BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Recuperare creanţe
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
Executor judecatoresc Florin Traian Copuzeanu
 
Print Friendly, PDF & Email

Câteva considerații asupra proiectului pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de Procedură civilă
07.02.2014 | Nicolae-Horia ȚIȚ

 
Competition Law

Recent a fost publicat pe site-ul Ministerului Justiţiei[1] proiectul de lege privind modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Acest Proiect ne prilejuieşte câteva consideraţii cu privire la oportunitatea modificărilor propuse, respectiv, în cazul în care acest proiect ar fi adoptat, necesitatea modificării corelative a unor texte de lege din reglementarea actuală.

Modificarea pe care Proiectul de lege o aduce vizează materia executării silite, cu referire, în principal, la competenţa instanţei de executare. Mai exact, proiectul de lege propune ca procedura de încuviinţare a executării silite, reglementată de art. 665 C. proc. civ., să fie scoasă din competenţa instanţei de executare şi dată în competenţa executorului judecătoresc, controlul judecătoresc asupra încheierii dată de executor în acest sens realizându-se pe calea contestaţiei la executare. De asemenea, se propune a fi dată în competenţa executorului judecătoresc soluţionarea cererii de intervenţie a altor creditori (art. 691 C. proc. civ.), soluţionarea cererii de sechestrare a bunurilor mobile urmăribile odată cu comunicarea somaţiei către debitor (art. 731 alin. 2 C. proc. civ.), soluţionarea cererii de încuviinţare a urmăririi imobiliare (art. 819 C. proc. civ.), soluţionarea cererii de executare fără somaţie în materia executării silite directe mobiliare (art. 888 C. proc. civ.). Proiectul de lege cuprinde şi alte modificări prin care sunt corelate alte dispoziţii ale Codului cu cele sus enunţate.

Sub aspectul oportunităţii acestor modificări, apreciem că propunerile cuprinse în Proiectul de lege nu sunt binevenite, pe de o parte, din punct de vedere al constituţionalităţii acestora, pe de altă parte, din cauza impactului practic pe care l-ar produce.

Fireşte, modificarea propusă ne duce cu gândul la cea survenită, sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, prin Legea nr. 459/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă[2] şi la Decizia nr. 458/2009 a Curţii Constituţionale, referitoare  la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3731 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006[3].

Nu ne propunem aici să reluăm dezbaterile cu privire la temeinicia acestei soluţii şi mai ales a motivelor care au generat-o, cu atât mai mult cu cât acestea au fost analizate în epocă de specialişti prestigioşi, cu ale căror opinii suntem în totalitate de acord[4]. Ne punem doar problema de a stabili, pornind de la existenţa acestei decizii ca un dat, oportunitatea modificării propuse, printr-o succintă analiză a contextului legislativ existent la momentul respectiv şi la cel actual. Vechiul Cod de procedură civilă, anterior modificării prin Legea nr. 459/2006, reglementa în art. 3731 procedura încuviinţării executării silite de către instanţa de executare, anterior efectuării actelor execuţionale propriu –zise. Această procedură era dublată, ca regulă generală, de procedura învestirii cu formulă executorie, potrivit art. 374 din vechiul Cod de procedură civilă. Legea nr. 459/2006 elimină procedura încuviinţării executării silite şi menţine ca regulă pe cea a învestirii cu formulă executorie doar în cazul hotărârilor judecătoreşti, pentru celelalte hotărâri sau înscrisuri cărora legea le conferă acest caracter, învestirea nefiind necesară decât în măsura în care legea prevedea, în mod expres, acest lucru.

Curtea Constituţională a considerat, prin Decizia nr. 458/2009, că aceste modificări au condus la „desfiinţarea unei importante garanţii a dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate în procedura executării silite, prin înlăturarea controlului instanţelor judecătoreşti asupra începerii acestei proceduri, fiind încălcate astfel dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (4), art. 21 alin. (3) şi ale art. 126 alin. (1), cu raportare la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”. În motivarea deciziei s-a reţinut că „prin înlăturarea controlului judecătoresc asupra începerii executării silite s-a conferit executorului judecătoresc competenţa de a decide cu privire la legalitatea şi temeinicia cererii de executare silită, activitate ce constituia atributul instanţei de judecată” şi că „lăsarea unei faze a procesului civil la aprecierea reprezentanţilor unui serviciu administrativ, care nu se bucură de garanţiile de independenţă şi imparţialitate ale instanţei de judecată, încalcă dreptul părţilor la un proces echitabil consfinţit de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.”

Prin noul Cod de procedură civilă şi Legea sa de punere în aplicare, procedura învestirii cu formulă executorie a fost înglobată în procedura încuviinţării executării silite de către instanţa de executare, potrivit art. 665 alin. 7 C. proc. civ. Proiectul de lege înlătură, în totalitate, procedura învestirii cu formulă executorie (în acest sens, în Expunerea de motive se arată că „odată cu atribuirea cererii de încuviinţare a executării silite în competenţa executorului judecătoresc, se propune şi eliminarea formulei executorii din partea finală a încheierii de încuviinţare a executării silite”), iar, spre deosebire de modificarea adusă vechiului Cod de Legea nr. 459/2006, nu elimină procedura încuviinţării executării silite, ci o dă în competenţa executorului judecătoresc. Justificarea dată de autorul proiectului de lege prin Expunerea de motive este aceea că „s-a constatat o creştere a volumului de activitate a instanţelor de executare, datorită numărului relativ mare de cereri de încuviinţare a executării silite formulate în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă. S-a apreciat că pentru eliminarea inconvenientului rezultat din această sporire a competenţei, se impune eliminarea etapei de încuviinţare a executării silite din competenţa instanţei şi atribuirea acestei sarcini executorului judecătoresc însuşi”.

Deşi, aparent, există o diferenţă între modificarea adusă în trecut vechiului Cod prin Legea nr. 459/2006 şi cea propusă prin Proiectul de lege, în realitate, o astfel de diferenţă nu poate fi semnalată decât din punct de vedere formal, nu şi substanţial. Dacă în procedura reglementată de vechiul Cod ulterior modificării prin Legea nr. 459/2006, executorul nu era ţinut să întocmească un act prin care să verifice îndeplinirea cerinţelor pentru a se trece la executare silită, iar în reglementarea propusă prin Proiectul de lege, executorul dă o încheiere în acest sens, şi într-o situaţie şi în cealaltă executorul era, respectiv ar fi ţinut să analizeze îndeplinirea acestor cerinţe. Mai mult decât atât, în vechea reglementare, verificarea făcută de executor era precedată, cel puţin ca regulă generală, în cazul hotărârilor judecătoreşti, de o verificare făcută de instanţă, prin procedura învestirii cu formulă executorie, însă, în noua reglementare, o astfel de verificare prealabilă nu ar mai exista. În acest context, se pune problema dacă şi în ce măsură considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 458/2009 nu ar fi aplicabile şi cu privire la propunerea de modificare făcută prin proiect. S-a reţinut în motivarea Deciziei că „verificările efectuate anterior modificării art. 3731 din Codul de procedură civilă de către instanţa de executare, în vederea încuviinţării executării silite (existenţa şi legalitatea titlului executoriu, caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, calitatea părţilor din procedura de executare silită etc.), trebuie să fie realizate, faţă de noua reglementare a acestui text de lege, de către executorul judecătoresc, care, potrivit art. 3731 alin. 2 din Codul de procedură civilă, este dator să stăruie, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu şi pentru respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate. Conferirea unei asemenea competenţe executorilor judecătoreşti, care nu fac parte din autoritatea judecătorească şi a căror activitate, potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, se află sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei, încalcă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4), potrivit cărora ”Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale, cât şi pe cele ale art. 126 alin. (1), potrivit cărora Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.

Oricât ar fi de criticabile ar fi aceste considerente şi oricât de juste ar fi respectivele critici, fiind vorba de o Decizie a Curţii Constituţionale prin care s-a admis o excepţie de nelegalitate, ele nu pot fi ignorate de autorul Proiectului de lege. Ca şi în vechea reglementare, declarată neconstituţională, executorul ar fi cel care ar trebui să verifice condiţiile pentru a se trece la executare, potrivit art. 665 alin. 4 C. proc. civ., în forma din Proiect. De asemenea, dispoziţii similare art. 3731 alin. 2 din redactarea dată vechiului Cod prin Legea nr. 459/2006 se regăsesc în art. 627 alin. 1 C. proc. civ., cu denumirea marginală „Rolul activ al executorului judecătoresc”. În condiţiile în care Curtea Constituţională a apreciat, chiar pentru argumente criticabile, că executorul nu poate verifica cerinţele pentru a se trece la executarea silită, cu toate că la momentul respectiv era reglementată, cel puţin pentru anumite titluri, învestirea cu formulă executorie, există oare temeiuri pentru a considera că o asemenea practică ar fi reconsiderată în condiţiile în care învestirea cu formulă executorie este eliminată în totalitate?

Autorul Proiectului de lege nu răspunde la această întrebare în Expunerea de motive. Singura chestiune abordată în Expunere este cea a existenţei garanţiilor procedurale, ca urmare a posibilităţii formulării contestaţiei la executare împotriva încheierii de încuviinţare a executării silite. În acest sens, în Expunerea de motive se precizează: „controlul judecătoresc asupra încheierii prin care executorul judecătoresc încuviinţează executarea silită se exercită, în procedura propusă, pe calea contestaţiei la executare. În cazul în care executorul respinge cererea de încuviinţare, încheierea poate fi contestată numai de creditor. Prin exercitarea acestui control judecătoresc pe calea contestaţiei la executare se apreciază că sunt îndeplinite impedimentele de neconstituţionalitate care au fost reţinute în decizia nr. 458/2009 a Curţii Constituţionale, constând în lipsa unei garanţii procesuale în favoarea debitorului pentru prevenirea oricărui abuz în exercitarea dreptului creditorului urmăritor şi al unui control real şi eficient al instanţei asupra executării silite”[5].

Iată ce reţine Curtea Constituţională în motivarea Deciziei nr. 458/2009 cu privire la acest aspect: „(…) executarea silită nu trebuie privită unilateral, numai din perspectiva creditorului şi a drepturilor acestuia, ci şi din perspectiva debitorului, căruia deopotrivă trebuie să-i fie asigurate garanţiile ce caracterizează dreptul la un proces echitabil, prin înlăturarea oricăror posibilităţi de abuz şi a eventualelor demersuri şicanatorii. Accesul la o instanţă de judecată, prin posibilitatea contestării actelor de executare făcute cu încălcarea legii, nu constituie întotdeauna un remediu suficient oferit persoanei împotriva căreia s-a procedat în mod nelegal la începerea executării silite. Este necesară o garanţie procesuală a debitorului pentru prevenirea oricărui abuz în exercitarea dreptului de către creditorul urmăritor, iar controlul judecătoresc al începerii executării silite constituia o asemenea garanţie, adecvată şi eficientă, a dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate în această procedură.” Instanţa de contencios constituţional a reţinut, aşadar, în mod expres, că posibilitatea conferită debitorului de a formula contestaţie la executare nu constituie o garanţie suficientă, în lipsa unei proceduri de încuviinţare a executării dată în competenţa instanţei judecătoreşti, aspect neglijat de autorul Proiectului de lege.

În concluzie, din punct de vedere al oportunităţii constituţionale a Proiectului de lege, apreciem că autorul acestuia a trecut cu vederea două argumente deosebit de importante reţinute în motivarea Deciziei nr. 458/2009: primul, că instanţa de contencios constituţional a stabilit, în mod expres, că executorul, cu statutul pe care îl are la momentul de faţă, nu poate avea în competenţă verificarea condiţiilor pentru a se trece la executare, o astfel de competenţă neputând reveni decât unei instanţe judecătoreşti; al doilea, că posibilitatea debitorului de a formula contestaţie la executare nu constituie o garanţie suficientă, în lipsa unui control prealabil al instanţei cu privire la condiţiile sus menţionate. Aceste considerente, reţinute în legătură cu modificarea operată prin Legea nr. 459/2006, sunt de actualitate şi pe deplin aplicabile şi în cazul Proiectului de lege supus dezbaterii publice, cu atât mai mult cu cât acest Proiect de lege elimină în totalitate procedura învestirii cu formulă executorie, faţă de Legea nr. 459/2006, care o elimina doar parţial, pentru titlurile executorii altele decât hotărârile judecătoreşti, în măsura în care legea specială nu prevedea contrariul[6]. Prin urmare, apreciem ca neoportună adoptarea acestui Proiect de lege, al cărui grad de conformitate cu norma constituţională este îndoielnic.

Din punct de vedere al oportunităţii practice a Proiectului de lege, exprimăm rezerve cu privire la capacitatea soluţiei legislative propuse de a rezolva problema practică atacată. Justificarea dată în Expunerea de motive se referă, aşa cum am arătat şi mai sus, la necesitatea reducerii volumului de activitate a instanţelor judecătoreşti. Este, însă, modificarea aptă să răspundă acestui deziderat? În condiţiile absenţei unui control prealabil al instanţei judecătoreşti, este posibil ca efectul concret să fie exact invers, anume al aglomerării instanţelor cu soluţionarea unui număr mai mare de contestaţii la executare. Or, atâta timp cât contestaţiile se supun regulilor procedurii contencioase, este posibil ca volumul de muncă alocat de instanţe pentru judecarea acestora să fie mai mare decât cel necesar pentru soluţionarea cererilor de încuviinţare a executării silite.

Presupunând că, în ciuda rezervelor exprimate mai sus, Proiectul de lege ar fi, totuşi, adoptat, considerăm că se impun a fi făcute o serie de modificări suplimentare.

