Secţiuni » Arii de practică » Protective » Drept civil
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Scurte considerații privind corelația răspunderii comitentului cu răspunderea altor persoane în cazul în care prepusul este un minor
31.03.2014 | Adrian HODIȘ

Secţiuni: Drept civil, RNSJ
JURIDICE - In Law We Trust

Vom avea în vedere dispozițiile art. 1.374 alin. (2) Cod civil, care dispun după cum urmează: ”Nicio altă persoană, în afara comitentului, nu răspunde pentru fapta prejudiciabilă săvârșită de minorul care avea calitatea de prepus. Cu toate acestea, în cazul în care comitentul este părintele minorului care a săvârșit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta asupra temeiului răspunderii”.

Textul citat se referă la acele situații în care un minor săvârșește o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu unui terț, în timp ce acesta (minorul) are calitatea de prepus. În astfel de cazuri, dispozițiile art. 1.374 alin. (2) stabilesc că nu părinții minorului sunt cei care vor răspunde, ci comitentul. În doctrina de dată recentă s-a argumentat că această soluție se justifică prin două aspecte:
(a) rațiunile din spatele răspunderii comitentului pretind ca acesta să-și asume în totalitate și în exclusivitate răspunderea pentru tot ceea ce prepusul săvârșește în îndeplinirea sarcinilor primite;
(b) în cazul particular al prepusului minor care figurează ca angajat într-un contract individual de muncă încheiat cu angajatorul-comitent, primul este asimilat majorului în ceea ce privește executarea acestui contract, ceea ce duce la lipsirea de orice temei a angajării răspunderii părinților sau a altei persoane însărcinată cu supravegherea minorului[1].

De regulă, raportul de prepușenie derivă dintr-un contract individual de muncă. Capacitatea juridică de a fi angajat se dobândește de către persoanele fizice la împlinirea vârstei de 16 ani[2]. Prin excepție, această capacitate poate fi recunoscută și minorului care a împlinit vârsta de 15 ani, cu acordul părinţilor sau al reprezentanţilor legali, pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică, aptitudinile şi cunoştinţele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate sănătatea, dezvoltarea şi pregătirea profesională[3]. S-a reținut de către un alt autor că, în realitate, într-o astfel de ipoteză, minorul s-ar afla în continuare sub supravegherea părinților sau a altor persoane care au această obligație dar, în același timp, și sub autoritatea și controlul comitentului întru exercitarea funcției încredințate de acesta[4].

A găsi fundamentul normei legale citate anterior înseamnă a găsi un răspuns la întrebarea: cine va fi responsabil în cazul în care un prepus minor săvârșește un delict civil cauzator de prejudiciu în cadrul raportului de prepușenie și în legătură cu atribuțiile și scopul funcțiilor derivând din acesta? Comitentul sau cel având obligația de supraveghere a minorului? În adevăr, soluția adoptată de actualul cod fusese propusă încă dinainte de intrarea în vigoare a acestuia: câtă vreme sunt întrunite condițiile tragerii la răspundere a comitentului, acesta va fi cel obligat la repararea prejudiciului încercat de victimă, răspunderea părinților fiind exclusă. Cu titlu de excepție, dacă părintele este în același timp și comitent, se recunoaște – și se recunoștea și sub imperiul vechiului cod[5] – un drept de opțiune al victimei pentru unul dintre cele două temeiuri de răspundere. Practic, însă, persoana chemată să răspundă desigur că este aceeași din punct de vedere fizic, calitatea în care va fi trasă la răspundere fiind cea care va diferi – părinte sau comitent, după cum victima optează pentru răspunderea părinților sau a comitentului. Din perspectivă probatorie, condițiile răspunderii părinților sunt mai ușor de dovedit decât cele ale răspunderii comitentului: în cazul primei răspunderi, tot ce trebuie probat este relația de rudenie și minoritatea autorului faptei ilicite, pe când în cazul răspunderii secunde, trebuie evidențiate raportul de prepușenie și legătura dintre delict și atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate de către comitent prepusului. Acesta ar putea constitui, așadar, un motiv serios pentru ca victima să opteze pentru angajarea răspunderii civile a persoanei responsabile în calitatea sa de părinte, mai curând decât în cea de comitent.

Dacă, prin ipoteză, doar unul din cei doi părinți este, în același timp, și comitent, apreciem că victima, având în vedere dispozițiile art. 1.374 alin. (2) teza I, se va putea îndrepta doar împotriva părintelui-comitent, întrucât răspunderea acestuia înlătură răspunderea celuilalt părinte potrivit textului legal amintit. Așadar, în această situație, dreptul de opțiune al victimei vizează doar alegerea temeiului răspunderii părintelui-comitent (art. 1.372 sau art. 1.373 Cod civil), iar nu și împotriva cărui părinte se va îndrepta. În alte cuvinte, chiar dacă, în cele din urmă, victima optează pentru angajarea răspunderii pe temeiul art. 1.372 Cod civil (avându-se în vedere calitatea de părinte – titular al obligației de supraveghere), aceasta tot împotriva părintelui-comitent va trebui să se îndrepte, iar nu împotriva celuilalt părinte care nu are și această calitate de comitent, întrucât simpla existență a unui raport de prepușenie între minorul-prepus și părintele-comitent înlătură, potrivit legii, răspunderea altei persoane, fie ea chiar celălalt părinte al aceluiași minor. Nu putem să nu remarcăm originalitatea soluției impuse de art. 1.374 alin. (2) pentru această stare a lucrurilor, cu atât mai mult cu cât același cod prevede, la art. 503 alin. (1), că părinții exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească. Adâncind discuția pe plan teoretic, s-ar putea invoca argumente în favoarea unei relative inechități din perspectiva victimei, care s-ar vedea pusă în situația de a suporta eventuala insolvabilitate a părintelui-comitent, dat fiind că, atâta timp cât părinții sunt căsătoriți și au ales aplicarea regimului comunității legale[6], acesta (părintele-comitent) ar urma să răspundă doar cu bunurile proprii, ipoteza aici discutată nefiind printre cele enumerate la art. 351 Cod civil care atrag răspunderea soților cu bunurile comune[7].

În mod surprinzător, față de ipoteza supusă analizei, dacă părinții minorului sunt căsătoriți și au optat pentru regimul separației de bunuri[8], părintele-comitent va răspunde în solidar cu celălalt părinte pentru acoperirea cheltuielilor legate de creșterea și educarea copiilor lor. În măsura în care acceptăm că repararea prejudiciului încercat de victimă reprezintă o cheltuială ce derivă din creșterea și educarea minorului acestora, atunci trebuie numaidecât să admitem și răspunderea solidară a părinților.

Cu toate acestea, potrivit noilor dispoziții civile prin care se recunoaște o mai mare libertate particularilor, soții pot opta, în conformitate cu dispozițiile art. 366 și urm. Cod civil, pentru o comunitate convențională. Prin convenția matrimonială derogatorie de la prevederile supletive din cod, aceștia pot prevedea, de pildă, includerea în comunitate, în tot ori în parte, a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, după cum exemplifică legiuitorul prin art. 367 lit. a). Ca atare, dacă se încheie între soți o astfel de convenție matrimonială, apreciem că părintele-comitent va răspunde și cu bunurile comune[9].

Referitor la opțiunile de ordin terminologic ale legiuitorului, este, într-adevăr, surprinzător faptul că în conținutul art. 1.374 alin. (2) teza a II-a s-a folosit doar sintagma ”părintele minorului”, în condițiile în care textul a fost fără îndoială conceput pentru a fi aplicat nu doar părinților, ci, pentru identitate de rațiune, oricărei persoane responsabile cu supravegherea minorului. Față de teza I a art. 1.374 alin. (2), se cuvine precizat că părinții sunt scutiți de a face dovada calității de prepus a minorului, a săvârșirii faptei ilicite în cadrul raportului de prepușenie și în legătură cu atribuțiile primite de la comitent. Mai mult, aceștia sunt scutiți și de a proba că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care și-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exercițiul autorității părintești, așa cum prevede, pentru alte ipoteze, art. 1.372 alin. (3) teza a II-a. Rezultă că victima este cea care va trebui să facă dovada îndeplinirii condițiilor de drept comun ale răspunderii civile, precum și a condițiilor specifice răspunderii comitentului.


[1] G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 267.
[2] Art. 13 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată.
[3] Art. 13 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată.
[4] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 491; L. R. Boilă în Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Art. 1-2664, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 1441.
[5] A se vedea, de pildă, M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972, p. 310 (autorul afirmă că este de presupus ca victima să opteze pentru angajarea răspunderii comitentului ca fiind răspunderea mai „riguroasă”); E. Lipcanu, Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, Ed. Lumina Lex, București, 1999, p. 141 și urm..
[6] Regimul comunității legale este reglementat de art. 339 și urm. Cod civil.
[7] Dacă părinții minorului sunt divorțați și partajul bunurilor comune a fost realizat, cu atât mai mult părintele-comitent va răspunde doar cu bunurile sale proprii.
[8] Regimul separației de bunuri este reglementat de art. 360 și urm. Cod civil.
[9] În funcție de modalitatea de formulare a clauzei respective din convenție, victima va putea urmări bunurile proprii ale părintelui-comitent și doar în măsura în care nu-și va fi reparat integral prejudiciul să le urmărească și pe cele comune, tot astfel cum va putea cere repararea prejudiciului suferit prin valorificarea tuturor bunurilor, fără a distinge după caracterul lor comun sau propriu.


Adrian HODIȘ
avocat colaborator al Budușan & Asociații S.C.P.A.

Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti