ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
Print Friendly, PDF & Email

Criza economică mondială de la Vest la Est
08.05.2014 | Adriana Viorica MIHAI


Criza economico-financiara actuala pare sa fie fara precedent in ultima jumatate de secol. Recesiunea economica s-a extins in SUA, Europa si Japonia si s-a conturat a fi mult mai dureroasa decat caderea economica din 1981-1982. Este in derulare o masiva scadere a increderii atat la nivelul sectorului de afaceri, cat si la nivelul consumatorilor, ambii raspunzand in continuare prin restrangerea cheltuielilor.

Guvernele Europei si cel al Statelor Unite incearca sa refaca stabilitatea, prin nationalizarea unor parti ale sectoarelor lor financiare intr-o masura care contrazice insasi bazele capitalismului modern.

Intreaga lume pare astazi ca isi schimba cursul, indreptandu-se catre o perioada in care rolul statului va fi mai mare, iar cel al sectorului privat va fi mai mic. Aceasta va fi probabil cea mai dramatica consecinta a crizei actuale.

Criza a dat nastere unui mare numar de dezbateri, interogatii si reflectii. Aceste demersuri raspund, desigur, nevoii de a intelege cauzele si efectele crizei; de asemenea, ele incearca sa gaseasca diverse cai de iesire din recesiune.

Insa, desi criza este, in primul rand, una financiara, iar in al doilea rand, una economica si sociala, ea este, de asemenea, o criza a teoriei economice. Caci, criza actuala afecteaza nu numai o tara in tranzitie, situata la periferia continentului european si care realizeaza cu greu transformarea economiei sale planificate in economie de piata, ori o tara in curs de dezvoltare, coplesita de povara datoriilor sale externe si aflata intr-un continent indepartat, ci se manifesta in chiar nucleul dur al finantelor internationale. De aceea, criza pune in discutie chiar bazele teoriei economice dominante (mainstream economics).

Exista trei dimensiuni ale actualei crize la nivel mondial, fara precedent in istoria capitalismului: economica, ecologica, si politica.

Din punct de vedere economic, capitalismul se confrunta cu o criza majora – incapacitatea de a vinde productia obtinuta si implicit de a realiza, sub forma de profit, valoarea surplusul extras din forta de munca a lucratorilor. Neoliberalismul a fost privit la inceput ca o incercare de a rezolva criza stagflatiei din anii 1970 prin abandonarea „consensului keynesian” din „epoca de aur” a capitalismului (cheltuieli relativ ridicate de bunastare sociala, sindicate puternice si cooperare in gestionarea fortei de munca), prin intermediul unei atac asupra fortei de munca si o „politica antiimpozitare”. A fost un atac reusit care a recuperat ratele de profit ale marilor economii capitaliste din anii 1990.

Cu toate acestea, succesul sistemului, partial ca urmare a neoliberalismului, in incercarea de revitalizare a profitului potential realizat a generat o criza din cauza salariilor mici si a investitiilor reduse. Deteriorarea dramatica a consumul din veniturile salariale a fortat lucratorii sa recurga la imprumuturi din ce in ce mai des. Declinul real al investitiilor de capital a mers mana in mana cu cresterea unei economii de cazinou, in care profiturile au fost canalizate catre speculatii in active financiare. In ultimele doua decenii, financializarea rapida a economiei SUA a contribuit la cresterea cererii prin intermediul diferitelor efecte ale imbogatirii si ale stimulilor de tip debit-credit, in ciuda slabirii la baza a economiei. In cele din urma, urmare a acestei situatii, datoria condusa de acest tip de crestere nu a mai putut fi sustinuta. Incepand cu vara anului 2007, aceasta solutie de abordare a economiei s-a prabusit, si economia capitalista a ajuns sa se confrunte cu o criza majora a sistemului, comparabila cu cea din perioada Marii Depresiuni din 1929, cu exceptia interventiei fara precedent a statului in moderarea dimensiunilor vizibile ale recesiunii. Acum, odata cu prabusirea mecanismelor financiare produsa prin acumularea masiva de datorii, nu este clar modul in care aceste politici de stat pot depasi criza aflata in desfasurare.

In al doilea rand, trebuie sa luam in considerare dimensiunea ecologica. Eforturile de recuperare au fost axate pe mentinerea cresterii economice si ocuparea fortei de munca prin consum ridicat. Se presupune ca putem merge pe consum ca si mai inainte, prin intermediul inovatiilor tehnologice magice generand eficiente energetice tot mai inalte. Cu toate acestea, astazi, cresterea limitelor ecologice a fost stabilita stiintific, astfel incat nu ne putem intoarce la afaceri ca de obicei. Pentru a sustine mediul nostru in limitele ecologice impuse, cresterea economica pe termen lung trebuie sa fie zero sau egala cu rata de crestere a „productivitatii mediului.” Totusi pentru ca acest lucru sa fie dorit din punct de vedere social, trebuie sa existe o garantie a ocuparii fortei de munca la un nivel ridicat si o distribuire echitabila a veniturilor. Acesta din urma este in mod clar in contradictie cu capitalismul.

In al treilea rand, profunzimea crizei actuale a creat gauri in legitimitatea neoliberalismului. Cresterea somajului si inegalitatea creata de criza din Europa de Vest, similara cu criza de tranzitie de acum douazeci de ani in Europa de Est, va duce la nemultumiri politice serioase. Astfel, exista spatiu pentru radicalizare, dar stanga nu a contestat inca hegemonia capitalismului.

In cele ce urmeaza ma voi concentra in principal asupra crizei economice din Europa de Vest si Est. Cu toate acestea, deoarece criza economica nu poate fi separata in intregime de crizele simultane ale mediului si ale neoliberalismului, ma voi intoarce si la aceste dimensiuni ale crizei generale a sistemului, atunci cand voi aborda posibilele raspunsuri politice, in concluziile mele.

Incepand cu anii 1980, economia mondiala a fost ghidata de dereglementarea in munca, bunuri, dar si a pietelor financiare. Aceasta dereglementare a fost ajutata in timp si de transformarea Uniunii Sovietice si a Europei de Est, care au deschis noi piete, au adus un val imens de forta de munca ieftina, si au usurat presiunea asupra bunastarii statelor din Vest, implicit de a mentine un standard de viata decent pentru forta de munca proprie.

Rezultatul a fost un declin dramatic in puterea de negociere a fortei de munca, dupa cum arata declinul pe termen lung al cotei fortei de munca la venitului national de pe tot globul. Ar trebui remarcat faptul ca, desi tendinta la nivel mondial in ceea ce priveste ponderea veniturilor salariale este clara, se ascunde faptul ca beneficiile enorme acordate directorilor executivi si managerilor de top sunt incluse in totalul ”veniturilor salariale”. Avand in vedere ca „veniturile” acestor straturi sociale au crescut dramatic in raport cu cele ale lucratorilor obisnuiti, trecerea lor in categoria de venituri de baza este mult mai clara decat o indica datele oficiale.

Puterea lucratorilor s-a aflat in scadere in aceasta perioada si prin urmare, aceasta a condus la extinderea marjelor de profit, contribuind la recuperarea ratelor de profit. Era neoliberala a generat, de asemenea, profituri mai mari la nivel mondial pentru companiile multinationale, in special cele din sectorul financiar.

Profiturile realizate in diverse moduri de catre sectorul financiar au stramutat profiturile din productia efectiva. Deoarece sectorul financiar a devenit dominant, comportamentul investitional al firmelor de afaceri a capatat din ce in ce mai clar o noua forma, aceea de a-si orienta investitiile in functie de valoare. A avut loc o schimbare in comportamentul de management de la „pastreaza si reinvesteste” catre „reduce dimensiunile si distribuie”. Sistemele de remunerare, bazate pe profitabilitatea pe termen scurt, si-au mutat orientarea spre obiective de gestionare a investitiilor. Pietele financiare nereglementate si presiunea investitorilor pe piata financiara au creat o prejudecata in favoarea achizitiilor de active, in opozitie cu crearea de active. In acelasi timp, cea mai mare parte a eforturilor de politici macroeconomice au fost denaturate pentru mentinerea increderii pe pietele financiare volatile.

Pietele au fost dereglementate, in principal pentru a sprijini interesele afaceristilor-rentieri. Prin urmare, relatia dintre profituri si investitii s-a schimbat: profiturile mai mari nu au dus automat la investitii mai mari. In ciuda ratelor de profit mai mari si a unui boom-euforic al mediului de afaceri in unele tari, ratele de crestere economica au fost cu mult sub tendintele lor istorice. Intr-un mediu financiar dereglementat, ar fi irational pentru sistemul capitalist sa renunte la speculatiile financiare pe termen scurt, la optiunile pe care acestea le ofera pentru un profit maxim si sa se angajeze pe termen lung la investitii fizice efective si ireversibile.

Declinul ponderii fortei de munca si stagnarea salariilor reale a fost o potentiala sursa de realizare a crizei sistemului. Profiturile pot fi realizate numai in cazul in care exista o cerere suficienta si efectiva pentru bunurile si serviciile produse. Dar scaderea puterii de cumparare a fortei de munca are un efect negativ asupra consumului, dat fiind faptul ca cheltuielile din veniturile realizate din profit sunt relativ mai mici decat cele din salarii (un dolar/euro transferat de la lucrator la patron reduce cheltuielile consumului total). Acest lucru reduce in continuare investitiile, deoarece cheltuielile de capital depind de cererea pentru produse care ajuta la producerea de capital.

Inovatiile financiare pareau sa ofere o solutie pe termen scurt in rezolvarea oricarei crize: cresterea datoriei condusa de consum. Desigur, fara o distributie inegala a veniturilor, modelul datoriei condusa de cresterea consumului nu ar fi fost necesar. In Statele Unite si in unele parti ale Europei, datoria de uz casnic a crescut dramatic. Cresterea datoriei ipotecare si preturile caselor s-au intarit unul pe altul. Abundenta de locuinte servite drept garantie in contul datoriilor a crescut in continuare, iar banii imprumutati au alimentat consumul si implicit aceasta crestere, mentinand rate ridicate de profit. Aceasta faza, in ciuda ratei de crestere mai mica decat in anii 1960, a creat baza unei „expansiuni” mai lungi, insotita de anumite particularitati: profituri fara investitii, crestere economica fara locuri de munca si fragilitate financiara. Finantarea datoriilor de consum poate fi un combustibil de crestere, dar in final datoria trebuie sa fie achitata. De asemenea,din cauza nivelului ridicat al datoriilor, fragilitatea economiei la posibilele socuri de pe piata de capital, creste.

Dereglementarea pietelor financiare si consecintele inovatiilor ipotecare garantate cu titluri de valoare, obligatia garantarii datoriile, si creditele neperformante au facilitat modelul datoriei condusa de crestere. Aceste inovatii, combinate cu modelul bancar „emite si distribuie”, au multiplicat valoarea creditelor pe care bancile le-ar fi putut oferi, avand in vedere limitele capitalului lor. Primele incasate de bancheri, comisioanele bancilor, veniturile mari ale directorilor executivi si managerilor de top (multumita profiturile mari ale bancilor), si comisioanele agentiilor de rating au creat toate, stimulentele perverse care au dus pe termen scurt la o stare de spirit si o ignoranta cu privire la riscurile acestui model bancar. Chiar daca riscul de neindeplinire a obligatiilor de pe piata creditelor subprime a fost cunoscut, nu a fost perceput ca o problema majora. Cele mai multe dintre aceste credite au fost vandute catre alti investitori, sub forma de obligatiuni ipotecare, cu rating ridicat, si in caz de neplata, casele puteau fi recuperate. Atata timp cat preturile caselor au continuat sa creasca, aceasta a ramas o afacere profitabila pentru creditori.

Dar acest model bancar a fost foarte riscant, o bomba cu ceas destinat sa explodeze. Primejdia din pietele creditelor ipotecare subprime a declansat in cele din urma explozia. In primul rand, pe piata creditelor neperformante, apoi pe piata interbancara si, in final intreaga piata de capital s-a prabusit pe scara globala.

Este interesant sa ne intrebam de ce a durat atat de mult timp pana a explodat bomba. Motivul este evolutia increderii in sine (modelul lui Keynes ca: fluctuatiile depind de „atitudine” si „spiritul animalic” al oamenilor de afaceri). Modelul de crestere a datoriei condusa a creat o dezvoltare rapida si un profit ridicat pe termen scurt, optimismul a fost stimulat si hranit de el insusi, astfel ca riscurile au fost mai mult si mai mult subestimate, chiar si de cei care au fost conservatoari la inceput. Intr-o lume competitiva, chiar si cei care vad riscurile sunt nevoiti sa ia pozitii riscante, daca acestea sunt pentru a-si pastra locurile lor de munca ca dealeri, bancheri, directori generali sau executivi. Cu doar cateva saptamani inainte de marele colaps din iulie 2007, fostul director executiv al Citibank, Chuck Prince, a spus, „Cand muzica se opreste, in ceea ce priveste lichiditatea, lucrurile vor fi complicate. Dar, atata timp cat se canta muzica, ai sa te ridici si ai sa dansezi. Inca dansam”. Cand a venit socul, o criza a creditelor si, implicit, prabusirea modelului de crestere a datoriei condusa de consum au fost inevitabile.

Ne imaginam ca aceasta criza ar fi putut fi evitata, cel putin pentru o vreme, daca s-ar fi facut ceva cu privire la cresterea inegala intre venituri si avere, care a dus in cele din urma la o acumulare de cereri sufocanta. Dar elitele puternice de la nivel mondial, care aveau o mare influenta asupra politicii globale, nu ar fi fost de acord cu aceasta solutie. Toata lumea spera intr-o solutie „soft-creditare”, care ar fi corectat bulele fara sa atinga problema distributiei.

Modelul datoriei condusa de consum a ajutat la generarea un deficit de cont curent in Statele Unite, care a depasit 6% din produsul intern brut. Acest deficit a fost finantat de surplusurile din tarile dezvoltate, cum ar fi Germania si Japonia, de „economiile emergente”, cum ar fi China si Coreea de Sud, si de bogatia in petrol a natiunilor din Orientul Mijlociu. In Germania si Japonia, excedentul de cont curent si infuzia de capital catre Statele Unite au facut posibila moderarea salariala, care a suprimat consumul intern si a alimentat exporturile. Acest lucru a fost din nou un rezultat al crizei de distributie.

In economiile emergente, precum China si Coreea de Sud, experienta crizelor din Asia si America Latina a stimulat o politica de acumulare de rezerve valutare ca o acoperire impotriva iesirilor de capital speculativ. Aici, dimensiunea internationala a inegalitatii a jucat un rol important: aceste tari amenintate de o mobilitatea libera si volatila a fluxurilor financiare internationale pe termen scurt, au investit excedentele lor de cont curent in titluri de stat ale SUA, in loc sa finanteze planuri nationale de dezvoltare.

In contextul european, moderarea puternica a salariilor in Germania, a creat mai departe dezechilibre in Vestul Europei, precum si intre Est si Vest. In Vest, lipsa unei politici industriale globale si de investitii publice a creat o crestere a costurilor de productie (costurile unitare cu forta de munca, adica salariile impartite la productivitate), in tari precum Spania, Grecia, Portugalia, Italia si Irlanda. Astfel, valoarea mare de excedent de cont curent din Germania, Austria, Tarile de Jos si Finlanda a coabitat impreuna cu largirea deficitelor comerciale in alte tari ale UE. De asemenea, nivelul scazut al salariilor in Europa de Est nu a salvat tarile din aceasta parte a Europei care au inregistrat mari deficite de cont curent din cauza importurilor masive din retelele de furnizori internationali ai companiilor multinationale europene, precum si profiturile ridicate ale acestor investitori straini (repatriat, precum si reinvestit).

Desi criza isi are originea in Statele Unite, impactul a fost si continua sa fie mai greu in Europa, partial din cauza dimensiunii mai mari si punerea in aplicare mai rapida a stimulentelor fiscale a Statelor Unite ale Americii. Conform OECD Economic Outlook (martie 2010), PIB-ul SUA a scazut cu 2,6% in 2009, in timp ce in zona euro a scazut cu 4%, si in Regatul Unit cu 4,9%. Regatul Unit se confrunta cu o recesiune mai profunda, in mare masura din cauza boom-ului imobiliar si a datoriei de uz casnic. Perspectivele in zona euro sunt, de asemenea, destul de diverse. Atat PIB-ul german cat si cel italian a scazut cu 5% in 2009, in timp ce PIB-ul francez cu doar 2,6%.

De asemenea, exista divergente privind sursele de fragilitate in diferite tari din UE. Pe masura ce pietele de export se ingusteaza, Germania sufera de blestemul strategiei sale de crestere neo-mercantilista bazata pe pietele de export versus salarii stagnante sau in scadere, care au dus la zeci de ani de cerere interna stagnanta. Deficitul cronic de cont curent din Grecia, Portugalia, Spania si Italia sunt rezultatul esecului istoric al Uniunii Europene si a monedei unice pentru a asigura convergenta regionala si se dovedesc acum a fi daunatoare, deoarece investitorii financiari cer dobanzi uluitoare in schimbul obligatiunilor guvernamentale emise de aceste tari cu deficit. Aceasta aduce in discutie chiar stabilitatea monedei euro.

De asemenea, capacitatea acestor tari de a raspunde la socuri este limitata de capacitatea lor fiscala. Austria plateste dobanzi din ce in ce mai mari, ca urmare a extinderii excesive a bancilor sale in Europa de Est. Atat Irlanda, cu sectorul sau bancar disproportionat de mare si boom-ul sau imobiliar, cat si Spania, cu prabusirea balonulului imobiliar si in consecinta diminuarea activitatilor de constructii, se preconizeaza a fi in recesiune in continuare, cu o capacitate limitata de a schimba ceva.

Salariile reale au inceput sa scada decisiv in 2010 in Regatul Unit, Irlanda, Germania si Italia, urmate de reduceri salariale aparute la debutul crizei, practic, in toate tarile europene. In special Grecia, Portugalia si Spania sunt fortate de UE si de pietele financiare sa mareasca competitivitatea prin reduceri drastice ale salariului real, ca parte a unei terapii de soc in aceste tari. Cresterea ascutita si de lunga durata a somajului, sporirea rezervei industriale a armatei sunt susceptibile de a face pierderile salariale mult mai puternice, ceea ce va duce in continuare la scaderi dramatice in puterea de negociere a muncii.

Cazul Japoniei arata ca, in faza initiala a unei crize deflationiste (sau o recesiune de lunga durata), cota de venit a fortei de munca stagneaza sau creste usor, dar daca recesiunea si deflatia persista, ar putea avea loc chiar o scadere a salariilor nominale. In Japonia, de exemplu, ponderea salariilor a scazut cu 8,9% intre anii 1992 si 2007.

De asemenea, declinul salariilor din Europa de Est va adauga in continuare o presiune internationala concurentiala asupra salariilor din Europa de Vest, ale caror efecte vor fi diferite pe diferite grupuri de muncitori. In primul rand lucratorii temporari isi vor pierde locurile de munca, in timp ce muncitorii calificati vor fi pastrati. Cu toate acestea, unii muncitori calificati din industria de automobile, industria metalurgica si din sectorul financiar au fost deja afectati. In plus, reduceri viitoare ale cheltuielilor sociale asigurate de stat vor afecta asimetric forta de munca, cu o povara suplimentara cu privire la munca neremunerata a femeilor aflate in perioada de ingrijire copii.

Rata somajului a crescut in mod substantial in Regatul Unit si in zona euro in perioada 2009-2011, si se asteapta sa creasca in continuare in perioada urmatoare. Cresterea deosebit de ridicata a somajului a aparut in Irlanda si Spania. In general, capacitatea fiscala mai mare a ajutat multe tari vest-europene sa reziste socului mai bine decat tarile in curs de dezvoltare. Cu toate acestea, fara sprijinul unor stimuli fiscali puternici, o recesiune de lunga durata pare foarte probabila. Desi economiile par a fi atins partea cea mai neagra a existentei lor, acestea nu sunt inca in masura sa iasa din gaura neagra in care au intrat pentru o lunga perioada de timp si nu sunt excluse deteriorari suplimentare.

Se pare ca optimismul timpuriu privind decuplarea Estului de Vest s-a dovedit a fi gresit. Problema fundamentala a regiunii a fost o dependenta excesiva fata de fluxurile de capital strain; atunci cand acestea nu au mai fost prezente din cauza crizei, a urmat catastrofa. In consecinta, pietele emergente din Europa de Est au fost grav afectate de rupturile din activitatea de creditare, lipsa de capital, precum si crizele valutare care au insotit criza bancara. Dupa socul initial de tranzitie de la economia planificata la economia de piata si un deceniu de restructurare, aceste tari se confrunta din nou cu costurile de integrare in pietele nereglementate la nivel mondial.

Diferenta dintre aceasta criza si obisnuitele cicluri de cresteri si descresteri economice este ca aceasta este la un nivel global si nu, pur si simplu o criza regionala. Actuala criza isi are originea in natiunile capitaliste de baza, dar consecintele pentru periferia Europei au fost si vor fi mai grele. Criza creditelor are, de asemenea, o dimensiune mondiala, ceea ce face ca fluxul obisnuit de capital sa scada dupa o faza tipica de crestere si sa rezulte o depreciere incredibila a monedei. Pietele exportatoare au fost grav afectate, iar deprecierea monedei locale, care este de obicei un rezultat al ciclurilor de crestere, va avea acum doar un efect negativ asupra bilantului, cu niciun efect pozitiv asupra cererii. Amploarea datoriilor conduse de cresterea consumului si a datoriilor de uz casnic, platibile in cea mai mare parte in moneda straina, au facut aceasta criza si mai severa, iar in cazul in care monedele locale se vor deprecia in continuare, datoriilor vor creste in continuare, iar criza se va aprofunda.

Incetinirea cererii la nivel mondial, scaderea fluxului investitiilor straine directe, lipsa investitiilor de portofoliu, contractia remitentelor, si prabusirea creditelor afecteaza toate tarile in curs de dezvoltare, dar gradul de dezechilibre acumulate va determina diferente profunde in ceea ce priveste efectele intre aceste tari. Tarile Baltice, Ungaria, Romania si Bulgaria, sunt mai expuse decat Polonia, Republica Ceha, Slovenia si Slovacia. Dar chiar si acest ultim grup sufera de incetinirea ritmului de crestere a cererii la nivel mondial si in declinul fluxurilor de investitii straine directe.

Contractia remitentelor poate deveni, de asemenea, o problema in viitor. Dependenta excesiva pe pietele de export si specializarea periculoasa in industria de automobile – in cazul Slovaciei, in special, dar si in Republica Ceha si Slovenia – au dovedit a fi riscuri majore. Polonia se confrunta mai degraba doar cu stagnare decat cu recesiune datorita pietei sale mult mai diversificate si a economiei interne mari, cu un volum mai mic de comert raportat la PIB. Atat Slovacia cat si Slovenia au scapat de turbulentele de pe pietele valutare, prin adoptarea euro; cu toate acestea, problema lor va fi o pierdere permanenta de competitivitate pe plan international in raport cu concurentii lor.

Ideea ca tarile est-europene nu s-ar confrunta cu blocaje in ceea ce priveste deficitele de cont curent datorita investitiilor straine directe care functioneaza ca o sursa importanta de finantare a deficitului, s-a dovedit a fi un mit. Este adevarat ca investitiile straine directe sunt inca mult mai robuste decat alte fluxuri de capital, dar in primul trimestru al anului 2009, fluxurile investitiilor straine directe au scazut cu 20% pana la 80%, ajungand la nivelul anilor 2001-2002. Desi deficitele de cont curent se mentin constante din cauza importurilor mai mici ca urmare a incetinirii ritmului de crestere, investitiile straine directe finanteaza scaderea deficitelor. In plus, investitiile straine directe nu doar finanteaza, dar si creeaza deficite de cont curent: rata medie de repatriere a profitului a fost de 70% in regiune, si a investitiilor straine directe a fost aproximativ egala sau mai mica decat profiturile repatriate in Ungaria, Slovacia, si Republica Ceha.

O diferenta majora intre ceea ce a reiesit din Europa de Est si ceea ce s-a intamplat in Asia de Est si America Latina in timpul crizelor din trecut este ca tarile est-europene s-au bazat pe bancile-mama din tarile dezvoltate care au avut o strategie pe termen lung in regiune. Cu toate acestea, avand in vedere criza globala de pe pietele de credit, capacitatea bancilor-mama de a mentine creditarea in regiune s-a epuizat. Conditiile de creditare in tarile Europei de Vest ofera, de asemenea, oportunitati de investitii reduse datorita fondurilor limitate la nivel mondial. Deprecierea monedelor din Europa de Est, impreuna cu recesiunea, vor duce la cresterea creditelor neperformante si vor afecta relatiile bancilor-mama cu filialele din Est.

Statele baltice si Bulgaria au monedele raportate la euro, iar in cazul in care nu pot mentine acest raport (care impune acestor tari sa aiba acces la euro cu care sa cumpere moneda proprie pentru a putea mentine moneda proprie raporta la euro in cazul pierderilor de capital), vor aparea deprecieri mult mai mari, care ar putea declansa efecte contagioase in toata regiunea. De exemplu, bancile suedeze in Statele Baltice si bancile austriece in Bulgaria, impreuna cu guvernele lor, fac presiuni pentru a mentine raportul dintre moneda proprie si euro si de a evita devalorizarea, de frica ratelor ridicate la credite. De asemenea, autoritatile publice locale sustin aceste eforturi. Cu toate acestea, mentinerea ratelor de schimb fixe supraevaluate in cadrul politicii actuale va reprezenta costul unei recesiuni foarte profunde si a unei deflatii, ceea ce va crea o devalorizare reala de facto. Mecanismul pentru aceasta pare a fi reducerea masiva a veniturilor salariale, ca in Letonia.

Consecintele unei devalorizari neadministrate urmarind o moneda creata de criza ar putea duce la efecte foarte grave de distributie, astfel cum a fost cazul in timpul crizelor din Asia si America Latina. Daca moneda unei natiuni cumpara mai putina moneda straina, importurile devin mai scumpe. In cazul in care economia depinde de importuri, cum fac multi, devalorizarea la randul sau duce la inflatie. Lucratorii vor suferi de aceasta inflatie mai mult decat cei bogati. Pana in prezent, rata de amortizare a fost moderata, iar inflatia a fost imobilizata de catre un mediu deflationist si de scaderea preturilor materiilor prime. Cu toate acestea, ambele pot deveni mai severe in viitor.

Somajul in toate economiile est-europene din UE (noile state membre) a crescut semnificativ, cu cresteri mai profunde care au loc in tarile baltice. Salariile reale au scazut in Ungaria, Tarile Baltice, Romania, Republica Ceha. Programele de austeritate in Ungaria, Romania, Letonia se consolideaza in continuare sub presiunea crizei.

In economiile din Europa de Est, inregistrarea din PIB, ocuparea fortei de munca, si cresterea salariilor reale din ultimii douazeci de ani au fost socante: intai o recesiune de tranzitie si apoi o criza globala. Castigurile in termeni de crestere economica si veniturile din salarii sunt departe de a fi spectaculoase. Ocuparea fortei de munca a stagnat in cel mai bun caz si a scazut in Romania, Estonia, Lituania si Ungaria. Salariile reale au stagnat in Ungaria si Slovenia, chiar au scazut in Lituania si Bulgaria. Cresterea salariului real per ansamblu a ramas in urma cresterii productivitatii. Chiar si in Romania, unde cresterea salariului real a fost mentinuta pentru un timp, nu a depasit cresterea productivitatii. Acest lucru nu arata ca un bilant politic si social viabil.

Toate tarile avansate au reactionat la criza cu eforturi de salvare fara precedent. Instrumentele de politica monetara au fost mobilizate; pachetele financiare de salvare au fost create sub forma de garantii de depozite private, participarea statului prin infuzii de capital in banci, si chiar nationalizarea si achizitia de „active toxice”, precum si pachete de masuri fiscale de salvare au fost initiate, desi incet, sub forma de cheltuieli noi pentru bunuri si servicii publice, ajutor pentru consumatori (reduceri de impozite si transferuri) si stimuli pentru firme (reduceri de impozit pe profit si subventii sectoriale). Stimularea fiscala din SUA a fost cea mai mare – chiar daca mai slaba din punct de vedere a ceea ce era necesar, in timp ce eforturile europene au fost mult mai mici ca dimensiune (ca procent din PIB).

In general, masurile fiscale au fost relativ inadecvate. In 32 de tari, cheltuielile de stimulare in 2009 au fost egale cu doar 1,7% din PIB, mai putin de 2% cat fusese recomandat de FMI. Pachetele de salvare s-au bazat pe previziunile relativ optimiste, iar masurile financiare au compensat masurile fiscale pe o scala de 1 din 10, la nivelul 1. In Irlanda, politica fiscala a fost de fapt de contractare. In plus, unele masuri financiare pot fi foarte riscante: achizitionarea in SUA de instrumente financiar bancare cu risc ridicat (Germania), supraexpunerea la intrarea in imposibilitate de plata in Europa de Est (Austria si Suedia), precum si lipsa de eventuale sanctiuni pentru bancile care nu acordau imprumuturi dupa ce primeau bani publici.

De asemenea componenta pachetelor de masuri fiscale a fost inadecvata: in cele mai avansate economii, doar 3% din cheltuielile totale sunt cu ocuparea fortei de munca, doar 10,8% sunt pentru transferurile sociale la familiile cu venituri mici, si 15% pe infrastructura.

In afara de dimensiunea pachetelor, o problema majora in Uniunea Europeana este lipsa unei politici coordonate, una care sa se adreseze diferentelor dintre natiuni in cadrul Uniunii. In 2009, Comisia Europeana a solicitat ca tarile sa puna in aplicare un plan de stimulare egal cu 2% din PIB, dar divergentele in cadrul UE nu au fost abordate in mod suficient. Cresterea in evaluarea riscului de obligatiuni guvernamentale emise de Grecia, Spania si Portugalia de catre speculatorii financiari in 2010 arata ca, aceste divergente sunt calcaiul lui Ahile in UE. Pentru a inrautati lucrurile, jucatorii de pe piata si economistii neoliberali au facut presiuni privind disciplina fiscala pentru a preveni implicit datoriile suverane si inflatia viitoare.

In ansamblu, ceea ce lipseste este orice abordare a cauzelor profunde ale crizei. Se pune un accent deosebit pe ratele scazute ale dobanzilor in Statele Unite, dar se dezbate foarte putin problema liberalizarii pietelor financiare. Acest lucru a insemnat ca reformele au fost inadecvate, cu putine cereri reale efectuate de institutiile financiare responsabile pentru atat de mult de criza. Desi costurile pachetelor de salvare sunt clare, nu se face niciun efort pentru ai face pe cei responsabili si imbogatiti sa plateasca. Impozitul pe bonusurile bancare si bilantul in Regatul Unit vizeaza numai o dimensiune mica a problemei de inegalitate. Politicile pentru a aborda o radacina majora al crizei, schimbarea dramatica a conceptului pro-capital in distributia veniturilor, sunt de negasit. In ceea ce priveste dezechilibrele globale, mare parte din accent este pus pe supraconsumul din Statele Unite sau salariile mici si moneda subevaluata din China, fara sa se ia in calcul si salariul de dumping al directorilor executivi si al managerilor de top din marile corporatii si a consumului intern stagnant din Germania.

Chiar inainte de cererea de reduceri bugetare, ar fi fost dificil sa se eticheteze politicile ca fiind keynesiene. Adevaratele politicile keynesiene ar promova un program amplu de stimulare a investitiilor prin intermediul unor initiative publice, precum si stimulente pentru sectorul privat, o re-reglementare a sistemului financiar si, la nivel international, controlul capitalului si al ratelor de schimb fixe. Cu actuala clasa de putere, elitele conducatoare nu vor pune in aplicare in mod voluntar politici keynesiene. Chiar si pentru a reveni la „epoca de aur” a capitalismului gestionat ar necesita eforturi majore de organizare de catre oamenii muncii, eforturi care ar putea avea ca efect o schimbare radicala in clasa de putere. In absenta unui astfel de transfer, expansiunea modesta a politicilor anti-criza s-a dovedit a avea o viata scurta, iar reducerile bugetare masive au venit cu efecte devastatoare asupra clasei muncitoare.

In Europa de Est, preocuparile Uniunii Europene, sunt modelate de interese ale corporatiilor multinationale, in special bancile din Vest si sunt limitate la mentinerea stabilitatii monedei, mai degraba decat ocuparea fortei de munca si a veniturilor. Uniunea Europeana a delegat de fapt, problemele economiilor din Europa de Est catre FMI, desi cu oarecare sprijin financiar pentru a preveni o prabusire masiva a intreprinderilor din Europa de Vest.

Cu FMI, acestea au fost in mare parte afaceri ca de obicei, in ciuda discursului aparent diferit. Confruntandu-se cu presiunea lipsei de capital, Ungaria, Letonia si Romania au apelat la FMI. Ca si in cazul tarilor in curs de dezvoltare din anii 1990 si inceputul anilor 2000, politicile FMI sunt din nou cu mult mai restrictive decat ceea ce FMI considera adecvat pentru tarile din Europa de Vest, cum ar fi Germania. Linia de credit neconditionat acordata Poloniei este singurul instrument nou folosit de FMI. Pe de alta parte insa, Ungaria, Romania si Letonia au fost presate sa accepte o puternica politica fiscala pro-ciclica. Disciplina fiscala este in continuare regula, dar si reducerea salariilor din sectorul public si a pensiilor sunt o parte din reteta. In Letonia, facturile publice salariale au fost reduse cu 23,7%, pensiile cu 10%. Impreuna cu cresterea taxei pe valoarea adaugata (TVA), de la 18% la 21%, acestea au fost conditiile cu care guvernul leton a trebuit sa fie de acord, in scopul obtinerii celei de-a doua transe a pachetului FMI. In Estonia si Lituania, o reducere cu 20% a salariilor publice si o reducere a beneficiilor sociale a fost de asemenea aplicata. Controalele de capital pentru a evita iesirile speculative sau o administrare a devalorizarii nici macar nu sunt mentionate in dezbaterile FMI sau UE.

Este o mare nemultumire publica cu privire la modul in care guvernele aflate la conducerea statelor au reactionat la criza. In mod ironic, aceasta a scazut legitimitatea oricarei politici alternative, inclusiv a mecanismelor „colective” de guvernare sau de nationalizare. Exista totusi o fereastra de oportunitate, pentru prima data de la caderea Zidului Berlinului, care sa argumenteze ca, capitalismul este din punct de vedere economic, ecologic si politic instabil si nesustenabil. Drumul de la nemultumirea populara catre canalizarea spre o alternativa durabila, egalitarista, democratica, participativa, si planificata dupa modelul economic socialist este stancos, dar acum avem alte avantaje. Este clar ca profiturile mai mari nu duc la investitii sau la locuri de munca mai mari; cresterea economica nu inseamna o scadere a inegalitatii; si economiile de piata sunt predispuse la criza sistemica. Cu toate acestea, pentru a fi posibila formularea de politici alternative este important sa se sublinieze ceea ce a cauzat criza. Aceasta nu este doar o criza a pietelor reglementate in mod necorespunzator. Este o criza de distributie inegala, si ar trebui sa se puna intrebarea: De ce forta de munca continua sa sufere? Afacerile ca de obicei, nu sunt o optiune.

Punctul nostru de plecare trebuie sa fie problemele urgente de ocuparea fortei de munca, de distributie si durabilitate ecologica:

A. In primul rand, politica fiscala trebuie sa fie centrata in jurul unui program public de ocupare a fortei de munca si o politica de distributie. Cheltuielile publice ar trebui sa fie directionate catre serviciile cu utilizarea intensiva a fortei de munca cum ar fi: educatia, ingrijirea copilului, centrele de ingrijire medicala, case de sanatate, comunitate si sociale, precum si in infrastructura publica si investitiile ecologice. Acestea sunt domenii prin care economia poate fi redirectionata spre o dezvoltare durabila si solidarista. Astfel de servicii sunt acum oferite fie la salarii foarte mici, de multe ori ca servicii de lux pentru clasele superioare, sau prin intermediul fortei de munca neremunerata in cadrul familiei. Acestea ar trebui sa fie furnizate de catre stat sau de catre organizatii non-profit care trebuie sa aiba obligatia legala de a redresa diferentele dintre femei si barbati.

Pentru sustenabilitatea ecologica, trebuie sa existe o schimbare in compozitia cererii spre investitii ecologice pe termen lung; acest lucru nu poate fi realizat fara investitia fizica, activa a opiniei publice.

In ceea ce priveste ocuparea fortei de munca din sectorul privat, este important sa se evite „reorientarea profesionala contra cost”. Ceea ce inseamna ca oamenii muncii si somerii nu ar trebui sa plateasca pentru comportamentul iresponsabil al unei economii globale. Un exemplu ar fi in cazul in care unele firme folosesc criza pentru a pune in aplicare strategiile lor pe termen lung prin reduceri de personal. Legile de tip „part-time” sunt folosite in multe tari europene pentru a imblanzi somajul – guvernul transfera prin compensare o parte din salariul pierdut ca urmare a reducerii numarului de ore de catre angajator. O alternativa ar fi ca angajatorii sa fie cei care sa plateasca prin mijloace legale aceste costuri si astfel s-ar ingheta concedierile si s-ar aplica etajele salariale. In firmele care sunt in masura sa distribuie dividende si sa plateasca salarii mari personalului din conducere, lucru logic ar fi sa se interzica concedierile. In cazul in care inghetarea concedierilor ar duce la faliment, in anumite firme, aceste firme pot fi revitalizate sub controlul lucratorilor, sustinute din credite publice. Exemple de acest gen au fost observate pe scara larga in Argentina in ultimul deceniu, ca o strategie de supravietuire a lucratorilor in societatile aflate in faliment, care de multe ori erau inchise fara a plati salariile restante si platile compensatorii. Incepand din 2007, 10.000 de oameni erau angajati in intreprinderi auto-gestionate in Argentina. In cazul sectoarelor industriale, cum ar fi industria auto, sub amenintarea de disponibilizari in masa, restructurarea si reorientarea profesionala ar trebui sa fie luate in considerare. In industria auto, ar putea exista o schimbare de accent spre productia de vehicule de transport public si de un transfer treptat al fortei de munca catre noi sectoare inovatoare.

Stimulii, pachetele de ocuparea fortei de munca, si planurile de recuperare ecologica ar trebui sa fie finantate din impozite progresive pe venit si avere, rate de impozit pe profit mai mari, impozite pe succesiuni si impozite pe tranzactiile financiare. Acest lucru ar face pe cei responsabili sa plateasca pentru costurile de criza, si ar evita in viitor reduceri bugetare in cheltuielile sociale, educatie, sanatate, copii, si de ingrijire a persoanelor varstnice.

Reduceri de impozite si subventii pentru grupurile cu venituri mici sau extinderea ajutoarelor de somaj au fost solutiile tipice pe termen scurt. Cu toate acestea, nu a fost corectata deteriorarea globala din viata lucratorilor. Acest lucru nu este numai o problema de egalitarism ci un motiv de ingrijorare macroeconomic. Politica salariilor-moderate a agravat nu numai problema deficitului de cerere dar a si asigurat un viitor de salarii mici. In scopul de a aborda aspectul cel mai fundamental al crizei, politica economica trebuie sa rezolve mai intai criza distributiei. Trebuie sa existe o reducere substantiala a raportului munca-timp (in paralel cu cresterea productivitatii muncii), cu corectii salariale in sus. Profiturile ridicate ale trecutului sunt responsabile pentru criza, asa ca acum beneficiarii acestor profituri au de plata cheltuielile crizei.

Aceasta este nu numai un raspuns la problema cruciala a somajului, este un raspuns la criza ecologica: dezvoltarea durabila necesita o crestere economica zero sau redusa in tarile dezvoltate, astfel incat ocuparea fortei de munca completa poate fi realizata numai prin perioade mai scurte de lucru. Pierderile de venituri pentru maselor muncitoare pot fi prevenite prin redistribuire substantiala. Mai putine ore de lucru vor ajuta, de asemenea, la obtinerea democratiei in luarea deciziilor, prin acordarea de timp pentru participare a lucratorilor.

B. In al doilea rand, reproiectarea sectorului financiar este urgenta. Regulamentul este important, dar insuficient, institutiile financiare au o capacitate uimitoare de a evita reglementarile prin intermediul noilor inovatii. Criza ne-a aratat ca bancile private mari exploateaza avantajul lor de a fi, „prea mari pentru a esua.” Provocarea pentru noi este de a asigura finantarea investitiilor mari din punct de vedere social – in sectorul energetic, de exemplu. Ceea ce trebuie sa fie construit este un sector al finantelor publice, nu doar de stat, ci mai degraba colectiv detinut, cu participarea deplina a lucratorilor si a altor parti interesate, in luarea tuturor deciziilor. Aceasta finantare aflata in proprietate publica trebuie sa aiba conturi complet transparente. Numai atunci urmatoarele reglementari financiare pot fi urmarite pentru a livra rezultate dezirabile social: regulament complet si la vedere pentru toate institutiile financiare, responsabilitatea deplina a factorilor de decizie, cerinte de capital contra-ciclice, precum si eliminarea instrumentelor din afara bilantului.

C. In al treilea rand, nevoia de proprietate publica a institutiilor financiare ridica noi intrebari cu privire la sectoarele economice critice pe care societatea nu le poate lasa in sectorul privat. Criza economica a indicat faptul ca finantarea de locuinte este un candidat clar pentru proprietatea publica. Criza din energie ne spune ca sectorul energetic si investitiile alternative de energie necesita, de asemenea, proprietate publica. Problemele cu fondurile de pensii private, precum si ale furnizorilor privati de educatie, sanatate si infrastructura ne arata ca serviciile sociale sunt prea critice sa fie conduse de sectorul privat. O discutie publica creativa si participativa ar trebui sa analizeze si alte sectoare in cazul in care proprietatea publica ar produce rezultate mai egalitare si sociale eficiente. Aceste sugestii nu sunt menite sa laude sectorul public ca atare, ci sunt mai degraba un apel la participare si control din partea celor interesati (lucratori, consumatori, reprezentanti regionali), in mecanismele de luare a deciziilor, in termenii unui model economic public si transparent. O astfel de schimbare in luarea deciziilor faciliteaza, de asemenea, la nivelul intregii economii coordonarea deciziilor importante pentru o dezvoltare durabila si o planificare bazata pe solidaritate.

D. In al patrulea rand, in ceea ce priveste aspectele internationale ale Uniunii Europene, cum sau daca Vestul sprijina Sudul si Estul Europei in intemperiile actualei crize mondiale va fi esential pentru credibilitatea politica a Uniunii. In aceasta perioada obstacolul cel mai important in a initia o politica economica progresiva in Europa il constituie speculatiile privind datoria publica si angajamentul guvernelor de a satisface finantatorii. Finantele publice trebuie sa fie descatusate prin incapacitate de plata, atat la periferie cat si la baza. Politicile alternative trebuie sa implice programe de investitii publice, cu accent pe dezvoltarea regionala. Nivelul investitiilor publice din UE, finantate din impozite progresive ale UE, trebuie sa joace un rol activ in reconstructia economica. Un alt fapt important care a devenit mai clar in urma crizei globale este ca deschiderea contului de capital creeaza probleme structurale si turbulente, in special in economiile emergente. Pastrand in acelasi timp euro in tarile din zona euro actuala, in conditiile descrise mai sus este probabil, practic. Insa, in Europa de Est insistenta asupra mentinerii ratelor de schimb fixe supraevaluate pentru pastrarea raportului moneda curenta/euro inseamna ignorarea nevoii de ajustare majora a ratei de schimb. In acest caz, riscul de depreciere devastatoare/devalorizare poate fi depasit numai prin controale de capital si o devalorizare gestionata a monedelor, impreuna cu un control al preturilor.

Acestea nu sunt simple masuri provizorii. Ele trebuie sa faca parte dintr-o tranzitie mai lunga catre o societate noua, echilibrata. Este imposibil sa „salvezi capitalismul de el insusi.” Scopul spre care aceste masuri practice ar trebui sa fie indreptate nu este pur si simplu unul de relaxare a conditiilor in care se gasesc cei mai multi oameni in contextul actualei crize (o forta de munca de Sisif intr-o economie globala), ci de initiere a unei „revolutii economice de lunga durata”.

Adriana Viorica MIHAI
jurist mediator

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate