Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
2 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Neconstituţionalitatea şi neconvenţionalitatea unor dispoziţii legale privind restituirea proprietăţii: art. 4 şi art. 7 din Legea nr. 165/2013
14.04.2014 | Mădălina BERECHET


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

Rezumat

După intrarea sa în vigoare, Legea nr. 165/2013 a surprins, de multe ori neplăcut, prin soluţiile legiferate şi a determinat controverse în procesul de punere în aplicare, atât în etapa administrativă cât şi în cea judiciară. Astfel, includerea în domeniul său de reglementare şi a cauzelor pendinte în faţa instanţelor în materia imobilelor preluate abuziv contravine chiar scopului propus, acela de eficientizare a procesului de finalizare a restituirii imobilelor.

Prevederile art. 4 teza a II-a şi ale art. 7 alin. (1) din lege încalcă nu doar dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, ci şi pe cele ale art. 1 alin. (4), art. 15 alin. (2), art. 21 şi art. 44 din Constituţia României. Interpretarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) în sensul că ar determina o suspendare a litigiilor care au ca obiect terenuri agricole şi păduri reprezintă o încălcare flagrantă a dispoziţiilor convenţionale europene şi a imperativelor hotârârii pilot în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.

Până la o rezolvare pe cale legislativă sau a excepţiei de neconstituţionalitate a acestor neajunsuri, se impune ca instanţele judecătoreşti învestite anterior cu asemenea cauze să înlăture, prin intermediul excepţiei de neconvenţionalitate, orice dispoziţie legală neconvenţională sau să o interpreteze în deplină conformitate cu litera şi spiritul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. 

1. Consideraţii introductive

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România[1], denumită şi noua lege a proprietăţii, este actul normativ elaborat în scopul[2] restabilirii ordinii de drept în materia proprietăţilor preluate abuziv de către statul român comunist conform imperativelor statuate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cadrul procedurii hotărârii pilot Atanasiu împotriva României[3].

Actul normativ a fost aşteptat cu nerăbdare atât de destinatarii reglementării dar şi de practicieni ai dreptului ca o soluţie salutară a problemei proprietăţii imobilelor preluate abuziv de către statul român în timpul regimului comunist.

După intrarea sa în vigoare, noua lege a proprietăţii nu numai că a surprins, de cele mai multe ori neplăcut, prin soluţiile legiferate în scopul declarat în chiar titlul său de a desăvârşi restituirea proprietăţilor preluate abuziv, dar a determinat controverse în chiar procesul de punere în aplicare, atât în etapa administrativă cât şi în cea judiciară.

Primul neajuns al reglementării este caracterul său greu accesibil. Tehnica de redactare deficitară a legiuitorului determină un text de lege greu inteligibil, supus multor interpretări.

Cu titlu de exemplu reamintim atât gradul înalt de tehnicitate în reglementarea procedurilor administrative cât şi instituirea a numeroase termene, multe dintre ele curg în cascadă, unele din altele sau sunt interdependente, altele reprezintă termene limită înăuntrul cărora trebuie să se îndeplinească anumite demersuri[4].

Faţă de caracterul destul de ermetic al actului normativ, nu este puţin probabil ca proprietarulului nedespăgubit să îi fie greu de urmărit demersul administrativ astfel încât să poată acţiona eficient înăuntrul termenelor foarte scurte instituite de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 165/2013[5] şi de art. 35 din acelaşi act normativ[6].

Or, caracterul inaccesibil al legiferării reprezintă ipso se o nesocotire a imperativelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului astfel cum acestea au fost interpretate de instanţa de contencios european: “Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede înainte de toate şi cu precădere ca o ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. Curtea doreşte să reamintească faptul că supremaţia dreptului, unul dintre principiile fundamentale într-o societate democratică, este inerentă tuturor articolelor Convenţiei. Principiul legalităţii presupune şi existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor”[7].

Dincolo de caracterul inaccesibil al actului normativ analizat, care reprezintă un neajuns cu caracter general ce ar putea determina o nouă condamnare a României, de către instanţa de contencios european, pentru nesocotirea imperativelor Convenţiei, însăşi constituţionalitatea dispoziţiilor art. 4 teza a II-a precum şi a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 este profund dubitabilă. Cel puţin la fel de îndoielnică este şi conformitatea dispoziţiilor legale citate cu art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 Protocolul 1 la Convenţie.

2. Art. 4 teza a II-a şi art. 7 alin. (1) dovezi ale neconstituţionalităţii şi ale caracterului neconvenţional european al Legii nr. 165/2013

2.1. Dispoziţiile art. 4[8] delimitează obiectul de reglementare al noii legi a proprietăţii statuând că dispoziţiile legii se aplică:
a) cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a legii;
b) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanţelor de judecată;
c) cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a acestei legi.

După cum afirmam şi cu un alt prilej[9], dacă includerea în domeniul de reglementare al Legii nr. 165/2013 a cererilor de restituire a imobilelor preluate abuziv aflate în etapa administrativă poate fi considerată firească, supunerea aceluiaşi regim juridic cauzelor pendinte sau cauzelor CEDO suspendate poate determina o încălcare gravă a dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie dar şi a unor dispoziţii din Constituţia României.

2.1.1. Introducerea în domeniul de reglementare al Legii nr. 165/2013 a cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti care au ca obiect imobile preluate abuziv contravine dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului:

Prin modul în care legiuitorul a înţeles să extindă domeniul de reglementare al noii legi a proprietăţii şi asupra cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, acesta pare să acţioneze contrar însuşi scopului de reglementare declarat în cadrul expunerii de motive a actului normativ analizat: “Complexitatea legilor anterioare de restituire a proprietăţilor preluate abuziv în perioada regimului comunist, incoerenţele legislative şi jurisprudenţiale care s-au produs ca urmare a modificărilor legislative aduse de-a lungul timpului în acest domeniu, precum şi numărul mare de cereri de restituire rămase nesoluţionate până la momentul actual (aproximativ 200.000 de dosare aflate în diverse stadii de soluţionare la nivelul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor) impun necesitatea adoptării unui cadru normativ unitar pentru urgentarea şi finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a bunurilor imobile preluate abuziv în perioada regimului comunist în România […]”[10].

Având în vedere geneza Hotărârii Maria Atanasiu şi alţii împotriva României precum şi scopul declarat al legiuitorului de a se conforma recomandărilor Curţii Europene şi ale Comitetului Miniştrilor însărcinat cu supravegherea executării hotărârii pilot[11], este evident că dispoziţiile art. 4 teza a II-a din Legea nr. 165/2013 contravin flagrant dispoziţiilor relevante ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenţa instanţei de contencios european.

Relevante în acest sens sunt numeroasele condamnări ale României pentru nesocotirea dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 paragraf 1 din Convenţie precum şi a dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.

Prima cauză în cadrul căreia instanţa de contencios european a constatat caracterul ineficace al mecanismului de restituire prevăzut de legislaţia română în vigoare la acel moment este Străin contra României[12].

Ulterior acestei hotărâri, instanţa europeană pronunţă numeroase hotărâri în care condamnă Statul român pentru nesocotirea dreptului de proprietate şi a dreptului la un proces echitabil.

Confruntată cu un număr de cereri din ce în ce mai mare, Curtea Europeană pronunţă trei hotărâri împotriva României – Viaşu[13], Faimblat[14] şi Katz[15] – în cadrul cărora, pe de o parte, constată o practică incompatibilă a Statului român cu Convenţia iar, pe de altă parte, invită Guvernul român să adopte măsuri cu caracter general pentru a pune capăt problemei sistemice în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de statul român în timpul regimului comunist.

După cum arată chiar Santiago Quesada, grefier al Secţiei a III-a a Curţii Europene a Drepturilor Omului[16], la finalul anului 2009, s-a observat că semnalul de alarmă lansat de Curtea Europeană a rămas fără ecou chiar în situaţia în care s-a constatat că situaţia continua să se deterioreze. În acest context, la data de 2 februarie 2010, Curtea (a Treia secţie) a decis declanşarea procedurii hotărârii pilot împotriva României. Procedura s-a încheiat prin dezbateri publice care au avut loc pe 8 iunie 2010 şi deliberări în perioada 8 iunie – 21 septembrie 2010. Pe data de 12 octombrie 2010, Curtea Europeană s-a pronunţat în cadrul procedurii hotărârii pilot, decizia rămânând definitivă pe data de 12 ianuarie 2013.

Devine, astfel, indubitabil că, fiind adoptată urmare a declanşării procedurii hotărârii pilot împotriva României, Legea nr. 165/2013 trebuie să fie conformă cu obligaţiile statuate în sarcina Statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului atât prin Hotărârea pronunţată în cauza Maria Atansiu şi alţii împotriva României cât şi în alte hotărâri prealabile pronunţate de instanţa de contencios european.

Dispoziţiile art. 4 teza a II-a din noua lege a proprietăţii contravin întru totul dispozitivului Hotărârii Atanasiu împotriva României şi, în general, jurisprudenţei relevante în cauză a Curţii Europene a Drepturilor Omului precum şi unor principii fundamentale consacrate la nivel constituţional.

După cum am mai arătat, potrivit dispozitivului Hotărârii Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Statul român avea obligaţia ca, în termen de 18 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii (termen prelungit până la data de 12 mai 2013), să adopte ”măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie (paragrafele 229-236 de mai sus)”.[17]. Or, includerea în domeniul de reglementare al noii legi a proprietăţii a cauzelor pendinte în materia imobilelor preluate abuziv contravine însăşi nevoii de eficientizare a procesului de finalizare a restituirii imobilelor. A ineficientiza demersurile judiciare, cele mai multe aflate în ultima etapă procesuală, prin obligarea proprietarilor la parcurgerea unei noi proceduri administrative echivalează cu o întârziere inutilă a realizării dreptului de proprietate şi o anulare a tuturor demersurilor judiciare ce s-au desfăşurat pe parcursul mai multor ani de judecată, ceea ce contravine flagrant obligaţiilor statuate în sarcina Statului român în cadrul procedurii hotărârii pilot.

Soluţia legislativă este cu atât mai îndoielnică cu cât legiuitorul reglementează regimul juridic al cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti interne sau al cauzelor CEDO suspendate urmare a pronunţării hotărârii pilot, dar omite să precizeze soarta, sub aspect procedural bineînţeles, a acţiunilor judiciare: dacă acestea se suspendă până la împlinirea termenelor instituite prin noua lege a proprietăţii sau acţiunile urmează a fi respinse ca prematur introduse sau ca inadmisibile[18].

Indiferent de respectarea dispoziţiilor instanţei de contencios european, demersul legislativ de a supune termenelor şi procedurii administrative instituite prin Legea nr. 165/2013 şi cererile de restituire în natură sau prin echivalent a bunurilor imobile preluate abuziv deduse judecăţii reprezintă o gravă încălcare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului atât în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil (art. 6 par. 1) cât şi în ceea ce priveşte dreptul de proprietate (art. 1 din Protocolul 1).

Relativ la nesocotirea art. 6 paragraf 1 din CEDO, este evident că, prin ignorarea şi lipsirea de eficienţă juridică a demersului judiciar, este lipsit de conţinut dreptul fundamental la un proces echitabil: încărcarea rolului instanţelor de judecată, demersurile judiciare ale justiţiabilului, cheltuiala de timp şi resurse financiare, toate acestea sunt lipsite, prin efectul legii, de orice rezultat.

Cu privire la art. 1 din Protocolul 1, încălcarea acestuia se realizează prin tergiversarea inutilă şi nepermisă a restituirii unor imobile care formează obiectul unor cauze pendinte şi care urmau să intre în posesia persoanelor îndreptăţite urmare a finalizării procesului civil.

În considerarea celor ce preced, este incontestabil că, indiferent dacă raportăm dispoziţiile art. 4 teza a II-a din Legea nr. 165/2013 la imperativele hotărârii Maria Atanasiu şi alţii împotriva României sau la jurisprudenţa relevantă anterioară declanşării procedurii hotărârii pilot, textul de lege analizat contravine în mod indubitabil art. 46 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: ”Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi”.

2.1.2. Demersul legislativ de a impune întoarcerea unor cauze judiciare la o procedură administrativă deja parcursă este vădit neconstituţional

Nerespectarea, de către Statul român, a dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană şi a art. 1 Protocol 1 din Convenţie prin edictarea art. 4 teza a II-a din Legea nr. 165/2013 se traduce, la nivel constituţional, prin încălcarea art. 21 (accesul liber la justiţie) şi art. 44 (dreptul de proprietate privată) din Constituţia României revizuită[19].

O altă încălcare nepermisă a dispoziţiilor constituţionale constă în omisiunea legiuitorului de a preciza şi sub aspect procedural soarta acţiunilor judiciare care au ca obiect imobile preluate abuziv.

În absenţa dispoziţiilor procedurale pentru acţiunile pendinte, instanţele nu vor deţine niciun instrument legal în vederea punerii în aplicare a Legii nr. 165/2013 în cauzele din materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul lor, fapt ce va conduce în mod inevitabil la calificarea oricărei soluţii dispuse drept o denegare de dreptate.

Prin soluţia instituită prin art. 4 teza a II-a din Legea nr. 165/2013 se încalcă în mod flagrant şi principiul democratic al separaţiei puterilor în stat reglementat la art. 1 alin. (4) din Constituţie[20].

Astfel, prin intermediul dispoziţiilor art. 4 teza a II-a din Legea nr. 165/2013 puterea judecătorească permite puterii legiuitoare să intervină şi să decidă soarta unor acţiuni pendinte, unele dintre ele aflate în al doilea sau al treilea ciclu procesual. Or, o astfel de soluţie este incompatibilă cu un stat de drept democratic.

Caracterul neconstituţional al dispoziţiilor legale analizate rezultă şi din retroactivitatea dispoziţiilor art. 4 teza a II-a din noua lege a proprietăţii neconforme art. 15 alin. (2) din Constituţia României[21]. Astfel cum rezultă din tehnica de redactare a dispoziţiilor legale analizate, legiuitorul supune retroactiv regimului juridic instituit prin Legea nr. 165/2013 cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată, întemeiate pe dispoziţii din legile de restituire anterioare actului normativ analizat. Or, o astfel de situaţie îndeplineşte toate condiţiile retroactivităţii legii interzise prin art. 15 alin. (2) din Constituţie.

2.2. Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 suspendă emiterea hotărârilor de validare/invalidare de către comisiile judeţene de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti, eliberarea titlurilor de proprietate, punerea în posesie precum şi orice alte proceduri administrative în domeniul restituirii fondului funciar până la întocmirea situaţiei centralizatoare la nivel local.  

Criticile de neconstituţionalitate şi de neconvenţionalitate ale dispoziţiilor art. 4 teza a II- a prezentate în detaliu la pct. 2.1. supra, în mare parte, sunt aplicabile şi dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din noua lege a proprietăţii.

Prin însăşi ipoteza reglementată, dispoziţiile legale criticate suspendă, deci, întârzie procesul de finalizare al restituirii imobilelor preluate abuziv de către Statul român comunist. Or, declanşarea procedurii hotărârii pilot de către Curtea Europeană împotriva României are drept principală cauză tocmai tergiversarea nejustificată a acestui proces de despăgubire.

După cum am argumentat şi în cele ce preced, ca replică la imperativele hotărârii pilot, prin noua lege a proprietăţii, Statul român ar fi trebuit ca în termen de 18 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii să adopte măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie (paragrafele 229-236 de mai sus)”.[22] Din interpretarea sistematică a dispozitivului hotărârii pilot şi a considerentelor aceleiaşi hotărâri, rezultă, fără putere de tăgadă, că prin măsurile statuate cu titlu generic în cadrul dispozitivului hotărârii, instanţa de contencios european a avut în vedere, printre altele, modificarea mecanismului de restituire prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să poată menţine un just echilibru între diferitele interese în cauză[23]. Prin suspendarea procedurilor de emitere a titlurilor de proprietate, a hotărârilor de validare şi a procedurilor de punere în posesie, dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 contravin în mod flagrant imperativelor instanţei de contencios european.

Încălcarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este cu atât mai flagrantă cu cât termenul de 180 de zile pentru inventarierea terenurilor în vederea întocmirii situaţiei terenurilor care pot face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate a fost prelungit în mod repetat, mai întâi implicit apoi expres. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 165/2013, termenul de 180 de zile de la inventarierea terenurilor şi întocmirea situaţiei centralizate a acestora curge de la data constituirii comisiei locale pentru inventarierea terenurilor. Comisia locală pentru inventarierea bunurilor ar fi trebuit constituită în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii – 20 mai 2013 (art. 5 din Legea nr. 165/2013). Dar normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 care reglementează procedura de constituire, modul de funcţionare şi atribuţiile Comisiei au intrat în vigoare la data de 29 iunie 2013 şi nu în termen de 15 zile, după cum prevăd dispoziţiile art. 5 alin. (4) din noua lege a proprietăţii. Nerespectarea termenelor legale precum şi modul în care legiuitorul a înţeles să reglementeze aceste termene în cascadă, curgând unele din altele, determină o propagare a întârzierilor ce va determina, în cele din urmă, o întârziere a însăşi finalizării procesului de restituire a imobilelor preluate abuziv. Este, astfel, evident că propagarea întârzierilor în realizarea demersurilor prevăzute de noua lege a proprietăţii a determinat o prelungire implicită a suspendării procedurilor administrative de restituire a proprietăţilor preluate abuziv de statul roman comunist.

Mai mult, prin art. I din Ordonanţa de urgenţă nr. 115/2013[24] se instituie un nou termen de 180 de zile de la data intrării în vigoare ordonanţei de urgenţă, în care comisia locală pentru inventarierea terenurilor urmează să finalizeze situaţia terenurilor agricole, cu sau fără investiţii, şi forestiere, aflate în domeniul public sau privat al statului sau, după caz, al unităţii administrativ-teritoriale, care pot face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe fiecare unitate administrative-teritorială.

Discordanţa între art. 7 alin. (1) din noua lege a proprietăţii şi prevederile hotărârii pilot este amplificată şi de lipsa unui caracter efectiv al controlului jurisdicţional. Astfel, după cum am mai arătat[25], termenul de 30 de zile calculate de la 1 ianuarie 2016 înăuntrul căruia persoana îndreptăţită poate acţiona în justiţie neîndeplinirea completă a procedurii de restituire în natură a terenurilor agricole sau forestiere face notă discordantă cu termenele generoase acordate autorităţilor publice pentru anumite demersuri administrative, multe dintre ele redundante. Mai mult, caracterul efectiv al controlului jurisdicţional este înlăturat şi de faptul că, cel puţin la prima vedere, până la 1 ianuarie 2016 persoana îndreptăţită pare lipsită de vreo cale de a apela la forţa coercitivă a statului. Nici sistemul sancţionator instituit prin noua lege a proprietăţii nu poate fi considerat un veritabil aliat al proprietarului întrucât nici legea şi nici normele de aplicare nu reglementează o procedură clară în cadrul căreia persoana îndreptăţită să aibă o acţiune în sensul reclamării neregulilor. Dimpotrivă, procedura pare să fie tot una exclusiv administrativă: constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către împuterniciţii Autorităţii Naţionale de Restituire a Proprietăţilor (art. 39 din lege).

Caracterul neconstituţional al textului de lege analizat este determinat de nesocotirea flagrantă a art. 44 alin. (2) şi art. 21 din Constituţie ce garantează proprietatea privată în România şi accesul liber la justiţie pentru aceleaşi considerente ce au demonstrat caracterul neconform al art. 7 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 cu art. 1 din Protocolul 1 şi art.  6 par. 1 din Convenţie.

3. Argumente de dinamică legislativă şi jurisprudenţială ce confirmă neconstituţionalitatea şi neconvenţialitatea art. 4 şi art. 7 din Legea nr. 165/2013

Dacă imediat după intrarea în vigoare a noii legi a proprietăţii antamam problema constituţionalităţii şi convenţionalităţii actului normativ analizat la nivel, exclusiv principial[26], după câteva luni, problemele apărute în procesul de aplicare a legii scot în evidenţă diferenţele între dispoziţiile hotărârii pilot şi prevederile Legii nr. 165/2013 prin care Statul român a înţeles să se conformeze obligaţiilor impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în scopul încetării încălcării sistematice a dispoziţiilor relevante ale Convenţiei (art. 6 par. 1 din CEDO si art. 1 Protocol 1 la CEDO).

Seriozitatea demersului legislativ este pusă sub semnul întrebării de chiar modificările aduse acestuia prin Legea nr. 368/2013 pentru modifcarea şi completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist[27] şi prin OUG nr. 115/2013[28].

Modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 4 teza a II-a din Legea nr. 165/2013 de către instanţele de judecată este departe de a fi unul unitar.

Astfel, imediat după intrarea în vigoare a noii legi a proprietăţii am constatat că practica Tribunalului Bucureşti era destul de constantă în a invoca, din oficiu, excepţia prematurităţii acţiunilor judiciare care aveau ca obiect imobile preluate abuziv[29].

Dincolo de faptul că soluţia nu este rezultatul unei reglementări[30], aceasta este în vădită disonanţă cu dispoziţiile art. 6 paragarful 1 din Convenţie astfel cum au fost interpretate în cauza Faimblat împotriva României care condamnă Statul român pentru soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti prin care se resping acţiunile în revendicare ca inadmisibile, fără să analizeze situaţia concretă din speţă. Pentru identitate de raţiune, soluţia se aplică şi în cazul respingerii ”ca devenite premature” a acţiunilor ce au ca obiect imobile preluate abuziv doar pentru că s-a schimbat cadrul legislativ.

O altă abordare pe care o regăsim la nivelul instanţelor de control judiciar este aceea de a se abţine de la a tranşa problema incidenţei dispoziţiilor noii legi a proprietăţii şi litigiilor pendinte cu motivarea că limitele învestirii nu permit o astfel de apreciere atâta vreme cât instanţa nu se poate pronunţa decât asupra aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate[31].

În practica judecătorească relevantă a ultimelor luni, de când a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, am fost surprinşi de soluţii, atât ale instanţelor de fond cât şi ale instanţelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 4 teza a II-a din Legea nr. 165/2013, fără ca incidenţa acestora să fi fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor[32].

Procedând astfel, instanţele de judecată încalcă flagrant reguli esenţiale ce guvernează procesul civil: principiul egalităţii de arme, contradictorialităţii, oralităţii şi dreptul la apărare, deopotrivă principii fundamentale ale procesului civil cât şi elemente constitutive ale dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Am întâlnit, în egală măsură, hotărâri[33] care au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 4 teza a II-a a noii legi a proprietăţii după punerea în discuţia părţilor a acestui aspect şi după sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale analizate, în măsura în care părţile litigante s-au folosit de acest incident procedural.

Nu în ultimul rând, amintim soluţiile[34] conform cărora termenele legale instituite prin Legea nr. 165/2013 nu sunt incidente cauzelor pendinte întrucât dispoziţiile art. 4 teza a II-a au în vedere exclusiv modalităţile de despăgubire posibile.[35]

Cât priveşte art. 7 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, există interpretări conform cărora această reglementare, chiar dacă la prima vedere vizează procedura administrativă, ar determina suspendarea litigiilor aflate pe rolul instanţelor de judecată care au ca obiect terenuri. Mai mult, s-a pus problema dacă până la întocmirea situaţiilor prevăzute de Capitolul II din Legea nr. 165/2013 litigiile având ca temei legal legile fondului funciar mai pot fi soluţionate faţă de termenele legale expres instituite[36].

Nu putem împărtăşi o astfel de opinie atâta vreme cât argumentele folosite sunt intrinseci Legii nr. 165/2013. Or, faţă de geneza actului normativ, interpretarea acestuia trebuie să se realizeze, în primul rând, prin raportare la spiritul şi litera Convenţiei Europene a Drepturilor Omului astfel cum acestea transpar din jurisprudenţa Curţii, în special din hotărârea pilot.

O suspendare a litigiilor de fond funciar sau un refuz de soluţionare a acestora în temeiul art. 7 alin. (1) din noua lege a proprietăţii şi a noilor termene administrative instituite prin aceasta ar determina o tergiversare a realizării procesului de restituire, ceea ce contravine, în mod evident, caracterului eficient şi simplificat al procedurii de restituire, imperativ statuat în cadrul hotărârii Maria Atanasiu şi Alţii împotriva României.

Această lipsă de unitate în ceea ce priveşte punerea în aplicare a noii legi a proprietăţii, atât la nivel administrativ cât şi jurisprudenţial, demonstrează prin ea însăşi eşecul legiuitorului de a institui  proceduri simplificate şi eficiente de restituire care să determine o practică judiciară şi administrativă coerente, conform imperativelor hotărârii pilot.

De asemenea, jurisprudenţa neunitară a instanţelor judecătoreşti reprezintă una dintre cauzele frecvente de condamnare a României de instanţa europeană pentru încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie[37].

Independent de soluţiile jurisprudenţiale, argumentul suprem al neconstituţionalităţii şi neconvenţionalităţii dispoziţiilor legale analizate ni-l oferă chiar legiuitorul prin prelungirea unor termene instituite prin Legea nr. 165/2013, la numai 7 luni de la intrarea sa în vigoare.

În pofida aşteptărilor fireşti ca prin amendarea noii legi a proprietăţii să se mai atenueze din caracterul neconform al acesteia cu imperativele convenţionale şi constituţionale, prin modificarea legislativă, Statul român reuşeşte să accentueze caracterul neconform al Legii nr. 165/2013 cu dispoziţiile Convenţiei şi ale Constituţiei.  

Astfel, prin OUG nr. 115/2013 se acordă un nou termen de 180 de zile[38] pentru finalizarea situaţiei terenurilor agricole, cu sau fără investiţii, şi forestiere, aflate în domeniul public sau privat al statului sau, după caz, al unităţii administrativ-teritoriale, care pot face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate pe fiecare unitate administrativ-teritorială. Această modificare are drept consecinţă directă prelungirea perioadei de suspendare a procedurilor administrative de restituire a terenurilor forestiere şi agricole şi a incertitudinii cu privire la soarta cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată care au ca obiect imobile preluate abuziv.

Devine, astfel, evidentă tendinţa Statului român de a tergiversa finalizarea procesului de restituire contrar obligaţiilor statuate în cadrul procedurii hotărârii pilot.

În aceste condiţii, le revine autorităţilor publice administrative şi instanţelor judecătoreşti sarcina ca, în procesul de punere în aplicare a Legii nr. 165/2013, să interpreteze dispoziţiile acestui act normativ în deplină conformitate cu imperativele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi ale Constituţiei României.  

4. Remedii menite să prevină o sancţionare a României pentru neîndeplinirea obligaţiilor impuse de CEDO în cadrul procedurii-pilot

Cu riscul de a ne repeta, considerăm util să ne reîntoarcem la dispozitivul hotărârii pilot şi la considerentele relevante, întrucât această decizie a instanţei europene reprezintă cauza adoptării noii legi a proprietăţii dar şi nucleul oricărei interpretări legislative.

Astfel, Statul român avea obligaţia ca, în termen de 18 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii (termen prelungit până la data de 12 mai 2013), să adopte ”măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie (paragrafele 229-236 de mai sus)”.

Or, dincolo de caracterul dubitabil al convenţionalităţii noii legi a proprietăţii încă de la momentul adoptării[39], prin amendările ulterioare, aceasta se îndepărtează tot mai mult de la imperativele statuate de instanţa de contencios european.

Dar, obligaţiile statuate în cadrul hotărârii pilot nu vizează exclusiv puterea legislativă ca reprezentant al Statului român, ci toţi reprezentanţii acestuia, indiferent că fac parte din puterea executivă sau judecătorească. Astfel, independent de procesul de legiferare, aceeaşi obligaţie de conformare cu imperativele instanţei europene revine tuturor entităţilor cu competenţe în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv, indiferent că sunt autorităţi publice administrative sau instanţe de judecată. Sunt relevante în acest sens dispoziţiile art. 46 par. 1 din Convenţie care prevăd că ”Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi”.

Astfel că, în vederea evitării unei sancţionări a Statului român pentru nerespectarea dispoziţiilor hotărârii pilot, atât autorităţile publice administrative cât şi instanţele judecătoreşti sunt datoare să ia măsuri în vederea asigurării realizării dreptului la apărare şi a dreptului de proprietate astfel cum s-a statuat în cadrul hotărârii pilot. Demersul este cu atât mai simplu cu cât există şi pârghii în acest sens: ori de câte ori se constată o neconcordanţă între legislaţia internă şi tratatele internaţionale la care România este parte cu privire la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, se va aplica cu prioritate reglementarea internaţională (art. 20 alin. (2) din Constituţia României[40]).

Reîntorcându-ne la textele de lege analizate, art. 4 teza a II-a şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, considerăm că acestea nu pot fi interpretate decât din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului astfel cum aceasta apare în cadrul jurispridenţei Curţii.

Astfel, instanţele judecătoreşti, prin intermediul excepţiei de neconvenţionalitate, au posibilitatea de a înlătura orice dispoziţie legală neconvenţională sau de a o interpreta în deplină conformitate cu litera şi spiritul Convenţiei Europene.

Considerăm că soluţia care să răspundă cel mai bine nevoii de implementare urgentă a unor proceduri simplificate şi eficiente este aceea de a înlătura orice dispoziţie legală cuprinsă în noua lege a proprietăţii care să contravină principiilor consacrate la nivel jurisprudenţial european, inclusiv a dispoziţiilor art. 4 teza a II-a şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. Oricum, dacă această soluţie apare ca fiind inedită, neuzuală şi prea îndrăzneaţă pentru practica judecătorească actuală, se impune cel puţin o interpretare conformă dispoziţiilor art. 6 par. 1 din Convenţie şi art. 1 Protocolul 1 la Convenţie, astfel cum acestea apar în practica constantă a instanţei de contencios european, inclusiv în cadrul hotărârii pilot.

Considerăm că instanţele de judecată care au decis că în cauzele pendinte nu se aplică termenele administrative prevăzute de Legea nr. 165/2013, ci doar modalitatea de despăgubire, se aproprie cel mai mult de imperativele convenţional europene.  Dimpotrivă, cele care au hotărât că, faţă de intrarea în vigoare a noii legi a proprietăţii, cererile de restituire deduse judecăţii se reîntorc în etapa administrativă, deja epuizată, pentru a urma termenele mai nou prevazute, sunt în totală disonanţă cu dispoziţiile Curţii Europene şi ar putea determina o nouă condamnare a României.

Pentru identitate de raţiune, interpretarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în sensul că ar determina o suspendare a litigiilor care au ca obiect terenuri agricole şi păduri, reprezintă o încălcare flagrantă a dispoziţiilor convenţional europene şi a imperativelor hotărârii pilot.

O altă pârghie de conformare a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cu Constituţia României este excepţia de neconstituţionalitate. Curtea Constituţională, într-adevăr, poate şi trebuie să asigure conconcordanţa dispoziţiilor interne cu Constituţia României şi reglementările internaţionale în domeniul drepturilor fundamentale ale omului. Dar un astfel de mecanism este greoi şi necesită timp[41].

Revine astfel instanţelor de judecată sarcina de a asigura, în cauzele pendinte, o aplicare constituţională şi convenţional europeană a Legii nr. 165/2013 prin intermediul excepţiei de neconvenţionalitate consacrate prin art. 20 alin. (2) din Constituţie.

În caz contrar, faţă de dispoziţiile clare, lipsite de orice echivoc, ale hotărârii Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Statul român reprezentat de autorităţi publice administrative, instanţe de judecată şi putere legiuitoare urmează să plătească despăgubiri pentru prejudiciul cauzat persoanelor îndreptăţite la restutuire. În acest caz, puterea legiuitoare şi executivul nu-şi vor putea invoca propria turpitudine că au adoptat un act normativ neconvenţional, iar puterea judecătorească nu se va putea exonera de răspundere invocând culpa legislativului şi executivului pentru eşecul de legiferare.


[1] Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 278 din 17 mai 2013.
[2] Scopul reglementării este declarat expres în expunerea de motive a Legii nr. 165/2013: urgentarea şi finalizarea procesului de restituire .
[3] Hotărârea Atanasiu şi alţii împotriva României (30.767/05, 33.800/06) a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 778/22.11.2010).
[4] M. Berechet, Caracterul concret şi efectiv al dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist în România conferit prin măsurile de restituire instituite de Legea nr. 165/2013 – Partea a II-a, publicat în Revista Română de Jurisprudenţă nr. 4/2013, p. 186.
[5] Conform art. 11 din Legea nr. 165/2013 “(1) Comisiile locale şi judeţene de fond funciar sau, după caz, Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti au obligaţia de a soluţiona toate cererile de restituire, de a efectua punerile în posesie şi de a elibera titlurile de proprietate până la data de 1 ianuarie 2016. (2) În situaţia neîndeplinirii obligaţiilor în termenul prevăzut la alin. (1), persoana care se consideră îndreptăţită poate formula plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile. Hotărârea pronunţată de instanţa judecătorească este supusă numai apelului. Plângerea este scutită de taxa judiciară de timbue
[6] Potrivit art. 35 din Legea nr. 10/2013 “(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi. (4) Hotărârile judecătoreşti pronunţate potrivit alin. (3)  sunt supuse numai apelului. (5) Cererile sau acţiunile în justiţie formulate în temeiul alin. (1) şi (2) sunt scutite de taxa judiciară de timbru.”
[7] A se vedea în acest sens Hotărârea CEDO pronunţată în cauza Viaşu împotriva României nr. 75.951/01, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 361 din data de 29 mai 2009, paragraful 62, precum şi Hotărârea pronunţată  în cauza Regele Greciei şi alţii împotriva Greciei [MC], nr. 25.701/94, § 79 CEDO 2000-XII,  Hotărârea pronunţată în cauza Beyeler împotriva Italiei [MC], nr. 33.202/96, § 109- 110, CEDO 2000-I; Hotărârea pronunţată în cauza Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei, nr. 14.340/05, §70, 8 iulie 2008.
[8] Art. 4 din Legea nr. 165/2013 prevede că “Dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
[9] M. Berechet, op. cit. – Partea I, publicat în Revista Română de Jurisprudenţă nr. 3/2013, pp. 26-28.
[10] Expunerea de motive a Legii nr. 165/2013 Secţiunea a 2-a – Motivul emiterii actului normativ – pag. 1, publicat pe http://www.cdep.ro/proiecte/2013/100/00/9/em109.pdf consultat la data de 04.02.2014.
[11] În consecinţă, sugestiile instanţei europene, cât şi observaţiile Comitetului Miniştrilor însărcinat cu supravegherea executării hotărârilor- pilot au fost avute în vedere elaborarea actualului proiect legislativ, care reprezintă expresia voinţei Guvernului de a adopta măsuri concrete necesare urgentării şi finalizării procesului de restituire. –  Expunerea de motive a Legii nr. 165/2013, Secţiunea a 2-a – Motivul emiterii actului normativ – pag. 2, consultat la data de 4 februarie 2014.
[12] CEDO (57.001/00), publicată în Monitorul Oficial  nr. 99 din 02/02/2006.
[13] CEDO (75.951/01) publicată in Monitorul Oficial nr. 361 din 29/05/2009.
[14] CEDO (23.066/02) publicată in Monitorul Oficial nr. 141 din 06/03/2009.
[15] CEDO (nr. 29.739/03).
[16] S. Quesada, La genese de l’arret pilote Maria Atanasiu et autres contre Roumanie, publicat în volumul In honorem Corneliu Bîrsan, coord. de A. Almăşan, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, pp. 694 – 705.
[17] În scopul realizării protecţiei efective a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului de proprietatea, din interpretarea sistematică a considerentelor hotărârii pilot (par. 229 – 236) putem identifica anumite măsuri cu caracter general evocate de Curte care ar putea pune capăt problemei sistemice constatate în materia dreptului de proprietate şi a dreptului la un proces echitabil: (i) modificarea mecanismului de restituire prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să poată menţine un just echilibru între diferitele interese în cauză; (ii) stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative dublată de un control jurisdicţional efectiv; (iii) refacerea totală a legislaţiei, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate – a se vedea în acest sens M. Berechet, op. cit. supra, RRDJ nr. 4/2013, pp 181 – 189.
[18] M. Berechet, op. cit. – Partea I, publicat în Revista Română de Jurisprudenţă nr. 3/2013, pp. 26-28.
[19] Publicată în Monitorul Oficial nr. 758/29 octombrie 2003.
[20] Potrivit art. 1 alin. (4) din Constituţie Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.
[21] Art. 15 alin. (2) din Constituţie: “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.”
[22] A se vedea în acest sens dispozitivul hotărârii pronunţate în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
[23] Hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României: „232. Statul pârât trebuie, aşadar, să garanteze prin măsuri legale şi administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situaţie similară celei a reclamantelor, ţinând cont de principiile enunţate în jurisprudenţa Curţii cu privire la aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 162-177 de mai sus). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, şi prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să poată menţine un just echilibru între diferitele interese în cauză (Viaşu, menţionată mai sus, § 83).”
[24] Ordonanţa de Urgenţă nr. 115/2013 pentru instituirea unui nou termen în care să se finalizeze situaţia prevăzută la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum şi pentru prorogarea unor termene a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 835 din data de 24 decembrie 2013.
[25] M. Berechet, op. cit. supra, RRDJ nr. 4/2013, pp 187 – 188.
[26] M. Berechet, op. cit. supra, RRDJ nr. 3, pp. 20 – 34 şi RRDJ nr. 4/2013, pp 171 – 189.
[27] Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 819/21.12.2013.
[28] Modificările aduse noii legi a proprietăţii au determinat şi modificarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013. Astfel, prin Hotărârea de Guvern nr. 89/2014 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 116/17.02.2014 s-au completat Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013.
[29] Intrucat am constatat aceasta practica prin simpla asistare la sedintele de judecata a diferitelor complete ale sectiilor civile ale Tribunalului Bucuresti, nu suntem în măsură să indicăm hotarari judecatoresti care sa fi transat aceasta problema in mod explicit. Totusi, avand in vedere, practica relativ recenta cu privire la noua lege a proprietătii, am considerat util a exemplifica si aceasta perceptie jurisprudenţială cu privire la incidenţa art. 4 teza a II-a din Legea nr. 165/2013.
[30] După cum arătam la pct. 2.1.2. supra, noua lege a proprietăţii nu prevede soluţiile procedurale ce ar putea fi aplicate urmare a incidenţei art. 4 teza a II-a.
[31] Decizia civilă nr. 4543/16.10.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nepublicată: „Cu titlu prealabil, având în vedere limitele învestirii şi natura juridică a revizuirii de cale de atac de retractare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că recursul urmează a fi examinat exclusiv din perspectiva criticilor de nelegalitate care privesc soluţia dată cererii de revizuire, iar nu şi criticilor care privesc raportul juridic dedus judecăţii.”.
[32] Exemplificăm în acest sens sentinţa civilă nr. 146/23.09.2013 a Tribunalului Dolj şi decizia civilă nr. 2096R/05.12.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, ambele hotărâri nepublicate: „Prealabil verificării modului în care prima instanţă a aplicat dispoziţiile incidente în materie, Curtea precizează că după pronunţarea hotărârii de către tribunal, a intrat în vigoare Legea nr. 165/16.05.2013 […]. Art. 4 din noua lege stabileşte că dispoziţiile acesteia se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile investite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor de judecată, precum şi a cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului, suspendate în temeiul hotărârii pilot din 12 octombrie 2010 pronunţată în cadrul Maria Atanasiu şi alţii împotriva României la data intrării în vigoare a legii. Prin urmare, legea nr. 165/2013, care conţine, inclusiv dispoziţii relative la acordarea de măsuri compensatorii, se va aplica şi recurenţilor în privinţa procedurilor administrative şi/sau judiciare, ulterioare momentului la care decizia de constatare a calităţii de persoane îndreptăţite şi de stabilire a dreptului acestora de a obţine despăgubiri în echivalent pentru imobilelel indicate în decizie a fost menţinută de către instanţă prin hotărâre judecătorească irevocabilă” – decizia nr. 2096R/2013 a Curţii de Apel Bucureşti, cit. supra.
[33] Exemplificăm în acest sens, decizia nr. 5121/18.11.2013 a Curtii de Apel Bucuresti, nepublicata.
[34] Apreciem că aceste soluţii ale instanţelor de judecată sunt cele mai apropiate de litera şi spiritul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Constituţiei României. Exemplificam în acest sens, încheierea de şedinţă din data de 20.12.2013 din cadrul Dosarului nr. 45626/3/2011*, nepublicată, prin care Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a a tranşat astfel incidenţa art 4.
[35] În practica judiciară putem identifica soluţii prin care instanţele au obligat entităţile învestite de lege să înainteze documentaţia pentru stabilirea despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 sau înaintarea dosarului către Comisia Naţională pentru Compensarea imobilelor. De asemenea, au existat soluţii de obligare a entităţii învestite de lege să emită dispoziţii pentru acordarea de măsuri compensatorii conform Legii nr. 165/2013. Instanţele de contencios administrativ, după ce au introdus în cauză Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, au dispus obligarea la evaluarea imobilului prin aplicarea grilei notariale şi la emiterea deciziei de compensare prin puncte – a se vedea în acest sens, practica judiciară citată de E. Marin în „Unele consideraţii cu privire la Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist” publicat în volumul In honorem Corneliu Bârsan, op. cit. supra, pp. 192 – 211.
[36] E. Marin, op. cit. supra, pp. 199-200.
[37] În Hotărârea pronunţată în cauza Păduraru împotriva României (CEDO nr. 63.252/00) publicată în Monitorul Oficial al României nr. 514/14.06.2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reţine: „Curtea consideră că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp şi ţin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente (mutatis mutandis, Sovtransavto Holding, citată mai sus, § 97) şi să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.”
[38] Instituirea acestui nou termen, prorogă, de la 1 martie la 1 septembrie 2014, finalizarea situaţiei comparative a cererilor de restituire nesoluţionate şi disponibilului de teren (art. 10 din Legea nr. 165/2013) precum şi, de la 1 iulie 2014 la 1 ianuarie 2015, publcarea listei imobilelor din Fondul Naţional (art. 20 alin. (5) din Legea nr. 165/2013).
[39] „În final, se mai arată că pe data de 5 aprilie 2013 în cadrul consultărilor avute între reprezentanţii Guvernului României, experţii din cadrul Serviciului de executare a Deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi cei ai Grefei acestei instituţii s-a ajuns la concluzia că legea nu respectă „indicaţiile” cuprinse în Hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010, pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, în sensul că „nu a fost reexaminată toată legislaţia în domeniu, motiv pentru care este posibil să apară în continuare disfuncţionalităţi, printre care lipsa resurselor financiare pentru plata despăgubirilor şi, ca urmare, inaplicabilitatea întregului mecanism legal”  – Decizia Curţii Constituţionale nr. 232/10.05.2013 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România publicată în Monitorul Oficial al României nr. 359/17.06.2013.
[40] Art. 20 alin. (2) din Constituţie: Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile
[41] Prevederile Legii nr. 165/2013 constituie obiect al sesizării Curţii Constituţionale într-un număr de 93 de dosare. Cele 93 de dosare aflate pe rolul Curţii Constituţionale se găsesc în stadii diferite de soluţionare: (i) o singură cauză se află în etapa Decizie trimisă la M.Of.: Dosarul nr. 283AI/2013, soluţionat prin decizia nr. 232/10.05.2013 de respingere ca neîntemeiată a obiecţiilor de neconstituţionalitate a art. 22 şi 45 din Lege formulate de un număr de 53 de deputaţi din Parlamentul României în procedura controlului constituţionalităţii legilor înainte de promulgare; (ii) un număr de 84 de dosare se află în etapa dosar în fază de raport; (iii) 8 dosare se află în etapa termen dosar. Datele sunt preluate de pe site-ul www.ccr.ro consultat la data de 7 februarie 2014.


av. Mădălina BERECHET, partener MUŞAT & ASOCIAŢII
doctorand al Universității București

* mulțumim Revistei Române de Jurisprudență

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 2 de comentarii cu privire la articolul “Neconstituţionalitatea şi neconvenţionalitatea unor dispoziţii legale privind restituirea proprietăţii: art. 4 şi art. 7 din Legea nr. 165/2013”

  1. ANONIM spune:

    La adresa http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?cam=2&idp=13186 gasiti EXPUNEREA DE MOTIVE a initiatorului proiectului de act normativ (GUVERNUL).

    Conform documentului oficial al Executivului Romaniei, adoptarea legii a fost necesara pentru urmatoarele motive:
    – „complexitatea legilor anterioare de restituire a proprietatilor”;
    – „incoerentele legislative si jurisprudentiale care s-au produs ca urmare a modificarilor legislative”;
    – „numarul mare de cereri DE RESTITUIRE ramase nesolutionate”;
    – „lipsa de eficienta a sistemului de restituire constata de CEDO”.

    Acestea sunt motivele.
    Mai departe, acelasi document precizeaza un aspect foarte grav in opinia mea, anume ca CEDO A SUGERAT „o serie de masuri cu caracter general ce ar putea fi luate de de catre statul roman”. Asa ceva este fie o scuza nepoliticoasa a impotentei guvernantilor, fie o chestiune ce incalca principiul de drept international al autodeterminarii natiunilor. Cum sa-si permita o instanta straina sa sugereze ce sa faca autoritatile romane?

    N-am nici o indoiala ca personajul care a gandit si a scris expunerea de motive a gasit potrivit sa puna in spinarea CEDO eventualele aberatii legislative care au fost consemnate in cuprinsul nou devenitei Legi nr. 165/2013.

    Expunerea de motive precizeaza negru pe alb ca adoptarea noului cadru legislativ a fost necesar pentru URGENTAREA SI FINALIZAREA procesului de RESTITUIRE.

    Deci trebuie sa fie ceva iute ca viteza luminii care sa duca la restituire in natura nu la masuri echivalente…

    Expunerea de motive prezinta asadar sensul si scopul adoptarii legii si, pe cale de consecinta arata modul in care trebuie INTERPRETATA si APLICATA noua lege.

    Dar, dupa cum bine stiti, instantele de judecata deja si-au format o practica in sensul admiterii exceptiei prematuritatii actiunilor deduse judecatii prin care se solicita solutionarea notificarilor/cererilor de restituire pe fondul lor.

    Cum se conciliaza cele doua pozitii urmeaza sa ne lamureasca instanta internationala care prin „sugestiile” sale a facut prastie intreaga idee de dreptate si de justitie in materia dreptului de proprietate (desigur, ajutata si de noua orientare jurisprudentiala interna).

  2. Ciudata și controversata lege nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România reglementează la art. 35 contenciosul împotriva deciziilor Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor ca fiind în competența secției civile a tribunalului „în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii.”

    Cum sediul CNCI este în București (Calea Floreasca nr. 202, sector 1, București) competența de judecată ar reveni Tribunalului București. Și chiar CNCI a început să indice în deciziile pe care le emite Tribunalul București ca fiind instanța competentă.

    Însă contenciosul în această materie presupune pronunțări deosebit de ample pe chestiuni de fond, mai exact (cf art. 35 din Lege) asupra „existenţei şi întinderii dreptului de proprietate”, instanța urmând „a dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi” iar într-unul din primele cazuri de acest fel Tribunalul București a refuzat să se învestească, alertat probabil cu privire la numărul deosebit de mare de dosare extrem de complexe cu care ar putea fi învestit privind revendicări din toată țara! A interpretat că de fapt, competent ar fi tribunalul în circumscripţia căruia se află entitatea inițială (comisia judeţeană de fond funciar) care a soluţionat cererea de restituire a terenului, anterior înființării și preluării cazurilor de către CNCI, o dată cu Legea 165/2013.

    Tribunalul Argeș, nu s-a lăsat mai prejos, găsind ocazia să refuze la rândul său să se învestească, în locul Tribunalului București, cu dosare atât de complicate, și astfel a declanșat un conflict negativ de competență tranșate recent, prin Decizia 815 din 05.04.2016, în dosar nr. 24008/3/2015 de Înalta Curte de Casație și Justiție. Regulatorul de competență, ne place sau nu, a fost emis în favoarea Tribunalului București, având în vedere că sediul Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor (aceasta fiind entitatea învestită de Legea 165/2013) se află în circumscripţia acestei instanțe.

    Avizăm asupra proporțiilor considerabile pe care contenciosul în această materie l-ar putea lua în anii ce urmează: conform unui comunicat de dată recentă, la 02.05.2016 se află efectiv în analiza consilierilor CNCI un număr 6.969 de dosare, iar dintre dosarele repartizate prin hotărâri ale Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor se mai află în lucru încă 4.001 de dosare, aflându-se în așteptare alte 30.095 de dosare. Un număr considerabil dintre acestea, reprezentând revendicări din toată țara, vor ajunge la Tribunalul București, care se pare că are competență exclusivă în contenciosul cu CNCI.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate