BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Considerații privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul legilor complexe
14.04.2014 | Florin STRETEANU


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

Multitudinea problemelor legate de aplicarea în timp a legii penale cu care practica judiciară se confruntă de la intrarea în vigoare a Noului Cod penal a determinat, așa cum era de așteptat, o intensificare a dezbaterilor asupra mecanismelor și soluțiilor menite să conducă la o corectă identificare și aplicare a legii mai blânde. În centrul acestor dezbateri se află, încă de la început, problema modului de aplicare a legii mai favorabile în cazul în care legile succesive conțin atât dispoziții mai favorabile cât și dispoziții mai severe.

În mod nefericit, practica judiciară este, la ora actuală, profund divizată între două posibile soluții: aplicarea globală legii penale mai favorabile sau aplicarea acesteia în raport de instituțiile autonome. Personal, pentru că ne-am exprimat deja punctul de vedere asupra acestei chestiuni cu o altă ocazie[1], am ezitat în a ne mai implica în dezbatere. Constatăm însă că în ultimele zile se încearcă, cu o vehemență care poate avea multe explicații, dar toate străine ideii de documentare științifică riguroasă, impunerea ideii potrivit căreia soluția tradițională în dreptul nostru a fost dintotdeauna aplicarea unitară a legii penale mai favorabile[2]. Iar ideea aplicării în raport de instituțiile autonome, ar fi o fantezie a unor ignoranți, expresie a unei gândiri juridice marcată de deficiențe, apărută de dată recentă întru nesocotirea tradiției juridice românești. Este motivul pentru care înțelegem să supunem atenției cititorului aceste rânduri, nu în ideea de a impune un anumit punct de vedere, ci de a invita la o dezbatere onestă, eliberată de mituri și interese partizane. Și la un minim exercițiu de lectură, înainte de a acuza de ignorare și ignoranță …

1) Poziția doctrinei române asupra acestei probleme

Fără a implica un efort major de documentare, se poate constata că ideea potrivit căreia doctrina română ar fi fost dintotdeauna favorabilă ideii aplicării globale a legii penale mai favorabile nu este confirmată de analiza lucrărilor de specialitate relevante.

Astfel, încă din perioada interbelică cei mai importanți autori din doctrina română au susținut ideea aplicării legii mai favorabile în raport de fiecare instituție cu vocație de aplicare autonomă.