Mai exact, apreciem că este necesară clarificarea statutului juridic al căii de atac pe care creditorul o poate formula împotriva încheierii de respingere a cererii de încuviinţare a executării silite şi a soluţiei pe care instanţa de executare o poate pronunţa în cazul admiterii acesteia. Astfel, în forma propusă prin Proiect, art. 665 alin. 5 C. proc. civ. ar urma să aibă următoarea redactare: „Încheierea prin care executorul judecătoresc încuviinţează cererea de executare silită este supusă numai contestaţiei la executare. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi contestată numai de către creditor”.

În primul rând, trebuie remarcată inconsecvenţa în redactarea textului propus, care în prima teză se referă la încheierea de încuviinţare a cererii de executare silită, iar în teza a doua la încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite. Or, în condiţiile în care încuviinţarea executării silite este dată în competenţa executorului judecătoresc, nu mai putem vorbi de o cerere de încuviinţare a executării silite, aşa cum este aceasta reglementată la momentul de faţă, ca fiind cererea prin care executorul solicită instanţei de executare încuviinţarea. Din contră, art. 665 alin. 1 C. proc. civ., în forma propusă prin Proiect, se referă la încuviinţarea cererii de executare, prin urmare, art. 665 alin. 5 teza finală din acelaşi Proiect ar trebuie reformulat, în sensul în care să facă referire la încheierea prin care se respinge (sau nu se încuviinţează) cererea de executare, şi nu la încheierea de respingere a cererii de încuviinţare a executării, având în vedere că aceasta din urmă nu mai există potrivit Proiectului.

În al doilea rând, Proiectul nu este foarte clar cu privire la calificarea căii de atac pe care creditorul o poate formula împotriva încheierii de respingere (sau de „ne-încuviinţare”) a cererii de executare. În lipsa altor menţiuni, dată fiind folosirea termenului „contestată”, rezultă că se are în vedere folosirea căii contestaţiei la executare, atât în cazul în care executorul încuviinţează executarea silită, cât şi în cazul în care, prin încheiere, respinge cererea, în această ultimă situaţie, contestaţia putând fi formulată doar de către creditor[7]. Această interpretare impune modificarea corelativă a art. 711 alin. 3 C. proc. civ. În primul rând, textul existent trebuie reformulat pentru a nu mai face referire la sintagma „anularea încheierii prin care s-a admis cererea de încuviinţare a executării silite”, prin înlocuirea acesteia cu „anularea încheierii prin care executorul judecătoresc încuviinţează cererea de executare silită”. În al doilea rând, se impune adăugarea la acest text de lege a unei teze finale, prin care să se precizeze, în mod expres, că încheierea executorului judecătoresc prin care a fost respinsă (sau nu a fost încuviinţată) cererea de executare este supusă contestaţiei la executare (corelativ cu art. 665 alin. 5 teza finală C. proc. civ., în forma propusă prin Proiect), eventual cu menţionarea termenului şi a momentului de la care acesta începe să curgă. În lipsa unei menţiuni exprese, termenul este cel prevăzut de art. 714 alin. 2 C. proc. civ., respectiv 5 zile de la comunicare, dat fiind că prin contestaţie se atacă o încheiere a executorului judecătoresc, termen pe care îl apreciem ca fiind prea scurt în condiţiile în care contestaţia vizează încheierea de respingere a cererii de executare.

