Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Arbitraj
DezbateriCărţiProfesionişti

Secţiune dezvoltată în parteneriat cu Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
POPOVICI NITU STOICA & ASOCIATII
 
Print Friendly, PDF & Email

Viitorul Tratatelor de investiții: cazul Indoneziei
06.05.2014 | Horia CIURTIN


Cyberlaw - Valoarea legala a documentelor electronice

În mod tradițional, singurele subiecte de drept internațional public sunt statele suverane. Astfel, în sistemul westphalian, doar entitățile politice statale sunt capabile de a-și asuma obligații și de a beneficia de drepturi la nivel internațional. Prin urmare, numai acestea pot iniția litigii și pot fi părți în asemenea litigii, chiar dacă numai o unitate administrativă, proprii cetățeni ori companii înregistrate în acel stat au suferit prejudicii din partea unui alt suveran.

Cu toate acestea, în epoca post-belică, dreptul internațional public a fost structural reformat permițând atât persoanelor fizice (în baza teoriei și cartelor drepturilor omului), cât și celor juridice (în baza tratatelor bilaterale ori multilaterale de investiții) să reclame în mod direct conduita abuzivă a unui stat, fără a fi necesară intervenția diplomatică ori juridică a statului lor de origine. Astfel, în sistemul de drept internațional post-westphalian, nu mai este necesar „ecranul” intermediar al entităților etatice pentru ca un investitor să fie despăgubit pentru daunele suferite.

Elementul fundamental al acestei configurații juridice l-a constituit depolitizarea litigiului și excluderea negocierilor strict diplomatice care tindeau să favorizeze statele în a ajunge la un compromis strategic, chiar în defavoarea investitorului vătămat. De aceea, s-a sperat că semnarea Conveției de la Washington din 1965 (Convenția privind Soluționarea Disputelor privitoare la Investiții) va rezolva atât problema logistică a unui centru de arbitraj și a unor reguli unitare, cât și a executării hotărârilor arbitrale. În mod concret, Convenția a stabilit că statele semnatare se obligă să recunoască orice hotărâre de acest gen drept definitivă și irevocabilă pe teritoriul lor, nefiind necesară o procedură anterioară de recunoaștere. Astfel, s-a presupus că nu doar litigiul va decurge mai predictibil, ci și rezultatul său – executarea voluntară ori silită.

În perspectivă istorică, un asemenea sistem a ajuns funcțional și există deja de peste 50 ani, ajungându-se la un număr de câteva mii de tratate bilaterale de investiții și la sute de litigii directe. Statele (de regulă, în curs de dezvoltare) au fost chemate în judecată de numeroși investitori (de regulă, din state foarte dezvoltate), fiind obligate să plătească despăgubiri de sute de milioane de dolari ori chiar de miliarde pentru tratamentul abuziv la care i-au supus pe aceștia.

Cu toată eficiența implicită a sistemului, în ultimul deceniu a apărut un grup compact de suspiciuni că modul de funcționare al dreptului investițiilor favorizează statele exportatoare de capital împotriva celor slab dezvoltate. Astfel, în urma unor înfrângeri răsunătoare a statelor central- și sud-americane în fața tribunalelor ICSID, atât entitățile suverane, cât și diverse ONG-uri ori teoreticieni din domeniul dreptului au subliniat că actualul sistem poate conduce la incapacitatea statelor de a norma în interes public. Mai precis, fiind condamnate pentru retragerea licențelor unor companii cu activitate dăunătoare pentru mediu și sănătate, statele în curs de dezvoltare au reclamat faptul că obligațiile asumate prin Tratatele de investiții au fost extinse în mod imprevizibil de arbitrii chemați să judece litigiile.

În acest context, o serie de țări – dintre care Argentina este cea mai proeminentă – au refuzat expres să execute voluntar hotărârile arbitrale. Alte state – Australia – au hotărât să includă clauze de arbitraj inter-statal cu privire la investiții, revenind la sistemul tradițional de adjudecare. Chiar și puternice state exportatoare de capital precum Germania[1] au emis opinia că ar trebui să se renunțe la sistemul direct de soluționare a disputelor în noul Parteneriat Transatlantic dintre SUA și UE. Astfel, fără a afecta stabilitatea rețelei de tratate de investiții, aceste state promovează doar o reformă a instrumentalizării litigiilor, dorind să evite decizia autonomă a persoanelor juridice private de a demara procedurile arbitrale împotriva unui stat, fără a trece mai întâi prin instanțele naționale ori a cere ajutorul diplomatic al statului de origine.

Altă atitudine, mai radicală, a caracterizat poziția Indoneziei (dar și a Africii de Sud) de denunțare a înseși Tratatelor Bilaterale de Investiții la care este parte. Conform ambasadei olandeze[2] la Jakarta, guvernul indonezian a anunțat că a decis să denunțe Tratatul dintre cele două state, acesta încetându-și efectele de la 1 iulie 2015. În același context, s-a arătat că „guvernul indonezian intenționează să denunțe toate cele 67 de Tratate Bilaterale de Investiții la care este parte”. O astfel de atitudine se poate explica pe fondul ultimei cauze intentate Indoneziei de către un investitor britanico-australian – i.e. Churchill Mining – care a depășit cu succes faza jurisdicțională și se apropie de judecata pe fond, cu daune pretinse de peste 1 miliard de dolari.

Așadar, Indonezia duce mai departe atitudinea altor state împotriva sistemului actual, contestând nu doar legitimitatea arbitrajului de investiții (ca metodă de soluționare a litigiilor internaționale), ci a întregii rețele globale de Tratate Bilaterale. În mod simbolic, prima convenție denunțată este cea încheiată cu fosta metropolă colonială – Olanda. Pe această cale, primul Tratat investițional încheiat este și primul terminat, dezvăluindu-se o poziție ideologizată (comună în anumite cercuri academice) conform căreia sistemul actual reprezintă o continuare juridică a dominației politice anterioare.

În acest context, rămâne de văzut dacă atitudinea Indoneziei va fi marginalizată în comunitatea internațională și – mai important pentru supraviețuirea dreptului investițiilor – dacă absența unor astfel de Tratate va reduce fluxul de capital străin către acest stat. În caz contrar, există riscul perpetuării unei astfel de poziții în mai multe state aflate în curs de de dezvoltare și – drept urmare – o re-politizare a litigiilor investiționale care vor reveni în tiparele dreptului internațional clasic. Sistemul westphalian tradițional pare a se pregăti de o întoarcere spectaculoasă.


[1] A se vedea K. Karadelis, Germany shuns arbitration in EU-US treaty, în Global Arbitration Review, consultat on-line in data de 5 mai 2014.
[2] A se vedea comunicatul acesteia, consultat la data de 5 mai 2014.


Horia CIURTIN

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate