Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Arbitraj
DezbateriCărţiProfesionişti

Secţiune dezvoltată în parteneriat cu Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
POPOVICI NITU STOICA & ASOCIATII
 
Print Friendly, PDF & Email

Consideraţii privind posibilitatea de a pune în executare o decizie DAB obligatorie dar nedefinitivă, prin intermediul unei hotărâri arbitrale provizorii sau parţiale analizată din perspectiva dreptului procedural român
09.05.2014 | Viorel Mihai CIOBANU, Cosmin VASILE


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

În România ultimilor 10 ani, pe fondul accesării diferitelor mecanisme de finanțare europeană și nu numai, s-au încheiat tot mai multe contracte de execuție, construire și/sau proiectare lucrări având la baza contractele FIDIC (Fédération Internationale Des Ingénieurs-Conseils) ediţia 1999, care conțin un set de clauze standard, împărțite pe mai multe tipuri de contracte diferenţiate pe culori în funcție de obiect (cele mai uzitate în România fiind Cartea Roșie și Cartea Galbenă), utilizate în mod uzual în domeniul construcțiilor. Acestea conțin, în mod tradițional, un mecanism de soluționare a disputelor în mai multe etape, dintre care ultimele includ soluționarea disputei ivite între părți în fața unei Comisii de Soluționare a Disputelor (Dispute Adjudication Board sau DAB) și, ca etapă finală, în arbitrajul instituționalizat desfășurat potrivit Regulilor Curții Internaționale de Arbitraj de la Paris (ICC Paris).

În acest context, prezintă interes actual o analiză cu privire la posibilităţile oferite de dreptul procedural român în materie de arbitraj de a pune în aplicare unele soluţii propuse în practica arbitrajului internaţional cu referire la posibilitatea de a executa, în mod direct, o decizie DAB obligatorie dar nedefinitivă (în sensul prevederilor contractelor FIDIC), prin obținerea unei hotărâri arbitrale provizorii (Interim award), sau chiar parţiale (Partial award), care să oblige partea ce a pierdut în fața Comisiei de Soluționare a Disputelor la executarea deciziei DAB, fără ca tribunalul arbitral să antameze cu această ocazie, în vreun fel, fondul disputei dintre părți, rezervat unei eventuale hotărâri arbitrale finale.

1. Controversa privind executarea deciziilor DAB obligatorii, dar nedefinitive, în practica arbitrală internaţională. Obiectul și limitele prezentului studiu

Problema care stârnește controverse ţine de interpretarea şi aplicarea prevederilor din cărţile FIDIC referitoare la posibilităţile de aducere la îndeplinire a deciziilor DAB, atunci când acestea sunt obligatorii dar nedefinitive, comparativ cu acelea care sunt obligatorii şi definitive.

Se spune[1] că, în esenţă, rolul cel mai important al DAB pentru utilizatorii contractelor FIDIC ar putea fi considerat a fi dat de prerogativa de a pronunţa decizii pre-arbitrale, obligatorii pentru părţile la contract. Cu alte cuvinte, decizia DAB deschide calea către arbitraj.

Potrivit prevederilor Sub-Clauzei 20.4 [Obţinerea Deciziei Comitetului pentru Soluţionarea Disputelor]: „Decizia va avea caracter obligatoriu pentru ambele Părţi, care o vor pune imediat în aplicare, cu excepţia cazului în care şi până ce nu este revizuită de comun acord sau în baza unei hotărâri de arbitraj conform prevederilor de mai jos.” (subl. ns.)

Aceeaşi Sub-Clauză prevede că, după obţinerea Deciziei DAB, partea care nu este de acord cu dispoziţiile acesteia trebuie să transmită celeilalte părţi şi Comitetului, în termen de 28 de zile de la comunicare, o Înştiinţare de nemulţumire (Notice of Dissatisfaction). În lipsa unei astfel de Înştiinţări, Decizia DAB devine la expirarea termenului obligatorie şi definitivă între părţi. Dacă o astfel de decizie, definitivă şi obligatorie prin neemiterea unei Înştiinţări de nemulţumire, nu este adusă la îndeplinire în mod voluntar, în temeiul prevederilor Sub-Clauzei 20.7, partea îndreptăţită poate apela în mod nemijlocit la calea arbitrajului pentru a obţine executarea directă a acesteia, fără alte proceduri prealabile.

Dacă o Înştiinţare de nemulţumire este totuşi transmisă, în termenul prevăzut de Sub-Clauza 20.4, înseamnă că decizia DAB nu a rămas definitivă, cu toate acestea, ea este obligatorie (şi trebuie adusă la îndeplinire imediat) până când aceasta nu este revizuită pe cale amiabilă sau printr-o hotărâre arbitrală. În această din urmă ipoteză, potrivit dispoziţiilorSub-Clauzei 20.6 [Arbitrajul]: ”Dacă nu este soluţionată de comun acord, orice dispută cu privire la care decizia DAB (dacă este cazul) nu a devenit definitivă şi obligatorie, va fi soluţionată definitiv prin arbitraj internaţional, cu excepţia cazului în care ambele Părţi convin în mod diferit; (…)” (subl. ns.). Aşadar, după cum spuneam, după parcurgerea procedurii DAB, părţilor nemulţumite de soluţie (şi care au emis Înştiinţarea de nemulţumire) le este deschisă calea arbitrajului, acesta urmând să se desfăşoare potrivit Regulilor de Arbitraj ale Camerei Internaţionale de Comerţ (ICC Paris). În această situaţie, puterea de apreciere a Tribunalului Arbitral este nelimitată, dat fiind faptul că, în condiţiile Sub-Clauzei 20.6, tribunalul arbitral areputere deplină pentru a redeschide, reanaliza şi revizui orice certificat, determinare, instrucţiune, opinie sau evaluare a Inginerului, şi orice decizie a DAB, referitoare la dispută. Cu alte cuvinte, arbitrul poate[2], potrivit prevederilor acestei Sub-Clauze, să repună în discuţie şi să soluţioneze diferendul pe fond. Totodată, părţile nu sunt limitate în procedura arbitrală astfel iniţiată la dovezile sau argumentele oferite anterior în faţa DAB pentru obţinerea deciziei acestuia, sau la motivele de nemulţumire menţionate în Înştiinţarea de nemulţumire şi orice decizie a DAB va fi considerată admisibilă pentru a fi prezentată ca dovadă la arbitraj.

Acesta fiind, în esenţă, mecanismul de soluţionare a conflictelor prevăzut de contractele FIDIC, rezultă că, de fapt, Condiţiile Generale conţin, pe de o parte, o clauză compromisorie standard, care permite Tribunalului Arbitral să analizeze exhaustiv o dispută dintre părţi atunci când s-a formulat o Înştiinţarea de nemulţumire (Sub-Clauza 20.6), respectiv, pe de altă parte, o clauză compromisorie specială, care limitează puterile Tribunalului Arbitral exclusiv la analiza nerespectării Deciziei DAB, atunci când aceasta a devenit definitivă şi obligatorie pentru părţi, urmare a neemiterii unei Înştiinţări de nemulţumire (Sub-Clauza 20.7).

În aceste condiţii, polemica la care am făcut referire supra, a fost generată de următorul contrast[3]: deciziile DAB definitive şi obligatorii ar putea fi aduse la îndeplinire prin executarea directă a obligaţiei părţilor de conformare cu acestea, potrivit prevederilor Sub-Clauzei 20.7, pe calea pronunţării unei hotărârii arbitrale, în timp ce pentru hotărârile nedefinitive (pentru că s-a emis o Înştiinţare de nemulţumire), şi totuşi, conform Sub-Clauzei 20.4, provizoriu, obligatorii şi care cer, de asemenea, conformare imediată din partea părţilor, nu este prevăzut un astfel de remediu simplificat de punere în executare.

Prin urmare, deşi se vorbeşte de executorialitatea unei decizii DAB obligatorii, în Condiţiile Generale nu există o modalitate clară de punere în executare a acesteia, până la momentul confirmării sau infirmării ei de către Tribunalul Arbitral prin hotărârea arbitrală care urmează a soluţiona în mod definitiv, pe fond, disputa dintre părţi. Plecând de la această problemă, în literatura de specialitate s-a opinat[4] în sensul că lipsa unei referiri la situaţia deciziilor DAB obligatorii, dar nedefinitive, ar constitui o lacună a Sub-Clauzei 20.7.

Consecinţa este că, dacă una dintre părţi a solicitat revizuirea deciziei DAB în baza Sub-Clauzei 20.6 din Condiţiile Generale, care conferă tribunalului arbitral puteri depline să redeschidă, reanalizeze şi revizuiască decizia DAB, atunci această decizie nu poate fi pusă în executare ca atare, fără a se analiza în preliminar fondul disputei în baza Sub-Clauzei 20.6.

Faţă de această situaţie, nefavorabilă pentru partea care a câştigat în procedura DAB, a apărut o preocuparea de a găsi remedii eficiente pentru punerea în executare imediată a deciziei DAB, înainte de finalizarea arbitrajului.

Astfel, s-a recunoscut în practica şi doctrina internaţională că partea interesată are totuşi la îndemână mijloace contractuale sau legale prin care să solicite valorificarea efectelor „obligatorii” dar nu şi „finale” ale deciziei DAB, până la momentul la care se va soluţiona şi fondul pretenţiilor. În acest sens s-a reţinut[5] că tribunalul arbitral poate ordona, dacă este cazul, executarea deciziei „obligatorii” a DAB în mod provizoriu, pe calea unei sentinţe sau măsuri interimare, vremelnice şi că o astfel de măsură se poate lua şi pe calea unei sentinţe parţiale. Mai recent, s-a argumentat în sensul că prin pronunţarea unei hotărâri parţiale tribunalul arbitral ar constata, de fapt, nerespectarea obligaţiei contractuale de a „pune imediat în aplicare” decizia DAB[6].

Aceasta ar fi, în linii mari, controversata chestiune a modalităţilor de punere în executare a deciziilor DAB obligatorii, dar nedefinitive. Vom analiza în continuare în ce măsură soluţiile propuse în practica arbitrală internaţională pot găsi aplicabilitate în condiţiile legii procedurale române, aplicabile ca lex loci arbitri[7]. În acest sens, este important să clarificăm distincţia dintre hotărârile arbitrale provizorii şi cele parţiale din arbitrajul internaţional şi să confruntăm efectele acestor hotărâri cu natura juridică şi efectele hotărârii arbitrale potrivit dreptului român. Pentru evitarea oricărui dubiu, analiza și concluziile se concentrează exclusiv asupra problemei de drept (procesual civil) a posibilității de a pronunța o atare sentință arbitrală raportat la regimul juridic al sentinței arbitrale în dreptul român. Nu vom antama în nici un fel problemele și controversele privind regimul juridic și efectele deciziei DAB, necesitatea executării sale sau posibilitatea de a îi conferi executorialitate, ele fiind evocate exclusiv pentru a crea o imagine exactă asupra problemei practice în discuție.

2. Hotărârea arbitrală parţială şi hotărârea provizorie în practica arbitrală internaţională

În materia arbitrajului internaţional a devenit deja tradiţională[8] referirea la următoarele trei categorii de hotărâri arbitrale: definitive (Final awards), parţiale (Partial awards) şi provizorii (Interim awards). Delimitarea se face sub aspectul efectelor produse de fiecare dintre aceste tipuri de hotărâri, însă problema criteriilor avute în vedere pentru încadrarea unei decizii luate de tribunalul arbitral în una dintre cele trei categorii, nu a primit o dezlegare unitară.

Trebuie menţionat, aşa cum s-a arătat în doctrină[9], că noţiunii „definitivă” îi pot fi atribuite mai multe sensuri, în funcţie de context. Astfel, cel mai uzual (aspect valabil şi în privinţa utilizării tradiţionale a acestui termen în dreptul român – n.n.) este ca un astfel de caracter să fie ataşat unei hotărâri care într-un final rezolvă o pretenţie sau o chestiune litigioasă, cu efect de autoritate de lucru judecat. Din această perspectivă, inclusiv o hotărâre parţială rezolvă în mod definitiv anumite pretenţii sau chestiuni litigioase. S-a opinat[10] în sensul că, în acest înţeles, caracterul definitiv ar putea fi recunoscut şi măsurilor provizorii ordonate de tribunalul arbitral (Provisional relief), deşi acestea sunt înlocuite ulterior pronunţării cu o altă decizie a tribunalului arbitral. Într-un alt context, se utilizează termenul „definitiv” şi în privinţa hotărârii care, potrivit legii locului arbitrajului, a ajuns la un anumit grad de definitivare, nemaiputând face obiectul unei căi de atac sau al unei acţiuni în anulare. În fine, într-o altă ordine de idei, cu interes pentru clasificarea hotărârilor arbitrale în cele trei categorii mai sus enunţate, definitivă este considerată ultima hotărâre arbitrală pronunţată într-o procedură arbitrală.

Aşadar, în concepţia primită în arbitrajul internaţional, hotărârea arbitrală parţială, spre deosebire de cea definitivă[11], intervine într-un stadiu incipient al procedurii arbitrale, soluţionând o pretenţie sau o chestiune litigioasă asupra căreia se poate dispune în mod definitiv la acel moment procedural, urmând ca, în rest, litigiul să fie soluţionat prin hotărârea definitivă, finală. Simplificând[12], hotărârea parţială rezolvă o parte din dispută. Cu privire la aspectele dezlegate, aceasta dispune în mod definitiv şi cu autoritate de lucru judecat, exact ca şi hotărârea care urmează să fie pronunţată la deliberarea finală, în încheierea procedurii arbitrale[13], distincţia dintre cele două categorii de hotărâri fiind mai degrabă una de ordin cantitativ, decât calitativ. Astfel, asupra pretenţiilor/chestiunilor litigioase soluţionate, tribunalul arbitral nu va mai putea reveni. Se acceptă că, prin hotărâre parţială, se poate dispune asupra unor chestiuni litigioase precum jurisdicţia, legea aplicabilă, condiţiile răspunderii[14], sau cuantumul prejudiciului[15]. S-a arătat[16] de asemenea, că o hotărâre parţială poate decide cu privire la o chestiune preliminară care ar condiţiona continuarea arbitrajului, cum ar fi admisibilitatea unei cereri potrivit legii aplicabile cauzei.

Tot în practica arbitrajului internaţional este evidenţiată şi categoria separată de hotărâri arbitrale provizorii (Interim awards/Interim awards of provisional relief), care, în esenţă, dispun măsuri vremelnice[17]. Mai exact, s-a arătat[18] că o hotărâre este provizorie, dacă aceasta va putea constitui obiectul unei revizuiri ulterioare de către tribunalul arbitral. În alte cuvinte[19], hotărârea provizorie, aşa cum îi sugerează denumirea, nu rezolvă în mod definitiv o chestiune litigioasă.

Aceştia fiind termenii cu care operează teoria punerii în executare directă a deciziei DAB obligatorii, dar nedefinitive (în sensul prevederilor contractelor FIDIC), prin obținerea unei hotărâri arbitrale provizorii sau parţiale, întrebarea este dacă abordarea relaxată în privinţa efectelor hotărârilor arbitrale primită în practica arbitrală internaţională poate fi concepută sub guvernarea legii procedurale române, prin prisma regimului juridic al hotărârii arbitrale naţionale, regim analizat în continuare.

3. Natura juridică a hotărârii arbitrale în dreptul român

În vederea analizei compatibilităţii soluţiilor propuse în practica arbitrală internaţională cu rigorile legii procedurale române, aplicabilă ca lex loci arbitri, în primul rând este util să trecem în revistă câteva aspecte relevante privind natura juridică a hotărârilor arbitrale şi efectele pe care acestea le produc. Aceste aspecte, în esenţa lor, îşi păstrează, în concepţia Noului Cod de procedură civilă (în continuare, „NCPC”), abordarea deja consacrată de Vechiul Cod (în continuare, „VCPC”), cu unele nuanţări.

Într-o lucrare anterioară[20], am arătat că în doctrină nu exista un punct de vedere unitar în legătură cu natura juridică a hotărârii arbitrale, susținându-se fie că aceasta este un act jurisdicțional, fiind distinctă, juridic, de convenția arbitrală, fie că este un veritabil act jurisdicțional, care își are sursa în convenția arbitrală. În fine, se consideră că reprezintă un act jurisdicțional în care este prezentă componenta contractuală, asimilat prin lege, în privința anumitor efecte, cu hotărârea judecătorească – opinie pe care o preferăm, considerând că reflectă cel mai bine specificul acestei justiții private.

În orice caz, caracterul jurisdicţional nu îi poate fi negat hotărârii pronunţate de tribunalul arbitral. Astfel, aşa cum s-a punctat în literatura juridică[21], impunerea unor condiţii de formă, efectul obligatoriu faţă de părţi, posibilitatea executării silite, împrejurarea că poate exista autoritate de lucru judecat între o sentință arbitrală și o hotărâre judecătorească[22] sunt aspecte care reflectă, într-adevăr, această latură a hotătârii arbitrale.

Doctrina[23] a surprins şi textul cel mai elocvent al VCPC, cuprins în art. 360 alin. (1), preluat şi de noua reglementare prin prevederile art. 601 din NCPC, text care este explicit în sensul că tribunalul arbitral soluţionează un litigiu. Într-adevăr, fără să tăgăduim componenta convenţională a procedurii arbitrale, constatăm că, prin acordul de voinţă al părţilor, arbitrul, potrivit legii, nu poate fi învestit decât cu dezlegarea unui diferend după parcurgerea unei proceduri jurisdicţionale însoţite de toate garanţiile ce asigură o deliberare fundamentată pe formarea, prin cercetare nemijlocită, a unei convingeri proprii în privinţa litigiului asupra căruia decide. Arbitrul nu îşi poate întemeia soluţia exclusiv pe cercetarea şi soluţia unui alt organ, cu sau fără atribuţii jurisdicţionale; desigur, această concluzie nu exclude posibilitatea ca tribunalul arbitral să analizeze și să valorifice un asemenea mijloc de probă, însă decizia oricărui organism jurisdicțional este și rămâne un simplu mijloc de probă. Arbitrul, în concepţia legiuitorului român, soluţionează un litigiu şi nu are competenţă de a recunoaşte hotărâri ale altor entităţi. Pe bună dreptate s-a punctat[24] că acesta „spune dreptul (jurisdictio) întocmai ca şi judecătorul”, întrucât, într-adevăr, jurisdicţia care îi este încredinţată se supune aceloraşi principii fundamentale care guvernează procesul civil. În acest sens, dacă Vechiul Cod enumera la art. 358 câteva linii directoare împrumutate de la procesul în faţa instanţelor de judecată, NCPC, prin prevederile art. 575 alin. (2) vine cu o soluţie mai fermă, făcând în mod sugestiv trimitere directă la articolele corespunzătoare din Capitolul II, intitulat „Principiile fundamentale ale procesului civil”, şi menţionând că acestea se vor aplica în mod corespunzător în procedura arbitrală.

În atare condiţii, prin norma de trimitere cuprinsă în art. 575 alin. (2) din NCPC, legiuitorul conferă procedurii arbitrale toate garanţiile procesului civil compatibile cu caracterul convenţional al acestei justiţii private, asigurând, printre altele, egalitatea părţilor, respectarea dreptului la apărare, a principiului contradictorialităţii, şi, nu în ultimul rând, a principiului nemijlocirii. Prin aplicarea corespunzătoare a art. 20 din NCPC, la care materia arbitrajului face de asemenea trimitere, înţelegem că în sarcina arbitrului este pusă aceeaşi îndatorire care îi revine şi judecătorului, respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil.

Dispozițiile procedurale române din Cartea a IV-a – Despre Arbitraj (similare atât în VCPC cât și în NCPC) şi aplicabile inclusiv în privinţa procesului arbitral internaţional (potrivit art. 1.122 din NCPC) prevăd că în fața tribunalului arbitral se pot administra orice probe solicitate de către părți prin diferitele acte de procedură (cerere de arbitrare, întâmpinare, cerere reconvențională), inclusiv se pot audia martori și experți, în vederea soluționării disputei dintre părți pe fondul său. Împrejurarea că tribunalul arbitral poate aprecia cu privire la utilitatea, pertinenţa și concludenţa probelor solicitate, sau că părţile au libertatea de a solicita doar administrarea acelor probe pe care le consideră necesare, nu influenţează cu nimic faptul că judecata în faţa tribunalului arbitral este una exhaustivă şi definitivă. Potrivit prevederilor art. 591 din NCPC (care a preluat dispoziţiile art. 35811 din VCPC), „aprecierea probelor se face de către arbitri potrivit intimei lor convingeri”.

Diferitele reguli de arbitraj adoptate de instituţiile care organizează arbitraje instituţionalizate (cum ar fi cele ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României sau ale Curţii Internaţionale de Arbitraj din cadrul Camerei de Comerţ Internaţional de la Paris), ca de altfel şi regulile uniforme adoptate spre a fi utilizate în arbitrajul ad-hoc (cum ar fi Regulile UNCITRAL[25]), conţin dispoziţii similare în ceea ce priveşte posibilitatea tribunalului arbitral de a analiza în mod exhaustiv disputa dintre părţi, prin administrarea oricăror probe necesare în acest sens în vederea soluţionării pe fond, în mod definitiv, a acestor dispute.

Un astfel de cadru normativ, este menit să asigure respectarea principiilor aflării adevărului, contradictorialităţii, dreptului la apărare şi al nemijlocirii, care, aşa cum am arătat supra, guvernează procedura arbitrală.

Împrejurarea că judecata în baza unei convenții arbitrale este similară ca efecte și finalitate cu judecata în fond în faţa instanței de judecată este tocmai unul din principalele argumente care au condus la cristalizarea opiniei majorității doctrinei și practicii în sensul că procedura somației de plată este incompatibilă cu procedura arbitrală[26], raportat la finalitatea diferită urmărită de legiuitor prin cele două proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun. S-a ajuns astfel la concluzia că singura ipoteză în care părţile ar putea apela, în arbitraj, la o procedură similară somaţiei de plată, ar fi aceea în care ar încheia o convenţie arbitrală care să împrumute termenii somaţiei de plată (fără a utiliza însă această sintagmă, specifică procedurii speciale) şi în cuprinsul căreia să se menţioneze în mod expres analiza limitată pe care urmează să o facă tribunalul arbitral, numai prin verificarea formală a existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani şi acceptarea limitării probatoriului doar la proba cu înscrisuri. În caz contrar, procedura de judecată specifică arbitrajului este incompatibilă cu o procedură sumară, cum este cea a somaţiei de plată.

Pentru toate aceste considerente, nu este de mirare că, urmare a parcurgerii, în condiţiile legii, a unei proceduri care respectă liniile directoare ale procesului desfăşurat în faţa instanţelor de judecată, tribunalul arbitral pronunţă o hotărâre căreia legiuitorul îi recunoaşte efecte similare hotărârii judecătoreşti, ceea ce se decide prin arbitraj devenind res judicata. Că este aşa, rezultă fără dubiu atât prin observarea cadrului normativ anterior, cu referire la recunoaşterea expresă a unui astfel de efect hotărârilor arbitrale străine, prin prevederile art. 167 şi art. 181 din Legea nr. 105/1992, cât şi din dispoziţiile art. 1.126 din NCPC. Este adevărat că ambele texte au vizat şi, respectiv, vizează hotărârea pronunţată în arbitrajul internaţional, cu toate acestea, a fortiori, hotărârea arbitrală naţională nu poate avea efecte mai puţin energice, mai ales că, aşa cum am arătat supra, aceasta devine titlu executoriu de la data comunicării către părţi, fără alte formalităţi şi poate fi pusă în executare chiar dacă este atacată cu acţiune în anulare. Doctrina[27] a fost şi este constantă în acest sens, fără rezerve. În considerarea atenţiei sporite acordate de noua reglementare efectelor autorităţii de lucru judecat, s-a punctat în literatura juridică[28] faptul că, hotărârea arbitrală va beneficia de suita de consecinţe ale autorităţii lucrului judecat, care se desprind din art. 430 NCPC.

Odată pronunţată o hotărâre privind un lucru judecat, tribunalul arbitral se desesizează. Acest efect este similar dezînvestirii instanţei de judecată, analizată de-a lungul vremii la nivel doctrinar şi, într-un final, consacrată expressis verbis legislativ în cuprinsul Noului Cod de procedură civilă la art. 429 NCPC. Cu toate că nu există o prevedere expresă în materie arbitrală care să indice aplicarea acestui text de lege, achiesăm la concluziile exprimate de alţi autori[29], în sensul că un act jurisdicţional care tranşează o chestiune litigioasă nu poate fi lipsit de un astfel de efect, iar arbitrul (care, aşa cum am menţionat, are îndatorirea de a respecta principiile fundamentale ale procesului civil, potrivit trimiterii făcute de art. 575 alin. (2) la art. 20 din NCPC), întocmai ca şi judecătorul, „nu poate reveni asupra părerii sale”.

În fine, în legătură cu efectul de desesizare a tribunalului arbitral, merită să menţionăm şi opinia fermă exprimată într-o lucrare mai veche[30] în legătură cu natura juridică a hotărârii arbitrale, sub guvernarea Vechiului Cod de procedură civilă, potrivit căreia „[…] ceea ce este definitoriu pentru ea este că pune capăt litigiului prin manifestarea de voinţă – unilaterală – a organului arbitral.” (subl. ns.) Un alt autor[31], într-o lucrare mai recentă, punctează că „hotărârea arbitrală este actul final şi de dispoziţie prin care arbitrii tranşează litigiul dintre părţi.”(subl. ns.) Cu alte cuvinte, hotărârea arbitrală care beneficiază de efectele similare hotărârii judecătoreşti este cea care finalizează procedura arbitrală. Este adevărat că, de la momentul în care au fost publicate aceste lucrări nu numai că s-a schimbat Codul de procedură civilă, dar este în permanentă evoluţie şi abordarea practică în privinţa arbitrajului, sub influenţa practicii arbitrale internaţionale. Cu toate acestea, apreciem că, în esenţă, regimul juridic al hotărârii arbitrale este reglementat prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga sub nicio formă, iar legiuitorul a rămas constant în privinţa recunoaşterii efectelor similare celor de care beneficiază hotărârea judecătorească, doar hotărârii arbitrale definitive, care finalizează litigiului arbitral. Desigur, aceeași este și situația unei hotărâri arbitrale parțiale pronunțate în urma recunoașterii parțiale a pretențiilor reclamantului de către pârât (art. 436 alin. 2 NCPC). O asemenea hotărâre este actul final și de dispoziție în legătură cu acele pretenții recunoscute, ceea ce face întreaga argumentație de mai sus pe deplin aplicabilă.

Remarcăm însă şi premiera din reglementarea arbitrajului internaţional, în privinţa căruia legiuitorul a prevăzut prin dispoziţiile art. 1.120 din NCPC posibilitatea ca tribunalul arbitral să poată pronunţa hotărâri parţiale, în lipsă de stipulaţie contrară în convenţia arbitrală. Trebuie luat totuşi în considerare că acest text de lege nu va putea fi aplicat într-un mod contrar ordinii publice de drept român, oricât de mari ar fi tentaţiile provenite din practica internaţională, cu o continuă activitate creatoare, riscul fiind acela de a obţine o hotărâre ineficace în sensul prevederilor art. 1.124 din NCPC. Teza conform căreia o asemenea hotărâre parțială are un alt regim juridic decât cel reglementat în termeni imperativi de NCPC pentru hotărârea arbitrală este, din motive lesne de înțeles, exclusă.

Concluzionând, legiuitorul român conturează un regim juridic al procedurii arbitrale după asemănare cu procedura desfăşurată în faţa instanţelor de judecată, evident, ajustat la natura convenţională prin sursă a arbitrajului. În considerarea faptului că este asigurată asimilarea principiilor procesului civil, care garantează un nivel corespunzător de încredere precum și legitimitatea actului jurisdicţional arbitral, hotărârii arbitrale îi sunt recunoscute efecte asemănătoare celei judecătoreşti. Aşa fiind, cadrul normativ dedicat arbitrajului, privit în ansamblu, apreciem că impune respectarea anumitor rigori impuse procedurii arbitrale, de la care, dată fiind importanţa acestora pentru ordinea juridică, fie arbitrajul şi o justiţie privată, nu se poate deroga pentru urmarea unor soluţii propuse şi promovate în practica arbitrală internaţională. Libertatea părților și a arbitrilor în materie de arbitraj are o graniță peste care nu se poate niciodată trece: ordinea publică. Or, așa cum am arătat mai sus, dispozițiile de ordine publică care consfințesc regimul și efectele hotărârii arbitrale în dreptul român sunt cele care împiedică de plano pronunțarea unei hotărâri arbitrale având alt regim juridic decât cel prevăzut de lege.

4. Posibilitatea de a pune în executare o decizie DAB obligatorie dar nedefinitivă, prin intermediul unei hotărâri arbitrale provizorii sau parţiale, analizată din perspectiva dreptului procedural român

Astfel cum am menţionat anterior, o primă variantă-remediu luată în calcul în practica internaţională pentru a acoperi aşa-zisă lacună a Sub-Clauzei 20.7 în privinţa posibilităţii de a pune în executare o decizie DAB obligatorie dar nedefinitivă ar fi pronunţarea unei hotărâri provizorii (Interim award).

În considerarea aspectelor detaliate la punctul anterior, apreciem că un asemenea „remediu” nu îşi găseşte un suport normativ în legea procedurală română, nici în arbitrajul intern, nici în cel internaţional. În practica arbitrală internaţională s-a avut în vedere, prin ipoteză, neantamarea fondului pricinii de către tribunalul arbitral şi, în aceste condiţii, dispunerea măsurii aducerii la îndeplinire a deciziei DAB ca atare.

Reamintim că, potrivit prevederilor dreptului român, arbitrul are îndatorirea de a cerceta pricina, în mod similar judecătorului, fiind ţinut să asigure respectarea principiului contradictorialităţii, a dreptului la apărare, a principiului nemijlocirii şi al aflării adevărului. Vechiul Cod de procedură civilă clarifica aceste aspecte expres prin intermediul prevederilor art. 358 alin. (1), dar şi implicit, prin instituirea pentru procedura arbitrală a unor reguli de natură să asigure cercetarea corespunzătoare a pricinii deduse arbitrării. NCPC face, prin dispoziţiile art. 575 alin. (2), trimitere la principiile fundamentale ale procesului civil.

Astfel, în considerarea principiului contradictorialităţii, părţilor în litigiu le este îngăduit să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării judecării litigiului[32]. Aşa cum s-a arătat în doctrină[33], ele au posibilitatea de a discuta şi combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Pentru aflarea adevărului, arbitrul, la fel ca şi judecătorul, trebuie să cerceteze în mod corespunzător toate aspectele pricinii.

Principiul nemijlocirii, impune, în considerarea prevederilor art. 16 din NCPC, aplicabil în mod corespunzător în procedura arbitrală, ca probele în susţinerea poziţiei fiecăreia dintre părţi să fie administrate în mod nemijlocit de către tribunalul arbitral, în cercetarea acţiunii arbitrale, cu excepţia cazului în care legea prevede altfel. Or, astfel cum lesne se poate observa, reglementarea arbitrajului în dreptul român nu a prevăzut (sub imperiul VCPC) şi nu prevede (în regimul NCPC) posibilitatea tribunalului arbitral de a deroga de la principiul nemijlocirii sau proceduri speciale în cadrul cărora fondul pricinii să fie antamat sumar de către arbitri. Din contra, hotărârea arbitrală este, în concepţia legiuitorului român, rezultatul unei analize care epuizează toate aspectele litigioase ale pricinii, prin valorificarea întregului material probatoriu, analiză la capătul căreia hotărârea arbitrală se constituie într-un titlu executoriu, care nu poate fi revizuit decât în condiţiile restrictive ale unei acţiuni în anulare.

