprimare este garantat cât timp, printre altele, nu intră în conflict cu autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești, caz în care Statele pot limita acest drept supunând exercitarea acestuia unor formalități, condiții sau restângeri și sancționând, după caz, orice derapaje care încalcă prevederile legale în domeniu. Despre sancțiunile la care s-ar expune o persoană care încalcă prevederile art. 276 ne vorbește și textul proiectului legii de abrogare menționând că „declarațiile oricărei persoane, cu atât mai mult cele apărute în mass media, ar putea fi interpretate în orice moment ca fiind o presiune la adresa unui judecător sau a unui alt organ de urmărire penală” și că posibilitataea aplicării unei astfel de sancțiuni ar conduce la pronunțarea „unor soluții arbitrare” care ar aduce atingere dreptului la liberă exprimare. Am stabilit deja că posibilitatea sancționării unor astfel de fapte are un câmp de aplicabilitate destul de restrâns din punct de vedere temporal, incluzând doar presiunile asupra jusiției săvârșite în timpul procesului penal, astfel că sintagma „în orice moment” nu încearcă decât o hiperbolizare inutilă a efectelor acestei reglementări.

Cât despre posibilitatea pronunțării unor soluții arbitrare, cred că inițiatorii proiectului au dorit să continue pe aceeași direcție poetică, extrapolând hiperbola despre care vorbeam anterior. Pentru ca pe baza unui text legal să fie pronunțate soluții arbitrare ar fi nevoie ca acest text să fie lipsit de claritate, să aibă un conținut confuz, care lasă loc de interpretări. După cum am evidențiat anterior, textul art. 276 CP nu comportă probleme din punctul de vedere al accesibilității și previzibilității, condiții care trebuie îndeplinite pentru ca textul legal să fie în concordanță cu normele constituționale privind principiul legalității incriminării, astfel că orice persoană care săvârșește o faptă de presiune asupra justiției poate avea o reprezentare clară a modului în care acest text legal va fi aplicat pentru sancționarea faptei sale și, în orice caz, sancțiunea la care s-ar expune nu este una aplicată printr-un proces verbal, ci vorbim de un proces penal în care persoana acuzată de săvârșirea unei asemenea fapte beneficiază de toate garanțiile prevăzute de lege. Dacă la finalul procedurilor judiciare se constată că fapta corespunde întru totul normei de incriminare, fiind săvârșită cu vinovăție și lipsind o justificare și/sau o cauză de neimputabilitate, doar în acel moment va fi pronunțață o soluție care, având în vedere verificările pe care tocmai le-am enumerat, nu va fi, în niciun caz, arbitrară.

Un alt argument în favoarea abrogării art. 276 CP îl reprezintă inutilitatea incriminării unei astfel de fapte, dacă este să analizăm alineatele finale ale expunerii de motive din proiectului de lege. Este amintită existența unei Rezoluții a Consiliului Europei (1003 din ’93) care stabilește, în linii mari, obligațiile jurnaliștilor: responsabilitate etică față de societate și cetățeni, știri bazate pe adevăr, surse imparțiale, veridice și verificabile etc.. Această rezoluție se aplică undeva, în Europa, da’ nu la noi! În România, cvasi-majoritatea publicațiilor sunt controlate și îndreptate într-o anumită direcție, în funcție de interesele mogulilor, respectiv a partidelor politice. În consecință, nu cred că sancțiuni civile, patrimoniale, cum sunt cele aplicabile prin mecanismul răspunderii civile delictuale, pot reeduca o persoană care săvârșește o astfel de faptă, cu atât mai mult cu cât această persoană își desfășoară activitatea în cadrul unui trust de presă care, probabil, are cuprins în bugetul anual un mini-buget pentru plata amenzilor și despăgubirilor.

Existența acestei posibilități a judecătorului sau organului de urmărire penală de a cere despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale îi conduce pe inițiatorii proiectului legislativ la concluzia că incriminarea în legislația penală a aceleiași încălcări apare ca nejustificată și lipsită de sens. Despre ce despăgubiri vorbim însă în cazul în care persoana vătămată decide că temeiul delictual este cel potrivit și suficient? Despăgubiri materiale? Nu cred că va fi cazul, având în vedere că afirmațiile sunt nereale, astfel că ele nu ar trebui să conducă la sancționarea penală sau administrativă a magistratului. Ar rămâne deschisă calea pentru obținerea despăgubirilor morale, însă acestea sunt greu de cuantificat și dificil de obținut. Într-adevăr, principiul comunist conform căruia singurul temei al îmbogățirii trebuie să fie munca, temei care, în acea perioadă, fundamenta un fel de drept de veto pentru neacordarea daunelor morale, nu își mai găsește aplicarea în zilele noastre, însă nu mai puțin adevărat este și faptul că instanțele sunt încă reticente în a acorda daune morale, în primul rând datorită sumelor exorbitante pe care reclamanții înțeleg să le pretindă și, în cel de-al doilea rând, datorită dificultăților întâlnite în cuantificarea acestora.

Totodată, nu cred că sancțiunile patrimoniale sunt suficiente pentru a educa societatea. O normă penală este mai eficientă în atingerea scopului preventiv și punitiv al sancțiunii, decât o normă de drept civil. Mai mult de atât, coabitarea acestor norme nu este exclusă. Caracterul subsidiar al dreptului penal nu exclude, ab initio, intervenția normelor sancționatorii aparținând altor ramuri de drept, ci vine în completarea acestora. Principiul non bis in idem nu își găsește aplicarea în cazul de față. Acest principiu presupune, conform noului Cod de procedură penală, că nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă. Nu este cazul nostru. Trebuie să stabilim o delimitare clară între sancțiunea penală, cu scop punitiv și preventiv, și cea civilă care are, de principiu, un scop reparator.

Mai mult de atât, un alt motiv pentru care consider că, așa cum am afirmat mai devreme, incriminarea presiunilor asupra justiției nu se îndreaptă cu predilecție înspre sancționarea jurnaliștilor este dispoziția înscrisă în art. 30 alineatul ultim din Constituție care prevede că răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Astfel, chiar și în cazul în care sunt difuzate în mass-media declarațiile nereale cu privire la magistrați, respectiva publicație nu va răspunde penal, pentru presiuni asupra justiției, ci doar patrimonial, conform răspunderii delictuale, pentru neîndeplinirea obligației de a nu difuza declarațiile nereale. Aplicarea art. 276 se va face în raport de persoana care a făcut efectiv afirmațiile, fiind de notorietate, în cercurile de juriști, că răspunderea penală are caracter personal.

Concluzionând, cred că soluția pe care Parlamentul ar trebui să o adopte cu privire la proiectul de lege privind abrogarea art. 276 CP ar fi aceea de respingere. De pe scaun, cum s-ar zice! De fapt, această soluție ar fi trebuit să fie împărtășită și de Comisia Juridică a Senatului, cea care a avizat deja favorabil proiectul legii de abrogare. Este o idee proastă care tinde spre anularea unei idei bune, aceea de introducere a acestei incriminări în Codul penal. Cred că incriminarea presiunilor asupra justiției ar conduce la prevenirea abuzurilor comise de anumite persoane, persoane care au uitat că libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celor de lângă tine, care trăiesc prea intens democrația și sentimentul exacerbat de libertate. De asemenea, existența acestei dispoziții in Cod ar conduce la o analiză mult mai atentă a declarațiilor făcute în public, mai ales cu privire la activitatea puterii judecătorești care, până una-alta, este una dintre cele trei puteri din Stat.

Paul-Alexandru PĂDUREAN
Facultatea de Drept, UBB Cluj

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

2 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti