Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei şi Noul Cod de procedură civilă
13 februarie 2014 | Viorel Mihai CIOBANU
Rezumat: Studiul pune în discuţie Decizia Curţii Constituţionale nr. 473 din 21 noiembrie 2013, prin care s-a declarat neconstituţional art. 659 alin. (3) din Noul Cod de procedură civilă, care impunea ca Ministerul Public să sprijine executorii judecătoreşti în cazul în care nu reuşeau să obţină de la autorităţi şi instituţii publice, de la persoane fizice şi persoane juridice informaţii şi date pentru efectuarea executării silite. Autorul critică atât sesizarea Avocatului Poporului, susţinerile Ministerului Public, cât şi motivarea Curţii Constituţionale. În acest context, autorul se pronunţă şi cu privire la unele propuneri de modificare a Noului Cod de procedură civilă în partea ce priveşte executarea silită, propuneri făcute de Consiliul Superior al Magistraturii şi Ministerul Justiţiei.
1. Se împlineşte un an de la intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă şi am constatat cu satisfacţie, dintr-un sondaj al Ministerului Justiţiei în rândul instanţelor judecătoreşti, cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că aprecierile sunt, în general, pozitive. Desigur, există şi critici care vor fi analizate, dar în cea mai mare măsură nu vizează soluţiile din Cod, ci prevederile Regulamentului de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti. Pe de altă parte, am constatat că încă la nivelul tuturor instanţelor nu s-a studiat în întregime Noul Cod pentru a-i înţelege filosofia şi mecanismul procesului civil, ci uneori s-a răsfoit doar şi aceasta, desigur, nu este suficient pentru o aplicare corectă a Codului. Sperăm însă în continuare că toţi cei implicaţi în valorificarea lui vor înţelege că numai un studiu aprofundat şi interpretarea sistematică şi cu bună-credinţă a textelor, în sensul aplicării în litera şi spiritul lor, pot duce la un proces echitabil, desfăşurat într-un termen optim şi previzibil, în care hotărârea pronunţată să fie legală şi temeinică.
2. Rândurile de faţă sunt determinate, în primul rând, de o decizie a Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 473 din 21 noiembrie 2013 (publicată în M. Of. nr. 30 din 15 ianuarie 2014), prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Avocatul Poporului şi a constatat că dispoziţiile art. 659 alin. (3) NCPC sunt neconstituţionale. Este un text care prevedea că „Dacă cei sesizaţi nu dispun de informaţiile solicitate sau, după caz, refuză să le dea, Ministerul Public va întreprinde, la cererea executorului judecătoresc, diligenţele necesare pentru aflarea informaţiilor cerute, în special pentru identificarea entităţilor publice sau private la care debitorul are deschise conturi sau depozite bancare, plasamente de valori mobiliare, este acţionar ori asociat sau, după caz, deţine titluri de stat, bonuri de tezaur şi alte titluri de valoare susceptibile de urmărire silită”. Suntem în prezenţa unui text din materia executării silite şi la care, după ştiinţa noastră, nu s-a recurs până în prezent niciodată[1].
3. Înainte de a examina însă temeinicia soluţiei Curţii Constituţionale, ni se pare necesar şi util să ne referim pe scurt la sesizarea directă făcută de Avocatul Poporului.
Instituţia Avocatului Poporului a fost introdusă în sistemul nostru de drept prin Constituţia din anul 1991, fiind în prezent reglementată de art. 58-60. Dispoziţiile constituţionale au fost dezvoltate prin Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionare instituţiei Avocatului Poporului. Potrivit art. 58 alin. (1) din Constituţie, acesta are rolul de apărare a drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice, iar prin art. 59 alin. (1) se stabileşte că Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi libertăţilor lor, în limitele stabilite de lege. În acelaşi sens, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 35/1997 prevede că „instituţia Avocatului Poporului are drept scop apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice în raporturile cu autorităţile publice”.
După revizuirea Constituţiei în anul 2003, pentru a lărgi modalităţile de îndeplinire a misiunii, art. 146 lit. a) a recunoscut şi Avocatului Poporului dreptul de a sesiza Curtea Constituţională asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, iar art. 146 lit. d) teza a doua a dispus că excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată direct în faţa Curţii Constituţionale de către Avocatul Poporului. În acelaşi scop, art. 514 NCPC (Legea nr. 134/2010) a recunoscut calitate procesuală activă şi Avocatului Poporului pentru a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. Această prevedere s-a aplicat chiar înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod, deoarece a fost preluată în vechiul Cod prin Legea micii reforme nr. 210/2010 şi înscrisă în art. 329.
Este firesc şi logic că lărgirea atribuţiilor Avocatului Poporului s-a făcut pentru facilitarea îndeplinirii atribuţiilor sale constituţionale şi legale, deci pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. În alte cuvinte, în opinia noastră, Avocatul Poporului nu poate sesiza Curtea Constituţională sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie decât în legătură cu acele legi sau ordonanţe, respectiv acele hotărâri judecătoreşti ce soluţionează diferit o problemă de drept care are legătură cu apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. Altfel, în mod evident, s-ar depăşi rolul Avocatului Poporului, care nu este acela de a veghea la constituţionalitatea oricărei legi sau ordonanţe şi la asigurarea unei practici judiciare unitare în orice materie. Altfel spus, Avocatul Poporului nu trebuie să fie o „moaşă comunală”, un pion care să acţioneze la comanda politică a autorităţilor statului, indiferent că este vorba de Preşedinţie, de Guvern sau de o altă autoritate publică, în afara cadrului constituţional şi legal.
Din Decizia Curţii Constituţionale nu rezultă dacă Avocatul Poporului s-a sesizat din oficiu în legătură cu art. 659 alin. (3) NCPC ori a fost sesizat de o persoană fizică vătămată în drepturile şi libertăţile sale sau a fost sesizat, după cum suntem informaţi, de către reprezentanţi ai Ministerului Public, situaţie în care nu credem că Avocatul Poporului avea îndreptăţirea să sesizeze Curtea Constituţională, din moment ce textul atacat este destinat să asigure accesul la justiţie al creditorului, fiind elementar că şi faza executării silite face parte din procesul civil. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis constant că dreptul la un tribunal semnifică nu numai posibilitatea juridică efectivă de a te adresa unui tribunal pentru soluţionarea unei „contestaţii” în materie civilă, ci şi dreptul de a obţine executarea silită a hotărârii pronunţate. Dreptul la instanţă ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al unui stat parte la Convenţie, care respectă preeminenţa dreptului, ar permite în final ca o hotărâre judecătorească obligatorie să rămână ineficientă, în detrimentul uneia dintre părţi, şi ar fi de neconceput ca art. 6 par. 1 să descrie în detaliu garanţiile procedurale acordate părţilor, fără a proteja executarea hotărârilor judecătoreşti[2].
Nu este deloc convingătoare şi nici corectă motivarea invocată de Avocatul Poporului pentru neconstituţionalitate: încălcarea art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei puterilor în stat, a art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi a art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, precum şi a rolului procurorului astfel cum a fost reliefat în Decizia nr. 71 din 5 martie 2002 a Curţii Constituţionale.
În legătură cu art. 1 alin. (4) din Constituţie, trebuie observat că textul vorbeşte de principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, ceea ce de zeci de ani se traduce prin aceea că nu este o separaţie rigidă între puteri, ci o colaborare şi un control reciproc[3]. Că este aşa rezultă şi din alte texte din NCPC. De exemplu, art. 626 stabileşte că statul, în întregul său, este obligat să asigure, prin agenţii săi, executarea în mod prompt şi efectiv a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii, iar în caz de refuz, cei vătămaţi au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit. În art. 657 se prevede în mod clar că Ministerul Public sprijină, în condiţiile legii, executarea hotărârilor judecătoreşti si a altor titluri executorii, iar în cazurile anume prevăzute de lege poate chiar să ceară punerea lor în executare. Prin art. 658 se stabilesc atribuţiile agenţilor forţei publice. În art. 665 alin. (7) este înscrisă formula executorie prin care Preşedintele României ordonă executorilor judecătoreşti să execute titlurile executorii, agenţilor forţei publice să sprijine îndeplinirea promptă şi efectivă a tuturor actelor de executare silită, iar procurorilor să stăruie pentru aducerea la îndeplinire a titlului executoriu, în condiţiile legii. Deci, există o colaborare între puterea legiuitoare – care adoptă legile –, puterea judecătorească – care judecă şi dispune executarea – şi puterea executivă – care asigură executarea. Or, textul atacat şi declarat neconstituţional ce prevedea? Că, dacă instituţiile publice, instituţiile de credit şi orice alte persoane fizice sau juridice nu transmit datele sau informaţiile solicitate de executorul judecătoresc, acesta se poate adresa Ministerului Public ca să facă diligenţe pentru aflarea informaţiilor cerute. De ce Ministerului Public? Pentru că, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, acesta, în activitatea judiciară, reprezintă şi interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Faţă de aceste dispoziţii constituţionale şi legale, apare ridicolă apărarea reprezentantului Avocatului Poporului, care în şedinţa Curţii Constituţionale a susţinut că „executorul judecătoresc dispune de suficiente instrumente şi garanţii pentru a putea duce la îndeplinire sarcinile ce îi revin, fără a mai fi nevoie de concursul procurorului”. Dacă se citea în întregime art. 659, înţelegeau şi Avocatul Poporului, distins profesor de procedură penală, şi reprezentantul său că executorul judecătoresc face toate demersurile, dar, dacă nu reuşeşte, legea îi permitea să sesizeze Ministerul Public pentru a asigura executarea silită, care, aşa cum am mai susţinut, reprezintă o fază a procesului civil şi deci o activitate judiciară la care se referă art. 131 alin. (1) din Constituţie.
Celelalte argumente invocate de Avocatul Poporului referitoare la dreptul internaţional – art. 11 şi art. 20 – sunt atât de ridicole, încât Curtea Constituţională nici nu le-a examinat, fiind vădit nefondate. Iar în privinţa rolului procurorului trebuia invocat textul constituţional încălcat, iar nu o jurisprudenţă a Curţii Constituţionale care nu are legătură cu textul din NCPC atacat.
Din Decizia Curţii Constituţionale rezultă că Avocatul Poporului a invocat şi încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. În concepţia autorului excepţiei, puterea legiuitoare nu ar fi respectat această cerinţă şi a adoptat un text incomplet şi neclar, inaccesibil şi imprevizibil, ceea ce ar atrage neconstituţionalitatea lui. Evident că nu suntem în prezenţa unui motiv de neconstituţionalitate, simpla lectură a textului atacat, făcută cu bună-credinţă, fiind de natură să demonstreze că este foarte previzibil şi oferă securitate juridică destinatarilor săi.
În concluzie, excepţia invocată de Avocatul Poporului nu avea ca obiectiv nicidecum protejarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice creditori, mai ales a dreptului de acces liber la justiţie, ci urmărea să înlăture teama Ministerului Public că va fi asaltat cu astfel de cereri. Dovadă că Avocatul Poporului a avut totuşi o brumă de jenă în invocarea acestei excepţii este faptul că a solicitat să se constate că prevederile art. 659 alin. (3) NCPC sunt constituţionale în măsura în care permit intervenţia procurorului în faza executării silite doar în cazurile în care acesta apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept ori a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi numai după epuizarea de către executorul judecătoresc a tuturor mijloacelor juridice prevăzute de lege, în vederea punerii în executare a titlurilor executorii. Bineînţeles că judecătorii Curţii Constituţionale nu au manifestat măcar această minimă jenă şi, în înţelepciunea lor, au admis fără rezerve excepţia de neconstituţionalitate.
4. Câteva rânduri se cuvin şi cu privire la susţinerile Ministerului Public, astfel cum rezultă din Decizia Curţii Constituţionale. În esenţă, în şedinţă, reprezentantul instituţiei arată că art. 659 alin. (3) NCPC, adică textul atacat, încalcă principiile înscrise în art. 21 alin. (3) din Constituţie privind dreptul la un proces echitabil, art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din aceeaşi lege fundamentală, referitor la rolul Ministerului Public în activitatea judiciară, respectiv la principiul imparţialităţii care trebuie să guverneze activitatea procurorilor. Se apreciază totodată că dispoziţiile legale atacate nu corespund criteriilor de previzibilitate şi claritate a legii, invocându-se o serie de documente ale Consiliului Europei şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu au legătură cu textul atacat. Evident că nici aceste argumente nu pot fi primite, ba chiar pun într-o lumină foarte proastă Ministerul Public, o instituţie atât de importantă într-un stat de drept şi o societate democratică. O să arătăm îndată de ce.
