Aplicarea legii penale mai favorabilă infractorului
10 aprilie 2014 | Daniela PANIOGLU
În cazul concursului de legi penale în timp, se aplică principiul ”lex mitior” sau al extraactivităţii legii penale mai blânde, care este reglementat de art. 5 din noul Cod penal, pentru cauzele aflate în curs de judecată, şi de art. 6 din noul Cod penal, pentru cauzele judecate definitiv.
În această situaţie, trebuie aleasă doar una dintre legile penale succesive în timp, în integralitatea sa, înlăturându-le pe celelalte, ca şi când nu ar exista, după cum explica prof. univ. dr. Vintilă Dongoroz.
Principiul ”lex mitior” este greşit aplicat atunci când sunt combinate dispoziţiile mai favorabile infractorului cuprinse în legile penale succesive, cu rezultatul obţinerii unei ”lex tertia”. Aceasta întrucât, prin selectarea şi îmbinarea dispoziţiilor penale mai blânde cuprinse în legile penale succesive, judecătorul nu se limitează la aplicarea legii penale, ci creează o lege penală proprie. Aşadar, judecătorul, depăşindu-şi atribuţiile sale, pătrunde, în mod nepermis, în domeniul legislativului, iar produsul său nu reprezintă altceva decât rezultatul unui abuz de putere.
În ignorarea tradiţiei juridice româneşti, care a susţinut aplicarea în întregime a uneia dintre legile penale concurente, apreciată, prin comparaţie, ca fiind mai blândă pentru infractor, în doctrina recentă a apărut falsa dihotomie între aşa-numitul principiu al aplicării globale şi aşa-numitul principiu al aplicării pe instituţii autonome. În fapt, aşa-zisul principiu al aplicării globale nu înseamnă altceva decât clasicul principiu al aplicării legii penale mai favorabilă inculpatului, în timp ce sub denumirea de principiu al aplicării legii penale pe instituţii autonome se ascunde „lex tertia”, ca rebut al aplicării principiului „lex mitior”. Procedându-se în această manieră, prin crearea un fals principiu de drept, a fost validată, în mod inadmisibil, interdicţia creării de ”lex tertia”. Niciun argument nu poate justifica îmbinarea a două sau mai multe legi penale. Nu întemeiază o asemenea concepție nici măcar una sau mai multe dispoziții din legea de punere în aplicare a noului cod penal, cu privire la care se afirmă că ar îngădui acest hibrid normativ, întrucât legiuitorul nu-și poate transmite, prin niciun act normativ, puterea sa legiuitoare în domeniul autorității judecătorești. Un asemenea act normativ nu poate fi decât neconstituțional.
În opinia mea, principala deficienţă a acestei concepţii juridice constă în ignorarea faptului că stabilirea limitelor apărării sociale este atributul exclusiv al legiuitorului. Apărarea socială se realizează prin legea penală, în întreg mecanismul său, adică prin limitele generale și speciale de pedeapsă, cauzele de atenuare sau de agravare a răspunderii penale, termenele de prescripție și altele, toate laolaltă, ca o unică reacție socială la fenomenul infracțional existent la un moment dat în societate, așa cum a gândit-o legiuitorul.
Așadar, în situaţiile tranzitorii, relaţiile de apărare socială sunt reglementate, simultan, în mod diferit de către fiecare dintre legile penale concurente, într-o corporalitate distinctă. În mod firesc, reacţia justiţiei trebuie să se întemeieze şi să se încadreze în limitele stricte ale uneia dintre legile penale, aşa cum legiuitorul le-a stabilit în strategia sa de apărare socială de la momentul elaborării actului normativ. Prin urmare, principiul aplicării legii penale mai blânde pentru infractor nu trebuie privit în mod absolut, ci în raport cu interesul apărării sociale, care nu permite crearea unei situaţii juridice mult prea favorabilă infractorului, coborâtă sub limita minimă de apărare socială a oricăreia dintre legile penale succesive în timp. Îmbinarea normelor cele mai favorabile culese din două sau mai multe legi penale concurente, cu o arie restrânsă de aplicare în timp, creează ideea că inculpatul a comis fapta penală la momentul potrivit, când apărarea socială a devenit vulnerabilă. Într-adevăr, apărarea socială este vulnerabilă, însă nu prin simpla existenţă a unor legi penale succesive, ci prin intervenţia magistratului, care, preluând, în mod nepermis, atribuţia de reglementare a apărării sociale din competenţa legiuitorului la discreţia sa, a diminuat reacţia socială cu mult peste voinţa legiuitorului.
O altă deficienţă a acestei gândiri juridice constă în faptul că instituţiile autonome nu cunosc o definire şi o delimitare clară, care să permită excluderea echivocului, astfel că, în practica judiciară, s-a conturat o pluralitate de soluţii, în raport cu ceea ce înţelege fiecare prin instituţie autonomă, cu efectul negativ al înlăturării caracterul previzibil pe care trebuie să-l aibă orice proces penal. Dimpotrivă, aplicarea adevăratului principiu al ”lex mitior” exclude varietatea soluţiilor, permiţând aplicarea uneia sau alteia dintre legile penale, fără ca magistratul să poată ajunge la un rezultat subiectiv.
Totodată, însăşi terminologia folosită de codul penal, în sensul aplicării legii penale mai favorabilă, şi nu a dispoziţiilor penale mai favorabile, reflectă conceptul aplicării unitare a legii penale.
Ca atare, legea penală se aplică în ansamblul său şi nu pe grupuri difuze de norme materiale, desprinse din reglementarea existentă la un moment dat şi combinate cu alte fragmente normative dintr-o altă lege penală concurentă. În această modalitate nu se aplică legea penală mai favorabilă, ci se obţine o lege penală mult prea favorabilă unui segment privilegiat de infractori, care beneficiază de tot ceea ce este mai bun din cele două legi penale succesive, situaţie inechitabilă faţă de celelalte două categorii de infractori, fie judecaţi în baza legii penale vechi, fie care vor fi judecaţi în temeiul noii legi penale.
Prin urmare, acest aşa-numit principiu al aplicării pe instituţii autonome încalcă principiul fundamental al egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat de art. 16, alin. 1 din Constituţia României, conform căruia cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Ori, însuşi segmentul de infractori de tranziţie, ca unic benficiar al unei terțe legi, obţinută în afara dispoziţiilor legale, constituie un exemplu clar de privilegiu acordat de autoritatea judecătorească acestei categorii de infractori. În acelaşi timp, sunt discriminate celelalte două categorii de infractori, care răspund penal în baza exclusiv a uneia dintre legile penale.
Totodată, aşa-zisul principiu al aplicării pe instituţii autonome încălcă dispoziţiile art. 124, alin. 2 din Constituţia României, prin care se stabileşte că justiţia este, printre altele, egală pentru toţi.
Judecător Daniela PANIOGLU,
Curtea de Apel București – Secția I-a penală
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
