Considerații asupra controlului judiciar și cauțiunii în Noul Cod de Procedură Penală
24 februarie 2014 | Adrian STANInstituția controlului judiciar și cea a controlului judiciar pe cauțiune au fost unele dintre cele mai discutate sub vechea reglementare procesual penală, mai ales sub aspectul caracterului lor mixt. Liberarea provizorie sub cele două forme ale sale, instituţie relativ recentă în dreptul nostru procesual penal[1], nu putea fi privită separat de o altă instituţie fundamentală şi anume arestul preventiv. Aceasta pentru că ele se aflau într-o strânsă legătură care le făcea interdependente una de cealaltă. În realitate, liberarea provizorie sub control judiciar şi pe cauţiune nu erau altceva decât o atenuare a stării de detenţie preventivă, una consistentă, întrucât în opoziţie cu arestul, liberarea presupune starea neprivativă de libertate a persoanei inculpate.
În sistemul măsurilor de prevenție statuat de vechiul cod procesual penal nu se putea concepe o liberare provizorie fără o stare de arest preexistentă, pentru că doar o persoană privată de libertate putea beneficia de acest act de clemenţă pe care îl poate acorda un judecător. Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale ce reglementau instituţia juridică a liberării provizorii se reţine că o condiţie esenţială şi prealabilă formulării unei cereri de liberare provizorie, care reiese implicit din conţinutul normelor în materie, o constituia preexistenţa măsurii arestării preventive legal luată (sau, după caz, prelungită ori menţinută) faţă de învinuit sau inculpat[2]. Starea de libertate propriu-zisă diferă substanţial de starea de libertate provizorie, prin condiţiile în care acestea sunt instituite şi prin obligaţiile pe care instanţa de judecată le poate impune inculpatului pus în libertate[3].
În Noul cod de Procedură Penală, controlul judiciar este prevăzut ca fiind o măsură preventivă cu existență de sine stătătoare, însă controlul judiciar pe cauțiune are o existență de sine stătătoare parțială, sau mai degrabă o dependență limitată, fiind necesară preexistența condițiilor arestului pentru a putea fi dispusă, dar nu și a arestului însuși. Noul Cod renunță la denumirea de liberare tocmai pentru aceste motive. Persoana în privința căreia se ia măsura controlului nu mai este liberată dintr-o stare anterioară de deținere.
Noua reglementare recunoaște competenţa procurorului, a judecătorului sau, după caz, a judecătorului de drepturi și libertăţi, de a dispune luarea măsurii controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune, instituţii ce sunt reglementate ca măsuri preventive distincte. Reglementarea propusă schimbă optica asupra instituţiilor procesuale ale controlului judiciar şi respectiv cauţiunii, care în vechea reglementare erau aplicabile numai în cazul unui învinuit sau inculpat arestat preventiv în prealabil. Sub acest aspect, se urmează modelul Codului de procedură penală francez, care reglementează controlul judiciar ca alternativă la arestarea preventivă[4].
Măsura preventivă a controlului judiciar prezintă noutăți, în primul rând asupra persoanei care o poate dispune, sub acest aspect putându-se aprecia că posibilitatea luării măsurii de către procuror este o restrângere a sferei libertății persoanei, raportată la vechea reglementare, când numai un judecător putea statua asupra acesteia, în condiții de contradictorialitate specifice. Dacă ne raportăm însă la lipsa arestului preexistent, optica se schimbă și, deși nu mai există un control al instanței, netrecând prin măsura privativă de libertate, controlul judiciar este totuși în reglementarea nouă o măsură mai ușoară.
Măsura poate fi luată în fiecare etapă a procesului penal de magistratul care conduce acea etapă: procuror, judecător, judecător de drepturi și libertăți și de cameră preliminară. Trebuie făcută observația că judecătorul de drepturi și libertăți nu poate pronunța această măsură în mod direct, la sesizarea procurorului, întrucât cel din urmă poate lua el însuși această măsură în faza urmăririi penale. Judecătorul de drepturi și libertăți ar putea lua această măsură preventivă însă când înlocuiește arestul preventiv sau arestul la domiciliu.
Instituția a fost consistent modificată față de proiectul inițial, prin Legea de punere în aplicare nr. 255/2013. Astfel, controlul judiciar în forma inițială potrivit noului cod era o măsură rezervată judecătorului de drepturi și libertăți. În mod excepțional și în caz de nevoie urgentă, în faza de urmărire penală, procurorul putea lua în mod provizoriu, prin ordonanță, măsura controlului judiciar fată de inculpat pentru cel puțin 5 zile[5].
Judecătorul de drepturi și libertăți era sesizat de procuror cu cel puțin 3 zile înainte de expirarea termenului de 5 zile pentru care se ia măsura, îl cita pe inculpat a cărui prezență nu este obligatorie, însă este obligatorie prezența asistenței judiciare a inculpatului si a procurorului.
