Chestiuni ireconciliabile în NCPP

1. La 1 februarie, a intrat in vigoare noul Cod de procedura penala al Romaniei, adoptat prin Legea nr. 135/2010. Acest act normativ fundamental intr-o tara din Europa ar trebui sa constituie, alaturi de celelalte coduri: civil, de procedura civila si penal – baza pe care se va consolida statul de drept si democratia autentica.

Tocmai de aceea, asteptarile care au existat si exista de la aceste acte normative sunt extrem de mari, mai ales ca la elaborarea acestora s-a lucrat ani de zile, de catre mari specialisti ai dreptului din tara noastra, teoreticieni si practicieni.

Cat de eficient si bine realizat este Codul de procedura penala, vom afla progresiv, in timp, pe masura ce institutiile sale juridice isi vor gasi aplicarea efectiva, in jurisprudenta.

Vor urma cu siguranta, modificari, completari, RIL-uri si exceptii de neconstitutionalitate admise – toate contribund la o mai buna asezare a acestui act normativ.

Fiind o lege atat de complexa si de vasta, era de asteptat si este scuzabil ca aceasta sa aiba si anumite elemente de neconcordanta, mici scapari ale legiuitorului, inerente unui proces legislativ atat de laborios.

Lecturand, insa, acest nou cod, regasim cateva situatii care depasesc cu mult ceea ce am denumit mai sus “mici scapari ale legiuitorului”, sau “elemente de neconcordanta”. Ne propunem sa le analizam mai jos.

2. Potrivit art. 368 al. 4 teza I (articol cu denumire marginala “Suspendarea judecatii in caz de extradare activa”), la judecarea contestatiei – impotriva incheierii prin care se dispune suspendarea judecatii pana la data la care statul solicitat va comunica hotararea sa asupra cererii de extradare – participa procurorul, persoana vatamata si partile. Desigur, suntem in fata unei dispozitii judicioase, menita a da valoare principiilor publicitatii si contradictorialitatii dezbaterilor in procesul penal (art. 351-352 C. pr. pen.).

Numai ca, teza a II-a a art. 368 al. 4 arata, textual: “Contestatia se judeca in termen de 5 zile de la primirea dosarului, fara (s.n. – F.R.) participarea procurorului si a partilor”.

Contradictia celor doua fraze ale aceluiasi alineat este evidenta si impardonabila.

Pusi in fata acestora, practicienii dreptului penal se vad in situatia de a gasi o solutie, extrinseca acestui alineat 4 al art. 368.

Ea va veni, cel mai probabil, din art. 352, mai sus-amintit, potrivit caruia regula in materia judecarii cauzelor penale este aceea din sedinta publica, cu paticiparea partilor, doar prin exceptii expres prevazute de lege admitandu-se ca o cauza ori cerere sa fie solutionata in sedinta secreta, fara participarea procurorului, persoanei vatamate si partilor.

3. O a doua astfel de situatie o regasim in (ne)coroborarea art. 72 al. 1 teza a II-a si a art. 75 al. 3 C. pr. pen. Potrivit primului text, in cursul procedurii de camera preliminara nu se poate face cerere de stramutare. Suntem in prezenta unui text precis sub aspectul redactarii, dar cu unele elemente de neconstitutionalitate.

Insa nu despre acest aspect ne propunem sa discutam in prezentul demers, ci despre compatibilizarea lui cu art. 75 al. 3, in care se vorbeste despre cazul in care se dispune stramutarea in cursul procedurii de camera preliminara.

Contradictia este si aici flagranta si de neiertat. Cele doua texte interzic, pe de o parte, a se face o cerere de stramutare in timpul camerei preliminare, respectiv arata, pe de alta parte, cum se va proceda in cazul admiterii unei astfel de cereri.

Pana cand, poate, legiuitorul va modifica unul din cele doua articole (cel mai probabil, abrogand art. 72 al. 1 teza a II-a), din nou practicienii dreptului sunt chemati sa ofere o rezolvare practica si rapida chestiunii.

In ce ne priveste, tinand cont si de art. 21 din Constitutia Romaniei (privind accesul liber la justitie), consideram ca o cerere de stramutare este perfect admisibila (nu neaparat si temeinica) si in faza procesuala a camerei preliminare.

S-ar putea, firav, argumenta ca art. 75 al. 3 nu contrzice art. 72 al. 1 teza a II-a, deoarece s-ar referi la cereri de stramutare formulate anterior deschiderii procedurii de camera preliminara (deci, in timpul urmaririi penale), insa cu privire la aceasta procedura.

Interpretarea de mai sus este, insa, total ilogica, in conditiile in care limiteaza nejustificat dreptul de a formula o cerere de stramutare.

4. In sfarsit, ne retine atentia si art. 16 C. pr. pen., privitor la cazurile in care actiunea penala nu (mai) poate fi exercitata.

Din trecerea in revista a cazurilor prevazute acolo, observam lesne ca lipseste varianta constand in “lipsa unui element consitutiv al infractiunii”.

Poate ca ni s-ar putea raspunde in sensul ca, in noul Cod penal, infractiunea a primit o sensibil alta definire decat cea oferita de vechiul Cod penal si deci, legiuitorul in mod intentionat a omis inserarea acestui caz in cuprinsul art. 16.

Nu credem, insa, ca aceasta este o justificare demna de a fi luata in seama.

Practica judiciara va oferi enorm de multe situatii in care – dincolo de orice schimbare a definitiei infractiunii sau a altor institutii juridice penale – infractiunii cercetate ii va lipsi un element constitutiv.

4.1. De lege lata, organele judiciare vor fi nevoite sa invoce, in sprijinul solutiei de nepedepsire, una din literele art. 16 al. 1.

In primul rand, apreciem ca sunt excluse de plano cazurile prevazute la art. 16 lit. a, b, d, f, g, h, i, j. Raman in discutie literele c si e ale art. 16 al. 1.

Litera c se refera la faptul ca “nu exista probe ca o persoana a savarsit infractiunea”. Acest caz are in vedere situatia in care infractiunea nu este dovedita in materialitatea ei, ceea ce face dificila aplicarea in cazul in care se constata ca lipseste un element constitutiv al infractiunii, deoarece aceasta din urma situatie presupune ca fapta este dovedita materialmente, insa, totusi, lipseste un element cerut de textul de incriminare.

Spre exemplu, in cazul infractiunii de amenintare (art. 206 C. pen.), un element constitutiv este acela privind resimtirea unei stari de temere de catre persoana vatamata. Atunci cand, din probele administrate, rezulta ca amenintarea a fost savarsita, insa persoana vatamata nu a resimtit starea de temere, exprimarea corecta si legitima ar fi aceea ca lipseste un element constitutiv al infractiunii, nicidecum ca nu exista probe cu privire la savarsirea acesteia.

4.2. Litera e a art. 16 al. 1 are in vedere lipsa unei conditii prevazute de lege, necesara pentru punerea in miscare a actiunii penale.

La o prima si superficiala vedere, textul ar fi unul salvator pentru situatia analizata. Insa, se poate observa ca aceasta “alta conditie” se regaseste, topografic vorbind, in aceeasi fraza cu referirea la lipsa “plangerii prealabile, a autorizarii sau sesizarii organului competent”. Aceasta inseamna ca nu orice “alta conditie” intruneste cerintele legale pentru a se incadra in litera e a art. 16 al. 1, ci doar acele conditii asemanatoare cu autorizarea si sesizarea organelor competente. Avem in vedere, de exemplu, cazuri precum incuviintarea de catre camerele parlamentului, respectiv, de catre presedintele Romaniei, a cererii de incepere a urmarii penale a parlamentarilor ori ministrilor.

4.3. Mai precizam lapidar, faptul ca, in ce ne priveste, nu poate fi aplicat nici art. 16 al. 1 lit. b (fapta nu este prevazuta de legea penala ori nu a fost savarsita cu forma de vinovatie prevazuta de lege), deoarece, in cazul luat ca exemplu mai sus, fapta este prevazuta de legea penala (textul de incriminare fiind art. 206 C. pen.) si a fost savarsita cu forma de vinovatie ceruta de lege (intentia), insa, cum spuneam prin ipoteza, lipseste temerea insuflata persoanei vatamate.

4.4. Ca sa oferim, totusi, o rezolvare chestiunii in discutie, apreciem ca, in cazul in care faptic se constata lipsa unui element constitutiv al infractiunii, cel mai apropiat temei de neexercitare a actiunii penale este cel prevazut de art. 16 al. 1 lit. c

5. In concluzie, dincolo de acceptarea unor erori inerente legiferarii unui act normativ de importanta Codului de procedura penala, ne exprimam dezamagirea ca acesta contine nu doar inadvertente marunte – facil rezolvabile, ci erori grave, constand in contradictii iremediabile, cuprinse in chiar acelasi alineat.

Florin RADU
Avocat, Consilier Baroul Hunedoara

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?