Aşadar, apreciem că tribunalul arbitral nu poate să dispună executarea deciziei DAB, pronunţate într-o altă etapă (pre-arbitrală) a mecanismului de soluţionare a diferendelor prevăzut de Condiţiile Generale FIDIC, fără a antama fondul respectivei decizii, pentru simplul motiv că, potrivit convenţiei părţilor, o astfel de decizie este obligatorie. Este adevărat că arbitrajul se desfăşoară conform convenţiei arbitrale, însă, în acelaşi timp, art. 544 alin. (2) din NCPC rezervă respectarea dispoziţiilor imperative ale legii. Or, procedura arbitrală, potrivit legii române, respectă o serie de principii de desfăşurare a procesului civil, fără a fi acordată părţilor posibilitatea să deroge de la dispoziţiile care instituie imperativul acestor principii. Mai departe, o hotărâre arbitrală nu poate fi decât rezultatul unei proceduri arbitrale care respectă prevederile imperative ale legii, în caz contrar putând fi anulată pe calea acţiunii în anulare, potrivit prevederilor art. 608 alin. 1 lit. h) din NCPC[34].

Aceeaşi concluzie, se deduce din regimul unitar al efectelor recunoscute hotărârilor arbitrale: aşa cum am arătat supra, hotărârea arbitrală (care devine titlu executoriu), în concepţia dreptului procedural român, este actul jurisdicţional prin care litigiul este soluţionat cu efect de autoritate de lucru judecat şi dezînvestire a tribunalului arbitral în privinţa chestiunii litigioase vizate. Astfel că, şi din această perspectivă, obţinerea executării deciziei DAB prin intermediul unei hotărâri arbitrale executorii, care nu soluţionează în mod definitiv pretenţiile deduse spre arbitrare, nu poate constitui o alternativă, în lipsa unei dispoziţii legale care să reglementeze o asemenea posibilitate. Trebuie subliniat că, indiferent de denumirea pe care Tribunalul o va da dispoziţiei sale privind necesitatea respectării şi executării deciziei DAB – ordin sau sentinţă/hotărâre – această măsură provizorie nu va putea împrumuta efectele specifice unei hotărâri arbitrale definitive şi nici nu va putea fi pusă în executare prin intermediul organelor de coerciție ale statului, ci doar de bunăvoie.

În ceea ce priveşte cea de a doua variantă-remediu dezbătută în practica internaţională, o primă remarcă este în sensul că, în dreptul român, posibilitatea de a pronunţa o hotărâre parţială, cu titlu de noutate legislativă, este recunoscută în mod expres doar în arbitrajul internaţional, prin prevederile art. 1.120 din NCPC. Opţiunea legiuitorului de a reglementa hotărârea parţială doar în materia arbitrajului internaţional, în considerarea principiului specialia generalibus derogant, ar putea constitui un indiciu în sensul că în arbitrajul intern posibilitatea arbitrului de a pronunţa mai multe hotărâri arbitrale, executorii, pe parcursul procedurii arbitrale nu este acceptată.

Profesorul Ion Deleanu recunoaşte[35] posibilitatea pronunţării hotărârii arbitrale parţiale, fără distincţie între arbitrajul intern şi cel internaţional, arătând, cu referire la efectele hotărârii arbitrale, că desesizarea arbitrilor operează numai în măsura în care aceştia şi-au exercitat prerogativa de iuris dictio, neoperând când priveşte rezolvarea în fond a unui litigiu în cazul unor hotărâri parţiale. Într-o lucrare anterioară[36], acelaşi autor a susţinut admisibilitatea rezolvării de către tribunalul arbitral a chestiunilor litigioase dintre părţi printr-o hotărâre unică sau prin mai multe hotărâri succesive, fără a face însă referire la posibilitatea ca fiecare dintre hotărârile arbitrale succesive să poate fi puse în executare în mod individual, cum este acceptat în practica arbitrală internaţională în privinţa hotărârilor parţiale.

De altfel, este adevărat că şi tribunalul arbitral poate pronunţa încheieri interlocutorii, de care este ţinut până la pronunţarea hotărârii arbitrale definitive, însă acestea nu produc efectele depline ale unei hotărâri arbitrale, neconstituind un titlu executoriu de sine stătător. La hotărârea arbitrală cu efecte depline s-a referit, probabil, doctrina[37] când a a definit-o ca fiind „actul jurisdicţional care finalizează procedura arbitrală”.

În privinţa posibilităţii luate în calcul în practica arbitrală internaţională de a pune în executare o decizie DAB obligatorie, dar nedefinitivă prin intermediul unei hotărâri arbitrale parţiale, nu poate fi primită ipoteza în care tribunalul arbitral dispune, fără a antama fondul disputei, aducerea la îndeplinire a soluţiei pronunţate de DAB[38]. Argumentele în acest sens ţin atât de noţiunea de hotărâre arbitrală parţială, raportată la mecanismul soluţionării disputelor prevăzut de Condiţiile FIDIC, cât şi de prevederile legale de procedură din dreptul român.

Astfel, pe de o parte, prin ipoteză, decizia DAB obligatorie, dar nedefinitivă, cu privire la care s-ar desfăşura arbitrajul ar fi aceea în privinţa căreia s-a emis Înştiinţarea de nemulţumire, motiv pentru care, aplicând prevederile Sub-Clauzei 20.6, fondul ce ar putea fi revizuit de tribunalul arbitral ar trebui să fie identic celui avut în vedere în decizia DAB. Menţionăm că nerespectarea obligaţiei de a se conforma efectului obligatoriu al deciziei DAB nu constituie, în sine, în ipoteza analizată, fondul diferendului avut în vedere de Sub-Clauza 20.6; această încălcare ar putea constitui fondul unui diferend dedus spre arbitrare numai în cazul în care s-ar parcurge o nouă procedură DAB strict în privinţa diferendului (nou) rezultat din refuzul uneia dintre părţi de a aduce la îndeplinire în mod voluntar prima decizie DAB. Prin urmare, apreciem că hotărârea arbitrală parţială, ce prin definiţie, aşa cum am arătat supra, implică soluţionarea în mod definitiv a pretenţiei la care se referă, nu poate antama doar problema nerespectării deciziei DAB, printre alte motive, și pentru acela că nu aceasta este pretenţia vizată.

Pe de altă parte, reamintim că, potrivit prevederilor dreptului român, arbitrul are îndatorirea de a cerceta pricina, fiind ţinut să asigure respectarea principiului contradictorialităţii, dreptului la apărare, al nemijlocirii, evident, faţă de pretenţia a cărei temeinicie o analizează. Aşadar, fie că hotărârea astfel pronunţată este provizorie sau parţială, cât timp aceasta nu reprezintă rezultatul unei cercetări efectuate în mod nemijlocit de către tribunalul arbitral asupra chestiunilor litigioase rezolvate într-o primă etapă în procedura DAB, apreciem că hotărârea arbitrală astfel pronunţată încalcă prevederile imperative ale legii şi, ca atare, poate fi anulată pe calea acţiunii în anulare.

Chiar dacă antamează fondul, dar se pronunţă numai cu privire la o parte din pretenţii, trebuie avut în vedere că posibilitatea de a pronunţa o hotărâre arbitrală parţială este de lege lata, astfel cum am arătat, recunoscută expres de legiuitorul român numai în privinţa arbitrajului internaţional[39]. Nu este mai puțin adevărat că, în condițiile pe care le-am menționat, adică dacă se rezolvă parțial, pe fond, litigiul, o hotărâre parțială se poate pronunța și în arbitrajul intern și în cel internațional în cazul recunoașterii parțiale a pârâtului, astfel cum prevede art. 436 NCPC, text aplicabil și în arbitraj.

În ce priveşte ipoteza în care arbitrajul vizează constatarea nerespectării obligaţiei contractuale de a „pune imediat în aplicare” decizia DAB, există opinia[40] potrivit căreia într-o asemenea situaţie, cererea de arbitrare având un astfel de obiect poate fi introdusă după parcurgerea unei noi proceduri DAB, întrucât fiecare diferend în parte, înainte de a fi dedus arbitrajului parcurge etapele pre-arbitrale de soluţionare a diferendelor, prevăzute de FIDIC. În ipoteza analizată, arbitrajul, în cele din urmă, ar viza cea de a doua decizie DAB şi, astfel, cercetarea arbitrală s-ar rezuma la îndeplinirea/neîndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale pentru încălcarea obligaţiei contractuale de a „pune imediat în aplicare” decizia DAB, iar hotărârea arbitrală astfel pronunţată ar fi una definitivă şi nu parţială, cu atât mai puţin provizorie.

În legătură cu această din urmă ipoteză se impun câteva observații. Toate considerentele privind imposibilitatea pronunțării unei hotărâri arbitrale parțiale sau provizorii rămân pe deplin aplicabile. De altfel, această construcție juridică tinde la obținerea unei hotărâri definitive.

Din perspectiva dreptului român, problema care se ridică este alta: în ce măsură se poate susține limitarea cadrului procesual și, pe cale de consecință, a obligației tribunalului arbitral de a se rezuma la analiza apărărilor și probelor părților privind obligația de a pune în aplicare decizia DAB? Răspunsul nostru este, și de această dată, unul negativ: nu există niciun argument, iar legea română nu permite suprimarea dreptului părții de a invoca orice apărări în fapt și în drept în legătură cu raportul juridic dedus judecății. Prin urmare, întreaga suită de apărări privind nelegalitatea sau netemeinicia deciziei DAB sau, în alte cuvinte, orice chestiune extrinsecă deciziilor DAB dar care este aptă să conducă la concluzia nelegalității sau lipsei de efecte a acestora va putea să fie valorificată într-un asemenea cadru procesual.

Așadar, fără a fi exclusă de plano, ca în celelalte ipoteze, pronunțarea unei hotărâri arbitrale definitive de a pune imediat în aplicare decizia DAB nu se poate face altfel decât cu respectarea tuturor dispozițiilor imperative ale legii române, atât de drept civil[41], cât și în materie de arbitraj.


[1] Ellis Baker, Ben Mellors, Scott Chalmers, Anthonz Lavers, FIDIC Contracts: Law and Practice, Ed. Informa, Londra 2009, p. 526.
[2] Și trebuie, este obligat să o facă, conform principiilor și regulilor care guvernează arbitrajul în dreptul român.
[3] Taner Dedezade, Are ‘binding’ decisions enforceable?, Construction Law International, vol.6, nr. 3/2011.
[4] Nael G. Bunni, The Gap in SubClause 20.7 of the 1999 FIDIC Contracts for Major Works, ICLR 272, 2005.
[5] A se vedea Christopher R. Seppälä, Enforcement by an Arbitral Tribunal of a Binding but Not Final Engineer’s or DAB’s Decision under the FIDIC Conditions, ICLR 414, 2009, cu referire la hotărârea provizorie pronunţată cauza ICC Case No. 10619, prin care tribunalul arbitral a reţinut că anumite decizii ale Inginerului puteau fi aduse la executare prin hotărâri arbitrale provizorii sau parţiale, potrivit Regulilor ICC, chiar dacă una dintre părţi a notificat cealaltă parte în privinţa intenţiei de a iniţia arbitrajul în ce priveşte respectivele decizii, în considerarea faptului că acestea erau obligatorii potrivit prevederilor FIDIC. În analiza acestei hotărâri arbitrale, autorul a conchis că aceeaşi soluţie ar fi aplicabilă şi în cazul deciziilor DAB obligatorii, dar nedefinitive. A se vedea de asemenea Ellis Baker, Ben Mellors, Scott Chalmers, Anthonz Lavers, op.cit., p. 552.
[6] A se vedea şi Frederic Gillion, Enforcement of DAB decisions under the 1999 FIDIC Conditions of Contract – A recent development: CRW Joint Operation v. PT Perusahaan Gas Negara (Persero) TBK, SGKA33/2011, autorul arată că este de preferat hotărârea arbitrală parţială, pentru evitarea riscurilor legate de recunoaşterea şi executarea ulterioară a acesteia, cu menţiunea că arbitrajul trebuie să privească o nouă decizie DAB pronunţată asupra neîndeplinirii obligaţiei de a se conforma cu prima decizie sau chiar ambele decizii DAB.
[7] În ipoteza în care locul arbitrajului este în afara granițelor României, procedura arbitrală și sentința arbitrală sunt străine. În această ipoteză, problema care s-ar pune în cadrul procedurii de recunoaștere și exequatur este aceea a eventualului conflict dintre sentința arbitrală străină și ordinea de drept român. Această ipoteză și problema de drept specifică ei nu vor fi în niciun fel analizate în prezentul studiu.
[8] A se vedea Fouchard Gaillard Goldman, On International Commercial Arbitration, Ed. Kluwer Law International, 1999, p. 735; Gary B. Born, International Commercial Arbitration, Volume I, Ed. Wolters Kluwer, pp. 2428-2435; Julian D. M. Lew, Loukas A. Mistelis, Stefan M. Kroll, Comparative International Commercial Arbitration, Ed. Kluwer Law International, 2003, p. 632; Redfern and Hunter, On International Arbitration, Ed. Oxford University Press, Oxford 2009, pp. 520-524; W. Laurence Craig, William W. Park, Jan Paulsson, International Chamber of Commerce of Arbitration, Ed. Oceana Publications, Inc.-Dobbs Ferry, NY, 2000, p. 359
[9] Gary B. Born, op.cit., pp. 2428-2429.
[10] Idem.
[11] În sensul că, pentru evitarea confuziilor, hotărârea definitivă ar trebui să fie denumită hotărâre globală (denumire care într-adevăr ilustrează mai bine particularitatea acestui tip de hotărâri, în contrast cu cea parţială – n.n.), a se vedea Fouchard Gaillard Goldman, op.cit., p. 741.
[12] Fouchard Gaillard Goldman, op.cit., p. 741; cu privire la concepţia potrivit căreia prin hotărârea parţială se dispune cu privire la una sau mai multe pretenţii, în mod definitiv, iar rezolvarea chestiunilor litigioase în prealabil pronunţării hotărârii finale ar fi în apanajul aşa-numitelor hotărâri intermediare, a se vedea Gary B. Born, op.cit., p. 2434.
[13] Julian D. M. Lew, Loukas A. Mistelis, Stefan M. Kroll, op.cit., p. 632.
[14] Fouchard Gaillard Goldman, op.cit., p. 741; Julian D. M. Lew, Loukas A. Mistelis, Stefan M. Kroll, op.cit., p. 633.
[15] Julian D. M. Lew, Loukas A. Mistelis, Stefan M. Kroll, op.cit., p. 633.
[16] Idem.
[17] În sensul că se utilizează această denumire şi pentru a desemna hotărârile care soluţionează în mod definitiv anumite chestiuni litigioase (în contrast cu hotărârile parţiale, care ar rezolva o pretenţie), a se vedea menţiunile din Gary B. Born, op.cit., p. 2434. În această abordare, însă, clasificarea hotărârilor arbitrale s-ar face după criteriul aspectelor soluţionate şi nu după cel al efectelor produse. Alţi autori, desemnează prin termenul de „interim award” hotărârile intermediare, pe care le tratează în aceeaşi categorie cu cele parţiale, conferindu-le aceleaşi efecte. A se vedea în acest sens Redfern and Hunter, op.cit., p. 520; W. Laurence Craig, William W. Park, Jan Paulsson, op.cit., Inc.-Dobbs Ferry, NY, 2000, p. 361.
[18] Gary B. Born, op.cit., p. 2434
[19] Julian D. M. Lew, Loukas A. Mistelis, Stefan M. Kroll, op.cit., p. 634.
[20] Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de Procedură Civilă, Vol. II, Ed. Național, București 1999, p. 612.
[21] Viorel Roş, Arbitrajul Comercial Internaţional, Ed. Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti 2000, pp. 503-506.
[22] Vanda Anamaria Vlasov, Arbitrajul comercial. Jurisprudență adnotată 2007-2008, Ed. Hamangiu, București, 2010, p. 50.
[23] Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, Arbitrajul intern şi internaţional, Ed. Rosetti, Bucureşti 2005, p. 245.
[24] Giorgiana Dănăilă, Procedura arbitrală în litigiile comerciale interne, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2006, p. 280.
[25] United Nations Comission on International Trade Law.
[26] A se vedea în acest sens argumentele dezvoltate pe larg în Giorgiana Dănăilă, op.cit., pp. 227-232.
[27] A se vedea Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, op. cit., p. 273; Viorel Roş, op. cit., p. 504; Giorgiana Dănăilă, op. cit., p. 244; Gabriel Boroi (coordonator), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol. II. Art. 527-1133, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2013, p.73; Gabriela Cristina Frenţiu, Denisa-Livia Băldean, Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2013, p. 929; Ion Deleanu, Noul Cod de procedură civilă, comentarii pe articole, Vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2013, p. 821.
[28] Gabriel Boroi(coordonator), op. cit., p.73.
[29] A se vedea Ion Deleanu, Noul Cod de procedură civilă, op.cit., p. 821.
[30] Gheorghe Beleiu, Hotărârea arbitrală şi desfiinţarea ei, RDC, 6/1993, p. 15.
[31] Ioan Leş, Codul de procedură civilă, Comentariu pe articole, Ediţia 2, Ed. All Beck, Bucureşti 2005, p. 987.
[32] În Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (Coordonatori), Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, Vol. I – art. 1-526, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2013, p. 38.
[33] Ioan Leş, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Vol. I, Articolele 1-449, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2011, p. 23.
[34] Respectiv art. 364 lit. i) VCPC.
[35] Ion Deleanu, op.cit., p. 821.
[36] Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, op. cit., p. 261.
[37] Gheorghe Beleiu, op.cit., p. 14.
[38] A se vedea hotărârea pronunţată în ICC Case No. 10619, care a generat discuţiile privind posibilitatea de a pronunţa o hotărâre provizorie sau parţială.
[39] În privinţa hotărârilor arbitrale parţiale, în cazul achiesării parţiale la pretenţiile reclamantului, a se vedea Titus Prescure, Radu Crişan, Curs de arbitraj comercial, Ed. Rosetti, Bucureşti 2005, p. 138-139.
[40] Frederic Gillion, op.cit. p. 1 și urm.
[41] desigur, în ipoteza în care legea română guvernează, ca și lege substanțială, raportul juridic care este izvorul procedurii arbitrale.


Prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU, Facultatea de Drept a Universității din București
Av. dr. Cosmin VASILE, ZAMFIRESCU RACOȚI & PARTNERS

Articolul este în curs de publicare la Revista Română de Arbitraj

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate