Sfera de aplicare a art. 10 din Legea nr. 241/2005. Incidenţa modificării acesteia prin Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

I. Prevederile legale în discuţie

La data intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale textul art. 10 alin. 1 din aceasta prevedea că: „În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.”

Ulterior, art. 10 alin. 1 s-a modificat prin Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, de la 1 februarie 2014 textul aplicabil arătând că: „În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.”

Discuția pe care dorim să o abordăm ține de sfera de aplicare a art. 10, de la intrarea în vigoare până în prezent. În analiza noastră vom avea în vedere și Decizia nr. 8/2008 a ÎCCJ dată în examinarea recursului în interesul legii cu privire la incidența art. 10.

II.Sfera de aplicare a art. 10 anterior ultimei modificări

Dacă de la 1 februarie 2014, sfera de aplicare a art. 10 este cât se poate de clară, respectiv se aplică pentru infracțiunile prevăzute de art. 8 și art. 9 din Legea nr. 241/2005, nu același lucru se poate spune despre perioada anterioară.

A. Erori de interpretare a textului legal incident

Pornind de la o interpretare gramaticală și/sau logico-sistematică a textului legal inițial care prevedea că art. 10 se aplică „în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege” şi având în vedere că acest articol face parte dintr-o lege având ca obiect prevenirea și combaterea evaziunii fiscale[1], nu vedem ce anume a generat apariţia opiniei că art. 10 are ca sferă de aplicare doar infracțiunile reținute de art. 9 din Legea nr. 241/2005. Nu era mai firesc ca legiuitorul, nu practica, să delimiteze această sferă dacă dorea, astfel cum a făcut prin modificarea textului începând cu 1 februarie 2014?

Considerăm incorect argumentul de text prin care se reține că doar la art. 9 legiuitorul ar preciza că avem de-a face cu infracțiuni de evaziune fiscală, deoarece la acesta se arată: „Constituie infracţiuni de evaziune fiscală […]”, iar la textele de incriminare reținute de art. 3-8 legiuitorul a arătat doar că faptele acolo arătate „constituie infracţiune”, fără a mai face mențiunea că sunt infracțiuni de evaziune fiscală.

Argumentul este invalidat și de noua modificare a art. 10 care arată că „În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9 […]” reținând expres că și infracţiunea de la art. 8 ar fi de evaziune fiscală[2] fără ca modificarea survenită la 1 februarie 2014 să aducă din punct de vedere terminologic o modificare în formularea art. 8.

Prin urmare, considerăm că formularea din art. 10, anterioară modificării din 1 februarie 2014, nu face referire ca sferă de aplicare a acestuia doar la art. 9 fiindcă, dacă legiuitorul ar fi dorit asta, ar fi făcut expres precizarea. Mai mult, raționamentul mai sus amintit ar fi fost corect dacă legiuitorul ar fi statutat că art. 10 se aplică „în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală” fără a mai face remarca „prevăzute de prezenta lege”. Atunci ar fi fost clar că referirea se face strict la articolul 9, ce prezintă particularitatea mențiunii că faptele sancționate de acesta sunt infracțiuni de evaziune fiscală.

Credem că interpretarea corectă este aceea că legiuitorul a dorit aplicarea art. 10 la toate infracţiunile din Legea evaziunii fiscale (motiv pentru care a și făcut precizarea „prevăzute de prezenta lege”), mențiunea specială din art. 9 cum că infracțiunile respective sunt de evaziune fiscală fiind o scăpare generată de faptul că este singurul articol ce sancționează mai multe infracțiuni într-un singur alineat al aceluiași articol. Considerăm că a fost o greșeală de tehnică legislativă.

De altfel și doctrina care s-a exprimat[3] încă de la începuturile Legii nr. 241/2005 în sensul aplicării art. 10 doar infracțiunilor prevăzute de art. 9, pe argumentul că, din punct de vedere strict conceptual, doar infracţiunile din art. 9 sunt infracțiuni de evaziune fiscală propriu-zise, celelalte fiind infracţiuni conexe faptelor de evaziune fiscală, a fost de acord că o astfel de aplicare este discutabilă pentru două motive[4]:
1. Cauza de nepedepsire se regăseşte într-un capitol distinct capitolului II care prevede toate infracţiunile, nu doar pe cele de evaziune fiscală de la art. 9.
2. Prevederile art. 10 alin. 2 arată că: „Dispoziţiile prevăzute la alin. (1) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1).” Prin urmare, trimiterea se face la întreaga sferă a infracţiunilor, nu doar la art. 9 sau la infracţiunile de evaziune fiscală.

Un argument suplimentar în favoarea faptului că sfera de aplicare a art. 10 alin. 1 priveşte toate infracţiunile din capitolul II al Legii nr. 241/2005 este reflectat de legislaţia în vigoare. Astfel, ori de câte ori a dorit, legiuitorul a limitat sfera de aplicare a unei cauze de nepedepsire prin introducerea acesteia în textul articolului care prevedea infracţiunea (de exemplu, art. 255 alin. 3 Cod penal anterior sau corespondentul său din Noul Cod penal, art. 290 alin. 3) sau prin nominalizarea articolelor la care aceasta se aplică (a se vedea, de exemplu, art. 15 din Legea nr. 143/2000). Diferit, când a dorit să nu limiteze aplicarea unei cauze de nepedepsire sau de reducere a pedepsei la anumite infracţiuni, referirea legiuitorului a fost generală, aşa cum de exemplu reţine art. 18 din Legea nr. 508/2004: „Persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin prezenta lege în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor participanţi la săvârşirea infracţiunii beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.”

B. Eroarea de interpretare a textului legal incident în decizia ÎCCJ nr. 8/2008

Unul dintre motivele pentru care, înainte de modificarea adusă de Legea de punere în aplicare a Codului de procedură penală articolului 10, se considera că sfera de aplicare a acestuia se limitează la infracţiunile reţinute de art. 9, este şi decizia nr. 8/2008 a ÎCCJ, secţiile unite[5], prin care s-a admis recursul în interesul legii şi s-a statuat că: „În cazul faptelor săvârşite sub imperiul Legii nr. 87/1994 şi al judecării lor după intrarea în vigoare a Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, pot beneficia de cauzele de impunitate sau de reducere a pedepsei reglementate de art. 10 din această lege numai cei în sarcina cărora s-a reţinut, prin aplicarea art. 13 din Codul penal, săvârşirea unei infracţiuni fiscale prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005.”

Soluţia dorea să remedieze practica neunitară raportată la aplicarea art. 10 la infracţiunile prevăzute de Legea nr. 87/1994. ÎCCJ a tras concluzia că art. 10 nu se poate aplica acestor infracţiuni, ci doar celor prevăzute de Legea nr. 241/2005, în art. 9. Dincolo de caracterul criticabil al argumentelor pentru care ÎCCJ a ales să soluţioneze RIL-ul mai sus amintit în sensul citat, considerăm că discuţia trebuia să se limiteze ulterior în practică şi doctrină strict pe neaplicarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 la infracţiunile din Legea nr. 87/1994. De altfel şi dispozitivul recursului în interesul legii se exprimă în acelaşi sens. Or, având în vedere că obligativitatea RIL-ului priveşte cele conţinute în dispozitiv, nu cele reţinute de conţinutul acestuia, extinderea neaplicabilităţii art. 10 la infracţiunile din art. 3-8 ale Legii nr. 241/2005 apare ca o interpretare excesivă şi eronată a acestei decizii.

De la această succesiune în timp a legii și a interpretării ei anterior datei de 1 februarie 2014 se naște următoarea întrebare: prin noua modificare s-a restrâns sau s-a lărgit sfera infracțiunilor la care este aplicabil art. 10 din Legea nr. 241/2005?

Întrebarea apare legitimă pentru simplul motiv că, dacă sfera a fost restrânsă, respectiv dacă după data de 1 februarie 2014 acesta se aplică doar infracțiunilor sancționate de art. 8 și 9 din Lege, nu şi celor de la art. 3-7, textul art. 10, în forma sa anterioară modificării, este lege penală mai favorabilă și în raport cu sfera sa de aplicare.

III. Concluzie. Legea penală mai favorabilă raportat la sfera de aplicare

În ceea ce ne priveşte, pentru argumentele de mai sus, considerăm că modificarea recentă a Legii evaziunii fiscale restrânge sfera de aplicabilitate a art. 10 alin. 1. Astfel, menţionarea expresă a art. 8 şi 9 în cuprinsul art. 10 alin. 1 e un argument suplimentar că sfera anterioară de aplicare a art. 10 alin. 1 conţinea toate infracţiunile din capitolul II al Legii (art. 3-9).

Aşa fiind, pentru cauzele a căror judecată nu s-a definitivat înainte de intrarea în vigoare a modificărilor art. 10, acesta, astfel cum era el în formularea anterioară, este lege penală mai favorabilă sub aspectul sferei infracţiunilor la care se aplică, precum şi cu privire la faptul că anterior art. 10 prevedea şi cauze de nepedepsire. Ulterior modificării din 1 februarie 2014, acesta devine o cauză de reducere a pedepsei, fără a mai conţine prevederile referitoare la nepedepsire.

Ca un exerciţiu final, raportat la legea penală mai favorabilă pe subiectul mai sus discutat, vă propunem să aveţi în vedere următoarea întrebare: dacă prin modificarea art. 10 din 1 februarie 2014 sfera de aplicare a acestuia s-a extins de la articolul 9 la articolul 8 şi 9 (opinie cu care nu suntem de acord), care variantă a art. 10 (cel anterior sau cel ulterior modificării din 1 februarie 2014) este lege penală mai favorabilă?

[1] Soluţia a fost susţinută şi de jurisprudenţa anterioară Deciziei nr. 8/2008 a ÎCCJ (C.A. Piteşti, secţ.pen., dec.nr. 526/2006, citată de H. Sasu, Aplicarea jurisprudenţială a art. 10 din Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală, în CDP nr. 3/2009, p. 108.)
[2] Într-un articol relativ recent pe tema infracţiunilor de evaziune fiscală „propriu-zisă”, autoarea se întreba ironic dar întemeiat de ce art. 8 din Legea evaziunii nu ar ţine tot de o evaziune fiscală la fel de „propriu-zisă” şi de ce faţă de acesta nu s-ar justifica aplicarea art. 10. A se vedea: A. Petre, Consideraţii privind unele infracţiuni de evaziune fiscală „propriu-zisă”, CDP nr. 4/2008, p. 38.
[3] M. Șt. Minea, C. F. Costaș, D. M. Ionescu, Legea evaziunii fiscale, Ed. C.H.Beck, București, 2006, p. 156-157.
[4] Ibidem.
[5] Publicată în M.Of. nr. 866 din 22 decembrie 2008.

Dan-Sebastian CHERTES
avocat SERGIU BOGDAN & ASOCIAȚII

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?