Cu titlu exemplificativ, arătăm că:
– Profesorul Traian Pop, în monumentala sa lucrare din 1923, după ce prezintă cele două concepții privind aplicarea legii mai favorabile, își arată susținerea fără rezerve pentru teza divizibilității legilor concurente, apreciind că restricțiunea ce se impune acestei combinațiuni – pe care o admitem și noi (subl.ns., F.S.) – este aceea ca dispozițiunile alese din două sau mai multe legi concurente să nu fie incoerente. A se vedea Tr. Pop., Drept penal comparat, Cluj, 1923, p. 121.
– și mai tranșant, profesorul Vintilă Dongoroz, arăta în comentariul său la Codul penal din 1936 că Alegerea legei mai blânde exclude implicit legea mai severă. Nu este deci îngăduit a se îmbina dispozițiunile unei legi cu cele ale altei legi pentru a se obține un rezultat și mai favorabil, fiindcă aceasta ar însemna crearea pe cale de aplicațiune a unei a treia lege (lex tertia), ceea ce nu este admis. Odată însă fapta stabilită și pedeapsa fixată conform uneia din legi, se poate recurge la instituțiunile care funcționează independent din cealaltă lege, dacă ele sunt mai favorabile infractorului. (subl.ns., F.S.) A se vedea V. Dongoroz, Comentare, în C.G.Rătescu, H.Asnavorian, Tr. Pop, V. Dongoroz ș.a., Codul penal ”Regele Carol II” adnotat, vol.I, Ed. Librăriei SOCEC, București, 1937, p. 10.
În legătură cu opinia profesorului Dongoroz, se face adesea trimitere la lucrarea sa din 1939 pentru a se fundamenta ideea că ar fi susținut teoria aplicării globale. În realitate, deși în cursul din 1939, autorul reia doar prima parte a afirmației de mai sus, nu credem că există temei pentru a considera că și-a revizuit opinia exprimată cu doar doi ani înainte. Analizând exemplele din lucrarea publicată în 1939, se observă că analiza nu este făcută prin raportare la alte instituții decât încadrarea și pedeapsa (nu există nicio referire la concurs, recidivă, suspendare condiționată etc.). Exemplele alese au în vedere doar circumstanțe atenuante sau agravante, limitele pedepsei etc. în privința cărora există un consens cu privire la lipsa de autonomie, iar aplicarea legii mai favorabile nu se face în etape. (A se vedea V. Dongoroz, Drept penal, București, 1939, p. 132-133).
– la rândul său, profesorul Nicolae Buzea de la Facultatea de Drept din Iași arăta în 1944: cu drept cuvânt, asemenea concursuri de dispozițiuni legale referitoare la același institut penal se rezolvă prin confruntarea lor în întregime și prin eliminarea dispozițiunilor mai aspre. Nimic nu împiedică, ca același procedeu să se urmeze pentru fiecare institut în parte, aplicându-se dispozițiunea – cu valoare de lege pentru acel institut – cea mai favorabilă dintre legile concurente […]. A se vedea N. T. Buzea, Infracțiunea penală și culpabilitatea, Tipografia Sabin Solomon, Alba Iulia, 1944, p. 272. Acest autor oferă cea mai completă analiză de doctrină și jurisprudență interbelică în materie, analiză ce conduce fără echivoc la soluția aplicării legii penale mai favorabile în raport de instituțiile autonome (p. 268-273).

Se observă așadar că exponenții tuturor celor trei mari școli de drept penal din epocă (București, Cluj, Iași) susțineau fără rezerve soluția aplicării legii penale mai favorabile în raport de instituții autonome și nicidecum global.

După intrarea în vigoare a Codului penal din 1968, doctrina română, în marea sa majoritate, a rămas fidelă principiului statornicit în perioada interbelică, acela al aplicării legii penale mai favorabile distinct, în raport de fiecare instituție autonomă.

Din nou cu titlu exemplificativ menționăm:
– Profesorul Costică Bulai arăta în cursul său că într-o altă concepție, pe care o considerăm mai aproape de adevăr, determinarea legii penale mai favorabile trebuie să se facă în raport de fiecare instituție care se aplică în mod autonom. De aceea, dacă încadrarea faptei s-a făcut după una din legi, care era mai favorabilă, aceasta nu exclude aplicarea dispozițiilor din cealaltă lege cu privire la recidivă sau la concursul de infracțiuni, dacă acestea sunt mai favorabile”. C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2007, p. 139.
– Profesorul George Antoniu arăta, la rândul său: concursul de infracțiuni face parte dintre acele instituții juridico-penale (ca și prescripția, suspendarea executării pedepsei ș.a.) ale căror reguli se aplică, în cazul succesiunii de legi penale în timp, în mod autonom, independent de încadrarea juridică a faptelor după legea nouă sau cea anterioară. G. Antoniu, Comentariu (n. 16), în G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, vol.I, Ed. Academiei, București, 1988, p.37. În același sens a se vedea și comentariul din Th. Vasiliu ș.a., Codul penal al R.S.R. comentat și adnotat, vol.I, București, 1972, p.66.
– În același sens se pronunță și titularul catedrei de drept penal general de la Universitatea de Vest din Timișoara. A se vedea V. Pașca, Curs de drept penal, partea generală, vol.I, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 89.
– Nu în ultimul rând, aceasta este poziția pe care și noi am susținut-o în mod constant. A se vedea F. Streteanu, Concursul de infracțiuni, Ed. Lumina Lex, București,1999, p. 366 și urm; F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H.Beck, București,2008, p. 283 și urm.