Potrivit proiectului inițial, dacă inculpatul era prezent urma a fi ascultat de judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul se va pronunța prin încheiere mai înainte de expirarea celor 5 zile asupra legalității si temeiniciei ordonanței procurorului, putând confirma măsura luată de procuror dacă aceasta a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale sau, dimpotrivă revoca dacă au fost încălcate dispoziițiile legale privitoare la condițiile de luare a acesteia. În teremen de 48 de ore de la pronunțarea încheierii motivate, dosarul cauzei se restituie procurorului. Această reglementare nu a rezistat însă modificărilor din vara anului 2013, apreciindu-se că nu se impune luarea măsurii de către judecătorul de drepturi și libertăți, extinzându-se astfel sfera competențelor procurorului în urmărirea penală.
Această măsură se poate dispune, pe lângă procuror, de către judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată în fața căreia se afla cauza spre judecată poate dispune prin încheiere ca și în celelalte situații, luarea măsurii controlului judiciar față de inculpat, la propunerea motivată a procurorului sau din oficiu. Ascultarea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat și prezența avocatului inculpatului și participarea procurorului sunt obligatorii.
Controlul judiciar poate fi luat doar față de inculpat, nu și față de suspect, prin urmare, atunci când intenționează să ia această măsură, procurorul trebuie să pronunțe prin ordonanță, punerea în mișcare a acțiunii penale.
Cât despre conținutul controlului judiciar, acesta este în mare parte similar, cu unele corecții, potrivit art. 215 alin. 1 NCPP, pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuind să respecte următoarele obligații:
a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în fața căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinței;
c) să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție sau ori de câte ori este chemat.
Ca măsură facultativă, art. 215 alin. 2 prevede că organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligații:
a) să nu depășească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviințarea prealabilă a acestuia;
b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta;
c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;
d) să nu revină la locuința familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alți participanți la comiterea infracțiunii, de martori sau experți sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar și să nu comunice, direct sau indirect, pe orice cale;
e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfășoare activitatea în exercitarea căreia a săvârșit fapta;
f) să comunice periodic informații relevante despre mijloacele sale de existența;
g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării;
h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice;
i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;
j) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte arme;
k) să nu emită cecuri.
Măsurile facultative cuprind o sferă largă de interdicții și obligații, organul care ia măsura fiind singurul care, în funcție de particularitățile cauzei, poate dispune asupra necesității impunerii acestora.
Potrivit art. 216 alin. 1, în cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar pe cauțiune față de inculpat, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 223 alin. (1) și (2) și luarea acestei măsuri este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1), iar inculpatul depune o cauțiune a cărei valoare este stabilită de către organul judiciar.
Măsura controlului judiciar pe cauțiune poate fi dispusă de procuror în cursul urmării penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară și de către instanță în cursul judecății.
Pentru ca măsura controlului judiciar pe cauțiune să poată fi luată de către procuror, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța de judecată, trebuie să fie îndeplinite condițiile arestului preventiv sau ale arestului la domiciliu.
Se observă astfel, că, spre deosebire de controlul judiciar, controlul pe cauțiune este o măsură care poate fi luată doar față de un inculpat susceptibil de a fi arestat preventiv sau care poate fi plasat în arest domiciliar, adică față de care sunt întrunite condițiile arestului, dar se apreciază că privarea de libertate nu se impune in concreto. Acest aspect apropie măsura de dispozițiile anterioare. Legiuitorul face o deosebire esențială între controlul judiciar și cel pe cauțiune, prin impunerea unor restricții la luarea celei din urmă măsuri de prevenție. Astfel, dacă față de o persoană poate fi luat controlul judiciar fără prea multe condiții preexistente, controlul pe cauțiune impune îndeplinirea condițiilor de la art. 223 C. pr. pen.
În ceea ce privesc cazurile de posibilitate a aplicării arestului preventiv, opinăm că acestea sunt mai dure decât în vechea reglementare. Chiar dacă se renunță la ambigua exprimare de indicii temeinice, fiind necesare în prezent probe, privarea preventivă de libertate se poate lua mai ușor decât în baza vechiului cod. Astfel, primele situații nu mai sunt condiționate de o pedeapsă minimă prevăzută de lege pentru fapta pentru care este cercetat inculpatul, acesta putând fi arestat pentru orice faptă, chiar sancționată cu o pedeapsă infimă. La fel, în situația enumerativă de la art. 223 al 2 teza inițială, suspiciunea de comitere a infracțiunilor enumerate nu trebuie coroborată cu condiția minimului de pedeapsă ca în vechea reglementare. În mod poate paradoxal, s-ar putea spune, că, din punct de vedere al instituțiilor controlului judiciar, posibilitatea luării mai ușor a măsurii arestului duce și la posibilitatea optării în mai multe cazuri pentru măsura controlului pe cauțiune. S-ar putea astfel afirma că, din moment ce avem condiții pentru arest, am putea avea și posibilitatea controlului judiciar ca alternativă la acesta.
Interesantă este păstrarea în continuare a opțiunii procurorului sau judecătorului de a lua această măsură, chiar dacă se depune cauțiunea, legiuitorul menținând exprimarea poate dispune. Acest aspect face ca și în situația depunerii cauțiunii să existe opțiunea neluării măsurii pentru motive de oportunitate. Cu toate acestea, pare nerealist să ne imaginăm ca, în cursul urmăririi penale, la inițiativa și dispoziția procurorului, o persoană să depună cauțiunea, iar apoi același reprezentant al parchetului să nu ia această măsură, aflându-ne într-o situație oarecum absurdă, de retractare a propriei inițiative. Eventual aceasta s-ar putea întâmpla dacă în timpul scurt între depunerea cauțiunii și pronunțarea ordonanței, inculpatul ar încălca anumite condiții care l-ar face susceptibil de a fi propus spre arestare. Opțiunea posibilă în practică ar rămâne aceea a instanței sesizată de inculpatul arestat preventiv cu luarea măsurii controlului pe cauțiune, care, chiar după depunerea sumei, va analiza oportunitatea punerii în libertate a inculpatului[6].
De cele mai multe ori, controlul judiciar va fi, pentru inculpat, o agravare a situației sale, el fiind pus sub control după ce inițial nu avea nicio restricție, iar nu o atenuare, cum era în toate cazurile în sistemul vechiului Cod. Se poate spune că instituția își atenuează drastic caracterul pronunțat de beneficiu, în favoarea caracterului de restricție. Dacă în vechea reglementare controlul judiciar îi succeda arestului, acum el, după cum se poate preconiza, de regulă îi va preceda acestuia, dacă sunt încălcate obligațiile stabilite.
Noul cod de procedură nu a mai menținut procedura admiterii în principiu a liberării provizorii sub cele două forme ale sale, în mare parte deoarece a renunțat la condițiile formale ale vechii reglementări, la limita maximă de pedeapsă și la condițiile negative prevăzute de vechiul art. 160². Potrivit vechii dispoziții, “liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.” Pentru a stabili situaţiile în care liberarea se putea acorda, se raţiona per a contrario.
Conținutul cauțiunii este aproape similar celui din vechiul cod, valoarea cauțiunii fiind tot de cel puțin 1.000 lei și aceasta se determină avându-se în vedere gravitatea acuzației aduse inculpatului, obligațiile legale pe care inclpatul le are, situația materială a inculpatului, procurorul sau instanța având o largă posibilitate de apreciere asupra acesteia. Obligațiile ce pot fi impuse persoanei liberate pe cauțiune sunt aceleași cu cele din situația controlului judiciar. Dispozițiile procedurale sunt similare. În cazul în care pe durata măsurii controlului judiciar sau a controlului pe cauțiune inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.
O eroare frecvent întâlnită în practica judiciară a instanțelor sub vechea reglementare, care pare a fi lămurită în prezent, a fost aceea prin care instanţele, analizând o cerere de liberare sub control judiciar sau pe cauţiune, făceau o analiză a cazurilor de arestare preventivă prevăzute de art. 148 C. pr. pen., iar în situaţia în care constatau că acestea subzistă, respingeau cererea, fără a face o analiză a condiţiilor prevăzute de art. 160². Se făcea deseori această confuzie între situaţia revocării arestului preventiv şi aceea a acordării liberării provizorii. În mod just ar fi trebuit procedat la analiza stării de arest, iar dacă aceasta se impunea în continuare, cererea nu trebuia respinsă de plano, ci ar fi trebuit analizate separat condiţiile liberării
Noul cod de procedură penală a lămurit în mare măsură și a structurat mai bine caracterul instituțiilor controlului judiciar. Condiționate în vechea lege de o trecere prealabilă prin arestul preventiv, în prezent ele pot fi luate și de sine stătător. Statutul lor de atenuări ale arestului subzistă totuși, mai ales prin prisma condițiilor controlului pe cauțiune, iar practica judiciară va stabili când, în condiți cvasisimilare, se impune privarea de libertate ori doar măsura restrictivă.
[1] Liberarea provizorie este o instituţie veche, ea a fost cunoscută la romani, dar și de penaliștii evului mediu. Prosper Farinaccius afirma în Praxis et theoricae criminalis din 1597 că „In levibus delictis et ubi agitur de poena non corporali sed pecuniaria carceratus relevandus est sub fidejussoribus relaxatur” (în infracţiunile uşoare şi în care nu e vorba de o pedeapsă corporală, ci pecuniară, cel închis poate să fie liberat pe chezăşie) (după I. Tanoviceanu, Ediţiunea a doua a cursului de drept şi procedură penală, vol. III, Tip. ,,Curierul judiciar”, Bucureşti, p. 757.)
[2] ÎCCJ, Decizia nr. 17 din 17 octombrie 2011, privind examinarea recursului în interesul legii.
[3] Gheorghiţă Mateuţ, Procedură penală. Partea generală, vol. II, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1994, p. 62-63.
[5] art. 212 NCPP, în forma sa inițială.
[6] Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Universul Juridic, 2008, p.600.
Adrian STAN
avocat, Baroul Timiș