Că nu se încalcă dreptul la un proces echitabil înscris în art. 21 alin. (3) din Constituţie este evident, din moment ce textul urmărea ca un cetăţean al României, parte în procesul civil, ce a obţinut o hotărâre favorabilă să poată să o şi execute, din moment ce debitorul nu o execută de bunăvoie, iar statul este obligat să asigure executarea ei silită. Zeiţa justiţiei Themis are nu numai balanţă, care semnifică împărţirea dreptăţii, ci şi sabie, care indică faptul că tot justiţia asigură punerea hotărârii luate în executare. Altfel, hotărârea justiţiei ar rămâne o vorbă goală. În statul modern, rolul de a împărţi justiţia şi l-a asumat statul şi acest rol şi-l păstrează în continuare[4]. De mult la noi nimeni nu-şi poate face dreptate singur, nici în ce priveşte judecata şi nici în ce priveşte executarea, aşa cum a decis relativ recent instanţa supremă într-o prea cunoscută decizie penală. Hotărârea o pronunţă puterea judecătorească, adică instanţele judecătoreşti, care dispun, când este cazul, împreună cu şeful puterii executive – Preşedintele României – executarea silită, iar procurorilor, care fac şi ei parte din puterea executivă (cu specificul şi particularităţile cunoscute pentru că, de regulă, realizează legătura cu puterea judecătorească), le ordonă să stăruie pentru executarea titlurilor executorii. Nu înţelegem de ce deranjează această calificare, care a fost explicată de mari jurişti ai acestei ţări[5], dar şi de organismele europene[6]. Cum ar putea fi altfel, dacă, potrivit Constituţiei, procurorii sunt supuşi controlului ierarhic şi îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, iar rolul lor constituţional este ca în activitatea judiciară să reprezinte interesele generale ale societăţii, să apere ordinea de drept şi să protejeze drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
În acest context, fac o mărturisire a unui fapt pe care puţini îl cunosc: dacă destinul nu făcea să fiu repartizat asistent universitar la Facultatea de Drept din Bucureşti, unde apoi mai bine de 40 de ani am servit Procedura civilă, aş fi ales la repartizare un post de procuror. Am crescut în curtea unei unităţi de procuratură, am îndrăgit această profesie şi nu pot să înţeleg ce este infamant în a susţine că procurorul reprezintă o categorie specială în cadrul puterii executive. Numai tulburările de la noi din ţară provocate din anul 2005, când un fost ministru al Justiţiei a modificat Legea nr. 304/2004, optând pentru o poziţie pe care o critica vehement cu câteva luni înainte, când activa în cadrul societăţii civile, pot explica aceste reacţii, ca şi introducerea voită a confuziei cu privire la înţelesul şi independenţa justiţiei. Am scris de mai multe ori şi pe acest aspect şi nu este cazul să revin[7]. Dar, ca să închei mărturisirea, sunt convins că, dacă aş fi ajuns procuror, altfel înţelegeam menirea de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, de apărător al ordinii de drept şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Revenind la motivarea Ministerului Public, se poate afirma fără dubiu că textul atacat, adică art. 659 alin. (3) NCPC, nu numai că asigura un proces echitabil, dar şi soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, cerinţă prevăzută tot de art. 21 alin. (3) din Constituţie, dar pe care Ministerul Public o ignoră, deşi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cadrul termenului rezonabil se ia în calcul şi procedura de executare[8].
Argumentul că textul atacat încălca rolul Ministerului Public în activitatea judiciară este aberant. În art. 131 alin. (1), aşa cum am arătat deja, se prevede că în activitatea judiciară, fără nicio distincţie, deci şi penală, şi civilă, Ministerul Public reprezintă interesele societăţii, apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Să nu fie în interesul societăţii şi al ordinii de drept punerea cât mai grabnică în executare a unei hotărâri judecătoreşti? Sau nu se apără prin aceasta un drept al cetăţeanului creditor, beneficiar al unei hotărâri judecătoreşti definitive? Mai gravă este însă susţinerea că textul atacat „plasează Ministerul Public în sfera intereselor private, şi nu a intereselor generale ale societăţii, transferând, în acelaşi timp, rolul procurorului într-un domeniu de acţiune în care acesta nu are competenţe”. Deci, în pofida dispoziţiilor exprese, constituţionale şi legale, Ministerul Public apreciază că executarea unei hotărâri judecătoreşti este o problemă de interes privat, deşi statul are obligaţia să asigure executarea. Nepotrivită este şi susţinerea că „pe de o parte, rolul procurorului se manifestă plenar şi preponderent în procesul penal, iar, pe de altă parte, în procesul civil, acesta este limitat constituţional doar la nivelul activităţii judiciare”. Dar, aşa cum am arătat, activitatea judiciară înseamnă şi proces civil, iar executarea silită este o fază a procesului civil, deci art. 131 alin. (1) din Constituţie, ca şi alte dispoziţii legale din NCPC, la care ne-am referit deja, constituiau temeiul soluţiei din art. 659 alin. (3), care, în mod nejustificat, a fost atacat ca neconstituţional.
În sfârşit, argumentul că textul atacat afecta principiul imparţialităţii procurorului înscris în art. 132 alin. (1) este la fel de inconsistent. Aşa cum am mai arătat, deoarece statul are obligaţia de a asigura punerea în executare a hotărârilor – din moment ce şi-a asumat dreptul de a înfăptui justiţia – şi, potrivit art. 665 alin. (7), Preşedintele României ordonă inclusiv procurorilor să stăruie pentru aducerea la îndeplinire a titlurilor executorii, în condiţiile legii, cum să încalce în aceste condiţii procurorul imparţialitatea? Judecata a avut loc, iar procurorul nu intervine în favoarea creditorului, ci pentru a asigura o obligaţie a statului. În concepţia Ministerului Public, ar însemna ca procurorul să nu fie imparţial atunci când, în condiţiile legii, porneşte procesul civil, exercită o cale de atac în materie civilă sau cere punerea în executare a unei hotărâri civile atunci când legea îi îngăduie acest lucru (a se vedea art. 92 NCPC şi art. 63 din Legea nr. 304/2004). O astfel de concepţie evident că nu este întemeiată şi nu poate fi primită.
5. Guvernul, al cărui punct de vedere s-a cerut, potrivit legii, a apreciat în mod justificat şi bine argumentat că dispoziţiile legale atacate sunt constituţionale, subliniind, pe bună dreptate, că ele au ca scop tocmai consolidarea rolului Ministerului Public în faza executării silite, rol activ reglementat de numeroase alte dispoziţii legale. Pe de altă parte, de asemenea corect, se arată că unele critici nu sunt de neconstituţionalitate, ci reprezintă mai degrabă chestiuni de aplicare a legii, care, evident, nu sunt de competenţa Curţii Constituţionale, astfel cum însăşi Curtea a decis de atâtea ori. O lectură atentă şi răspunsul la argumentele aduse de Guvern ar fi condus în mod firesc la respingerea excepţiei.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, ca şi în multe alte cazuri, nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. Sigur, nu este o obligaţie constituţională sau legală de a comunica punctul de vedere, dar ni se pare că este o obligaţie morală să justifici o soluţie pe care ai adoptat-o. Este ştiut că preşedinţii Camerelor au un aparat propriu, consilieri, dar pot recurge şi la comisiile juridice pentru a formula un punct de vedere. Dacă autorul normei nu-şi apără munca, norma juridică adoptată, ce altceva este mai important? Activitatea Parlamentului nu poate fi considerată încheiată prin adoptarea legilor, ci ele trebuie urmărite şi în activitatea de aplicare a lor. Când art. 61 alin. (1) din Constituţie dispune că Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, nu are în vedere nici absenteismul, nici numai prezenţa fizică în sală, nici lipsa de la comisii, nici un program de legiferare de două-trei zile, nici prezenţa mai activă la televiziuni decât în dezbateri, ci un efort continuu pentru elaborarea legilor necesare la un înalt standard, dar şi urmărirea rezultatului muncii lor, inclusiv atunci când texte legale sunt atacate în faţa Curţii Constituţionale.
6. În sfârşit, este cazul să ne referim şi la motivarea Curţii Constituţionale. Doresc să subliniez de la început că soluţia a constituit o mare surpriză pentru mine, ca fost judecător al primei Curţi Constituţionale, iar faptul că soluţia de constatare a neconstituţionalităţii art. 659 alin. (3) NCPC a fost luată în unanimitate de cei 8 judecători prezenţi a reprezentat un adevărat şoc. Fără falsă modestie afirm că o atare soluţie nu s-ar fi putut pronunţa în primii ani de activitate ai Curţii Constituţionale, iar în prezent sunt totuşi unii judecători de la care speram să aibă alte standarde.
Nu rezultă din decizie cine a fost judecător raportor (ar fi bine să se arate!), dar sper că sunt simple răutăţi afirmaţiile că raportul este întocmit exclusiv de magistratul-asistent şi judecătorul îl semnează doar, după ce, eventual, l-a citit. În mod evident, apoi proiectul de decizie se redactează şi el pe baza raportului, adică, după cum se zvoneşte, nu de judecătorul care, potrivit art. 143 din Constituţie, trebuie să aibă o înaltă competenţă profesională, ci tot de către magistratul-asistent. Nu este însă nicio ruşine ca în probleme mai delicate judecătorul raportor să ceară şi părerea unor specialişti, teoreticieni şi practicieni. Cum era speţa de faţă, puteau fi consultaţi membri ai Comisiei de redactare a Noului Cod de procedură civilă, care explicau justificarea introducerii textului atacat şi concordanţa lui cu textele constituţionale şi alte texte legale. Sau, cel puţin, putea fi cercetată doctrina în materie, care evidenţia rolul Ministerului Public în faza executării silite a procesului civil şi mecanismul art. 659 alin. (3), atacat ca neconstituţional[9]. În suficienţa lor, care în unele cazuri, repet, este surprinzătoare, judecătorii Curţii Constituţionale consideră că sunt atotştiutori şi deţinătorii absoluţi ai adevărului; or, în această speţă demonstrează, alături de Avocatul Poporului şi Ministerul Public, că au lacune serioase în înţelegerea şi interpretarea Constituţiei, în cunoaşterea jurisprudenţei CEDO, în studierea aprofundată a Noului Cod de procedură civilă. Sunt realmente mâhnit să constat că pot fi pronunţate astfel de decizii. Nu am vrut să intervin de fiecare dată şi aproape deloc în legătură cu deciziile mai sensibile, apropiate de politic, dar nu am putut rezista în cazul în care au fost declarate, inutil şi fără motiv, ca neconstituţionale dispoziţii din vechiul Cod de procedură civilă[10] şi, în mod excepţional, când o decizie a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial al României a fost modificată de „judecătorul de serviciu” (profesor universitar, altfel, la o facultate prestigioasă de la Cluj-Napoca) printr-o „erată” asupra căreia nu au fost consultaţi toţi judecătorii şi care a modificat total sensul deciziei pronunţate[11]. Aşa ceva într-un stat de drept este de neconceput şi de neacceptat.
Să revenim însă la motivarea pe care a dat-o soluţiei sale Curtea Constituţională. După ce enumeră un număr semnificativ din deciziile sale şi din jurisprudenţa CEDO, care nu au nicio legătură directă cu speţa, Curtea constată că „dispoziţiile criticate sunt neclare şi lipsite de previzibilitate”.
Ele sunt neclare, în primul rând, deoarece creează falsa impresie că Ministerul Public s-ar putea afla sub controlul executorului judecătoresc în faza executării silite a unui proces, invocând art. 132 alin. (1) din Constituţie şi art. 62 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 (ca motiv de neconstituţionalitate?). Ce spune textul atacat în alineatele precedente? În alin. (1) şi (2) se prevede că la cererea executorului judecătoresc terţii –persoane fizice, persoane juridice, instituţii publice, instituţii de credit – sunt obligaţi să comunice executorului toate informaţiile necesare pentru efectuarea executării. Dacă cei sesizaţi de executor nu dispun de informaţiile solicitate sau refuză să le dea, executorul va solicita Ministerului Public să facă diligenţele necesare pentru a le afla [alin. (3)]. De ce Ministerul Public? Pentru că, astfel cum am arătat deja, art. 131 alin. (1), text la care ne-am mai referit, stabileşte rolul constituţional al Ministerului Public în activitatea judiciară. Pe de altă parte, art. 626 NCPC obligă statul să asigure „executarea în mod prompt şi efectiv” a titlurilor executorii, în caz contrar cel vătămat fiind îndreptăţit să solicite repararea integrală a prejudiciului suferit. Prin cine acţionează statul? Normal, prin organele de executare – executorii judecătoreşti, care exercită o profesie liberală, dar nu au libertatea avocaţilor, deoarece ei depind şi de stat, prin Ministerul Justiţiei, la fel ca şi notarii, fiind învestiţi să îndeplinească un serviciu de interes public, iar actele lor sunt acte de autoritate publică –, instanţa de executare şi prin Ministerul Public, care, potrivit art. 657 şi art. 665 alin. (7), are obligaţia să sprijine executarea titlurilor executorii. Textul atacat era o expresie a acestei obligaţii constituţionale şi legale pentru Ministerul Public, dar din ele numai într-un vis urât s-ar putea crea impresia că Ministerul Public s-ar afla sub controlul executorului judecătoresc sau în raporturi de subordonare faţă de acesta. De altfel, în doctrină[12] s-a subliniat că „Ministerul Public va putea fi solicitat doar după ce executorul a utilizat fără succes pârghiile puse la dispoziţie în primele două alineate”. Dacă „judecătorul raportor” ar fi deschis o carte, ar fi constatat că punctul de vedere al Curţii din finalul pct. A coincide cu ceea ce doctrina a spus cu mult înainte de soluţionarea excepţiei, şi anume că executorul trebuie să epuizeze mai întâi mijloacele legale puse la îndemâna lui, şi nu să-l transforme pe procuror în executor judecătoresc.
A doua critică se referă la faptul că dispoziţiile legale atacate sunt lipsite de previzibilitate, adică ele nu reglementează mijloacele procedurale pe care Ministerul Public le are la îndemână în vederea îndeplinirii demersului prevăzut de lege, nu prevăd actele şi măsurile procesuale pe care procurorul le poate dispune, nu stabilesc modul de contestare şi nu precizează în sarcina cărui parchet revine competenţa îndeplinirii măsurii. Curtea Constituţională îşi încalcă propria jurisprudenţă, din moment ce a decis că legiuitorul poate fi mai restrictiv, dar acelaşi legiuitor poate prefera, ţinând seama de diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale, o redactare generală a legii, fără a intra în detalii[13], iar cu un alt prilej s-a pronunţat în sensul că, datorită caracterului de generalitate al legilor, redactarea acestora nu poate avea o precizie absolută, una dintre tehnicile de reglementare constând în recurgerea la categorii generale, şi nu la liste exhaustive, în scopul evitării rigidităţii excesive şi al adaptării la noi situaţii[14]. De acord fără rezerve cu aceste soluţii constructive ale Curţii Constituţionale, dar ele trebuie avute în vedere şi în speţa pe care o analizăm. Ce aşteptau distinşii judecători constituţionali: ca textul atacat să prevadă că procurorul va emite o adresă sau un mandat de aducere, că trebuie să invoce dispoziţiile legale care-l îndreptăţesc să sprijine executarea silită, că se poate autosesiza şi declanşa urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a unei hotărâri judecătoreşti etc.? Legiuitorul a lăsat procurorul să decidă de la caz la caz cum va proceda. Care procuror? Desigur, cel căruia i se va adresa executorul judecătoresc competent să efectueze executarea, în funcţie de domiciliul sau sediul persoanei fizice sau juridice, instituţiei publice etc. Sunt aspecte care se puteau regla, aşa cum s-a propus în doctrină[15], printr-un Protocol semnat de Ministerul Justiţiei, Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti şi Ministerul Public. Dar de aici şi până la declararea neconstituţionalităţii este cale lungă. Deci, nici chiar lipsa unui „cadru legislativ integrat” nu constituie un motiv de neconstituţionalitate, ci, aşa cum corect sublinia Guvernul, o problemă de aplicare a legii.
Totuşi, în final, Curtea Constituţională nu face nici măcar circumstanţierea solicitată de către Avocatul Poporului, ci constată încălcarea dispoziţiilor cuprinse în art. 1 alin. (5), art. 131 alin. (1) şi art. 132 alin. (2) şi declară art. 659 alin. (3) NCPC neconstituţional. Decizia este definitivă şi general obligatorie, dar nu este nici măcar utilă, din moment ce Ministerul Public nu scapă de această obligaţie, fiind ţinut de dispoziţiile art. 657 şi art. 665 alin. (7). Iar modul de contestare a refuzului de a da concurs în realizarea executării silite există totuşi într-un fel, deoarece din art. 657 NCPC rezultă clar că, dacă statul nu asigură executarea silită, va fi obligat la repararea integrală a prejudiciului cauzat. Iar, între alţii, statul se poate întoarce şi asupra procurorului care nu şi-a îndeplinit obligaţiile constituţionale şi legale.
Raportul MCV din ianuarie 2014 apreciază rolul Curţii Constituţionale în apărarea unor principii cheie, dar mai ales activitatea de informare, de ţinere la curent a Comisiei de la Veneţia şi a Comisiei Europene. Nu este vorba însă, desigur, de „dosarele mărunte” în care se cercetează constituţionalitatea unei legi care se aplică zilnic, ci de aspectele importante precum revizuirea Constituţiei, independenţa sistemului judiciar etc. Sarcinile au fost trasate şi pe viitor. Desigur, este importantă şi această activitate, dar, dacă printre plângerile şi reclamaţiile făcute împotriva altor autorităţi publice la organismele europene, judecătorii Curţii Constituţionale ar găsi timp să mai citească şi legile în întregul lor, nu numai textul atacat, să încerce să le înţeleagă rolul şi să caute să răsfoiască măcar doctrina mai veche şi mai nouă atunci când sunt judecători raportori sau se pregătesc pentru deliberare, sunt convins că nivelul calitativ al deciziilor lor ar spori considerabil în folosul justiţiei, al sistemului judiciar în general şi, până la urmă, al întregii societăţi româneşti.
Cum înţeleg că deocamdată doar autorităţile publice nu au voie să „conteste” sau chiar să „comenteze” deciziile instanţelor, inclusiv ale Curţii Constituţionale, care, aşa cum recunoaşte şi Raportul MCV, nu face parte totuşi din sistemul judiciar, mi-am îngăduit să pun în discuţia specialiştilor în drept câteva chestiuni legate de activitatea Avocatului Poporului, a Ministerului Public şi a Curţii Constituţionale. Chiar dacă uneori vorbele au fost mai tăioase, îi asigur pe toţi că aceste rânduri au fost scrise cu bună-credinţă şi ca un îndemn pentru mai bine.
7. Ultima problemă pe care ne-am propus să o abordăm nu are legătură cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 473 din 21 noiembrie 2013, ci se referă la propunerile Consiliului Superior al Magistraturii vizând modificarea Noului Cod de procedură civilă. Şi ne ocupăm de ele deoarece, pe de o parte, vizează, de asemenea, faza executării silite, iar, pe de altă parte, propunerile sunt legate şi de Curtea Constituţională, în sensul că, în elementele esenţiale, contravin flagrant unei decizii a Curţii, respectiv Decizia nr. 458 din 31 martie 2009[16], iar, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile sale sunt general obligatorii. Sigur, Curtea Constituţională poate reveni motivat la o jurisprudenţă anterioară, iar uneori nu ţine seama de ea şi o încalcă sau o contrazice grosolan fără nicio motivare, dar, după ştiinţa noastră, acest lucru nu s-a întâmplat încă în legătură cu problema ce o discutăm.
Înainte să examinăm unele dintre aceste propuneri de modificare, este nevoie să precizăm că la lucrările Comisiei de elaborare a proiectului NCPC şi ale Comisiei de elaborare a proiectului legii de punere în aplicare au participat şi reprezentanţi ai Consiliului Superior al Magistraturii şi ai executorilor judecătoreşti, iar proiectele au fost supuse dezbaterii publice. Se cuvine, de asemenea, să menţionăm că aceste propuneri, disponibile pe site-ul www.juridice.ro, nu sunt însoţite de o motivare a CSM. O asemenea motivare nu am găsit nici pe site-ul CSM, în legătură cu propunerile asumate de Plen în şedinţa din 23 ianuarie 2014 şi înaintate ministrului justiţiei.
A. Prima dintre propuneri este reintroducerea procedurii învestirii cu formulă executorie, în mod distinct, în competenţa preşedintelui instanţei sau a judecătorului desemnat de acesta. Este o soluţie care a existat în vechiul Cod (art. 269) şi în forma iniţială a proiectului şi a Noului Cod (art. 630-632), dar ea a fost criticată, considerându-se că are un caracter formal, fiind inutilă şi anacronică[17]. Prin proiectul legii de punere în aplicare a NCPC s-a propus, pe baza unor sugestii venite de la practicieni şi a unor discuţii ample în comisie, să se renunţe la această procedură distinctă şi formula executorie să fie cuprinsă în finalul încheierii de încuviinţare a executării silite, modificându-se în mod corespunzător art. 630-632 şi art. 656. Soluţia a fost apreciată de practicieni, dar şi de doctrină. Astfel, s-a subliniat că „învestirea cu formulă executorie, dublată de o încuviinţare a executării de către instanţă, nu reprezenta decât un formalism exagerat şi chiar anacronic”[18]. Un alt autor aprecia că „din punctul de vedere al părţilor, actuala reglementare este superioară, deoarece presupune economie de timp şi de cheltuieli”[19]. Sau, în sfârşit, ca să încheiem seria exemplelor, prestigioşi autori apreciau că „soluţia adoptată de noul Cod de procedură civilă (…) elimină o bună parte din neajunsurile fostei reglementări” şi constituie un filtru judiciar pentru organele de executare care vor acorda un plus de prudenţă şi atenţie când se vor adresa instanţelor judecătoreşti[20].
Sigur, până la urmă, este o problemă de apreciere şi poate CSM are în vedere, în afară de aglomerarea instanţelor de executare – argument pe care îl presupun eu – şi alte motive care să justifice propunerea. Aceasta corelat, desigur, cu propunerea ca încuviinţarea executării silite să fie scoasă din competenţa instanţelor judecătoreşti, de care ne vom ocupa îndată. Dar, chiar dacă s-ar accepta propunerea reintroducerii procedurii de învestire, unele observaţii se impun:
– în primul rând, nu este potrivit locul, adică art. 433, care reglementează un efect al hotărârii judecătoreşti; or, procedura învestirii, dacă se reintroduce, vizează şi alte titluri executorii, care nu se încadrează în categoria hotărârilor judecătoreşti. Eventual, trebuiau reluate textele din forma iniţială a NCPC (art. 630-632), eliminându-se dispoziţia care prevedea că, odată cu cererea de învestire, creditorul putea solicita şi încuviinţarea executării silite, dacă ambele erau de competenţa aceleiaşi instanţe [art. 630 alin. (5)];
– dacă învestirea o face şi înlocuitorul preşedintelui instanţei [alin. (3)], ar trebui să se reflecte acest lucru şi la finalul alin. (2), adică „semnătura preşedintelui instanţei sau a judecătorului care a fost desemnat de acesta pentru învestire şi a grefierului”. Vechiul Cod (art. 269) se referea la semnătura preşedintelui, codul iniţial [art. 631 alin. (2)] se referea la semnătura preşedintelui instanţei, iar la fel procedează şi actualul art. 665 alin. (7), care plasează formula executorie în finalul încheierii de încuviinţare a executării silite. Vrem doar să atragem atenţia că, în forma actuală, prin „preşedintele instanţei” se înţelege, desigur, judecătorul care pronunţă încheierea, deoarece nu ar fi admisibil ca soluţionarea, inclusiv pronunţarea încheierii, să o facă un judecător, iar semnarea încheierii să o facă preşedintele administrativ al instanţei;
B. Vechiul Cod [art. 373 alin. (2)] prevedea că instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Forma iniţială a Codului [art. 641 alin. (1)], precum şi forma actuală a NCPC [art. 650 alin. (1)] stabilesc că „instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care prin lege se dispune altfel”. În doctrină[21] s-a subliniat că alegerea soluţiei din NCPC „este o soluţie adecvată, având în vedere că regula actor sequitur forum rei nu mai funcţionează în faza executării silite, dat fiind specificul acestei faze şi faptul că în privinţa debitorului s-a stabilit deja că acesta avea o obligaţie de îndeplinit faţă de creditor”. Alţi autori[22] apreciază că „opţiunea legiuitorului pentru o asemenea instanţă este una de înţeles: judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc va fi, de obicei, plasată cel mai aproape de locul unde executarea silită se realizează, ceea ce va facilita (sub aspectul timpului, costurilor şi posibilităţilor de a se efectua verificările necesare) soluţionarea incidentelor execuţionale ori a unor cereri ce intră în sfera de jurisdicţie a instanţei de executare”[23].
Din ordinea de zi a Plenului CSM din 23 ianuarie 2014 (pct. 8 nr. 1384/2014) rezultă că Direcţia de legislaţie a propus ca instanţă de executare judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul debitorul, dar în propunere apare „judecătoria în circumscripţia căreia se află domiciliul sau sediul creditorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel”. Niciuna dintre soluţii nu este motivată, dar, desigur, soluţia cea mai potrivită se va desprinde din dezbaterea publică, executorii judecătoreşti având un cuvânt greu de spus.
C. O altă modificare substanţială, de concepţie, se referă la modificarea parţială a art. 665 NCPC, în sensul ca încuviinţarea executării silite să se facă de către executorul judecătoresc. Comentariul necesită un scurt istoric:
– prin art. I pct. 141 al O.U.G. nr. 138/2000 s-au introdus în vechiul Cod art. 3731, care prevedea că instanţa de executare trebuie să încuviinţeze prin încheiere executarea silită;
– prin Legea nr. 459/2006 (art. I pct. 13), art. 3731 a stabilit ca cererea de executare silită să se depună la executorul judecătoresc, care va trece la executare fără a mai fi nevoie de încheierea instanţei de executare;
– Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, a declarat neconstituţional art. 3731, apreciind că este necesară încuviinţarea executării silite de către instanţa de executare. Soluţia a fost amplu şi riguros criticată[24], ca fiind de natură să întârzie punerea în executare a titlurilor executorii, dar, decizia fiind obligatorie, Guvernul, prin O.U.G. nr. 42/2009, a repus în vigoare vechiul art. 3731;
– prin Legea nr. 202/2010, art. 3731 din vechiul Cod a fost completat, preluându-se reglementarea din NCPC, adoptat în anul 2010, dar neintrat în vigoare în acel moment[25]. În această formă a codului s-a păstrat procedura încuviinţării executării silite de către instanţă, distinct de procedura învestirii executării silite;
– prin Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a NCPC s-au unificat cele două proceduri, de învestire şi de încuviinţare a executării de către instanţa de executare, art. 656 NCPC primind forma actuală. Soluţia a fost uneori apreciată, considerându-se că, deşi această procedură-tampon amplifică formalismul procesual, rolul ei profilactic este îndeajuns de caracterizat pentru a o socoti totuşi oportună[26], alteori criticată, pentru că afectează celeritatea cererilor de executare silită[27], mergându-se chiar până la ideea de a se elimina procedura încuviinţării executării silite[28].
În comisia de elaborare a proiectului legii de punere în aplicare a NCPC dezbaterile au fost foarte ample, pentru ca în final să se decidă că formalismul excesiv se poate evita prin desfiinţarea învestirii cu formulă executorie ca procedură distinctă şi că prin soluţia încuviinţării/învestirii prin aceeaşi încheiere de către instanţă se respectă şi dezideratele Curţii Constituţionale, ale cărei decizii sunt general obligatorii pentru viitor. S-a avut în vedere şi faptul că prin această soluţie s-ar evita o posibilă avalanşă de contestaţii la executare care reveneau tot în competenţa instanţei de executare.
CSM face o propunere de modificare a art. 665 prin a trece încuviinţarea executării în competenţa executorului judecătoresc[29] fără să arate sau să adauge garanţiile necesare pentru a da satisfacţie Deciziei Curţii Constituţionale nr. 458 din 31 martie 2009. Este adevărat că în Noul Cod s-au înscris şi alte dispoziţii care, aparent, ar contraveni deciziilor Curţii Constituţionale (de exemplu, depunerea apelului şi recursului sub sancţiunea nulităţii, filtrul la recurs), dar prin alte texte s-a reuşit să se satisfacă exigenţele constituţionale (de exemplu, în dispozitivul hotărârii se arată şi instanţa la care se depune apelul/recursul; recursul se poate exercita şi susţine, ca regulă, numai de avocat/consilierul juridic; în procedura filtrului s-a asigurat contradictorialitatea prin comunicarea raportului şi posibilitatea părţilor de a comunica în scris punctele lor de vedere).
Nu excludem deci de plano soluţia propusă, dar credem că trebuie reglementate nişte garanţii suplimentare care, în concepţia Curţii Constituţionale, nu există, cel puţin, după cum se arată în doctrină[30], până ce se va asigura sporirea calităţii profesionale şi experienţa corpului executorilor judecătoreşti, care, se pare, este încă foarte diferită.
P.S. 1) Observ că totuşi comentariile făcute pe www.juridice.ro nu sunt, în general, favorabile propunerilor CSM, astfel că se impune o dezbatere amplă nu numai în rândul judecătorilor, ci şi al avocaţilor, executorilor judecătoreşti etc. Pe aceeaşi linie este dezavuată şi propunerea CSM din 8 octombrie 2013 de a se elimina prevederile art. 231 NCPC referitoare la transcrierea înregistrărilor şedinţelor de judecată, o dispoziţie menită să asigure corectitudinea şi transparenţa actului de justiţie, care sunt de natură, desigur, să ofere încredere societăţii în puterea judecătorească.
2) Ocupându-mă în acest studiu de propunerile CSM, mi-am amintit din nou că un distins membru al acestui organism, fost vicepreşedinte şi preşedinte al CSM, mă acuza în urmă cu mai bine de un an (România Liberă nr. 6710, 8 octombrie 2012, p. 4) că într-un studiu al meu, publicat în RRDP nr. 3/2012, am comis „o serie de erori, cum ar fi susţinerea că pentru ca un magistrat să fie ales în Consiliu nu există o condiţie de vechime (ea există, este de 6 ani, se regăseşte în Legea organică nr. 317/2004/…”. Din păcate, nu mi s-a comunicat nici până în prezent temeiul legal al criticii şi deci izvorul erorii mele. Poate că acum, când distinsul membru în cauză nu mai este împovărat de funcţii de conducere, va găsi timpul necesar să-mi comunice, chiar şi telefonic, care este baza erorii mele. Socotesc că aşa ar fi elegant, chiar dacă s-a scurs atâta vreme.
3) În sfârşit, după ce s-a predat studiul pentru cules, am aflat că Ministerul Justiţiei a promovat un proiect de modificare a NCPC ce vizează tot executarea silită. Nu este posibil să facem aici o analiză de detaliu, dar totuşi două observaţii se impun. Înainte însă să reamintesc că Ministerul Justiţiei a promovat toate codurile noi şi, în calitate de „autor”, ar fi fost cazul ca ministrul justiţiei, oricum s-ar numi el şi oricare ar fi profesia lui – avocat, judecător, procuror –, să lupte pentru soluţiile agreate şi să nu se lase atât de uşor influenţat de parlamentari cu interese, fie ei mediatori sau notari, de ÎCCJ sau de CSM fără nişte argumente foarte serioase. Sigur, nu pretindem că NCPC ar cuprinde numai soluţii infailibile; sunt, cu siguranţă, şi texte/soluţii perfectibile, dar acest lucru trebuie analizat sub toate aspectele pentru a se evita alte neajunsuri. Ne aşteptam, cel puţin în cazul NCPC, ca destoinicii consilieri de la Direcţia Legislaţie, care câţiva ani au urmat, participând activ la lucrările Comisiei, o adevărată şcoală de procedură civilă, să reuşească să îl convingă pe ministru, oricare ar fi el, deci şi pe cel actual, de necesitatea consultării mai multor specialişti, şi nu să plece urechea la cea mai slabă şoaptă, uneori, din partea celor care fug de complexitatea şi dificultatea muncii. Se pare că nu au ştiut de acest proiect nici membrii comisiei consultative, pe care chiar ministrul şi-a ales-o. Iar acum cele două observaţii:
– Ministerul Justiţiei a achiesat la propunerea CSM ca încuviinţarea executării să se facă de executorul judecătoresc, dar nici el nu aduce argumente care să înlăture obiecţiunile Curţii Constituţionale făcute prin Decizia nr. 458 din 31 martie 2009. Contestaţia la executare exista şi la data când textul din vechiul Cod a fost declarat neconstituţional şi nu a fost declarată o garanţie suficientă. Mai mult, în mod corespunzător, se propune şi modificarea art. 731 alin. (2) NCPC, în aşa fel încât executorul judecătoresc nu numai că încuviinţează şi executarea silită, ci prin aceeaşi încheiere dispune, în condiţiile prevăzute de text, şi sechestrarea bunurilor urmăribile. De ce nu s-a gândit Ministerul Justiţiei ca toate măsurile asigurătorii să fie luate de executorul judecătoresc sau de grefier? Dacă s-a căzut de acord cu politicienii şi la nivelul CSM sau al altor autorităţi că şi procurorii înfăptuiesc justiţia, de ce să nu se dea aceeaşi soluţie şi pentru executori şi grefieri?
– Ministerul Justiţiei este mai „revoluţionar” decât CSM şi nu propune ca învestirea cu formulă executorie să constituie o procedură distinctă, ci chiar să dispară cu totul, uitând, ceea ce am spus mai devreme, că zeiţa Themis are nu numai balanţă, ci şi sabie. Actualul ministru vrea să rămână în istorie prin profilarea unei zeiţe care nu mai are imperium, ci numai iurisdictio, neglijând ceea ce spunea von Ihering în lucrarea sa Lupta pentru drept: „sabia fără cumpănă este puterea brutală (…), cumpăna fără sabie este neputinţa dreptului (…), una nu merge fără alta”. Cine va ordona şi în numele cui executarea titlurilor executorii? Formula executorie există încă de la adoptarea vechiului Cod din 1865: mai întâi se dădea în numele Regelui (art. 135), apoi în numele Prezidiului Republicii Populare Române, al Consiliului de Stat şi al Preşedintelui României (art. 269) şi în NCPC tot în numele Preşedintelui României [art. 665 alin. (7)]. În dreptul nostru procesual civil, tradiţia s-a respectat chiar şi în perioada mai grea a comunismului, când în doctrină[31] se arăta că „procedura sovietică nu cunoaşte formula executorie”. Acesta să fie modelul promovat acum de Ministerul Justiţiei? În Comisie am avut în vedere, în afară de modelul tradiţional românesc, modele din Franţa („în numele poporului francez” – art. 502 NCP fr.), Italia („în numele legii” – art. 475 din Codice di procedura civile) sau Belgia („în numele Regelui” – art. 1.386 din Code judiciaire; A. Fettweis, Manuel de procédure civile, Liège, 1987, pp. 289-290). Sigur că, până la urmă, se poate face orice cu un cod la care s-a lucrat cu pasiune câţiva ani. Dar oare aşa dorim să progresăm?
[1] În Franța un text similar există din 1991. A se vedea art. 39-41 din Legea nr. 91-650 din 9 iulie 1991asupra reformei procedurilor civile de executare silită, cu mod. și compl. ulterioare.
[2] A se vedea, de exemplu: Hotărârea din 17 iunie 2003 şi comentariul lui C.L. Popescu, în C. Jud. nr. 8/2003, p. 60; Hotărârile din 29 iunie 2004, cauzele Piven c. Ucrainei şi Zlovner c. Ucrainei, în C. Jud. nr. 7-8/2004, p. 104; Hotărârea din 6 septembrie 2005, cauza Săcăleanu c. României, în C. Jud. nr. 11/2005, p. 28; a se vedea şi C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 455.
[3] Curtea Constituţională a subliniat constant că Preşedintele României dă prin formula executorie un ordin care are semnificaţia colaborării puterilor statului la aplicarea Constituţiei şi a legilor, ceea ce nu înfrânge principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat – Decizia nr. 163 din 21 octombrie 1999, publicată în M. Of. nr. 624 din 21 decembrie 1999, Decizia nr. 471 din 17 mai 2007, publicată în M. Of. nr. 418 din 22 iunie 2007, şi Decizia nr. 740 din 13 septembrie 2007, publicată în M. Of. nr. 714 din 23 octombrie 2007.
[4] Pentru informare, să reţinem totuşi că art. 13 din Codul civil al Republicii Moldova din 6 iunie 2002 reglementează autoapărarea. Potrivit alin. (1), „nu sunt ilicite acţiunile persoanei care, în scopul autoapărării, ia, sustrage, distruge sau deteriorează un bun sau, în acelaşi timp, reţine persoana obligată care ar putea să se ascundă sau înlătură rezistenţa celui obligat să tolereze acţiunea dacă nu se poate obţine asistenţa organelor competente şi dacă, fără o intervenţie imediată, există pericolul ca realizarea dreptului să devină imposibilă sau substanţial îngreuiată”. Textul aduce în continuare diferite precizări, dar nu este cazul să le dezvoltăm aici. Ar fi preferat oare Avocatul Poporului, Ministerul Public şi Curtea Constituţională o astfel de soluţie?
[5] A se vedea, de exemplu: G. Tocilescu, Curs de procedură civilă, Tipografia Naţională, Iaşi, 1887, vol. I, p. 161; P. Vasilescu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Institutul de Arte Grafice „Al.A. Ţenk”, Iaşi, 1939, vol. I, p. 268; E. Herovanu, Principiile procedurei judiciare, Institutul de Arte Grafice „Lupta” N. Stroilă, Bucureşti, 1932, pp. 422-423; P. Negulescu, G. Alexianu, Tratat de drept public, Casa Şcoalelor, 1943, p. 12.
[6] Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, Recomandarea (2000) 19 privind rolul procurorului în cadrul justiţiei penale, care în art. 13 recunoaşte posibilitatea ca procurorii „să facă parte din executiv sau să fie subordonaţi executivului”, cu asigurarea anumitor garanţii pentru procurori. Desigur, problema se pune în aceiaşi termeni şi pentru procesul civil.
[7] V.M. Ciobanu, Câteva reflecţii cu privire la reforma justiţiei civile în România, în Dreptul nr. 2/2006; Din nou despre obstrucţionarea justiţiei, intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii şi rolul Curţii Constituţionale, disponibil pe www.juridice.ro, 5 octombrie 2012; Cu bună-credinţă premierului: trei probleme juridice care trebuie lămurite, disponibil pe www.juridice.ro, 8 aprilie 2013; V.M. Ciobanu, în Constituţia României. Comentariu pe articole (coord. I. Muraru, E.S. Tănăsescu), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 1217-1225, 1234-1236.
[8] A se vedea: C. Bîrsan, op. cit., pp. 535-536; M. Voicu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Durata procedurilor judiciare, în RDC nr. 7-8/2001, pp. 64-66.
[9] A se vedea: I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, vol. III, pp. 265-267; I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 930; D.M. Gavriş, Comentariu sub art. 659, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, vol. II, pp. 139-140; E. Oprina, I. Gârbuleţ, Tratat teoretic şi practic de executare silită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, vol. I, pp. 250-256.
[10] A se vedea V. M. Ciobanu, Curtea Constituţională – garant al supremaţiei Constituţiei, putere legiuitoare sau expert parlamentar?, în RRDP nr. 3/2009, pp. 72-95.
[11] V.M. Ciobanu, în studiul Din nou despre obstrucţionarea justiţiei…, cit. supra, disponibil pe www.juridice.ro, 5 octombrie 2012, pct. 5 lit. b).
[12] D.M. Gavriş, loc. cit., p. 140.
[13] Decizia Curţii Constituţionale nr. 337 din 16 septembrie 2004, în C. Jud. nr. 11-12/2004, p. 91, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 septembrie 2006, în C. Jud. nr. 11/2006, p. 15.
[14] Decizia Curţii Constituţionale nr. 1575 din 19 noiembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 841 din 7 decembrie 2009.
[15] E. Oprina, I. Gârbuleţ, op. cit., p. 256.
[16] Publicată în M. Of. nr. 296 din 17 aprilie 2009.
[17] I. Deleanu, Consideraţii generale şi unele observaţii cu privire la proiectului Codului de procedură civilă, în RRDP nr. 2/2009, pp. 49-50.
[18] I. Leş, op. cit., p. 939.
[19] D.M. Gavriş, loc. cit., p. 149.
[20] I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, op. cit., pp. 281-282, nota 3. Autorii apreciază noutatea ca fiind remarcabilă (p. 285).
[21] E. Oprina, I. Gârbuleţ, op. cit., p. 221.
[22] I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, op. cit., p. 232.
[23] Fără să o spună direct, se pare că uneori există şi rezerve faţă de soluţia din NCPC – D.M. Gavriş, loc. cit., p. 121.
[24] A se vedea: V.M. Ciobanu, Curtea Constituţională…, cit. supra, în RRDP nr. 3/2009, pp. 84-93; I. Leş, Pe marginea unei decizii de neconstituţionalitate, în RRES nr. 2/2009, pp. 78-83; C.L. Popescu, Notă la Decizia Curţii Constituţionale nr. 458 din 31 martie 2009, în C. Jud. nr. 5/2009, pp. 265-267.
[25] Uneori, în doctrină (a se vedea, de exemplu, G.C. Frenţiu, D.L. Băldean, Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 1009) se arată că NCPC a păstrat soluţia prevăzută de Legea nr. 202/2010. În realitate, toate soluţiile din Legea micii reforme nr. 202/2010 au fost preluate identic sau asemănător, faţă de particularităţile vechiului Cod, din NCPC adoptat în anul 2010.
[26] I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, op. cit., p. 281.
[27] I. Leş, op. cit., p. 938.
[28] E. Oprina, I. Gârbuleţ, op. cit., p. 229.
[29] Sperăm ca distinşii membri ai CSM să nu se supere dacă le semnalăm că acelaşi text [art. 665 alin. (7)] nu poate fi în acelaşi timp modificat şi abrogat (pct. 4 şi 5 din propuneri).
[30] I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, op. cit., p. 281.
[31] A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 326, nota 42.
Prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU
Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti
* Articolul va apărea în Revista Română de Drept Privat nr. 6/2013. Mulțumim autorului și editurii pentru disponibilitatea de a pune în dezbaterea comunității JURIDICE.ro problemele juridice abordate în cuprinsul articolului.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