Fără a contesta că în perioada analizată au existat și opinii favorabile ideii de aplicare globală a legii penale mai favorabile, acestea nu sunt de natură să contrazică afirmația potrivit căreia doctrina majoritară (atât numeric cât și ca prestigiu) a fost și rămâne fidelă ideii de aplicare a legii mai favorabile în mod distinct pentru fiecare instituție autonomă.

Și atunci nu putem să nu ne întrebăm care este tradiția aplicării globale a legii penale mai favorabile invocată cu atâta vehemență?

2) Poziția jurisprudenței anterioare cu privire la problema analizată

Dacă sub imperiul Codului penal din 1936, așa cum arătam mai sus, doctrina a fost favorabilă ideii de aplicare a legii penale mai favorabile în raport de instituțiile autonome, nici jurisprudența Curții de Casație nu s-a îndepărtat de această orientare, îmbrățișând constant și fără rezerve același mecanism de aplicare.

Ne vom limita la a menționa doar câteva decizii ale Curții de Casație din acea perioadă:

Cas. II, dec. 2154/1937 – se poate face aplicațiunea cumulativă a două legiuiri în caz de concurs a două infracțiuni, ori de câte ori instanțele de fond găsesc că pedeapsa pentru una din infracțiuni este mai mică după una din legiuiri, iar pentru cealaltă infracțiune pedeapsa este mai mică după cealaltă legiuire. apud V. Papadopol, I.Stoenescu, G.Protopopescu, Codul penal al RPR adnotat, Editura de Stat, București, 1948, p.23 (n. 48);

Cas. II, dec. 4021/1938 … deși instanța de apel a aplicat împotriva inculpatului, în ceea ce privește calificarea faptului și gradarea pedepsei, textele din vechiul cod penal, ca unele ce conduceau la o pedeapsă mai blândă, ea era îndreptățită să facă în favoarea acestuia, dacă a găsit că merită acest tratament, și aplicațiunea art. 65 din noul cod penal (ref. la suspendarea condiționată, n.ns.) deoarece conținea un principiu de drept menit să ducă la ușurarea situațiunii inculpatului. apud V. Papadopol, I. Stoenescu, G. Protopopescu, op. cit., p.21, n. 40.

Cas. II, dec. 677/1938 …faptul că inculpații au fost pedepsiți prin aplicarea dispozițiunilor din Codul penal anterior nu putea să împiedice aplicarea dispozițiunei de suspendare a executării din noul cod, întrucât suspendarea din noul cod este o instituțiune care funcționează independent. apud N.T.Buzea, op. cit., p. 272.

Cas. II, dec. 4486/1940 – în materia prescripției, Curtea de Casație statua că, dacă instanța de fond a considerat că prescripția prevăzută de fiecare din aceste legiuiri face un tot unitar cu pedeapsa și că, deci, nu s-ar putea aplica prescripția din codul penal de la 14 martie 1936 pentru o infracțiune pedepsită după codul penal din 1865, a interpretat greșit și a violat dispozițiunile art.5 și 165 c.pen., întrucât nici un text din legiuirea penală nu oprește a se aplica pedeapsa prevăzută de o anumită legiuire și prescripția din altă legiuire penală. (apud V. Papadopol, I.Stoenescu, G.Protopopescu, op. cit., p. 27).

După intrarea în vigoare a Codului penal din 1968 a existat puțină jurisprudență la nivelul instanței supreme asupra acestei probleme. Totuși, chiar dacă au existat și soluții favorabile sistemului aprecierii globale (e.g. T.S., s.pen., dec. nr. 198/1974, în materia recidivei), majoritatea deciziilor publicate sau semnalate de doctrină lasă să se înțeleagă că jurisprudența a păstrat în general ideea aplicării în raport de instituții autonome a legii penale mai favorabile.

