Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim marţi
Opinii
3 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Punctul pe I. Încheiere sau decizie?
27.02.2014 | Dumitru-Virgil DIACONU

A venit anul de graţie 2014, mai exact data istorică de 1 februarie, de când noi, magistraţii, trebuie să aplicăm Codul penal şi Codul de procedură penală. Sigur, sistemul va funcţiona, chiar dacă în privinţa numărului de personal funcţionarea se va face la limita cotei de avarie.

Vreau însă să atrag atenţia asupra unui fapt.

Anterior au intrat în vigoare codurile civil şi de procedură civilă, dar multiplele probleme vizate de organizarea şi funcţionarea instanţelor ca instanţe civile sau în legătură cu chestiunile de drept ivite au rămas mai mult în interiorul sistemului de drept şi mai puţin în exteriorul său.
Dar aplicarea noilor proceduri şi a noilor instituţii, a unei alte filosofii sau politici în materie penală, datorită mediatizării excesive a cauzelor penale, mai ales prin prisma calităţii persoanei vizate de o atare procedură – o persoană publică de maximă notorietate ce ţine pragul de afiş al televiziunii sau ziarelor – reclamă un impact deosebit de puternic în rândul percepţiei publice, a unei voci publice de care totuşi nu se poate face abstracţie.

De aceea, imperfecţiunile, necorelările, interpretările aduse în spaţiul public cu rezultatul, de pildă, a exonerării de răspundere penală a unor astfel de persoane supuse anchetei penale, a „scurtării” pedepsei aplicate cu consecinţa lăsării în libertate sau a punerii în libertate a unei persoane arestate, toate acestea pot induce în opinia publică ideea că justiţia este în primul rând, în folosul clasei politice, care a creat legea şi nu în favoarea cetăţeanului, care observă cu ochiul liber cum crima, corupţia şi fărădelegea nu scad, nu contenesc ci, dimpotrivă, „înfloresc”.

Cum o regulă în materie penală, fie ea naţională sau europeană, este că interpretarea dreptului se va face în favoarea acuzatului şi nu defavoarea sa –  nu departe de regula de fond că dubiul profită inculpatului –  trebuie ca astfel de interpretări, necorelări să fie cât mai puţine, astfel încât să nu „sufere” victima infracţiunii, mereu pe planul doi şi în trecut şi în prezent.

Din păcate, noi, magistraţii, la acest nou început de drum, cum nu a mai fost până acum în vremurile moderne, trebuie să facem faţă unor astfel de provocări imense de rezolvare a unor probleme de drept, numeroase, ce vor apărea în interpretarea şi aplicarea dreptului penal şi a procedurii penale.

Iată, de pildă, la prima mea şedinţă, după intrarea în vigoare a noilor coduri, când am avut de soluţionat o contestaţie împotriva unei încheieri de menţinere a arestării preventive dată în cursul judecăţii de către judecătorie, înainte de şedinţă grefierul mă întreabă: „Domnule preşedinte, ce se dă în cauză, încheiere sau decizie? Nu ştiu în ce condică să o scriu.”
Am rămas pe gânduri. Eu, de fapt, eram cu gândurile mele, pe fondul cauzei, la noi instituţii, la noi termene, la noi proceduri, la cameră de consiliu, la pronunţare în cameră de consiliu, atâtea şi atâtea. Totuşi, după câteva momente de reflecţie, îi spun grefierului: „Cred că încheiere!”.

După terminarea şedinţei, întreb colegii care au avut cauze similare. Răspund: „Noi am dat decizie”.

Atunci mi-am dat seama că textul este confuz, interpretabil, cu discuţii de o parte şi de altă parte. Mi-am pus întrebarea: dacă începutul minutei într-o cauză, în genere, „simplă” pentru judecător, repet, începutul minutei îmi creează probleme de drept – ce scriu ca titlu, încheiere sau decizie – atunci câte probleme va genera conţinutul unei hotărâri, fondul ei, legea mai favorabilă, concursul, recidiva, infracţiunea continuată şi altele şi altele.

Şi totuşi, ce dau? Încheiere sau decizie?

Pentru a-mi da mie, de această dată, un răspuns sigur, am început să analizez textele ce vizau o asemenea chestiune de drept. În primul rând, firesc, am identificat sediul materiei, şi anume art. 206 Cod procedură penală, intitulată „Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul judecăţii”.

Dar, nu găsesc răspunsul.

De pildă, textul cel mai apropiat de întrebarea mea, cel vizat de alin. 7 al art. 206, arată ce măsuri poate dispune instanţa, dar nu prin ce fel de hotărâre se pronunţă asupra contestaţiei în cursul judecăţii, încheiere sau decizie. Atunci, caut un alt text care să vizeze calea de atac a contestaţiei. Cu greu, îl regăsesc la art. 203, intitulat „Organul judiciar competent şi actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive”, mai exact, la alin. 6 al acestui articol. Astfel, în art. 203 alin. 6 se menţionează: „În cursul judecăţii, instanţa de judecată se pronunţă asupra măsurilor preventive prin încheiere motivată”.

Dar acest text al art. 203, intitulat „Organul judiciar competent şi actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive”, prin situarea sa după art. 202, intitulat „Scopul şi condiţiile generale de aplicare şi categoriile de măsuri preventive” şi înainte de art. 204, art. 205 şi art. 206, vizând căile de atac împotriva măsurilor preventive în cursul urmăririi penale (art. 205), în procedura camerei preliminare (art. 206), în cursul judecăţii (art. 207) vizează nu numai prin aşezare, dar şi prin conţinutul său efectiv, prin excelenţă, prima instanţă.

O atare poziţionare a textelor a fost, de această dată pentru ceilalţi colegi un alt argument că legiuitorul utilizând formularea „în cursul judecăţii” atunci este vizată numai prima instanţă, cu atât mai mult cu cât formularea uzitată „se pronunţă asupra măsurilor preventive” vizează prima instanţă, pentru că, dacă ar fi vizat şi calea de atac a contestaţiei formularea  ar fi trebuit să fie „se pronunţă asupra contestaţiei”.

Totuşi, există un contra-argument spun eu, tot în legătură cu poziţionarea textelor şi anume că înainte de alin. 6 există alin. 5 al aceluiaşi art. 203 în care se face vorbire nu numai de soluţionarea cererilor, propunerilor şi plângerilor împotriva măsurilor preventive în cursul urmăririi penale şi a procedurii de cameră preliminară, dar şi de contestaţii. Ca atare, dacă legiuitorul a avut în vedere, la alin. 5 şi contestaţiile vizând măsurile preventive, în cursul urmăririi penale şi în cursul camerei preliminare – primele două faze ale procesului penal – atunci şi în alin. 6, următorul în succesiunea lui, după alin. 5, este vizată şi următoarea fază, ultima a procesului penal, judecata, indiferent dacă aceasta vizează judecata în primă instanţă sau judecata la instanţa ierarhic superioară în cadrul contestaţiei.

De aceea, în opinia mea formularea „în cursul judecăţii” acoperă orice hotărâre intervenită în tot cursul judecăţii, indiferent de faza sau etapa procesuală în care se află cauza în materia măsurilor preventive, cum ar fi contestaţia la instanţa ierarhic superioară.
O atare idee se completează şi cu art. 370 Cod procedură penală, intitulat „felul hotărârilor”, în care se menţionează că decizii sunt numai hotărârile prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului în casaţie şi recursului în interesul legii, sentinţe fiind numai hotărârile prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată sau prin care aceasta se dezinvesteşte, în toate celelalte cazuri – cu excepţia unor situaţii prevăzute de lege când se arată expres că se pronunţă prin  decizie sau sentinţă – instanţele pronunţându-se în cursul judecăţii numai prin încheiere.

Aşadar, cum  la calea de atac a contestaţiei în cursul judecăţii nu se prevede că o atare contestaţie se soluţionează prin decizie, atunci din interpretarea prezentată mai înainte rezultă că o contestaţie vizând o măsură preventivă în cursul judecăţii se soluţionează prin încheiere şi nu prin decizie.

În opinia mea, lucrurile erau destul de clare.

Dar, din păcate, ele au devenit şi mai confuze, din dorinţa de a fi limpezite, prin ultima reglementare adoptată pe „ultima sută de metri”, propusă în „ajunul” intrării în vigoare a noilor coduri şi aprobată la câteva zile după intrarea în vigoare şi anume OUG nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010, privind Codul de procedură penală. Astfel, în această ordonanţă este introdus un nou articol în Codul de procedură penală, după art. 425 ind. 1 intitulat „Contestaţia”, în al cărei conţinut – a se vedea mai ales alin. 4 – sunt vizate şi contestaţiile împotriva încheierii vizând o măsură preventivă.

Mai mult, în alin. 7 teza I al art. 425 ind. 1 se arată „expresis verbis”: „Contestaţia se soluţionează prin decizie”.
Şi atunci întrebarea care părea a fi lămurită până la apariția acestei ultime ordonanţe de urgenţă revine: Contestaţia în materia măsurilor preventive se soluţionează în cursul judecăţii prin decizie sau prin încheiere?

Unii colegi spun că, după modificarea adusă, lucrurile sunt clare: se soluţionează prin decizie. De ce? Pentru că, spun ei, legea nu prevede că în cursul judecăţii contestaţia se soluţionează prin încheiere şi cum legea nu prevede altfel – aceasta este formularea expresă în alin. 1 al art. 425 ind. 1 ce indică aria de aplicare a OUG nr. 3/2014 –  atunci soluţia dată este decizie.

Şi atunci, aceeaşi întrebare: decizie sau încheiere, încheiere sau decizie?

Mi-e greu să explic faptul că este vorba de încheiere, susţinând argumentul că reglementarea contestaţiei introdusă prin art. 425 ind. 1, vizează cu totul alte situaţii sau alte instituţii decât măsurile preventive.
Mi-e greu să explic că soluţia de respingere a contestaţiei, ca tardivă sau inadmisibilă sau ca nefondată, trebuie totuşi, „împrumutată” din acest text al art. 425 ind. 1.

Este un text pretabil la alte situaţii decât cele vizate de măsurile preventive, ce parcă „încurcă” şi nu „descurcă”. Nu ştiu, ca practician al dreptului aş fi avut în vedere o „segmentare” a  acestui text al art. 425 ind. 1 şi„aşezat” acolo unde este reglementarea fiecărei instituţii. Chiar dacă „repetiţia” era supărătoare, totuşi era mult mai edificatoare.

Aşadar, încheiere sau decizie? Eu consider că este încheiere, alţi colegi ai mei că este decizie.

Iată un exemplu simptomatic, în raport cu multe altele care vor veni şi care nu va viza forma – mai puţin importantă pentru inculpat – ci fondul cauzei, şi anume dacă în baza noilor legi va fi arestat sau eliberat, dacă va fi condamnat sau achitat, totul lăsat pe seama magistratului.

Multe, multe interpretări. Multe probleme de drept. Prima: încheiere sau decizie.
Vor urma si altele.
Vor urma!

Prof. univ. dr. Dumitru Virgil DIACONU
Judecător, Curtea de Apel Piteşti


Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Au fost scrise până acum 3 de comentarii cu privire la articolul “Punctul pe I. Încheiere sau decizie?”

  1. Mi-a plăcut mult sinceritatea dumneavoastră. Am sesizat multe scăpări cu care se confruntă judecătorul. Problema majoră pe care o identific este lipsa unui corp profesionist ȋn jurul Parlamentului, care să analizeze aceste aspecte. Personal sunt ȋmpotriva la tot ce este ordonanţă de urgenţă şi minster care să promoveze proiecte de lege. De fapt eu aş desfiinţa şi ordonanţele de urgenţă şi ministerele, foţând Primul Ministru să administreze nu să legifereze. Codurile sunt prea importante pentru a nu fi supuse dezbaterilor publice, dezbaterilor parlamentare, apoi aprobărilor.

  2. Florin RADU spune:

    Iata o alta problema delicata: art. 72 al. 1 teza II si art. 75 al. 3 NCPP.

  3. ANONIM spune:

    Dumneavoastra vorbiti de lucruri care necesita interpretare, dar sa va prezint 2 cazuri in care interpretarea e de prisos, adica nu se poate face – art. 368 alin. 4 – Contestaţia nu suspendă executarea şi se judecă în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi cu citarea persoanei vătămate şi a părţilor. Contestaţia se judecă în termen de 5 zile de la primirea dosarului, fără participarea procurorului şi a părţilor. Ori nu e programul meu legislativ bun, ori nu cunosc eu toate principiile de interpretare, ori e doar o mica necorelare. Si inca un caz – art. 72 – În cursul procedurii de cameră preliminară nu se poate face cerere de strămutare, art. 75 alin. 2 – Prevederile art. 71-74 (temeiul stramutarii, cererea de stramutate si efecte, procedura de solutionare a cererii de stramutare)se aplică în mod corespunzător şi în procedura de cameră preliminară.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.