Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Aspecte privind infracţiunile praeterintenţionate care au avut ca urmare moartea sau vătămarea corporală a victimei prin prisma art. 36 alin. 3 din NCP
18.02.2014 | Adrian STAN

JURIDICE - In Law We Trust

Codul penal al României, intrat în vigoare de la data de 1 februarie 2014, aduce o dispoziție nouă în materia infracțiunii complexe, dispoziție care se vrea a lămuri o mai veche controversă. Elementul de noutate îl reprezintă consacrarea legislativă a unui aspect nu puțin discutat și controversat în doctrina de drept penal, acela al sancționării infracțiunilor praeterintenționate complexe, care, deși rămase în forma tentată, au produs totuși rezultatul mai grav al acțiunii secundare. Norma nou introdusă are un pronunțat caracter tehnic și poate fi pe deplin deslușită numai prin prisma unei analize amănunțite a acesteia.

Astfel, potrivit art. 36 NCP, “infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată.”

În cele ce urmează voi face o scurtă prezentare a controverselor doctrinare privitoare la aspectul consacrat în recenta legislație penală, cu referire la unele infracțiuni complexe care au avut ca urmare praeterintenționată vătămarea corporală sau moartea victimei.

1. Infracţiunea complexă

Noua reglementare legală păstrează în ceea ce privește infracțiunea complexă aproape întocmai dispozițiile vechiului Cod Penal. Astfel, potrivit art. 35 NCP, infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală”.[1]

Creaţie a legiuitorului, determinată de necesităţi de politică penală şi tehnică legislativă, infracţiunea complexă cuprinde în conţinutul ei, pe de o parte, un element, iar pe de altă parte, un element circumstanțial agravant, care, privite separat, ar constitui ele însele fapte prevăzute de legea penală.

Infracţiunea complexă formă-tip sau propriu-zisă este formată de legiuitor prin reunirea a două infracţiuni deosebite şi crearea unei a treia, distinctă de celelalte. Este vorba de clasica infracţiune de tâlhărie, preluată ad literam și de noua dispoziție, care este formată din reunirea infracţiunilor de furt şi ameninţare sau furt şi lovire şi alte violenţe.

Infracţiunea complexă ca variantă agravată cuprinde în conţinutul său, ca un element circumstanţial agravant, o acţiune care reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. Fac parte din această categorie infracţiunile de lipsire de libertate care au avut ca urmare moartea victimei, viol care a avut urmare moartea victimei ș.a.. Şi o infracţiune complexă propriu-zisă poate conţine, ca şi circumstanţă agravantă, o altă infracţiune, transformându-se într-o altă infracţiune complexă, cum ar fi tâlhăria care a avut ca urmare moartea sau vătămarea corporală gravă a victimei ori pirateria care a avut aceste urmări. S-ar putea spune despre aceste infracțiuni că suportă o dublă complexitate.

În legătură cu tentativa la infracţiunea complexă creată prin reunirea altor infracţiuni (propriu-zisă), s-au formulat în doctrină mai multe opinii[2]. Pornindu-se de la infracţiunea de tâlhărie[3], într-o părere se arată că infracţiunea complexă se consumă când s-a adus o atingere obiectului juridic principal (primum delictum). Dacă s-a produs doar violenţa sau ameninţarea, ne aflăm doar în faţa unei tentative. Un alt punct de vedere susţine că actul de executare a infracţiunii complexe nu ar putea consta doar în începutul de executare a uneia dintre infracţiunile componente, fiind necesar ca fiecare dintre aceste acţiuni să fie începută a fi executată. Dacă executarea infracţiunii complexe de tâlhărie începe prin acte de executare a furtului, făptuitorul trebuie în mod obligatoriu să continue executarea şi a unor acte de violenţă, pentru a fi în prezenţa tentativei la infracţiunea complexă[4]. Din perspectiva infracţiunii adiacente însă, poziţia se nuanţează. Ameninţarea unei persoane cu un cuţit şi somarea acesteia să predea banii ce îi are asupra sa constituie un act de executare a infracţiunii complexe, chiar dacă nu a existat niciun act de apropriere a banilor.

Cel de-al doilea tip de infracţiune complexă, creată prin absorbirea unei infracţiuni, nu este în toate cazurile susceptibilă de forma tentată. Asta deoarece, uneori, infracţiunea absorbită nu este incriminată sub această formă. Infracţiunea absorbită poate fi ameninţarea, la care tentativa nu este posibilă prin definiţie. Dacă ameninţările au fost duse până la capăt, în vederea constrângerii victimei la raport sexual, în cazul infracţiunii de viol, tentativa la infracţiunea complexă este posibilă.

2. Infracţiunea praeterintenţionată simplă

Praeterintenţia nu era definită în vechea lege penală, însă ea a fost unanim admisă de doctrina, cât şi de practica judiciară penală, fiind dedusă şi din unele dispoziţii din partea specială a legii penale. Noul legiuitor penal a înțeles s-o definească expres, consacrând normativ ceea ce practica și doctrina statuaseră de mult timp.[5]

Praeterintenţia sau intenţia depăşită, ca formă de vinovăţie, există atunci când activitatea materială intenţionată a autorului (săvârşită cu intenţie directă sau indirectă) a produs un rezultat mai grav decât acela aflat în reprezentarea subiectului, faţă de care acesta se află în culpă, în oricare din cele două modalităţi ale sale (cu uşurinţă sau neglijenţă). Infractorul prevede rezultatul acţiunii sale pe care-l doreşte sau îl acceptă, însă se produce un rezultat mai grav, pe care îl prevede, sau pe care trebuia şi putea să-l prevadă.

Au fost exprimate puncte de vedere potrivit cărora praeterintenţia poate consta şi din intenţie directă, pe care se grefează intenţia indirectă[6], ori că rezultatul ar putea fi nu doar neprevăzut, ci şi imposibil de prevăzut[7]. În acest ultim caz, se confundă culpa levis cu cazul fortuit. Culpa fără prevedere implică în mod  necesar posibilitatea ori obligaţia de prevedere a rezultatului, în lipsa cărora ne-am situa în afara tărâmului vinovăţiei, apropiindu-ne periculos de răspunderea obiectivă, străină dreptului penal. Urmarea mai gravă se impută făptuitorului pe baza culpei dovedite a acestuia, iar nu pe cea a culpei prezumate.

Exemplul tipic atunci când ne referim la praeterintenţie este dat de infracţiunea prevăzută la art. 195 NCP (vechiul art. 183CP), aceea de lovituri cauzatoare de moarte[8]. Lovirea sau vătămarea se produce cu intenţie, iar urmarea mai gravă – moartea victimei, i se atribuie autorului pe baza culpei.

Infracţiunea de la art. 195 NCP este o infracţiune praeterintenţionată, nu însă şi una complexă. Ea este o infracţiune progresivă, care poate conţine, într-adevăr, elemente ale infracţiunilor care o preced (lovire şi alte violenţe, vătămare corporală), însă aceste elemente sunt chiar mijloace de realizare ale acestei infracţiuni.

Doctrina este unanimă în a considera că infracţiunile praeterintenţionate simple, datorită prezenţei culpei în structura acestora, nu au o formă tentată.

3. Infracţiunile complexe praeterintenţionate

Legiuitorul penal român prevede, în cazul unor infracţiuni complexe, şi forme praeterintenţionate ale acestora. Infracţiunile complexe praeterintenţionate sunt acele infracţiuni complexe peste care se suprapune, ca o variantă agravată, o urmare care se datorează culpei autorului. Sunt astfel de infracţiuni: lipsirea de libertate în mod ilegal, care a avut ca urmare moartea victimei (art. 205 al. 4 NCP), violul care a avut ca urmare vătămarea integrităţii corporale, sau moartea victimei (art. 218 al. 3, lit. e şi al. 4 NCP.), agresiunea sexuală care a avut ca urmare vătămarea corporală sau moartea victimei (art. 219 al. 2 lit. b și al. 3 NCP) tâlhăria urmată de vătămarea corporală a victimei sau de moartea acesteia (art. 234, al. 3 şi art. 236 NCP) pirateria care a avut aceleaşi urmări, tortura urmată de moartea victimei, traficul de droguri urmat de moartea victimei (prev. de art. 12 din Legea nr. 143/2000 modificată).

La întrebarea dacă infracţiunea complexă praeterintenţionată este susceptibilă de a avea formă tentată, răspunsurile doctrinei au fost împărţite[9]. Într-o primă concepţie, s-a afirmat că tentativa nu ar fi posibilă, deoarece, chiar dacă este prezent caracterul complex, existenţa culpei este, prin definiţie, exclusivă de tentativă. Dacă infracţiunea de bază, intenţionată, a rămas în faza tentativei, iar rezultatul a survenit din culpă, consumarea infracţiunii principale este o expresie a pericolului social sporit al faptei, prin urmare este vorba de o infracţiune consumată, acţiunea adiacentă convertindu-se în acţiune principală[10].

Opinia a fost criticată. Deşi, strict teoretic, existenţa culpei ar trebui să excludă ab initio tentativa, nu se poate vorbi despre o infracţiune complexă consumată, din moment ce nu s-a produs urmarea infracţiunii de bază, iar convertirea acţiunii adiacente în acţiune principală ar conduce la schimbarea obiectului juridic al unor infracţiuni, fără o bază legală.

O altă accepţiune consideră că infracţiunea complexă praeterintenţionată poate fi săvârşită sub forma tentativei. Se arată că regula după care praeterintenţia nu admite tentativa este valabilă doar în cazul unităţii naturale de infracţiune. Construcţia juridică a infracţiunii complexe, formă a unităţii legale, nu se supune acestei reguli.

Alte opinii au arătat că există tentativă, dar sub forma infracţiunii de bază, considerându-se că la infracţiunile complexe, tentativa nu poate fi concepută ca una la întreaga infracţiune, deoarece rezultatul imputabil în baza culpei exclude ideea de tentativă. Ar fi vorba de o tentativă la infracţiunea de bază, care a condus la o urmare agravată din culpă, iar nu despre tentativa la însăşi infracţiunea complexă praeterintenţionată.

4. Tentativa la infracţiunea de tâlhărie urmată de moartea sau vătămarea corporală gravă a victimei

Este necesar să remarcăm de la început că nu au a fi confundate forma agravată a tâlhăriei care a cauzat moartea victimei cu infracţiunea de omor calificat, comis pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei alte infracțiuni, prevăzut la art. 189, lit. d  NCP. Observațiile doctrinei făcute asupra art. 176 lit. d ale vechiului Cod Penal rămân valabile, cu mențiunea că în ceea ce privește regimul sancționator, art. 189 NCP este legea mai aspră. O infracţiune poate fi încadrată în această dispoziție legală atunci când făptuitorul a suprimat cu intenţie viaţa unui om pentru a crea condiţiile favorabile săvârşirii (conexitate etiologică) sau ascunderii (conexitate consecvenţională) infracţiunii de tâlhărie. Răspunderea penală va fi antrenată pentru un concurs de infracţiuni: omorul calificat şi tâlhăria, însă aceasta în forma ei simplă, iar nu în forma agravată de moartea victimei, deoarece din moment ce făptuitorul a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte moartea victimei, el nu poate fi în culpă faţă de acelaşi rezultat. Dacă urmărind comiterea unei tâlhării, autorul comite o tentativă de omor, există tentativă la omorul calificat, care se reţine în concurs cu tâlhăria în formă tentată sau consumată, în funcţie de stadiul executării acesteia.

Tâlhăria care a avut urmare moartea sau vătămarea corporală a victimei sunt considerate de doctrină două forme agravate ale infracţiunii de tâlhărie şi nu două infracţiuni distincte, praeterintenţionate. Chiar dacă NCP a prevăzut un articol distinct în ceea ce privește moartea victimei[11], observația rămâne valabilă. S-a spus chiar şi că acestea ar fi infracţiuni complexe intenţionate, deoarece rezultatul mai grav nu le schimbă natura şi caracterul, ci le conferă o gravitate socială sporită, care le dă caracterul de formă agravată a unor infracţiuni complexe intenţionate[12]. Sunt comparate astfel cu infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, care are o reglementare autonomă, apreciindu-se per a contrario că acestea nu ar fi construcţii juridice distincte.

Tâlhăria este o infracţiune complexă, infracţiunea-tip a acestei categorii, din structura ei făcând parte furtul – componenta principală şi actele de ameninţare sau violenţă – componenta adiacentă (majus delictum). Ea este apreciată ca fiind în faza de tentativă sau consumată, după cum acţiunea principală – furtul –, s-a consumat sau nu. Furtul, atât ca infracţiune distinctă, cât şi ca componentă a tâlhăriei, este consumat în momentul în care a avut loc aproprierea bunului obiect material al infracţiunii (cu rezervele date de teoriile mixte, ce exced subiectului tratat).

Peste infracţiunea complexă de tâlhărie, se suprapune moartea sau vătămarea corporală gravă a victimei, survenite ca o urmare praeterintenţionată a lovirilor sau a altor violenţe exercitate în scopul însuşirii bunului.

În situaţia în care furtul, componentă principală a tâlhăriei, nu s-a consumat, întreaga activitate infracţională complexă este considerată că a rămas în faza tentativei, chiar dacă urmarea actelor de violenţă folosite pentru producerea ei este moartea victimei.

Teoria convertirii acţiunii adiacente în acţiune principală ar duce la considerarea tentativei ca o infracţiune consumată, datorită producerii rezultatului agravat prevăzut de lege. Câtă vreme rezultatul s-a produs, nu mai apare – potrivit acestei teorii – ca fiind relevant gradul de realizare a fiecăreia dintre acţiunile componente ale infracţiunii complexe. Important este, în acest sens, faptul că actele componente ale infracţiunii complexe, conjugate între ele, au dus la realizarea activităţii specifice acestei infracţiuni şi că s-a produs în întregime rezultatul prevăzut de lege al acestei infracţiuni praeterintenţionate[13]. Astfel, în cazul tâlhăriei agravate, dacă furtul a rămas în faza tentativei, nu se va putea considera că întreaga infracţiune praeterintenţionată este doar tentată, ci majus delictum, acţiunea care fusese adiacentă în infracţiunea de bază, se converteşte în acţiune principală, căci ea este cea care a produs rezultatul prevăzut de lege al acestei infracţiuni. Instanţa supremă a hotărât că, pentru infracţiunea de la art. 211 al. 3 al vechiului cod penal, pedeapsa va fi cea prevăzută de acelaşi text, fără raportare la art. 21 (reducerea limitelor de pedeapsă): „Dacă s-a produs moartea victimei, nu mai este relevantă forma în care s-a realizat activitatea infracţională, prin tâlhărie consumată sau tentativă de tâlhărie, ci întreaga activitate trebuie raportată la rezultatul final, anume moartea victimei, care, aşa cum s-a arătat, constituie temeiul agravării faptei săvârşite”[14]. Tocmai teoria mai sus prezentată a căpătat o consacrare legală expresă prin art. 36 al. 3 NCP.

S-a susţinut însă şi punctul de vedere că, în asemenea situaţii, infracţiunea complexă îşi încetează existenţa, desfăcându-se în componentele sale, fiecare dintre acestea recăpătându-şi individualitatea juridică, autonomizându-se[15]. S-ar naşte, astfel, o pluralitate de infracţiuni: tentativa la tâlhărie în concurs cu infracţiunea praeterintenţionată de omor. Însuşi autorul articolului precitat revine însă asupra acestei opinii[16], considerând o asemenea abordare ca nerealistă, pe de o parte pentru că sunt dificil de identificat segmentele intenţionate şi praeterintenţionate din acţiunea autorului, iar pe de alta pentru că ele nu ar putea fi separate, fiecare act al acţiunii unice având comprimată în el forţa producerii urmărilor praeterintenţionate. Pe lângă faptul că nu ar fi în măsură să exprime strânsa legătură dintre lovire, vătămare şi producerea morţii victimei, soluţia desfacerii complexităţii nu ar evidenţia nici legătura indisolubilă dintre lovire, vătămare şi împrejurările în care s-a produs moartea victimei.

Dacă s-ar reţine ca fiind valabilă opinia potrivit căreia infracţiunea complexă de tâlhărie trebuie considerată ca rămasă în faza de tentativă din moment ce nu s-a produs rezultatul tipic al infracţiunii principale absorbante (furtul), s-ar ajunge la aplicarea regimului sancţionator prevăzut de art. 33 NCP. Pedeapsa pentru tâlhăria urmată de moartea victimei este, potrivit noului  Cod penal, de la 7 la 18 ani închisoare, iar prin aplicarea art. 33, aceasta s-ar reduce la 3,5-9 ani de detenţie. În schimb, pedeapsa pentru infracţiunea absorbită de loviri cauzatoare de moarte este de la 6 la 12 ani. Rezultă că o persoană care ar comite acte de lovire cauzatoare de moarte, ar putea să fie sancţionată mai sever decât atunci când aceeaşi faptă ar fi integrată într-o infracţiune complexă. Acest fapt ar veni în contradicţie cu principiul potrivit căruia pericolul social al unei infracţiuni complexe – şi implicit regimul sancţionator – este întotdeauna mai grav decât al infracţiunilor care intră în componenţa sa[17].

De observat sunt majorările succesive ale limitelor de pedeapsă pentru infracţiunile în discuţie în vechea reglementare, de la 7 la 15 ani inițial, pentru tâlhăria urmată de moartea victimei, la 7-20 ani (Legea nr. 6/1973), iar mai apoi la 15-25 ani (într-adevăr, şi pedeapsa pentru infracţiunea de la art. 183 a fost majorată de la 3-10 ani, la 5-15 ani), născându-se în doctrina mai veche întrebarea dacă nu cumva legiuitorul a urmărit, implicit, admiterea reţinerii tentativei la infracţiunea complexă în ansamblul ei. Problema a fost lămurită prin așezarea limitelor de pedeapsă prin Noul Cod penal în cuantumuri care, reduse fiind la jumătate, ar arunca în derizoriu proporționalitatea pedepselor cu urmarea infracțiunii.

5. Tentativa la infracţiunea de viol urmată de moartea sau vătămarea corporală  a victimei

Dacă raportul sau actul sexual definit în infracțiunea de viol a fost doar încercat, nefiind consumat, ceea ce implică starea de tentativă a violului, problema ridicată a fost aceea de a şti dacă, în cazul în care efectuarea lovirilor ori a vătămării corporale (care intră în componenţa violului), au dus la moartea sau vătămarea corporală. Forma agravată a infracţiunii se va considera consumată sau ea se va considera ca fiind în stare de tentativă[18].

O opinie pentru desfacerea unităţii de infracţiune a fost exprimată în literatura de specialitate anterioară[19]. Autorul apreciază că aplicarea regimului concursului de infracţiuni ar corecta o evidentă necorelare legislativă, mergând pe ideea că legiuitorul a urmărit să menţină unitatea de infracţiune doar în limitele în care nu se abdică de la principiul potrivit căruia pedeapsa pentru infracţiunea complexă ar trebui să fie mai mare decât pedepsele faptelor ce o compun. Unitatea fiind una legală, impusă de politica penală, aceasta poate fi desfăcută atunci când ar duce la rezultate absurde[20].

O decizie de speţă a fostului Tribunal Suprem[21] reţine existenţa infracţiunii de tentativă de viol cu agravanta de la al. 3 al art. 197 C. pen., însă nu face aplicarea dispoziţiilor art. 21 referitiare la reducerea cu jumătate a pedepsei, inculpatul fiind sancţionat cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea de viol agravat, în formă consumată. Soluţia a fost criticată. În primul rând, reţinerea tentativei ar conduce automat la aplicarea reducerii de pedeapsă specifice formei tentate, legea neprevăzând nicio excepție în acest sens. Se pun pe acelaşi plan, din punct de vedere sancţionator, cel ce nu a consumat infracţiunea cu cel ce a consumat-o. Instanţa a creat o unitate infracţională, până la contopire, între infracţiunea perfectă şi cea imperfectă (tentată), ignorând deosebirile de structură şi substanţă dintre aceste două forme, a schimbat regimul sancţionator şi reglementarea legală a aplicării pedepselor, aspecte considerate de doctrină ca fiind netemeinice şi nelegale[22].

Principiul convertirii acţiunii adiacente în acţiune principală avut în vedere de instanţă, face ca, în cazul infracţiunii complexe de viol agravat, infracţiunea complexă să fie considerată consumată, chiar dacă raportul (actul) sexual – acţiunea principală a infracţiunii de bază, a fost doar încercat.

Într-o altă decizie de speță a fostului Tribunal Suprem[23], instanţa a hotărât că inculpatul va răspunde doar pentru infracţiunea consumată de omor calificat (art. 175 lit. h C. pen. 1968). Soluţia a fost criticată atât sub aspectul nereţinerii tentativei, cât şi sub aspectul infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului. Omorul  comis pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei alte infracţiuni (în speţă, violul) este săvârşit întotdeauna cu intenţie. Este dificil de admis ipoteza că inculpatul a omorât victima, doar datorită faptului că ameninţările sale cu violul au adus-o la disperare, ducând-o la sinucidere. Subiectul nu a acţionat în niciun fel asupra corpului victimei spre a-i determina căderea din maşină şi moartea. Sărirea victimei din maşina în viteză apare ca fiind opţiunea acesteia (coacta voluntas, tamen voluntas), provocată de presiunea morală produsă asupra celei din urmă. Rezultatul infracţiunii de viol, raportul sau actul sexual, nu a fost atins, deşi s-au exercitat ameninţări în acest sens. S-a apreciat în comentariile critice, având în vedere motivaţia de mai sus, că este vorba, în speţă, de o tentativă la violul agravat de la art. 197 al. 3 din vechiul cod penal[24]. Se afirmă că există tentativă la infracţiunea complexă ori de câte ori făptuitorul trebuia şi putea să prevadă că actele sale de violenţă ar putea provoca moartea victimei înainte ca actul sexual să aibă loc. După cum lesne se poate observa, mai ales în ceea ce privește cea din urmă infracțiune, practica instanțelor nu a fost unitară sub aspectul tratării convertirii acțiunii secundare în acțiune principală sau a desfacerii complexității.

Noua dispoziție, deși nu va fi străină de critici și de dificultăți de aplicare în practică, aduce totuși o lămurire unei probleme complexe de drept penal. Rămâne ca practica judiciară să se pronunțe asupra utilității consacrării cu titlu de normă a acestei veritabile „transformări” a tentativei în infracțiune consumată în situațiile arătate.


[1] Potrivit art. 41 al. 3 CP., “o infracţiune este complexă când în conţinutul său intră, ca element sau circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală”
[2] Constantin Butiuc, “Tentativa în cazul infracţiunii complexe”, RDP, nr. 2/1997, p. 67.
[3] Traian Dima, “Delimitarea tentativei de infracţiunea consumată de tâlhărie”, RRD, nr. 8/1972.p. 107-111.
[4] George Antoniu, “Unele reflecţii cu privire la tentativa în cazul infracţiunii complexe”, RRD, nr. 10/1983, p. 43-45.
[5] Potrivit art. 16 al. 5 NCP, “Există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului”
[6] Doru Pavel, “Caractere specifice ale formelor de unitate infracţională”, RRD, nr. 10/1980, p. 24.
[7] C. Turianu, “Discuţii despre natura juridică şi structura infracţiunii prevăzute în art. 178 al. 3 C. pen”, Dreptul, nr. 4-5/1991, p. 67.
[8] Maria Ioana Michinici, “Unele observaţii privind praeterintenţia”, RDP, nr. 1/1996, p. 81-82.
[9] Constantin Butiuc, art. cit., p. 74.
[10] Doru Pavel, Cu privire la încadrarea juridică a tentativei de viol care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, RRD, nr. 3/1982, p. 35.
[11] Este vorba de art. 236 NCP
[12] Horia Diaconescu, Delimitarea dintre tentativa şi infracţiunea consumată în cazul tâlhăriei care a avut ca urmare praeterintenţionată moartea victimei, RRD, nr. 12/1988, p. 45.
[13] Vasile Pătulea, Delimitarea dintre tentativa şi infracţiunea consumată în cazul tâlhăriei care a avut ca urmare praeterintenţionată moartea victimei, RRD, nr. 12/1988, p. 52.
[14] TS, SP, d.nr. 741/1980, RRD, nr. 12/1980, p. 63.
[15] G. Antoniu, nota II la d.p.nr. 112/1979 a TS, SP, RRD, nr. 4/1980, p. 56-60.
[16] G. Antoniu, Unele reflecţii cu privire la tentativa în cazul infracţiunii complexe, RRD, nr. 10/1983, p. 46.
[17] Vasile Pătulea, art. cit., p. 54.
[18] Mihai T. Popovici, nota I  la d.p. nr. 112/1979 a TS, SP, RRD, nr. 4/1980, p. 56-60.
[19] Radu Chiriţă, Tentativa la infracţiunile complexe praeterintenţionate, RDP, nr. 1/2000, p. 57-58.
[20] Antoniu, G., Bulai, C., Stănoiu, R., Filipaş, A., Mitrache, C., Papadopol, V., Filişanu, C., “Practica judiciară penală”, vol. I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1992., p. 24.
[21] TS, SP, d. nr. 197/1980, RRD, nr. 9/1980, p. 66.
[22] Octavian Gâdei, „Cu privire la încadrarea juridică a tentativei de viol care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei,” RRD, nr. 3/1982, p. 29-30.
[23] TS, SP, d. nr. 388/1979, RRD, nr. 10/1979, p. 66.
[24] George Antoniu, Tentativa (doctrină, jurisprudenţă, drept comparat), Editura societăţii Tempus, Bucureşti, 1995.., p. 292-293.


Adrian STAN
avocat, Baroul Timiș

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.