Așa de pildă, s-a decis că dacă infracțiunile concurente au fost sancționate cu amendă potrivit legii penale vechi mai favorabilă, este corectă aplicarea regulilor privind concursul de infracțiuni potrivit legii penale noi care prevede contopirea pedepselor și nu totalizarea lor ca în legea veche. T.S., s.pen., dec. nr. 939/1969 apud V. Pașca, op.cit., p. 89.

Tot astfel, prin decizia nr.4044/1970 a s.pen., Tribunalul Suprem a decis că în caz de succesiune a unor legi penale, pentru constatarea situației de recidivist sau nerecidivist a unui inculpat, trebuie să se țină seama de dispozițiile acelei legi potrivit căreia termenul care face ineficientă recidiva – termen cuprins între data executării pedepsei aplicate pentru prima infracțiune și data săvârșirii celei de-a doua infracțiuni – s-a împlinit. (C.D., 1970, p. 275). Deși decizia nu face referire explicită la aplicarea legii mai favorabile pe instituții, se observă că instanța supremă impune verificarea incidenței legii mai favorabile doar prin raportare la starea de recidivă, fără a o lega de legea pe baza căreia a fost încadrată fapta ce constituie termenul II al recidivei. În același sens, prin decizia 1802/1971 (Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, p. 362) s-a statuat că tratamentul sancționator al recidivei postcondamnatorii, în ipoteza în care pedeapsa anterioară a fost executată în parte, se va aplica potrivit art. 119 C.pen. anterior, care constituia legea penală mai favorabilă sub acest aspect. Aceasta deoarece textul menționat prevedea că dacă pedeapsa stabilită pentru infracțiunea a doua este mai grea decât cea stabilită pentru prima infracțiune se aplică ultima pedeapsă, la care eventual se poate adăuga un spor, iar apoi, din aceasta pedeapsă rezultantă se scădea timpul executat din pedeapsa anterioară. Din nou, legea mai favorabilă este stabilită separat pentru recidivă, având în vedere tratamentul sancționator al acesteia, fără a o lega de legea în baza căreia a fost pronunțată condamnarea.

Și iarăși nu ne putem abține să întrebăm: unde e tradiția juridică română a aplicării globale a legii mai favorabile?

3. Poziția legiuitorului asupra problemei analizate

Uneori s-a încercat a se fundamenta ideea potrivit căreia chiar textul art.5 NCP (art. 13 C.pen. anterior) ar impune mecanismul aprecierii globale, întrucât prevede că ”se aplică legea mai favorabilă”. Cu alte cuvinte, în caz de succesiune de legi în timp, s-ar putea aplica o singură lege și nu mai multe din cele care s-au succedat.

Această opinie, chiar dacă a fost emisă de unul dintre coautorii unei lucrări de specialitate importante (S. Kahane în Explicații…, vol. I, p. 80) contravine flagrant prevederilor art. 173 NCP (și art. 141 CP, în vigoare la data emiterii opiniei) potrivit cărora prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege.

Prin urmare, legea penală în sensul art. 5 trebuie înțeleasă ca o dispoziție cu caracter penal și nu ca o lege în sensul de act normativ în ansamblul său.

Această interpretare este tradițională în dreptul nostru, fiind impusă de jurisprudența Curții de Casație cu mult timp înainte de consacrarea ei legislativă în art. 141 CP. Astfel, prin decizia nr. 4021/1938, Curtea de Casație a statuat că termenul ”lege” folosit de legiuitor în art. 3 c.pen.nou nu trebuie interpretat în sensul strict tehnic, ci în acela mai larg de normă de drept; deci nimic nu se opune ca să se combine normele mai blânde, din două sau mai multe legi succesive… apud V. Papadopol, I.Stoenescu, G.Protopopescu, op. cit., p. 21. Mai trebuie menționat faptul că, cu doar un an înainte, Curtea de Casație arăta că jurisprudența e fixată în sensul că se poate aplica un singur articol din o lege, dacă acela îi e favorabil infractorului fiindcă, precum am mai spus și mai înainte prin lege se înțelege chiar și un singur articol. ( a se vedea Cas.II, dec. nr. 377/1937, apud N.T. Buzea, op.cit., p. 270).

Revenind la perioada actuală, se cuvine a aminti faptul că, potrivit art. 10 din Legea nr. 187/2012, tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă. Din acest text rezultă fără echivoc faptul că, în opinia legiuitorului, în caz de succesiune de legi incidente în materia pluralității de infracțiuni, mai întâi se stabilesc pedepsele pentru infracțiunile care nu au fost judecate, aplicându-se legea mai favorabilă în cazul fiecăreia dintre ele și abia apoi, pornind de la pedepsele astfel stabilite, se pune problema aplicării tratamentului prevăzut pentru pluralitate.

Nu în ultimul rând, mecanismul aplicării prin raportare la instituțiile autonome este expres consacrat în Proiectul de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, aprobat de Guvern și aflat în prezent în dezbaterea comisiilor Senatului (proiect L 158/2014). Astfel, Art. 41 propus a se introduce în Legea nr. 187/2012 dispune că:
(1) În aplicarea prevederilor art. 5 din Codul penal se stabilesc și se aplică, pentru fiecare instituție de drept penal autonomă, dispozițiile mai favorabile din legile succesive.
(2) Verificarea aplicabilității art. 6 din Codul penal se face prin raportare la fiecare instituție de drept penal autonomă incidentă în cauză.
(3) Prevederile art. 5 și 6 din Codul penal nu se aplică cu privire la imprescriptibilitatea răspunderii penale sau a executării pedepselor pentru unele infracțiuni.

Chiar dacă în acest caz vorbim deocamdată doar de un proiect de lege, el poate fi avut în vedere cel puțin pentru a identifica poziția inițiatorului (Guvernul) în legătură cu problema în discuție.

Ce mai aflăm însă din cugetările doctrinei care înfierează cu mânie proletară teza aplicării legii penale în raport de instituțiile autonome? Cum că legiuitorul nu ar putea în niciun caz să prevadă îmbinarea a două sau mai multe legi penale, iar dacă ar face-o, dispoziția în cauză nu poate fi decât neconstituțională. Suntem gata să admitem, cu îngăduință, că e mai greu de înțeles la nivel abstract faptul că interdicția creării unei lex tertia nu se adresează niciodată legiuitorului, ci doar judecătorului, dar nu putem să ne întrebăm dacă dispoziția art. 13 alin. 2 din vechiul Cod penal a trecut chiar neobservată (de către unii…) vreme de câteva decenii?

Nu în ultimul rând, cu referire la instituția prescripției răspunderii penale, s-a susținut uneori, în ultima perioadă, că sistemul aprecierii globale se impune a fi promovat tocmai pentru a nu altera coerența politicii penale promovată de legiuitor. Aceasta deoarece reducerea limitelor de pedeapsă din Noul Cod penal pentru anumite categorii de infracțiuni ar fi compensată oarecum de creșterea duratei prescripției speciale. Argumentul nu poate fi primit, el fiind infirmat de simpla trecere în revistă a modificărilor legislative ulterioare anului 2009. Astfel, se observă că la momentul adoptării Noului Cod penal, reducerea unor limite de pedeapsă nu a fost însoțită de o modificare a duratei prescripției speciale. Ulterior, durata prescripției speciale a fost majorată sub imperiul vechiului Cod penal, devenind aplicabilă tocmai în raport de limitele de pedeapsă foarte mari prevăzute de acesta pentru infracțiunile respective. În final, modificarea duratei prescripției speciale a ajuns să opereze și în raport de Noul Cod penal. Prin urmare, nu a existat nicio intenție a legiuitorului de a corela în vreun fel durata termenelor de prescripție specială cu limita maximă a pedepselor din norma de incriminare, astfel încât nu se poate vorbi de o legătură indisolubilă sau de o compensare între acestea.