În al treilea rând, se impune completarea art. 719 alin. 1 C. proc. civ. cu dispoziţii care să prevadă, în mod expres, soluţiile pe care instanţa de executare le poate pronunţa în cazul admiterii contestaţiei formulată împotriva încheierii de încuviinţarea a executării, respectiv de respingere (sau de „ne-încuviinţare”) a cererii de executare. Cu privire la prima chestiune, problema este relativ simplă, textul de lege trebuind completat doar cu menţiunea că instanţa de executare poate dispune anularea încheierii de încuviinţare a cererii de executare silită, în cazul admiterii contestaţiei formulată împotriva acesteia. Referitor la cea de-a doua chestiune, se impune, însă, o reglementare exactă a efectului admiterii contestaţiei la executare formulată împotriva încheierii executorului judecătoresc de respingere a cererii de executare. Mai exact, se impune a fi stipulat, în mod expres, că hotărârea definitivă a instanţei prin care se admite o astfel de contestaţie are ca efect încuviinţarea executării silite, nemaifiind necesară pronunţarea unei noi încheieri a executorului în acest sens. În lipsa reglementării exprese a acestui efect al hotărârii de admitere a contestaţiei la executare formulată de creditor împotriva încheierii executorului judecătoresc de respingerea a cererii de executare, este posibilă apariţia unei practici neunitare cu privire la necesitatea pronunţării unei noi încheieri de către executorul judecătoresc, prin care să fie încuviinţată executarea silită, încheiere care ar fi la rândul său supusă contestaţiei la executare. Or, în condiţiile în care contestaţia creditorului împotriva încheierii de respingere a cererii de executare urmează a se soluţiona în procedură contencioasă, iar soluţia dată ar avea autoritate de lucru judecat cu privire la verificarea condiţiilor pentru a fi încuviinţată executarea, o nouă contestaţie a debitorului împotriva încheierii executorului judecătoresc prin care, ca urmare a admiterii contestaţiei creditorului împotriva încheierii iniţiale de respingere a cererii de executare, se încuviinţează executarea, apare ca nefiind necesară. Prin urmare, se impune a se menţiona expres de către legiuitor că, în cazul admiterii contestaţiei la executare formulată de creditor împotriva încheierii executorului judecătoresc de respingere (sau de „ne-încuviinţare”) a cererii de executare, executorul judecătoresc va trece direct la executare, fără ca debitorul să mai aibă posibilitatea de a formula o nouă contestaţie prin care să invoce neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege cu privire la încuviinţarea executării.

În concluzie, în cazul în care Proiectul de modificare a Codului de procedură civilă este menţinut şi înaintat spre adoptare, sunt necesare modificări suplimentare prin care: să fie folosite, în mod unitar, sintagmele „încheierea prin care executorul judecătoresc încuviinţează cererea de executare”, respectiv „încheierea prin care executorul judecătoresc respinge (sau nu încuviinţează) cererea de executare” şi eliminate sintagmele „încheierea prin care s-a admis cererea de încuviinţare a executării silite” şi  „încheierea prin care s-a respins cererea de încuviinţare a executării silite” ca urmare a eliminării, potrivit Proiectului de lege, a cererii de încuviinţare a executării silite adresată de executor instanţei de executare; menţionarea expresă a căii de atac deschisă împotriva încheierii prin care executorul judecătoresc respinge (sau nu încuviinţează) cererea de executare şi a termenului în care aceasta poate fi exercitată; reglementarea expresă a efectului pe care îl produce hotărârea definitivă a instanţei de executare, în cazul admiterii contestaţiei împotriva încheierii prin care executorul judecătoresc respinge (sau nu încuviinţează) cererea de executare, respectiv acela că, într-o astfel de situaţie, executorul trece direct la executare, fără a mai pronunţa o încheiere de încuviinţare a cererii de executare silită şi fără ca debitorul să mai aibă posibilitatea ca prin contestaţie să invoce neregularităţi cu privire la cerinţele prevăzute de lege pentru încuviinţarea executării silite.


[1] Ministerul Justiției, secțiunea Acte Normative (vizitat la 06.02.2014)
[2] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 994 din 13.12.2006
[3] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 256 din 17.04.2009
[4] A se vedea, în acest sens, V.M. Ciobanu, Curtea Constituţională – garant al supremaţiei Constituţiei, putere legiuitoare sau expert parlamentar, în Revista Română de Drept Privat, nr. 3/2009, p. 72-95, I. Leş, Pe marginea unei decizii de neconstituţionalitate, în Revista Română de Executare Silită, nr. 2/2009, p. 79-93, C.L. Popescu, Notă la Decizia Curţii Constituţionale nr. 438 din 31 martie 2009, în Curierul Judiciar, nr. 5/2009, p. 265-267.
[5] Această opinie a fost exprimată şi în doctrină: E. Oprina, I Gârbuleţ, Tratat teoretic şi practic de executare silită, Vol. I, Teoria generală şi procedurile execuţionale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 229.
[6] Trebuie menţionată, în acest context, propunerea de modificare a noului Cod de procedură civilă făcută de Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv reintroducerea învestirii cu formulă executorie, procedură de competenţa preşedintelui instanţei, şi trecerea competenţei privind încuviinţarea executării în sarcina executorului judecătoresc. A se vedea documentul publicat pe JURIDICE.ro (vizitat la 06.02.2014).
[7] În proiectul înaintat de către Consiliul Superior al Magistraturii, încheierea de respingerea a cererii de încuviinţare a executării silite era supusă apelului în termen de 5 zile de la comunicare, propunere criticabilă pentru că tinde să confere caracter jurisdicţional încheierii executorului judecătoresc.


Asistent universitar dr. Nicolae-Horia ȚIȚ
Facultatea de Drept, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi


Aflaţi mai mult despre , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.