CEDO, CJUE, CCR, ÎCCJ DCD RIL, curţi de apel, tribunale, judecătorii
 
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)
CărţiProfesionişti
JURIDICE
Print Friendly, PDF & Email

Opinia disidentă a judecătorului Bonello în cauza Sejdić şi Finci c. Bosniei şi Herzegovinei

10 martie 2014 | Teodor PAPUC

DATA PROTECTION
Gratuit pentru membri

MAREA CAMERĂ

CAUZA SEJDIĆ ŞI FINCI c. BOSNIEI ŞI HERZEGOVINEI

(Cererile nr. 27996/06 şi 34836/06)

OPINIA DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI BONELLO

În principiu şi în mod obiectiv, nu pot împărtăşi argumentarea majorităţii cu privire la semnificaţia nediscriminării în garantarea exercitării drepturilor electorale. Am votat, cu mari rezerve, pentru admisibilitatea celor două cereri. Dar am votat de asemenea, cu mai puţine ezitări, împotriva constatării unei încălcări a Convenţiei. Aceste două cauze par a fi dintre cele mai simple cu care s-a confruntat Curtea până în prezent. Ele pot fi însă, deopotrivă, dintre cele mai subtile. Nu este nimic mai evident decât a găsi condamnabile nişte prevederi care, într-un sistem constituţional, împiedică rromii şi evreii să candideze la alegeri. Până aici, o încălcare vădită, pentru care nu merită pierderea de timp.

Cu toate acestea, în spatele invitaţiei de a înainta în tot mai intriganta chestiune, se strecoară nişte chestiuni care m-au tulburat profund şi în privinţa cărora, mărturisesc, nu am auzit răspunsuri satisfăcătoare din partea Curţii. Desigur, există răspunsuri convingătoare cu care Curtea ar fi putut să dea un brânci istoriei, la o parte din calea sa. Consider că prezenta hotărâre face exact asta: separă Bosnia şi Herzegovina de realităţile trecutului lor recent.

După evenimentele cumplit de violente din 1992, în care a asistat la abominabile băi de sânge, masacre etnice şi vendete fără frontiere, comunitatea internaţională a intervenit: mai întâi, prin încercarea de a obţine un armistiţiu între bosniaci, sârbi şi croaţi, iar apoi, un aranjament mai durabil – Acordurile de Pace de la Dayton din 1995. Acestea au fost finalizate prin negocieri prelungite şi stăruitoare care urmăreau crearea unor organisme instituţionale bazate aproape în totalitate pe sisteme de checks and balances între cele trei etnii beligerante. Era, până la urmă, un echilibru deosebit de precar care a fost atins  cu multe eforturi, rezultând într-o fragilă simetrie tripartită născută din neîncredere şi alimentată de suspiciuni.

Numai acţiunea acelei construcţii de filigran a curmat infernul numit Bosnia şi Herzegovina. Poate că nu e o arhitectură perfectă, dar a fost singura ce a convins rivalii să înlocuiască dinamita cu dialogul. S-a bazat pe o repartiţie a puterilor, lucrată până la cele mai mici detalii, stabilind cum trebuiau să-şi exercite cele trei etnii puterea partajată în diferitele organe reprezentative ale statului. Acordul de la Dayton a dozat cu migala unui chimist proporţiile etnice exacte pentru reţeta păcii.

Acum, această Curte a hotărât să perturbe întreaga situaţie. Strasbourg-ul le-a spus atât foştilor beligeranţi, cât şi binefăcătorilor ce au plănuit pacea, că au înţeles greşit lucrurile. Că ar face bine s-o ia de la zero. Formula de la Dayton era una stupidă, prin urmare quasi-formula Strasbourg-ului îi ia locul. Înapoi la masa de scris.

Întrebările pe care mi le pun sunt strâns legate de admisibilitate, dar şi de fondul celor două cauze: este de competenţa Curţii să se comporte ca un oaspete neinvitat la exerciţiile şi tratatele multilaterale de menţinere a păcii deja semnate, ratificate şi executate? Aş fi primul care ar vrea ca această Curte să nu fie prea îngustă pentru idealurile sale. Aş fi ultimul care ar vrea ca această Curte să fie prea butucănoasă pentru cizmele ei.

Urmează o a doua întrebare: Curtea are puteri aproape nelimitate când vine vorba de acordarea reparaţiilor pentru încălcările stabilite ale drepturilor omului recunoscute de Convenţie – şi, cu siguranţă că acest lucru se întâmplă aşa cum trebuie. Dar oare includ aceste puteri aproape nelimitate şi posibilitatea denunţării unui tratat internaţional, cu atât mai mult cu cât acel tratat a fost proiectat de către state şi organismele internaţionale, câteva dintre ele nefiind nici semnatare ale Convenţiei, nici pârâte în această cauză din faţa Curţii? Mai bine zis, are Curtea competenţa, cu titlu de acordare a asistenţei, de a submina acţiunea suverană a Uniunii Europene şi a Statelor Unite ale Americii, ce au moşit împreună Acordurile de Pace de la Dayton, acorduri pentru care Constituţia Bosniei şi Herzegovinei – contestată în faţa Curţii – este o simplă anexă? Nu ofer răspunsuri simple la întrebările de mai sus, dar le cred suficient de motivante ca această Curte să le abordeze în prealabil şi cu o anumită profunzime. Nu a făcut-o.

Din nou, poate că cineva nu ar fi de acord cu aproape banalul Preambul al Convenţiei, potrivit căruia libertăţile fundamentale „sunt temelia păcii în lume”. Cu siguranţă că există asemenea păreri. Dar în cazul situaţiilor foarte perverse în care aplicarea drepturilor omului ar putea fi mai degrabă un declanşator de război decât un curier al păcii? Sunt oare drepturile celor doi reclamanţi de a candida la alegeri atât de constrângătoare şi absolute încât să anuleze pacea, securitatea şi ordinea publică stabilită pentru întreaga populaţie – deci implicit pentru ei? E oare Curtea conştientă de responsabilitatea redeschiderii procesului de la Dayton, pentru aducerea în conformitate cu hotărârea sa? Şi presupunând că se va resemna în faţa enormităţilor unui eşec, ar trebui ca noul revărsat al zorilor din Strasbourg să nu mai aibă loc?

Întreaga structură a Convenţiei se bazează pe suveranitatea primară a drepturilor omului, dar, salvând drepturile centrale (de care cel al candidării la alegeri cu siguranţă că nu aparţine), întotdeauna sub rezerva exercitării acestora în conformitate cu drepturile altora şi cu binele social primordial. Nu-mi imaginez Convenţia lăsând reclamanţii să candideze la alegeri, de-o fi să vină iadul sau potopul.

Aş fi primul care ar clama cât de nepreţuite sunt valorile egalităţii şi nediscriminării – însă, la urma urmei, pacea şi reconcilierea naţională sunt cel puţin la fel de importante. Curtea le-a canonizat pe primele şi le-a devalorizat pe cele din urmă. Cu tot respectul pentru Curte, hotărârea mi se arată a fi un exerciţiu de făurire a unui miraj fascinant care trece cu vederea râurile de sânge ce au irigat Constituţia de la Dayton. Ea preferă să-şi îmbrăţişeze propriul spirit de negare igienizat, decât să-şi deschidă uşa la lumea mânjită de afară. Probabil că acest fapt explică de ce, în expunerea faptelor, hotărârea nu a dorit să facă referinţă, chiar dacă succint, la tragediile ce au precedat momentul Dayton şi care s-au sfârşit exclusiv datorită Dayton-ului. În mod deliberat sau poate altfel, Curtea a exclus din panorama sa nu scoarţa, ci miezul istoriei Balcanilor. Curtea s-a simţit obligată să arunce în dizgraţie Constituţia de la Dayton, dar nu a considerat de cuviinţă să pună ceva la fel de împăciuitor în locul ei.

De asemenea, pun la îndoială constatarea Curţii potrivit căreia situaţia din Bosnia şi Herzegovina s-a schimbat acum şi că delicatul echilibru tripartit anterior nu mai există. Acest lucru ar putea fi perfect adevărat, şi sper că aşa este. Cu toate acestea, în opinia mea, o instituţie jurisdicţională situată atât de departe de focarul disensiunii poate îndeplini cu greu funcţia celui mai bun judecător al acesteia. În cazul evenimentelor revoluţionare traumatice, nu ţine de Curte să stabilească, printr-un exerciţiu de clarviziune, când se sfârşeşte perioada de tranziţie sau când încetează starea de urgenţă naţională şi situaţia se temperează, devenind ca de obicei. Mă îndoiesc de faptul că această Curte este mai bine poziţionată decât autorităţile naţionale pentru a evalua momentul în care fracturile făcute anterior se vindecă, ziua în care resentimentele istorice se potolesc şi data când se armonizează discordiile generative. Mi se pare că cererile de acest gen, neîndoielnic bazate pe iluzii amăgitoare, denotă puţină reflecţie, sau chiar lipsa acesteia, asupra resurselor inepuizabile de răutate. Rău face Curtea – zăvorându-şi cugetul – în cazul istoriilor în care ura validează cultura.

Curtea a ordonat statului pârât să arunce Acordurile de Pace de la Dayton într-un blender şi să înceapă căutările pentru altceva. Personal, mă îndoiesc de faptul că vreunui stat i-ar trebui impusă obligaţia legală sau etică de a-şi sabota singur sistemul ce i-a salvat existenţa democratică. Există situaţii din acestea care fac din abţinerea de la controlul jurisdicţional o calitate, iar nu un punct slab.

Curtea a acceptat în repetate rânduri faptul că exercitarea drepturilor de bază ale omului de către majoritate – cel puţin nu şi dreptul de a candida la alegeri – constituie obiect al restricţiilor intrinseci şi al reducerii extrinseci. Ea poate fi limitată din considerente obiective şi rezonabile. Exerciţiul drepturilor fundamentale poate suferi limitări din motive de securitate şi ordine publică şi pentru a fi în conformitate cu interesul general al comunităţii. El poate fi diminuat ca urmare a realităţilor istorice excepţionale, precum terorismul şi crima organizată sau din cauza situaţiilor de urgenţă naţionale.

Strasbourg-ul a aprobat destul de lejer, de-a lungul anilor, restricţionarea drepturilor electorale (de a vota sau de a candida la alegeri), bazându-se pe cel mai larg spectru de justificări cu putinţă: de la necunoaşterea limbii[1], la aflarea în detenţie[2] sau condamnarea anterioară pentru săvârşirea unei infracţiuni grave[3]; de la neîndeplinirea condiţiei „reşedinţei continue de patru ani”[4], la condiţii legate de naţionalitate şi cetăţenie[5]; de la calitatea de membru al Parlamentului într-un alt stat[6], la problema dublei cetăţenii[7]; de la cerinţele privind vârsta[8], la situaţia unei persoane având sub 40 de ani, candidată la alegerile pentru senat[9]; de la existenţa unui pericol pentru stabilitatea ordinii democratice[10], la depunerea jurământului într-o anumită limbă[11]; de la calitatea de funcţionar public[12], la aceea de funcţionar al administraţiei publice locale[13]; şi de la cerinţa ca eventualii candidaţi să obţină un anumit număr de semnături ale alegătorilor pentru a putea candida la alegeri[14], la condiţia  depunerii jurământului de credinţă  în faţa monarhului[15].

Toate aceste circumstanţe au fost considerate suficient de convingătoare la Strasbourg pentru a justifica retragerea dreptului de a vota sau de a candida la alegeri. Însă nu şi pericolul cert şi actual al destabilizării unui echilibru naţional. Curtea nu a constatat că riscul unui război civil, evitarea unui masacru sau salvgardarea coeziunii teritoriale au o însemnătate socială suficientă pentru a justifica unele limitări ale drepturilor celor doi reclamanţi.

Nu rezonez cu acest lucru. Nu pot susţine o Curte care seamănă idealuri şi culege masacre.


[1] Clerfayt şi alţii c. Belgiei, nr. 27120/95, decizia Comisiei din 8 septembrie 1997, Decizii şi Rapoarte (DR) 90, p. 35.
[2] Holland c. Irlandei, nr. 24827/94, decizia Comisiei din 14 aprilie 1998, DR 93-A, p. 15.
[3] H. c. Olandei, nr. 9914/82, decizia Comisiei din 4 iulie 1983, DR 33, p. 242.
[4] Polacco şi Garofalo c. Italiei, nr. 23450/94, decizia Comisiei din 15 septembrie 1997, DR 90-A, p. 5.
[5] Luksch c. Italiei, nr. 27614/95, decizia Comisiei din 21 mai 1997, DR 89-B, p. 76.
[6] M. c. Regatului Unit, nr. 19316/83, decizia Comisiei din 7 martie 1984, DR 37, p. 129.
[7] Ganchev c. Bulgariei, nr. 28858/95, decizia Comisiei din 21 noiembrie 1966, DR 87-A, p. 130.
[8] W., X., Y. şi Z. c. Belgiei, nr. 6745/74 şi 6746/74, decizia Comisiei din 30 mai 1975, Anurul 18, p. 236.
[9] Ibid.
[10] Ždanoka c. Letoniei [MC], no. 58278/00, CEDO 2006‑IV.
[11] Fryske Nasjonale Partij şi alţii c. Olandei, nr. 11100/84, decizia Comisiei din 12 decembrie 1985, DR 45, p. 240.
[12] Gitonas şi alţii c. Greciei, 1 iulie 1997, § 40, Rapoarte ale Hotărârilor şi Deciziilor 1997‑IV.
[13] Ahmed şi alţii c. Regatului Unit, 2 septembrie 1998, § 75, Rapoarte 1998‑VI.
[14] Asensio Serqueda c. Spaniei, nr. 23151/94, decizia Comisiei din 9 mai 1994, DR 77-B, p. 122.
[15] McGuinness c. Regatului Unit (dec.), nr. 39511/98, CEDO 1999‑V.


Traducere de Teodor PAPUC


Aflaţi mai mult despre , , ,

Lasă un răspuns

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.