Și iată cum, o succintă trecere în revistă a principalelor poziții ale doctrinei, jurisprudenței și legiuitorului din ultimele nouă decenii, nu face decât să ne arate – iar și iar – cât de nocivă este pornirea de a scrie mai mult decât citim…

4. Dificultăți de aplicare practică a sistemului aprecierii globale

Dincolo însă de aceste poziții, care infirmă în mod evident teza privind caracterul tradițional al aplicării globale a legii penale mai favorabile, mecanismul respectiv prezintă o serie de inconveniente care ar trebui să dea de gândit înflăcăraților săi susținători.

a) Mecanismul poate conduce la aplicarea unor pedepse nelegale

Potrivit acestui sistem, instanța ar urma să aplice faptelor deduse judecății mai întâi legea (în sens de act normativ) veche în ansamblul ei, apoi să aplice legea nouă în ansamblul ei, iar în final să compare rezultatul la care s-a ajuns, urmând a fi considerată ca fiind mai favorabilă reglementarea care a condus la o pedeapsă mai mică. Un exemplu, poate fi edificator în acest sens:

Să presupunem că inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea a 5 infracțiuni de furt calificat (art. 209 alin. 1 CP, art. 229 alin. 1 NCP).

Potrivit algoritmului descris, mai întâi instanța va aplica celor 5 infracțiuni și concursului legea veche, fără a interesa dispozițiile legii noi. Prin ipoteză, să presupunem că s-au stabilit 5 pedepse a 6 ani închisoare fiecare, potrivit Codului penal vechi, care prevedea pentru această faptă pedeapsa de la 3 la 15 ani. Contopind apoi aceste pedepse, instanța aplică pedeapsa cea mai grea de 6 ani, la care adaugă un spor de 2 ani, condamnatul urmând a executa 8 ani de închisoare.

Individualizând apoi pedepsele potrivit Noului Cod penal, instanța stabilește câte o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru fiecare furt calificat, pedeapsa legală fiind închisoarea de la 1 la 5 ani. Contopind aceste pedepse potrivit NCP instanța aplică pedeapsa de 4 ani, la care adaugă un spor de 1/3 din suma celorlalte pedepse, obținând o rezultantă de 4 ani + 16/3 = 9 ani și 4 luni.

Comparând cele două rezultante, ajungem la concluzia că legea veche este mai favorabilă întrucât rezultanta finală este mai mică și deci condamnarea va fi pronunțată potrivit acesteia, așa cum am arătat mai sus. Altfel spus, se vor stabili pedepsele de 6 ani închisoare, contopite într-o pedeapsă de 8 ani.

Dar poate fi oare considerată legală (și în spiritul Constituției) o asemenea hotărâre, prin care inculpatul este condamnat la 6 ani închisoare pentru o faptă pentru care legea în vigoare la momentul condamnării prevede un maxim de 5 ani? Categoric nu, întrucât diferența de un an pentru fiecare pedeapsă individuală nu mai are niciun suport legal. Să nu uităm nici că, dincolo de durata pedepsei rezultante, de pedepsele individuale se leagă și alte consecințe (aplicarea unei eventuale grațieri, calculul termenului de reabilitare etc.), așa încât stabilirea unor pedepse care depășesc maximul prevăzut de legea nouă este de natură să îl prejudicieze pe condamnat.

b) Mecanismul aprecierii globale nu poate funcționa în caz de judecare separată a infracțiunilor din structura unei pluralități

Să presupunem că o persoană comite în concurs două infracțiuni, care sunt judecate separat. Fiecare instanță a ales și aplicat legea penală mai favorabilă în cazul faptei respective, astfel că pentru o infracțiune pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, iar pentru alta potrivit legii noi.

Instanța sesizată cu cererea de contopire mai poate recurge la mecanismul aplicării globale? Evident că nu, ea neputând interveni asupra pedepselor stabilite prin hotărâri definitive. În consecință, potrivit cărei legi se va aplica tratamentul pentru pluralitate? Răspunsul se impune cu forța evidenței – potrivit legii mai favorabile sub acest aspect. Altfel spus, este inevitabil să avem două etape de aplicare a legii mai favorabile: prima cu privire la infracțiunile din structura concursului (realizată de instanțele care au judecat separat cele două infracțiuni) și a doua cu privire la tratamentul sancționator al pluralității. Cu alte cuvinte, se ajunge inevitabil la aplicarea legii mai favorabile în raport de instituțiile autonome.

Dar ce ar însemna aplicarea globală în cazul recidivei postcondamnatorii? În această ipoteză avem deja o condamnare definitivă – cea de la primul termen – aplicată potrivit legii vechi. În măsura în care legea nouă prevede o pedeapsă pentru infracțiunea de la termenul I, pedeapsa respectivă va rămâne aplicată potrivit legii vechi. Și atunci, în virtutea aplicării globale, toată pluralitatea ar trebui sancționată obligatoriu potrivit legii vechi, chiar dacă legea nouă ar fi mai favorabilă în raport de noua infracțiune și de tratamentul recidivei? Îndrăznim să credem că nici cei mai înverșunați susținători ai sistemului aplicării globale nu ar face acest lucru… Probabil se va spune că pedeapsa de la termenul I va rămâne aplicată potrivit legii vechi, dar pedeapsa de la termenul II si tratamentul sancționator îl vom aplica potrivit legii noi, dacă aceasta ar fi mai favorabilă. Dar procedând așa, ajung să își găsească aplicare două legi în privința recidivei (una în cazul infracțiunii de la termenul I și cealaltă pentru a doua infracțiune și pentru tratamentul sancționator. Și atunci, cât de globală mai e aplicarea legii?

c) Mecanismul aprecierii globale nesocotește algoritmul de sancționare a pluralității de infracțiuni

Așa cum este cunoscut, aplicarea pedepsei pentru pluralitatea de infracțiuni parcurge un algoritm general acceptat. Potrivit acestuia, în prima etapă, se stabilesc pedepsele pentru infracțiunile concurente, iar pentru a face acest lucru este analizată fiecare infracțiune în parte, făcând abstracție de existența celorlalte. Evident, individualizarea trebuie făcută în cadrul limitelor de pedeapsă care sunt mai favorabile cu privire la infracțiunea respectivă.

Mecanismul aplicării globale nu permite respectarea acestui algoritm, întrucât obligă judecătorul să individualizeze toate pedepsele fie potrivit unei legi, fie potrivit celeilalte, doar din cauză că ele se află în structura unei pluralități. Așa fiind, existența concursului ajunge să fie valorificată de două ori, mai întâi în alegerea limitelor de pedeapsă pentru fiecare infracțiune concurentă (alegere care nu se mai face în raport de fapta concretă respectivă și de ceea ce ar fi mai favorabil în cazul ei, ci în raport de ceea ce apare ca fiind mai favorabil pluralității în ansamblu), iar apoi cu ocazia aplicării tratamentului sancționator. Un asemenea mod de a proceda atrage, în cazul unora dintre infracțiunile concurente, o dublă agravare, ceea ce nu este de acceptat.

Poate la finalul acestor rânduri se simte nevoia unei concluzii… Ne vom mărgini însă să trimitem la îndemnul pe care ne-am permis să îl formulăm în partea de început…


[1] F. Streteanu, Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a Noului Cod penal.
[2] A se vedea, de pildă, D. Panioglu, Aplicarea legii penale mai favorabilă infractorului, disponibil pe JURIDICE.ro.


Prof. univ. dr. Florin STRETEANU

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate