Este constituțională decizia Curții Constituționale privitoare la art. 5 din Codul penal? UPDATE: Precizări
9 mai 2014 | Mihai Adrian HOTCA
UPDATE 09.05.2014:
Precizare prealabilă
În primul rând, vreau le mulțumesc tuturor celor care au citit și, în mod special, celor care mi-au transmis personal constatări sau observații referitoare la materialul publicat sub titulul: Este constituțională decizia Curții Constituționale privitoare la art. 5 din codul penal?
În al doilea rând, le mulțumesc, cu aleasă considerație, celor care au făcut comentarii pe marginea acestui material și, așa cum am afirmat în partea introductivă a articolului în cauză, „respectăm toate punctele de vedere exprimate în această chestiune și, bineînțeles, deciziile Curții Constituționale. Prin opinia de față nu vrem decât să ne aducem o eventuală modestă contribuție la dezlegarea unei probleme de drept”.
În rândurile ce urmează voi încerca să răspund întrebărilor, problemelor ridicate sau nelămuririlor exprimate în legătură cu sau cu privire la conținutul articolului publicat pe site-ul juridice.ro, în data de 9 mai 2014, sub titlul de mai sus.
I. Referitor la efectele Deciziei Curții Constituționale
În articol apare următoarea exprimare: „independent de motivare, efectele deciziei se vor produce numai în ceea ce privește infracțiunile comise după data publicării în Monitorul Oficial a acesteia.
Așadar, în privința infracțiunilor săvârșite anterior momentului publicării în Monitorul Oficial, indiferent de stadiul raportului penal de conflict, decizia instanței de contencios constituțional nu va produce niciun efect, ceea ce înseamnă că practic este inutilă”.
Apoi, mai jos, se menționează: „Evident că, în ipoteza în care din considerentele deciziei Curții Constituționale va rezulta faptul că este exclusă numai combinarea dispozițiilor (privite individual) din legile penale succesive, iar nu și aplicarea legii penale în funcție de instituții penale autonome, nu vor fi niciun fel de probleme practice”.
Ideea pe care am dorit să o exprim a fost că, dacă este confirmat modul de interpretare existent în Decizia nr. 2/2014, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curte de Casație și Justiție, decizia Curții Constituționale, în mod practic nu va produce efecte, deoarece spune ceea ce s-a stabilit deja.
Concluzia este următoarea: dacă decizia Curții Constituționale este în același sens cu Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este cel puțin inutilă, iar dacă este contrară se aplică numai faptelor comise după publicarea ei în Monitorul Oficial (a se vedea art. 147 alin. 4 din Constituție).
Am spus că, în ipoteza de mai sus, decizia este cel puțin inutilă, deoarece modul cum a procedat instanța de contencios constituțional este discutabil. Curtea Constituțională ar fi trebuit să hotărască fie respingerea excepției, fie admiterea acesteia, nu să o admită în mod condiționat, respectiv „(…) în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile (…)”. Procedând în acest mod, de fapt, Curtea Constituțională a intrat peste competența instanțelor judecătorești, deoarece a interpretat dispozițiile legale care au format obiect al controlului de constituționalitate. Or, interpretarea și aplicarea legilor este apanajul Înaltei Curți de Casație și Justiție (a se vedea art. 126 alin. 3 din Constituție) și a celorlalte instanțe judecătorești.
Fără a pune în niciun fel în discuție obligativitatea și efectele erga omnes ale deciziilor Curții Constituționale, prin cele afirmate mai sus am dorit exclusiv să semnalez o eventuală depășire a competenței Curții Constituționale, care este discutabil dacă poate stabili sensul unei dispoziții legale, de vreme ce legea fundamentală folosește exprimări, precum: „hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele” (a se vedea art. 146 li. d din Constituție) sau „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale” (a se vedea art. 147 alin. 1 din Constituție). Din nicio dispoziție constituțională nu reiese că admiterea unei excepții de neconstituționalitate poate fi condiționată.
Pe de altă parte, deși decizia Curții Constituționale este una interpretativă, atât în baza art. 147 alin. (4), cât și în temeiul art. 15 alin. (2) din legea fundamentală, efectele sale se vor produce numai pentru viitor.
Mai mult, în materie penală există o dispoziție legală care reglementează ipoteza în care ne-am afla dacă instanța de contencios constituțional ar stabili prin considerente că în situații tranzitorii legea penală mai favorabilă se aplică în temeiul criteriului aprecierii globale (în bloc).
Este vorba despre art. 5 alin. (2) din Codul penal, potrivit căruia: „Dispoziţiile alin. 1 (cele privind aplicarea legii penale mai favorabile – n.n.) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s‑au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile”.
Noi ne aflăm exact în una dintre ipotezele avute în vedere de art. 5 alin. (2) C. pen., respectiv când o prevedere a fost declarată neconstituțională.
Având în vedere că deciziile Curții Constituționale, pronunțate în materia excepțiilor ridicate în fața instanțelor, pot fi ori de respingere ori de admitere (tertium non datur), iar în cazul nostru suntem în prezența unei decizii de admitere, înseamnă că prevederile declarate neconstituționale (art. 5) se vor supune regulii mitior lex, ceea ce înseamnă că vor produce efecte și vor fi considerate legi succesive avute în vedere în situațiile tranzitorii.
Așadar, în ipoteza în care din considerentele deciziei Curții Constituționale va rezulta faptul că este exclusă orice combinare a dispozițiilor din legile penale succesive, art. 5 din Codul penal se va aplica raporturilor juridice născute până la publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial.
Într-adevăr, conform art. 5 C. pen.: „În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”.
Din art. 5 C. pen. rezultă că dispozițiile privind aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei se supun la rândul lor regulii mitior lex, chiar dacă au fost declarate neconstituționale, în cazul în care au fost mai favorabile, ceea ce înseamnă că vor produce efecte juridice în privința raporturilor juridice aflate în derulare la momentul declarării neconstituționalității dispozițiilor respective.
În considerarea faptului că raportul juridic penal de conflict se naște prin comiterea unei infracțiuni, înseamnă că decizia Curții Constituționale își va produce efectele în privința situațiilor tranzitorii determinate de eventuale noi succesiuni de legi penale și în niciun caz nu va putea produce consecințe față de raporturile juridice în derulare la data publicării ei în Monitorul Oficial. Cu alte cuvinte, se va aplica numai în ceea ce privește infracțiunile comise după data pubublicării în Monitorul Oficial, sigur sub condiția că există o situație tranzitorie. Până la noi situații tranzitorii, decizia Curții Constituționale este una cadru, deoarece lipsește obiectul – situația tranzitorie.
II. De ce încadrarea juridică este luată în considerare împreună cu circumstanțele (agravante și atenuante), iar concursul de infracțiuni nu? De ce instituția circumstanțelor nu este una autonomă?
În primul rând, între incriminare și pedeapsă există o unitate indisolubilă, ceea ce înseamnă că este interzisă combinarea elementelor unei norme juridice. De pildă, dipoziția dintr-o lege, iar sancțiunea din altă lege. Într-o asemenea ipoteză s-ar crea o lex tertia, interzisă de art. 173 C. pen.
Circumstanțele agravante și cele atenuante sunt strâns legate de infracțiune, deoarece ele nu sunt altceva decât împrejurări reale sau personale în care se comite fapta prevăzută de legea penală. Fără îndoială că fapta și circumstanțele trebuie privite în mod unitar, întrucât circumstanțele sunt stări, situați sau împrejurări aflate în strânsă legătură cu fapta și, uneori, cu făptuitorul. În orice caz, fapta și circumstanțele relevă, finalmente, gradul de pericol social al faptei comise, deoarece contribuie la configurarea cadrului legal în care urmează să aibă loc individualizarea judiciară a pedepsei.
În acest sens, redăm un citat din considerentele Deciziei nr. 2/2014, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curte de Casație și Justiție: „Unitatea dintre incriminare şi pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, să se combine incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege. Aceeaşi unitate împiedică şi combinarea dispoziţiilor de favoare privitoare la circumstanţe agravante şi atenuante, acestea participând în egală măsură la configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se stabileşte incriminarea şi se individualizează sancţiunea penală”.
În plus, așa cum se arată în doctrină, deși ambele sunt cauze de agravare sau atenuare a răspunderii penale, circumstanțele nu se confundă cu stările, iar concursul de infracțiuni este o stare de agravare a pedepsei. De altfel, stările de agravare sau atenuare au efecte diferite care se produc succesiv (în sensul că fiecare dintre stările de atenuare sau agravare își produc efectele), în timp ce circumstanțele produc efecte în bloc (o singură dată, indiferent de numărul acestora).
III. Decizia Curții Constituționale din 6 mai 2014 este neconstituțională, deoarece încalcă prevederile art. 173 C. pen.?
Evident, nu! Această decizie, dacă ar conține o motivare în sensul interzicerii aplicării legii penale în funcție de instituții juridice autonome, am considerat că ar fi neconstituțională pentru că încalcă dispozițiile art. 15, art. 16 și 124 din Constituție, iar nu art. 173 C. pen.
Redau un pasaj din materialul din data de 08.05.2014: „decizia instanței de contencios constituțional este constituțională numai în măsura în care vizeză interdicția creării unei lex tertia prin combinarea dispozițiilor privite individual cuprinse în legile penale succesive. Dacă această decizie va interzice aplicarea legii penale mai favorabile în funcție de instituții penale autonome, ea este neconstituțională, deoarece se substituie voinței legiuitorului, care a exprimat-o foarte clar în dispozițiile art. 173 C. pen. și, totodată, judecătorului, întrucât interpretează voința legiuitorului. Or, Curtea Constituțională nu are în competență nici legiferarea și nici aplicarea legilor.
Precizăm că nu susținem și apreciem că nu se pot combina elementele unor norme penale care au sedes materiae diferit și nici nu se pot aplica norme succesive cu privire la aceeași instituție juridică. De pildă, încadrarea juridică va fi analizată împreună cu circumstanțele.
Aplicarea legii penale in globo este neconstituțională, deoarece nesocotește prevederile art. 15 alin. (2) și 124 alin. (3) din Constituție.
Aplicarea regulii mitior lex, cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 173 din noul Cod penal, nu încalcă nici principiul egalității, deoarece situațiile în care se află cele două categorii de persoane – cele cărora li se aplică și cele cărora nu li se aplică legea mai favorabilă – sunt diferite. Unele au comis infracțiunile înainte de intrarea în vigoare a legii penale noi, iar celelalte au săvârșit infracțiunile ulterior intrării în vigoare a legii penale noi.
Justiția este egală pentru toți cei care se află în situații similare și poate fi inegală pentru cei care sunt în situații diferite.
În fine, credem că aplicarea legii penale în mod global încalcă principiul egalității consacrat de art. 16 din Constituție, întrucât este o sursă de arbitrariu și subiectivism. Într-adevăr, a stabili a priori care este legea penală mai favorabilă este un lucru foarte greu de făcut, iar în cauzele complexe este practic imposibil de realizat”.
Privitor la art. 173 C. pen. am spus numai că dispoziția care, eventual (eu consider că art. 173 este constituțional) trebuia declarată neconstituțională, întrucât definește expresia lege penală.
IV. De ce am folosit exprimarea: „decizia instanței de contencios constituțional este constituțională numai în măsura în care vizeză interdicția creării unei lex tertia prin combinarea dispozițiilor privite individual cuprinse în legile penale succesive”?
Nu știu dacă am fost inspirat sau nu (precizez că am scris materialul seara târziu, după terminarea activităților curente), dar prin folosirea scrisului italic (am în vedere cuvântul constituțională) am vrut să sugerez o metaforă, cu dublu scop. Primul, ca să atrag atenția asupra exprimării nefericite din dispozitivul deciziei Curții Constituționale („… în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile …”), iar al doilea să relev caracterul incert (fiind posibile, în funcție de considerente, cel puțin două interpretări) al efectelor deciziei Curții Constituționale.
V. Cine are competența să decidă dacă o hotărâre a Curții Constituționale este constituțională?
Consider că, de lege lata, în sistemul nostru juridic, nu există nicio autoritate sau organ care să decidă dacă o hotărâre a Curții Constituționale este constituțională sau nu.
Cu toate că deciziile Curții Constituționale nu pot fi cenzurate de alte autorități sau organe am adus în discuție o eventuală neconstituționalitate a deciziei din data de 6 mai 2014, deorece Președintele acestei înalte instanțe, deși a dat niște explicații (personal cred că trebuia să se abțină de la acest lucru), nu a spus de ce art. 5 din Codul penal este neconstituțional.
Pe de altă parte, au fost cazuri în care instanța de contencios constituțional a recunoscut că a procedat incorect, iar atunci când a constatat că a procedat nelegal Curtea Constituțională a revenit asupra propriei jurisprundențe.
De pildă, prin Decizia nr. 500/2012, fără a exista schimbări legislative și nici un reviriment al jurisprudenței CEDO, Curtea Constituțională a recunoscut (implicit) că a greșit și s-a impus să-și reconsidere jurisprundența.
Este vorba despre constituționalitatea art. 118 alin. (31) din O.U.G. nr. 195/2002. Prin Decizia nr. 500/2012, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispozițiile art. 118 alin. (31) din O.U.G. nr. 195/2002, introduse prin Legea nr. 202/2010, care prevedeau că hotărârea judecătorească prin care judecătoria soluţionează plângerea este definitivă şi irevocabilă[1].
După ce a respins mai multe sesizări având ca obiect dispozițiile art. 118 alin. (31) din O.U.G. nr. 195/2002, instanța de contencios constituțional a revenit asupra propriei jurisprudențe. În considerentele Deciziei nr. 500/2012, aceasta arată următoarele: „Curtea urmează să își reconsidere jurisprudența în sensul admiterii excepției de neconstituționalitate având în vedere că (…)”.
Această decizie, prin care Curtea Constituțională își reconsideră propria jurisprudență, nu este singulară[2].
În final, vreau să fac precizarea că orice autoritate chemată să stabilească voința legiuitorului trebuie să aibă în vedere, în primul rând legea (incluzând aici și Constituția), iar atunci când o altă autoritate a dezlegat o chestiune de drept, dacă nu există norme constituționale care să-i permită să decidă în vreun fel, ar trebui să aibă în vedere ceea ce s-a statuat deja.
Mai exact, dacă instanța supremă, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea legii (Înalta Curte de Casație și Justiție), a statuat într-un anumit sens, Curtea Constituțională trebuie să respecte acest lucru, în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție, conform cărora: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”.
[1] M.Of. nr. 492 din 18 iulie 2012.
[2] A se vedea, de pildă, și Decizia CC nr. 190 din 26 februarie 2008.
*
9 mai 2014:
Introducere
În materialul de față vom încerca să răspundem întrebării din titlu: Este constituțională decizia Curții Constituționale privitoare la art. 5 din Codul penal, pronunțată în data de 6 mai 2014?
Răspunsul la această întrebare este dependent de considerentele deciziei Curții Constituționale, astfel cum vom arăta mai jos.
Însă, independent de motivare, efectele deciziei se vor produce numai în ceea ce privește infracțiunile comise după data publicării în Monitorul Oficial a acesteia.
Așadar, în privința infracțiunilor săvârșite anterior momentului publicării în Monitorul Oficial, indiferent de stadiul raportului penal de conflict, decizia instanței de contencios constituțional nu va produce niciun efect, ceea ce înseamnă că practic este inutilă.
Facem mențiunea că respectăm toate punctele de vedere exprimate în această chestiune și, bineînțeles, deciziile Curții Constituționale. Prin opinia de față nu vrem decât să ne aducem o eventuală modestă contribuție la dezlegarea unei probleme de drept, de a cărei rezolvare depinde realmente sorta multor oameni.
I. Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție
În urma sesizării formulate de către Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, având ca obiect dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile, respectiv dacă prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă sau nu faţă de instituţia pedepsei, în data de 14 aprile 2014, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 2/2014, iar la 30 aprilie 2014 această hotărâre a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 319.
Potrivit dispozitivului Deciziei nr. 2/2014, menționată mai sus, instanța supremă a statuat:
„În aplicarea art. 5 din Codul penal, stabileşte că prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală”.
În considerentele acestei decizii, în esență se reține că:
„În principiu, o instituţie autonomă de drept penal presupune o noţiune cu o reglementare distinctă, unitară, ce nu poate fi disociată şi totodată beneficiază de reguli de funcţionare proprii, de natură a-i asigura independenţa.
Aşadar, instituţiile autonome sunt instituţiile al căror mecanism de aplicare funcţionează separat de încadrare şi/sau pedeapsă şi ale căror condiţii de existenţă sunt diferite de faptul juridic faţă de care sunt apreciate ca fiind autonome. Efectele instituţiilor autonome nu sunt generate de acelaşi tip de fapt juridic.
Instituţiile autonome în cazul situaţiilor tranzitorii create prin abrogarea Codului penal din 1969 şi intrarea în vigoare a noului Cod penal se caracterizează prin faptul că:
a) efectele acestor instituţii depind de o pluralitate de infracţiuni, şi nu de unitatea infracţională: recidivă, concurs de infracţiuni, pluralitate intermediară;
b) efectele acestor instituţii se produc deopotrivă atât în cazul unităţii, cât şi în cazul pluralităţii de infracţiuni: suspendarea condiţionată sau sub supraveghere, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, liberarea condiţionată, prescripţia executării sau prescripţia răspunderii, minoritatea, măsurile educative, lipsa de pericol social concret a faptei prevăzute de legea penală;
c) efectele se produc şi cu privire la conduite anterioare faptei incriminate: confiscarea extinsă;
d) efectele se produc şi în cazul în care nu se aplică o pedeapsă: măsurile de siguranţă;
e) efectele se produc cu privire la o pluralitate de acte de executare care, în mod natural, ar reprezenta o pluralitate de infracţiuni, dar prin voinţa legiuitorului sunt reunite într-o formă a unităţii legale.
Având în vedere că efectele instituţiilor autonome nu sunt generate de acelaşi tip de fapt juridic, instituţiile enumerate mai sus sunt autonome şi între ele, nu doar faţă de incriminare şi sancţiune.
Operaţiunea de aplicare a instituţiilor descrise anterior este autonomă în cadrul evaluării legii penale mai favorabile. Instituţiile autonome presupun o etapă distinctă de aplicare, ulterioară stabilirii încadrării şi/sau pedepsei, necondiţionată de încadrarea într-o anumită lege penală şi/sau de pedeapsa ori limitele de pedeapsă stabilite conform unei legi penale, în cazul succesiunii de legi penale în timp. Modul în care legiuitorul concepe anumite instituţii sau modul în care legiuitorul concepe operaţiunea de aplicare a anumitor instituţii – separat şi necondiţionat de încadrare şi/sau pedeapsă – relevă caracterul autonom al acestora (de exemplu, în art. 9, 10, 15, 17 şi 22 din Legea nr. 187/2012).
Pedeapsa decurge însă din norma care incriminează fapta, are un caracter accesoriu acesteia. Conform art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.
Unitatea dintre incriminare şi pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, să se combine incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege. Aceeaşi unitate împiedică şi combinarea dispoziţiilor de favoare privitoare la circumstanţe agravante şi atenuante, acestea participând în egală măsură la configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se stabileşte incriminarea şi se individualizează sancţiunea penală.
Din această perspectivă, deşi efectele prescripţiei răspunderii penale depind de împlinirea unui termen calculat în mod obiectiv, în funcţie de limitele de pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, această împrejurare nu presupune dependenţa dintre cele două noţiuni, ci, dimpotrivă, având în vedere regimul juridic aplicabil celor două instituţii de drept penal, le confirmă modul autonom de funcţionare.
Astfel, în timp ce pedeapsa prevăzută de lege pentru săvârşirea unei infracţiuni reprezintă, în principal, proiecţia gradului de pericol social generic al infracţiunii, pedeapsa aplicată corespunde gradului de pericol social concret al acesteia şi periculozităţii infractorului.
Se observă că instituţia pedepsei – ale cărei limite sunt menţionate, în concret, în norma de incriminare a fiecărui act de conduită sancţionat de lege – este reglementată în detaliu atât în dispoziţiile legale anterioare, cât şi în cele actuale, fiind prevăzute reguli specifice privind felurile pedepselor, limitele şi mijloacele de individualizare a pedepselor, circumstanţe legale şi judiciare, cauze de nepedepsire etc.
Pe de altă parte, limita pedepsei prevăzute de lege reprezintă un simplu element obiectiv de calcul al duratei termenului de prescripţie a răspunderii penale, acesta din urmă corespunzând duratei de timp necesare pentru ca opinia publică să uite faptele săvârşite.
Reţinând că şi în cazul prescripţiei răspunderii penale există o reglementare juridică proprie, distinctă, prevăzută de legile penale succesive, instanţa observă că, spre deosebire de pedeapsă, prescripţia constituie o cauză de înlăturare a incidenţei legii penale datorită scurgerii timpului, împiedicând urmărirea, judecarea şi condamnarea infractorului.
Ca atare, împrejurarea că termenele de prescripţie se calculează în funcţie de gravitatea infracţiunilor – exprimată obiectiv de limitele pedepsei prevăzute de lege – nu este de natură a înfrânge caracterul unitar şi funcţionarea autonomă a acestei instituţii.
Soluţia aplicării legii penale mai favorabile în ceea ce priveşte instituţia autonomă a prescripţiei are deja tradiţie, fiind explicit consacrată în art. 5 din Codul penal Carol II.
(…) normele legale privind prescripţia – dispoziţii cu caracter substanţial – nu sunt de imediată aplicare, iar, pe de altă parte, prelungirea termenelor de prescripţie în cazul unor infracţiuni comise anterior intrării în vigoare a noului Cod penal ar determina o „amplificare temporală a dreptului statului de a pedepsi” (punct de vedere formulat în cauză de Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca prin intermediul prof. univ. dr. hab. Florin Streteanu), încălcându-se una din raţiunile principiului neretroactivităţii – anume aceea de a pune la adăpost cetăţeanul faţă de extinderea acestui drept ulterior comiterii infracţiunii.
Mai mult, având în vedere că noile termene de prescripţie au o durată mai îndelungată, aplicarea acestora în cauze ce au ca obiect judecarea infracţiunilor săvârşite anterior intrării în vigoare a noilor dispoziţii în materie de prescripţie ar avea ca efect încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, care interzice aplicarea retroactivă a legii penale în situaţia în care aceasta dispune în defavoarea inculpatului.
Potrivit opiniilor exprimate în doctrină, neintervenirea prescripţiei este o condiţie a răspunderii penale. Or, în baza principiului legalităţii, s-a considerat că orice condiţie a răspunderii penale trebuie să fie previzibilă la momentul comiterii faptei, aspect neîntrunit în cazul aplicării termenelor de prescripţie prevăzute de legea nouă asupra prescripţiilor în curs” (…)
Astfel, în situaţia concretă existentă în cauză, în care noul Cod penal prevede limite de pedeapsă şi un mod de calcul al termenelor de prescripţie diferit de vechiul Cod penal, într-o primă etapă se va determina legea penală mai favorabilă cu privire la pedeapsă, iar într-o a doua etapă se va stabili legea penală mai favorabilă în cazul instituţiei autonome a prescripţiei răspunderii penale, situaţie ce va presupune observarea în cuprinsul aceleiaşi legi a tuturor dispoziţiilor incidente (durata termenului de prescripţie, întreruperea şi suspendarea cursului prescripţiei).
De altfel, acest punct de vedere este majoritar în doctrină şi este justificat de imposibilitatea aplicării criteriului evaluării globale a legii penale mai favorabile prin aplicarea automată a termenului de prescripţie prevăzut de legea determinată ca fiind mai favorabilă prin prisma limitelor pedepsei principale. În acest sens, Înalta Curte face referire la argumentul din doctrină potrivit căruia în această manieră (globală) de aplicare a mitior lex este posibil ca inculpatului să i se creeze o situaţie mai grea decât cea atrasă de legea mai severă sub aspectul pedepsei (cum este cazul în speţă), iar dacă un asemenea tratament defavorabil ar fi atras de aplicarea globală a legii noi (condiţie de asemenea întrunită în cauză), soluţia ar fi greu de conciliat cu principiul neretroactivităţii legii penale mai severe exprimat de art. 15 alin. (2) din Constituţie”[1]
III. Decizia Curții Constituționale din 6 mai 2014
Ulterior, în data de 6 mai 2014, pe site-ul Curții Constituționale a apărut un comunicat, prin care se menționează:
„În urma deliberărilor, cu unanimitate de voturi, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile.
Decizia este definitivă şi general obligatorie şi se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală.
Argumentaţiile reţinute în motivarea soluţiei pronunţate de Plenul Curţii Constituţionale vor fi prezentate în cuprinsul deciziei, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.”.
IV. Normele de drept incidente
În conformitate cu dispozitiile art. 477 alin. (4) C. pr. pen.: „Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”. Iar, potrivit art. 4771 C. pr. pen.: „Efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare”.
Din art. 477 și 4771 C. pr. pen. rezultă că dezlegarea chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, iar efectele încetează, printre altele, în cazul constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale legale care a generat problema de drept.
Pe de altă parte, conform art. 147 alin. (1) din Constituție: „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din legea fundamentală: „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”.
V. Cum se vor aplica cele două hotărâri?
Interpretând per a contrario dispozițiile constituționale reproduse mai susrezulă că, până la publicarea în Monitorul Oficial, deciziile instanței de contencios constituțional nu sunt general obligatorii.
Analizând dispozițiile legale și constituționale incidente, precum și succesiunea hotărârilor publicate, observăm că Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, pronunțată în temeiul art. 475 si urm. C. pr. pen., produce efecte erga omnes și este obligatorie pentru instanțe începând cu data de 30 aprilie 2014, dată la care aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial a României.
În schimb, decizia Curții Constituționale se va aplica începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial.
VI. Cum vor proceda organele judiciare după publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial?
1. Precizare prealabilă
Din lectura comunicatului Curții Constituționale privind la aplicarea art. 5 din Codul penal nu rezultă în mod cert că instanța de contencios constituțional agreează teza aplicării legii penale mai favorabile pe baza criteriului aprecierii globale (in globo), exprimarea „dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile”este una susceptibilă de cel puțin două senuri.
În prima accepțiune, s-ar putea înțelege că în situații tranzitorii legea penală mai favorabilă se aplică în temeiul criteriului aprecierii globale (în bloc).
În cea de-a doua posibilă interpretare, s-ar putea înțelege că numai dispozițiile din legi succesive (prevederi potrivit comunicatului – s.n.) nu pot fi combinate (de pildă, în ceea ce privește recidiva, referitor la condițiile de existență să se aplice dispozițiile noului Cod penal, iar sub aspectul tratamentului penal să se aplice dispozițiile Codului penal anterior), însă, din legile penale succesive vor putea fi aplicate instituții penale autonome diferite, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2/2014.
2. Efectele deciziei Curții Constituționale după publicarea în Monitorul Oficial
Față de normele juridice incidente, o primă constatare pe care o facem este aceea că, din data de 30 aprilie 2014 și până la momentul publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, Decizia nr. 2/2014 a instanței spreme a produs și va produce efecte erga omnes.
Dar după data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial?
Evident că, în ipoteza în care din considerentele deciziei Curții Constituționale va rezulta faptul că este exclusă numai combinarea dispozițiilor (privite individual) din legile penale succesive, iar nu și aplicarea legii penale în funcție de instituții penale autonome, nu vor fi niciun fel de probleme practice.
Însă, în cazul în care din motivarea deciziei instanței de contencios constituțional va reieși că este exclus orice tip de combinare a dispozițiilor din legile penale succesive, efectul acestei decizii va fi acela de încetare a obligativității Deciziei nr. 2/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Ce va înseamna de faptîncetarea efectelor Deciziei nr. 2/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție?
Potrivit art. art. 5 alin. (2) din C. pen.: „Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s‑au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile”.
Din art. 5 C. pen. rezultă foarte clar că dispozițiile privind aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei se supun la rândul lor regulii mitior lex. Mai mult, chiar și dispozițiile declarate neconstituționale, dacă au fost mai favorabile, vor produce efecte juridice în privința raporturilor juridice aflate în derulare la momentul declarării neconstituționalității dispozițiilor respective.
Așa cu s-a arătat deja în doctrină: „odată adoptată și publicată în Monitorul Oficial decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizia (prezumată) contrară a Curții Constituționale devine inutilă, nefiind incidentă în situațiile tranzitorii pe care ar fi trebuit să le reglementeze”[2].
Concluzii
Pe baza premiselor de mai sus, considerăm că decizia instanței de contencios constituțional este constituțională numai în măsura în care vizeză interdicția creării unei lex tertia prin combinarea dispozițiilor privite individual cuprinse în legile penale succesive. Dacă această decizie va interzice aplicarea legii penale mai favorabile în funcție de instituții penale autonome, ea este neconstituțională, deoarece se substituie voinței legiuitorului, care a exprimat-o foarte clar în dispozițiile art. 173 C. pen[3]. și, totodată, judecătorului, întrucât interpretează voința legiuitorului. Or, Curtea Constituțională nu are în competență nici legiferarea și nici aplicarea legilor.
Precizăm că nu susținem și apreciem că nu se pot combina elementele unor norme penale care au sedes materiae diferit și nici nu se pot aplica norme succesive cu privire la aceeași instituție juridică. De pildă, încadrarea juridică va fi analizată împreună cu circumstanțele.
Aplicarea legii penale in globo este neconstituțională, deoarece nesocotește prevederile art. 15 alin. (2) și 124 alin. (3) din Constituție.
Aplicarea regulii mitior lex, cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 173 din noul Cod penal, nu încalcă nici principiul egalității, deoarece situațiile în care se află cele două categorii de persoane – cele cărora li se aplică și cele cărora nu li se aplică legea mai favorabilă – sunt diferite. Unele au comis infracțiunile înainte de intrarea în vigoare a legii penale noi, iar celelalte au săvârșit infracțiunile ulterior intrării în vigoare a legii penale noi.
Justiția este egală pentru toți cei care se află în situații similare și poate fi inegală pentru cei care sunt în situații diferite.
În fine, credem că aplicarea legii penale în mod global încalcă principiul egalității consacrat de art. 16 din Constituție, întrucât este o sursă de arbitrariu și subiectivism. Într-adevăr, a stabili a priori care este legea penală mai favorabilă este un lucru foarte greu de făcut, iar în cauzele complexe este practic imposibil de realizat[4].
[1] Pentru conținutul integral al deciziei nr. 2/2014 din 14/04/2014, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
[2] A se vedea N. Neagu, Despre aplicarea globală sau pe instituții autonome a legii penale mai favorabile: un apel la asigurarea unei practici judiciare unitare.
[3] Așa cum s-a spus: „dacă se dorește interpretarea art. 5 sau 6 C. pen. ca impunând obligativitatea aplicării globale a legii penale mai favorabile, ar trebui fie declarat ca neconstituțional art. 173 C. pen., fie modificate legislativ art. 5 și 6 C. pen., în sensul că referirea la legea penală din acestea trebuie interpretată ca vizând un anumit act normativ, iar nu dispozițiile penale din acesta”. A se vedea, N.Neagu, op. cit.
[4] Să luăm un exemplu simplu. De pildă, două persoane au comis în coautorat infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) și (5) din Codul penal anterior, pedepsită cu închisoare de la 10 la 20 de ani.
Unul dintre cei doi a fost trimis în judecată și pentru comiterea, în concurs și în stare de recidivă postcondamnatorie, a 15 infracțiuni de furt calificat.
Analizând situația celor doi, dacă se aplică în mod gobal legea penală, în cazul primului legea penală mai favorabilă este, fără îndoială, noul Cod penal, care va fi pedepsit cu o pedeapsă de maximum 3 ani (dacă instanța vrea să aplice maximul special), în timp ce în ceea ce-l privește pe al doilea, în ipoteza foarte probabilă că legea penală conisderată mai favorabilă este Codul penal vechi, pedeapsa minimă pentru infracțiunea de înșelăciune va fi de 10 ani închisoare. Într-o asemenea ipoteză este clar că legea s-a aplicat în mod vădit inegal.
Prof. univ. dr. Mihai Adrian HOTCA
Avocat în Baroul București
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
