« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
 1 comentariu

Caracterul neconstituțional al unor prevederi din Legea de punere în aplicare a NCPP
09.04.2014 | Valentina PREDA, Valentina PREDA, Veronica DOBOZI

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

În concepţia noii legii procesual penale, apelul devine în cvasitotalitatea cazurilor singura cale de atac efectivă şi devolutivă împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de judecătorii şi tribunale. O altă deosebire de concepţie faţă de reglementarea anterioară este aceea că, odată epuizată calea de atac a apelului, decizia pronunţată de instanţa de apel este definitivă şi, mai ales, executorie.

Recursul, devenit recurs în casaţie în dialectica Noului Cod de Procedură Penală, îşi păstrează denumirea de cale extraordinară de atac, dar îşi consolidează denumirea prin conţinut. Este interesant de observat importanţa pe care i-a conferit-o legiuitorul in economia căilor de atac. Astfel, in Capitolul V – ”Căile extraordinare de atac” din Titlul III – ”Judecata”, recursul în casație este amplasat după reglementările privitoare la contestaţia în anulare şi înaintea celor privitoare la revizuire. Şi ca topografie a textelor, legiuitorul a dorit să imprime senzaţia ca recursul nu mai reprezintă ca până în prezent o continuare firească a procesului penal, ci această cale de atac poate fi exercitată doar în mod extraordinar, şi numai pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de lege.

O altă diferenţă majoră de reglementare – poate singură care conta la modul real – este aceea că recursul în casaţie nu mai este, de drept, suspensiv de executare, ci potrivit art. 441 din Noul Cod de Procedură Penală, suspendarea executării pedepsei poate fi dispusă de instanța de recurs, facultativ şi motivat.

Cât despre motivele pentru care poate fi exercitat recursul în casaţie, art. 438 NCPP a suferit deja ample modificări, existând în prezent doar 5 cazuri în care se poate formula, cu succes, recurs, faţă de cele 22 de ipoteze prevăzute de codul anterior. Oricum, se pare că recursul în casaţie tinde să sancţioneze doar greşelile procedurale grosolane, iar admiterea sa în principiu pare a deveni, la rândul său, o chestiune extraordinară.

În acest context, devine interesant de analizat modul în care legiuitorul a înţeles să facă tranziţia de reglementarea şi concepţia anterioară la noua reglementare a procesului penal.

Această tranziţie pare fi foarte abruptă când ne îndreptăm atenţia asupra Legii nr. 255/2013 privind punerea în aplicare a Noului Cod de Procedură Penală.

Astfel, dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 255/2013 sunt cel puţin derutante pentru un practician al dreptului penal şi de-a dreptul alarmante pentru o persoană care participă la un proces penal, mai ales în calitate de inculpat. Astfel, art. 3 din Legea nr. 255/2013 dispune că ”Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare”.

De asemenea, potrivit art. 10 alin. 1 din actul normativ menţionat ”Apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel”, iar potrivit alin. 3 ”Deciziile pronunţate în apelurile soluţionate potrivit alin. (1) şi (2) sunt definitive, în condiţiile art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală”.

Această reglementare nouă a schimbat în mod dramatic cursul proceselor începute sub imperiul codului vechi, deciziile pronunţate de instanţele de apel devenind definitive şi executorii, cu consecinţa încarcerării imediate a persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii cu executare.

Din conţinutul legii de punere în aplicare a Noului Cod de Procedură Penală răzbate intenţia legiuitorului de reformare imediată a sistemului jurisdicţional penal, cu argumentul că normele de procedură sunt de imediată aplicare. În zelul său reformator, legiuitorul nu s-a preocupat însă de bulversarea pe care a provocat-o la nivel instituţional şi nici nu a fost curios să verifice dacă schimbarea regulilor în timpul jocului este în acord cu imperativele constituţionale şi comunitare ale respectării dreptului la apărare şi ale predictibilităţii şi accesibilităţii legii, fie aceasta şi legea procesual penală.

În opinia noastră, textele legale criticate contravin dispoziţiilor Legii fundamentale, respectiv art. 1 alin. 5, art. 15 alin. 2, art. 20, art. 21 şi art. 53 din Constituţia României. Astfel, art. 15 alin. 2 din Constituţia României ridică la rang constituţional principiul neretroactivităţii legii. În privinţa legii penale, care fiind o normă sancţionatorie, este de strictă şi limitată interpretare, excepțiile de la principiul neretroactivităţii legii privesc doar ipoteza legii penale mai favorabile. Aşadar, doar în situaţia în care legea penală nouă este de natură să aducă un spor de plus valoare situaţiei subiectului de drept tras la răspundere intr-un raport de drept penal, atunci şi numai atunci legea penală poate retroactiva.

De asemenea, art. 20 şi 21 din Constituţia României consacră la rang de principiu constituţional şi imperativele Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, prin echitate înţelegându-se şi dreptul inculpatului de avea o expectativă legitimă şi realistă asupra cursului procesului său penal, asupra legii aplicabile şi asupra cadrului legal în care îşi poate organiza apărarea.

În sistemul român de drept, supremaţia Constituţiei şi a legilor a fost ridicată la rang de principiu constituţional, consacrat de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia ”în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. S‑a instituit astfel o obligaţie generală, impusă tuturor subiectelor de drept, inclusiv autorităţii legiuitoare, care trebuie să se asigure că activitatea de legiferare se realizează în limitele şi în concordanţă cu Legea fundamentală a ţării şi, totodată, să asigure calitatea legislaţiei. Aceasta întrucât, pentru a respecta legea, ea trebuie cunoscută şi înţeleasă, iar pentru a fi înţeleasă, trebuie să fie suficient de precisă şi previzibilă, aşadar să ofere securitate juridică destinatarilor săi.

Pentru a putea avea caracterul unui text constituţional, în special atunci când consecinţele nerespectării sale sunt de ordin penal, un text normativ trebuie să îndeplinească criteriile de calitate, respectiv să fie previzibil şi accesibil, adică uşor de înţeles de cei cărora li se adresează şi pe care a priori legea îi presupune necunoscători ai dreptului şi nesupus unor interpretări diferite, care ar putea schimba caracterul normei pe cale jurisprudenţială.

În acest sens s-a pronunţat în mod constant şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, de exemplu, în Cazul Rotaru împotriva României, 2000, a statuat că „o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita”, iar în Cazul Sunday Times contra Regatului Unit, 1979, a decis că „[…] cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie să fie, în acelaşi timp, accesibilă şi previzibilă”.

De asemenea, în strânsă legătură cu principiul general al legalităţii, prevăzut de textul constituţional menţionat, un alt principiu, cel al securităţii juridice. Fără a fi consacrat expres de normele constituţionale, fiind mai degrabă o creaţie a jurisprudenţei, acesta constituie, deopotrivă, un principiu fundamental al statului de drept, stat care este apreciat în bună măsură în funcţie de calitatea legilor sale[1]. Acest principiu se referă la predictibilitatea soluției judiciare, aflându-se în strânsă legătură cu spețele concrete aduse în fața organelor penale.

Din perspectiva asigurării calității legii penale, se pot identifica trei repere: (A) respectarea prezumției de nevinovăție din perspectiva îndeplinirii criteriilor pentru asigurarea unui proces echitabil (art. 6 CEDO), (B) respectarea principiului previzibilității legii din perspectiva legalității (art. 7 CEDO) și (C) predictibilitatea soluției judiciare, subsumată principiului securității juridice.

A. Respectarea prezumției de nevinovăție și a previzibilității legii din perspectiva îndeplinirii criteriilor pentru asigurarea unui proces echitabil (art. 6 CEDO)

Raționamentul logic pe care-l susținem este următorul: textele art. 3 alin. 1, art. 4 alin. 2  şi art. 10 alin. 3 din Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a Codului de procedură penală și textul art. 552 alin. 1 C.p.p. nou, sunt neconstituționale, contravenind:
art. 1 alin. 5 privind supremația Constituției, inclusiv a principiilor stabilite prin intermediul textelor sale, față de alte legi ulterioare;
art. 15 alin. 2 privind neretroactivitatea legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile (iar toate dispozițiile procesual penale a căror neconstituționalitate o invocăm au consecințe directe defavorabile asupra normelor de drept penal substanțial aplicabile inculpatului în cauză);
art. 20 din Constituţia României, care introduce în legislația internă, cu aplicabilitate directă Convenția europeană a drepturilor omului și jurisprudența în aplicarea art. 6 alin. 1;
art. 21 care reprezintă preluarea principiului garantării unui proces echitabil direct prin Constituția României;
art. 53 care împiedică restrângerea unor drepturi și libertăți, dacă nu este necesară într-o societate democratică.

Încălcarea se referă la subminarea garanției procesuale reprezentată în procesul penal de prezumția de nevinovăție și de previzibilitate a legii procesual penal cu consecințe directe asupra dreptului la un proces echitabil, constând în aceea că decizia pronunțată în apel este definitivă și executorie, fiind eliminată în cursul procesului o cale de atac accesibilă și eficientă (recursul), fapt ce nu putea fi prevăzut de nici un justițiabil diligent, nici la momentul săvârșirii faptelor și nici la momentul declarării apelului, eliminare care are un efect profund defavorabil față de inculpat.

Astfel, la momentul la care au fost săvârșite pretinsele fapte, pe parcursul urmăririi penale, al judecării cauzei în fond, la momentul declarării apelului și la momentul formulării motivelor de apel, inculpatul avea prefigurarea existenței garantate de lege a prezumției sale de nevinovăție până la finalul procesului penal, respectiv până la soluționarea căii de atac a recursului. De asemenea, avea prefigurarea lipsei caracterului executoriu al deciziei din apel.

Faptul că pe parcursul judecării apelului, după motivarea acestuia și aproape de finalizarea sa, sunt schimbate fundamental regulile de procedură, cu efect direct și defavorabil asupra fondului cauzei, constituie o retroactivitate nepermisă a noii legi procesul-penal și o încălcare a principiului previzibilității legii din perspectiva asigurării unui proces echitabil.

Faptul că legea nu prevede nici un fel de excepții de la această regulă a aplicării imediate a legii procesual penale noi în apel, constituie în sine o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

B. Respectarea principiului previzibilității legii din perspectiva legalității (art. 7 CEDO)

Încălcarea se referă la lipsa de previzibilitate a legii procesual penal cu consecințe directe asupra dreptului substanțial, și încălcarea principiului legalității, constând în aceea că art. 16 alin. 1 Codul de procedură penală elimină unul dintre temeiurile care fundamentau achitarea în cauză solicitată de inculpat (art. 10 alin. 1 lit. d Codul de procedură penală vechi), eliminare petrecută prin intrarea imediată în vigoare a legii procesual penale noi în cursul procedurii în fața instanței de apel, fapt ce nu putea fi prevăzut de nici un justițiabil diligent, nici la momentul săvârșirii faptelor și nici la momentul declarării apelului, eliminare care are un efect profund defavorabil față de inculpat.

Previzibilitatea presupune ca legea să fie redactată într-un mod suficient de clar și de precis astfel încât orice persoană să îi poată anticipa efectele și să-și regleze conduita în mod corespunzător. Cu toate acestea, în cele mai multe din situații, precizia cu care este redactat un text de lege nu este absolută în sensul arătat anterior. Tocmai de aceea, așa cum s-a precizat în doctrină și în jurisprudența Curții, cerința de previzibilitate este îndeplinită și atunci când persoanele în cauză apelează la opinii de specialitate pentru a determina sensul legii[2].

Curtea de la Strasbourg a definit și cu alte ocazii[3] problema previzibilității și relația acesteia cu principiul legalității: statele au obligaţia de a asigura definirea oricărei infracţiuni prin lege iar această condiţie este îndeplinită ori de câte ori orice persoană poate să anticipeze, pe baza textului legal şi a interpretării acestuia de către instanţele de judecată, care sunt actele sau omisiunile ce pot atrage răspunderea sa penală.

Obligația de a respecta art. 7 revine atât legiuitorului, cât și judecătorului. Previzibilitatea, ca și trăsătură esențială a legii penale revine în primul rând legiuitorului.

Lipsa de previzibilitate a legii, este determinată în cele mai multe din cazuri de modul neclar, imprecis în care norma penală este redactată. Tocmai din acest motiv există reguli ridicate la rang de lege pentru redactarea normelor juridice, realizându-se o cenzură preventivă a noilor incriminări.

În mod evident, ținând seama și de principiul generalității legilor, precizia cu care se redactează un text legal nu poate fi absolută nefiind, de altfel, de dorit acest lucru[4]. Previzibilitatea privește așadar modul de receptare a conținutului normei de către cei cărora le este adresată, astfel încât să poată avea de la bun început reprezentarea consecințelor juridice produse ca urmare a unei anumite acțiuni/inacțiuni.

În cauza de față, normele a căror neconstituționalitate se invocă din perspectiva încălcării principiului legalității prevăzut de art. 7 CEDO, chiar dacă sunt norme de procedură penală, au o influență directă asupra soluționării fondului cauzei, nefiind vorba despre aspecte care să privească procedura în fața instanței de apel (susținerea concluziilor, prezentarea și administrarea probatoriilor, a excepțiilor, cererilor și nulităților, alte aspecte similare).

În acest sens, relevantă pentru situația analizată este cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 10249/03) (Secţia a II-a). În cauză, reclamantul a fost cercetat penal pentru omor, dar în timpul procesului penal a apărut o lege de procedură cu impact direct asupra pedepsei aplicabile în cazul său. Curtea a apreciat că cererea nu viza în mod exclusiv pretinsa încălcare a principiului nulla poena sine lege, ci totodată şi problema de a şti dacă dispoziţiile noi introduse au adus atingere procesului echitabil (art. 6 alin. 1 din Convenţie).

Astfel, Curtea a reamintit că regulile privind retroactivitatea conținute de art. 7 din Convenție nu sunt aplicabile decât infracțiunilor și pedepselor; în schimb, în alte cauze, Curtea a estimat ca fiind rezonabilă aplicarea, de către jurisdicțiile interne, a principiului tempus regit actum în ceea ce privește legile de procedură (a se vedea în acest sens Mione c. Italie (dec.), nr 7856/02, 12 februarie 2004, și Rasnik c. Italie (dec.), nr. 45989/06, 10 iulie 2007, precum și Martelli c. Italie (dec.), nr. 20402/03, 12 aprilie 2007, privind punerea în aplicare a unei legi noi referitoare la valoarea probelor și Coëme și alții, referitoare la aplicarea imediată la procedurile în curs a regulilor referitoare la prescripție). Pentru a stabili dacă textul art. 7 CEDO este aplicabil și unor texte de procedură penală, Curtea reține următoarele criterii: textul procedural să fie utilizat în cursul procesului pentru judecarea unei infracțiuni, să fie calificat ca penal în dreptul intern și să aibă un scop represiv și disuasiv.

În lumina celor prezentate, apreciem că textele art. 3, art. 10 alin. 1 din Legea nr. 255/2013 și textele art. 13, art. 16 alin. 1 și art. 396 alin. 5 Codul de procedură penală (nou) intră în sfera de aplicare a art. 7 § 1 din Convenție, chiar dacă sunt norme de procedură penală și încalcă aceste garanțiile stabilite de acest text.

C. Predictibilitatea soluției judiciare, subsumată principiului securității juridice

În cazul de faţă, încălcarea se referă la nerespectarea principiului securității juridice,
prin lipsa totală de predictibilitate a soluției în condițiile eliminării unui temei de achitare legal și existent la data declarării apelului, pe parcursul judecării apelului,
precum și prin retroactivitatea nelegală a legii procesual penale referitoare la motivele de apel, calea de atac împotriva deciziei din apel și caracterul deciziei din apel, la procesele aflate în curs de soluționare a apelului, toate aceste efecte fiind profund defavorabile față de inculpat.

Comparabil ca importanță cu principiul legalității și cel al neretroactivității legii penale, acest principiu depășește ca întindere materia penală, fiind definit pe mai multe coordonate; acesta intervine atât în activitatea de legiferare, prin faptul că trebuie[5] respectate cerințele de accesibilitate și previzibilitate, cât și în cea de aplicare a dreptului, garantând că situația dată în mod definitiv într-un litigiu nu poate fi contestată[6].

Principiul securității juridice se corelează cu un alt principiu afirmat în dreptul comunitar, principiul încrederii legitime – care presupune limitarea posibilității de a modifica într-o manieră arbitrară normele juridice. Activitatea de legiferare trebuie realizată în concordanță atât cu principiul legalității cât și cu cel al securității juridice[7].

Punctul comun al tuturor principiilor descrise anterior îl constituie cerința de previzibilitate a normei penale. Așa cum am arătat anterior, previzibilitatea are în primul rând implicații în ceea ce privește legalitatea incriminării și pedepsei prin aceea că norma penală trebuie redactată într-un mod clar și precis astfel încât persoanele să anticipeze consecințele de la un moment anterior săvârșirii unei fapte de natură penală. Principiul securității juridice „protejează” individul împotriva arbitrariului în materia penală tocmai prin aceea că oferă posibilitatea de a prevedea de la bun început urmările de natură penală ale unei fapte[8].

Principiul securității juridice presupune, de asemenea, aplicarea neretroactivă a legii penale pentru a se asigura o protecție efectivă libertăților individuale[9]. Previzibilitatea intervine și în aplicarea principiului neretroactivității prin ”temperarea” acestuia de la caz la caz, în funcție de circumstanțele concrete ale speței.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, marcată în ultimii ani de tot mai frecventa invocare a cerinţelor referitoare la accesibilitatea şi previzibilitatea legii, poate constitui un semnal cu privire la necesitatea luării de măsuri pentru remedierea unor deficienţe ce afectează sistemul juridic românesc[10].

În ceea ce privește succesiunea de legi în timp, principiul securităţii juridice vizează următoarele aspecte: neretroactivitatea legii, accesibilitatea şi previzibilitatea legii, asigurarea interpretării unitare a legii.

În anul 1994, Curtea Constituţională statuat deja că[11], ”referitor la consecinţele înscrierii principiului neretroactivităţii în Constituţie, acestea sunt foarte severe şi tocmai de aceea soluţia aceasta nu se întâlneşte în foarte multe ţări, dar în acelaşi timp ridicarea la rangul de principiu constituţional se justifică prin faptul că asigură în condiţii mai bune securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, precum şi datorită faptului că blochează nesocotirea separaţiei dintre puterea legislativă, pe de o parte, şi puterea judecătorească sau cea executivă, pe de altă parte, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept”[12].

Ca urmare a consacrării sale constituţionale, acest principiu a devenit obligatoriu nu doar pentru judecătorul care aplică legea, ci şi pentru legiuitor, care este ţinut deopotrivă să‑l respecte în procesul de legiferare, neretroactivitatea legii constituind o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, îndeosebi, aşa cum s‑a subliniat[13], a libertăţii şi siguranţei persoanei.

Criteriile pentru definirea situațiilor de retroactivitate nelegală a legii se regăsesc chiar în jurisprudența Curții Constituționale. Astfel, atunci când o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s‑au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare[14].

Or, în cazul dispoziţiilor din Legea nr. 255/2013 analizate, retroactivitatea normelor privind eliminarea efectului suspensiv al exercitării căii de atac a recursului și caracterul definitiv al deciziei din apel, constituie o retroactivare nepermisă a legii procesual penale, cu consecințe directe asupra dreptului substanțial aplicabil în cauză, care au efecte defavorabile asupra situației inculpaților cărora li se aplică, neintrând astfel sub incidența excepției de la regulă.


[1] Sorin Popescu, Cătălin Ciora, Victoria Ţăndăreanu, Aspecte practice de tehnică şi evidenţă legislativă, Editura Monitorul Oficial, 2008, p. 7 apud Principiul securității juridice, fundament al statului de drept. Repere jurisprudențiale, I. Predescu, M. Safta.
[2] Scoppola c. Italiei, 17 septembrie 2000
[3] S.W. c. Marea Britanie, 22 noiembrie 1995
[4] Jean-Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, București, 2009, p. 310
[5] Taylor c. Marea Britanie, 3 decembrie 2002
[6] Jean-Francois Renucci, op.cit. p. 804
[7] A. Iordăchescu, Previzibilitatea legii penale, Cluj, 2012, pp. 22-23
[8] Ibidem, p. 24
[9] Jean-Francois Renucci, op.cit. p. 811
[10] Principiul securității juridice, fundament al statului de drept. Repere jurisprudențiale, I. Predescu, M. Safta
[11] Decizia nr.  9/1994, M. Of.  nr.  326 din 25 noiembrie 1994
[12] Principiul securității juridice, fundament al statului de drept. Repere jurisprudențiale, I. Predescu, M. Safta
[13] Constituţia României – Comentariu pe articole, coordonatori I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 139
[14] Decizia nr. 830/2008, M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008.


Valentina PREDA, avocat colaborator manager STOICA & Asociații
Veronica DOBOZI, avocat colaborator manager STOICA & Asociații

Cuvinte cheie: , , , ,
Secţiuni: Drept constitutional, Drept penal, RNSJ, SELECTED TOP LEGAL | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Caracterul neconstituțional al unor prevederi din Legea de punere în aplicare a NCPP”

  1. Sebastian VASILESCU spune:

    Stimate doamne,

    Ati afirmat urmatoarele: „În zelul său reformator, legiuitorul nu s-a preocupat însă de bulversarea pe care a provocat-o la nivel instituţional şi nici nu a fost curios să verifice dacă schimbarea regulilor în timpul jocului este în acord cu imperativele constituţionale şi comunitare ale respectării dreptului la apărare şi ale predictibilităţii şi accesibilităţii legii, fie aceasta şi legea procesual penală.”

    Intrebarile mele sunt doua:

    1. Care comunitate?
    2. Care imperative comunitare? (nicaieri in studiul dumneavoastra nu ati mentionat exact asemenea imperative)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD