« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrepturile omuluiDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Fiscalitate
DezbateriCărţiProfesionişti
D&B DAVID SI BAIAS
 
7 comentarii

Decizia ICCJ, cauza Plavoşin. Când legea este cu susul în jos
14.05.2014 | Daniel UDRESCU

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

În Decizia Plavoşin nr. 38 în dosar 710/59/2010, ÎCCJ casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă. Pentru mine este o altă aberaţie. Decizia de impunere nu poate fi legală parţial dacă ea este calculată eronat. Eu aş fi invocat direct nelegalitatea adăugării TVA la preţ (CJUE deja a spus-o) şi lipsa deducerii TVA, încă de la fond. Ar fi fost simplu, demn, solemn şi ar fi impus respectul instanţei faţă de abuzul ANAF.

Prin emiterea unui act, autoritatea publică este obligată să respecte legea. Atunci când legea nu este respectată, contribuabilul se adresează instanţei pentru ca actul autorităţii publice emis în regim de putere publică să fie anulat, nu să fie recalculat de instanţă. ANAF este singura autoritate delegată şi are competenţă EXCLUSIVĂ de stabilire a creanţei fiscale în baza art. 85 alin. 1: Impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc a) prin declaraţie fiscală, în condiţiile art. 82 alin. (2) şi art. 86 alin. (4); şi b) prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri. Acest lucru se face prin emiterea unei decizii fiscale.

În Decizia Plavoşin, ÎCCJ a reţinut anularea în parte a actelor fiscale emise de ANAF. Instanţa a argumentat că în materia nulităţilor, după criteriul întinderii efectelor, regula o reprezintă nulitatea parţială, respectiv desfiinţarea actului juridic numai în privinţa efectelor care contravin legii. Cum s-a arătat, actele fiscale atacate, în partea privitoare la stabilirea calităţii recurentului de persoană impozabilă în scopuri de TVA, sunt legale aşa încât nu pot fi anulate integral. De altfel, soluţia anulării parţiale a actului administrativ este preconizată şi prin art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004[1], anularea ”în tot” putând fi dispusă numai în situaţia în care viciile de nelegalitate îl afectează în întregime”.

Avocatul şi contribuabilul pregătesc o argumentaţie structurată şi presupun că şi în cauza Plavoşin s-a cerut:
1. anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei,
2. anularea deciziei de impunere,
3. anularea raportului de inspecţie fiscală şi probabil şi
4. anularea înregistrării ca plătitor de TVA.

Inspecţia fiscală este atributul AUTORITĂŢII exclusive a statului şi se compune din controlul fiscal şi opinia dată acestui control – Declaraţia de impunere, care este supusă primului control de legalitate prin Decizia de soluţionare a contestaţiei. Presată de un număr foarte mare de dosare, instanţa nu mai răspunde punctual la cereri, ci încearcă să îngrămădească într-o frază o decizie. Actul de justiţie al unui judecător de ÎCCJ este solemn, impune respect şi afectează ca practică judiciară întreg sistemul. Actul de justiţie în contenciosul fiscal apare a nu fi executat corespunzător. Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 spune: „Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate”.

Dacă sistemul ar lucra normal, controlul de legalitate ar începe cu inspectorul fiscal, ar continua cu Direcţia de soluţionare a contestaţiilor şi abia apoi şi-ar urma cursul în instanţă. Numai că în FEUDA FISCALĂ (termen ales insidios pentru a sublinia modul părtinitor de aplicare a actului fiscal) aşa cum am arătat mai sus, contribuabilul are ca armă o cerere – că inspecţia fiscală nu a respectat legea. Dacă nu a depus această cerere, FEUDALUL care l-a impus incorect şi l-a abuzat, a câştigat, chiar dacă Plavoşin a câştigat atât la CJUE cât şi la ȊCCJ. I se spune lipsă de procedură dacă STATUL a greşit şi tu nu ai reclamat la timp.

Avocaţii cunosc procedura şi celor care apelează la aceste servicii, simpla continuare a luptei le aduce beneficii, după cum voi explica. Inspecţia fiscală nu este şi nu va fi niciodată perfectă. Actele administrativ fiscale, în sensul şi aplicarea art. 216 alin. 3[2], dacă sunt desfiinţate şi parţial, trebuie să se încheie din nou. Aşa că ce importanţă mai are o decizie a ÎCCJ dacă anulează parţial sau total actul administrativ sau de ce cred că nu are relevanţă libertatea instantei de a reforma actul de impunere în loc să-l cenzureze în totalitate? Adică are, pentru că spală faţa ANAF că ar fi efectuat o acţiune legală, dar numai pe la colţuri.

Un domn avocat mi-a scris că pentru juriști (avocați, judecători) spun multe prostii în articolele mele, deoarece aproximez logica judiciară, în cel mai părtinitor mod cu putință şi pledez insidios, de pe margine, lansându-mă în presupuneri care nu țin cont de rigorile procedurale din justiție şi pe care un peer-review nu le sancţionează. Da, aşa fac şi am libertatea să le spun, pentru că sunt nevinovate comparat cu încălcarea Dreptului European, pe care o demasc.

Instanţa are rolul de a verifica legalitatea actului şi nu de a anula controlul fiscal din RIF sau a impune contribuabilul, îndreptând o eroare a actului administrativ ce rezultă din inspecţia fiscală cu privire la starea de fapt. În acest sens, în opinia mea, chiar dacă spun prostii, în contenciosul fiscal Goliat are o strategie de a perpetua greşeli sistematice, când de fapt instanţele ar trebui să protejeze ATÂT dreptul contribuabilului la un calcul corect al bazei de impunere şi să arate grijă pentru averea contribuabilului, care nu trebuie să plătească mai mult decât este necesar legal, cât şi să protejeze creanţa statului. De fapt, în contenciosul fiscal acolo unde Goliat nu apare, INSTANŢA îl apără fiind de cele mai multe ori părtinitoare în tratamentul procedural. De când însă CJUE este invocată de avocaţi, contenciosul fiscal a început să perceapă că de fapt fără David, Goliat nu poate exista, pentru că David aduce venituri la buget.

Ca urmare, RIF este şi va rămâne un act administrativ fiscal care de obicei indică dreptul statului de a verifica situaţia de fapt a contribuabilului, ce nu poate fi anulat ca drept (am motivat în trecut că fără reîncadrare statul nu are drept de impunere a TVA). Instanţa trebuie să răspundă punctual cererii avocatului şi să spună că acest act administrativ poate fi anulat parţial. RIF poate conţine greşeli care parţial pot fi corectate. În mod normal, instanţa poate să analizeze dosarul şi să ridice excepţia de nelegalitate a Deciziei de impunere cu trimiterea dosarului înapoi la ANAF, înainte de intrarea pe fond a cauzei, economisind timp şi degrevând instanţa. În acest fel ar obliga atât Direcţiile de soluţionare a contestaţiilor cât şi inspectorii fiscali să aplice legea corect, permiţând ca în urma raportului de inspecţie fiscală care este anulat parţial, să se recalculeze şi să se stabilească în Decizia de impunere creanţa statului. Dar nu o fac pentru că cei impuşi incorect şi care nu se apără sunt mulţi şi veniturile colectate abuziv sunt bine venite guvernantului de azi, pe care nu îl interesează bunăstarea poporului mâine.

De ce spun acest lucru? Decizia de impunere este un act administrativ fiscal în sensul unei opinii, care reprezintă NUMAI o valoare dintr-un calcul al creanţei fiscale bazate pe RIF. Decizia de impunere are următoarele categorii:
1. datele de identificare
2. cod de înregistrare fiscală
3. date privind domiciliul
4. date privind locul de desfăşurare a activității economice
5. date privind creanța fiscală care includ tip de creanţă, valoare, motivul de fapt şi temeiul de drept
6. data comunicării
7. termenul de plată.

Din această înşiruire se vede că dacă valoarea Deciziei de impunere este greşită altceva nu are relevanţă şi întregul act şi ar trebui să fie nul, care este diferit de RIF, unde un calcul greşit nu anulează actul sau inspecţia fiscală. Ca urmare, instanţa trebuie să răspundă punctual acestei cereri cu privire la Decizia de impunere şi corect ar fi ca Decizia de impunere să fie anulată în întregimea ei pentru că nu pomeneşte nimic despre persoana impozabilă. Oricum, acesta nu este un argument relevant dacă este parţial sau total anulată, pentru că art. 216 alin. 3 prevede clar emiterea unui nou act şi pentru anularea parţială şi pentru cea totală. Motivele pentru excepţia de nelegalitate sunt deja cunoscute şi pentru care CJUE are o jurisprudenţă aprofundată: dreptul de deducere, includerea TVA în preţ, aplicarea cotei de 5%, aplicarea taxării inverse (bătălii pe care le-am expus în diverse articole cu mii de ore de studiu şi care parţial au fost câştigate).

Cu tot respectul cuvenit ÎCCJ, nu sunt de acord cu tratarea conceptului de continuitate în această Decizie. De aceea cred că trebuie să se conteste acest punct în continuare, chiar dacă este nevoie de tratarea lui la CJUE. Din Decizie, rezultă că în anul 2005 s-a depăşit plafonul de la art. 152 CF. Să presupunem că Plavoşin trebuia să se declare plătitor de TVA. Dar în 2006 nu s-a facut nicio tranzacţie şi în 2007 nu exista continuitate (art. 153 alin. (8) – organele fiscale competente pot anula din oficiu înregistrarea unei persoane în scopuri de TVA, conform prezentului articol, în cazul persoanelor impozabile care figurează în evidenţa specială şi în lista contribuabililor inactivi). Dacă ANAF a înregistrat retroactiv anul 2005 ca impozabil, atunci tot retroactiv trebuia sa anuleze înregistrarea (după multe bâlbâieli, în 2014, Codul fiscal prevede la art. 153 alin. 9 lit. e) un termen de 6 luni pentru contribuabilul inactiv, tot ca urmare a unui articol scris pe juridice.ro). Acest aspect deplasează momentul declarării ca plătitor de TVA în 2007.

CJUE spune că vânzarea unui teren agricol face parte din înstrăinarea unui patrimoniu personal şi nu este considerată activitate economică. Din punct de vedere al caracterului actului de cumpărare acesta este cumpărare de teren pentru patrimoniul personal, care apoi a fost vândut, Plavoşin nu a luat măsuri active de comercializare şi nu a făcut niciun demers ca să se comporte ca un producător, comerciant sau prestator de servicii, deci nu a exercitat nicio activitate economică. Cazul 180/2010 al CJUE prevede:
36. Reiese în această privință din jurisprudență că simpla exercitare a dreptului de proprietate de către titularul acestuia nu poate fi considerată prin ea însăși o activitate economică (a se vedea Hotărârea din 20 iunie 1996, Wellcome Trust, C‑155/94, Rec., p. I‑3013, punctul 32).
37. Trebuie precizat că numărul și mărimea vânzărilor realizate în speță nu sunt determinante în sine. Astfel cum a decis deja Curtea, mărimea vânzărilor nu poate constitui un criteriu de distincție între activitățile unui operator care acționează cu titlu privat, care se situează în afara domeniului de aplicare al acestei directive, și cele ale unui operator ale cărui operațiuni constituie o activitate economică. Curtea a arătat că vânzări semnificative pot fi efectuate și de operatori care acționează cu titlu privat (a se vedea în acest sens Hotărârea Wellcome Trust, citată anterior, punctul 37).
43. Potrivit acestei dispoziții, noțiunea de persoană impozabilă este definită în raport cu cea de activitate economică. Astfel, existența unei astfel de activități este cea care justifică o calificare drept persoană impozabilă (a se vedea Hotărârea din 3 martie 2005, Fini H, C‑32/03, Rec., p. I‑1599, punctul 19).
45. Potrivit unei jurisprudențe constante, simpla dobândire și simpla vânzare a unui bun nu pot constitui o exploatare a unui bun în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, în sensul articolului 9 alineatul (1) din Directiva TVA, unica retribuție a acestor operațiuni fiind constituită de un eventual profit obținut la vânzarea bunului respectiv. Astfel, operațiuni similare nu pot constitui, în principiu, prin ele însele, activități economice în sensul directivei amintite (a se vedea Hotărârea din 29 aprilie 2004, EDM, C‑77/01, Rec., p. I‑4295, punctul 58, și Hotărârea din 21 octombrie 2004, BBL, C‑8/03, Rec., p. I‑10157, punctul 39).

ÎCCJ spune însă că veniturile din astfel de tranzacţii se adaugă la activitatea comercială chiar dacă sunt scutite şi chiar dacă oricum nu produc efecte cu privire la TVA, dar produc efecte la calculul plafonului de la art. 152 CF, amestecând merele patrimoniului strict personal cu perele patrimoniului comercial. Continuitatea unei vânzări de teren agricol, nu este însă dovedită. În 2007 Plavoşin nu avea vânzări de terenuri agricole, ci de clădiri noi care au fost tot din patrimoniul personal. Aici instanţa, pe baza unei expertize a unui consultant fiscal spune că vânzările sunt activitate economică independentă. Să presupunem că se îndeplineşte criteriul de continuitate şi se aplică norma 3.1 teza I la art. 127 alin. 2 CF. Ce nu se menţionează în expertiză, este că în baza tezei II, legea este neconstituţională, nepermiţând dreptul de transfer al TVA din patrimoniul personal în cel comercial. Dar noi în 2007-2009 nu aveam definit de lege un patrimoniu comercial al persoanei fizice, care schematic este definit de Codul fiscal în 2011, prin OUG nr. 125. Atunci avem activitate economică independentă din patrimoniul personal, care nu este patrimoniu comercial? A fost reîncadrată această activitate în baza art. 11 CF? Şi dacă este activitate economică independentă se impozitează cu 3% impozit pe venit sau cu 16% impozit pe profit? Bine-înţeles că Înalta Curte este deopotrivă atentă și la limitele învestirii, conform principiului disponibilității și respinge raționamentele speculative avansate omisso medio.

Să recapitulăm cum sunt încălcate dispoziţiile CJUE. Prin încadrarea persoanei ca impozabilă şi aplicându-i-se prevederile de mai sus, ÎCCJ tocmai acest lucru l-a făcut: „La rejudecare instanţa de fond va reevalua şi cererea de acordare a dreptului de deducere formulată de reclamant, în raport de întregul context al cauzei”[3]. A spus că persoana este impozabilă, deci i-a transferat bunurile/serviciile achiziţionate în scop personal în patrimoniul comercial, apoi a spus că TVA pentru ele trebuie reevaluat pentru că este de fapt deductibil, fiind în flagrantă contrazicere cu teza II (pe care eu oricum o consider nelegală) – Transferul bunurilor sau serviciilor achiziţionate în scop personal de persoanele fizice în patrimoniul comercial în scopul utilizării pentru desfăşurarea de activităţi economice, nu este o operaţiune asimilată unei livrări de bunuri/prestări de servicii, efectuate cu plată, iar persoana fizică nu poate deduce taxa aferentă bunurilor/serviciilor respective.

Mai mult, în opinia autorului, instanţa a analizat următorul argument fals, până la modificările aduse de HG nr. 1620/2009 şi OUG nr. 109/2009: faptul că art. 127 alin. (2) reprezintă transpunerea în legislaţia naţională a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) a doua propoziţie din Directiva 112/2006 CE, privind TVA. Sensul Codului Fiscal, art. 127 CF alin. (1) ”Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi are un înţeles diferit faţă de Directiva Europeană 112/2006 articolul 9 alin. (1) ”Persoană impozabilă înseamnă orice persoană care, în mod independent, desfăşoară în orice loc orice activitate economică, indiferent de scopul sau rezultatele activităţii respective”. Exprimarea se interpretează confuz la art. 127, rezultând numai activităţile de la aliniatul 2, care nu includ construcţiile şi vânzările de imobile, şi nu clar ca la art. 9 din directivă, unde „orice activităţi” este fără drept de interpretare (modificată abia prin HG nr. 1620/2009). Astfel, toate modificările aduse Codului fiscal trebuie judecate prin prisma principiului tempus regit actum, pentru fiecare modificare în parte.

Menţionez că ÎCCJ, în Decizia nr. 4349 în dosarul 6383/2/2010, a statuat faptul că nici Codul fiscal, nici normele metodologice nu precizau expres până la 31 decembrie 2009 că obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea imobilelor din patrimoniul personal are caracter de continuitate, şi nu defineau continuitatea. Decizia din cazul Plavoşin spune contrariu. Atunci avem două decizii contradictorii ale ICCJ pentru care se poate cere Recurs în Interesul Legii.

Sunt convins că Instanţa Supremă va analiza şi modificările aduse de noul Cod civil şi OUG nr. 125/2011, cu privire la patrimoniul comercial comparat cu patrimoniul personal, precum şi cu o metodologie nedescrisă legal de trecere a patrimoniului personal în activitate economică independentă, precum şi încadrarea cu o definiţie legală a persoanei fizice plătitoare de TVA, dar şi a unui formular de declarare a vectorului fiscal pentru plătitorul de TVA pentru tranzacţii imobiliare din patrimoniul personal reîncadrat în activitate economică independentă.


[1] Art. 18. – (1) Legea nr. 554/2004: Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.
[2] Art. 216 alin 3 CPF – Soluţii asupra contestaţiei. Prin decizie se poate desfiinţa total sau parţial actul administrativ atacat, situaţie în care urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluţionare.
[3] Cauza Marks & Spencer plc C-309/06 CEJ p. 39-41 „Principiile generale de drept care trebuie respectate de un stat membru la transpunerea dreptului comunitar în legislaţia naţională, respectiv la aplicarea dispoziţiilor naţionale de transpunere, impun ca unor operațiuni determinate să li se aplice efectiv metoda pe care legislaţia naţională o prevede pentru acestea. Principiul legalităţii activităţii organelor administrative, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, este unul dintre principiile recunoscute ale dreptului comunitar. În consecinţă, administraţia fiscală trebuie să se supună legii și ordinii de drept și nu poate decide o impozitare contrară dispoziţiilor legale. Desconsiderarea calculului la TVA deductibil ar încălca principiul securităţii juridice în cazul în care contribuabilul nu s ar putea baza pe faptul că operaţiunea ar urma să fie impozitată conform dispoziţiilor legale. În funcţie de situaţia individuală, se poate aprecia dacă o aplicare incorectă a reglementărilor interne privind taxa pe valoarea adăugată reprezintă în plus și o încălcare a principiilor egalităţii de tratament și neutralităţii fiscale. Principiul egalităţii de tratament, care, în domeniul TVA ului, a luat forma specifică a principiului neutralităţii fiscale, impune aplicarea unui tratament uniform pentru operaţiuni similare.”


Daniel UDRESCU

Cuvinte cheie: , , ,
Secţiuni/categorii: Fiscalitate, RNSJ

Pentru toate secţiunile JURIDICE.ro click aici
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Au fost scrise până acum 7 de comentarii cu privire la articolul “Decizia ICCJ, cauza Plavoşin. Când legea este cu susul în jos”

  1. ANONIM spune:

    Domnule Udrescu,
    art. 216(3) pe care îl invocaţi spune, într-adevăr, că după desfiinţare se emite o nouă decizie de impunere dar continuă fundamental cu următoarele: „care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluţionare”.
    Ceea ce înseamnă că decizia de impunere emisă după desfiinţare se va referi numai la sumele desfiinţate şi nu la întreaga sumă din decizia de impunere iniţială.

  2. Daniel UDRESCU spune:

    Tudor 71

    Nelegalitatea adăugării TVA la preţ (CJUE deja a spus-o) şi lipsa deducerii TVA (pentru care jurisprudenţa CJUE este atât de mare ȋncât conivenţa INSTANŢE-ANAF este flagrantă) sunt două motive pentru emiterea unei noi Decizii de impunere.

    Problema este cu totul alta. ANAF este singura autoritate delegată şi are competenţa EXCLUSIVĂ de stabilire a creanţei fiscale ȋn baza art 85 alin 1: Impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc a) prin declaraţie fiscală, în condiţiile art. 82 alin. (2) şi art. 86 alin. (4); şi b) prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri. Acest lucru se face prin emiterea unei decizii fiscale, nu prin sentinţă judecătorească, deci hotărârea instanţei ar trebui să anuleze Decizia de impunere, să retrimită dosarul la ANAF, ca pe baza RIF să recorecteze creanţa fiscală şi să emită o nouă Decizie de impunere. Prin emiterea unui act, autoritatea publică este obligată să respecte legea. ȊCCJ ȋşi arogă un drept pe care nu ȋl are, respectiv dreptul instanţei de a reforma actul de impunere, ȋn loc să-l cenzureze.

    Ce spun are sens dacă se aplică legea. Adică puterii publice să ȋi fie anulat actul, nu să fie recalculat de instanţă, instanţă care nu a fost ȋnvestită cu recalculare nici măcar prin cererea de chemare ȋn judecată. Ca urmare, Decizia de impunere trebuie anulată şi când valoarea ei este cu 1 leu diferită de realitate pentru că este un titlu de creanţă eronat, adică incorect, adică nelegal. Aşa cum mi-a trimis un domn avocat, reiau: există o conivență mai veche între judecători și ANAF pentru a cosmetizarea bugetul de stat pe spatele contribuabilului in ochii IMF, care este o problemă de securitate naţională, ignorată de toţi care pot face ceva. Noroc cu parchetul care a avut coloană vertebrală şi a dat NUP ȋn cazurile de evaziune fiscală reclamate de ANAF şi amărâţii nu sunt la puşcărie.

    • ANONIM spune:

      Dacă s-ar întâmpla aşa cum susţineţi, adică dacă instanţele ar anula deciziile de impunere pentru o diferenţă de 1 leu şi ar retrimite dosarul la ANAF pt. recalculare, ar fi un dezastru naţional.
      S-ar încetini rezolvarea litigiilor, care şi aşa se soluţionează greu.
      Practic, soluţia pe care o propuneţi nu avantajează în niciun caz contribuabilul. Dacă instanţele ar retrimite dosarele la ANAF pentru recalculare în loc să rezolve pe loc problema (decizia instanţei este titlu de creanţă), contribuabilul ar trebui s-o ia de la capăt, iar inspecţie fiscală, iar decizie de impunere, iar contestaţie, iar atacarea la instanţă.

      • Daniel UDRESCU spune:

        In raspuns la „Decizia instantei este titlu de creanta”.
        Legea (art 85 CPF) spune altfel si interpretarea corecta a acestui aspect este in continuare dezbatuta de avocati.

        Analizarea Art. 110 alin (3) lit. h) – Colectarea creanţelor fiscale – are un rol major ȋn ȋnţelegerea aspectelor legate de hotarari judecatoresti, altele decat cele din contencios: (3) Titlul de creanță este actul prin care se stabilește și se individualizează creanța fiscală, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptățite, potrivit legii. Asemenea titluri pot fi:
        h) ordonanța procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanței judecătorești ori un extras certificat întocmit în baza acestor acte, în cazul creanțelor fiscale stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanța judecătorească.

        Excepţiile controlului de legalitate care nu fac parte din contenciosul fiscal nu se aplică pentru procesul verbal de contravenţie, care se face de către instanţa de drept comun, pentru ȋncheierea de şedinţă şi decizia cu privire la amenzi şi cheltuieli de judecată şi pentru ordonanţa procurorului, prin care s-au stabilit „amenzi penale” sau cheltuieli judiciare, care se face ȋn temeiul art 278 indice 1 din Codul de procedură penală. Ordonanţa procurorului este titlu de creanţă, numai ȋn cazul unei soluţii de netrimitere ȋn judecată, unde creanţa potrivit fostului Cod de procedură penală nu poate depăşi 1.000 de lei (art 91 fost cod penal prin raportat la art 11 alin 1.1 fost cod de procedură penală). Acelasi lucru este valabil si pentru alte creante fiscale stabilite de instanta, altele decat cele din contencios, pentru ca ele urmeaza aceiasi categorie de diverse (amenzi, cheltuieli de judecata etc.).

        Daca se dorea ca in contencios instanta sa stabileasca creante fiscale nu mai exista art 85 in forma actuala. Bineinteles ca legea este execrabil redactata si lasa loc la cele mai oribile interpretari, inclusiv permit instanţei sa reformeze actul de impunere, ȋn loc să-l cenzureze si cand nu este investita.

    • Daniel UDRESCU spune:

      Tudor 71

      Multumesc ca va pasioneaza subiectul. Fiscul te urmareste fiscal si te executa si pentru zero virgula un leu. Asa ca ce spun nu este aberatie.

  3. Constantin STANCU spune:

    Cred ca ar trebui introdusa somatia fiscala, adica actele ANAF sa fie incuviintate de instanta de judecata, astfel s-ar evita erorile. Au existat cazuri in care ANAF pentru aceeasi creanta a emis titlu executoriu desi exista unul emis de vama, ori am ajuns in situatia in care bloca activitatea societatii care si-a platit datoriile, pentruca avea nevoie de un certificat de atestare fiscala pentru activitatea curenta. Daca societatea actiona in instanta si cerea daune, era pregatit functionarul ANAF sa le suporte? Daunele erau destul de mari si pot fi mari. Eu cred ca ANAF nu poate avea un drept absolut asupra vietii oamenilor, mai ales ca sefii ANAF sunt numiti si pe criterii politice. Artistii au castigat procesul cu ANAF, nu este interesant, cultura daramata prin acte fiscale… Cred ca in Romania intreg sistemul fiscal ar trebui regandit, simplificat si predictibil. Nu cred ca un judecator, la cel mai inalt nivel, stapaneste legislatia in domeniu, este si el om are limitele lui, interesele lui si viata lui. Problema a devenit presanta in societatea romaneasca, statul are nevoie de bani dar forteaza nota, credeti ca administratorul unei societati medii in Romania stapaneste toate chichitele legii fiscale, sau contabilii operativi? Este deja prea mult…

    • Daniel UDRESCU spune:

      Domnule Stancu,
      Sunt ȋn principiu de acord cu ce spuneţi. Conivenţa Judecători – ANAF se bazează şi ea pe motive solide care nu exclud şantajul. Propuneam ȋntr-un articol precedent o lege ȋn România. Un singur angajat la stat pe familie. Aşa am eradica nepotismul şi balcanismul.
      Ȋn ce priveşte ANAF, până când se reformează şi trece de la epoca feudală la cea modernă, vom avea abuzuri. Legea este foarte proastă, contenciosul fiscal este la forma incipientă, după 10 ani, judecătorii nu au au o pregătie fiscală adecvată legii 554/2004, codului fiscal şi de procedură fiscală, speţele CJUE nu au fost ȋnglobate ȋn procedură etc. Sa nu mai spun de rolul puterilor ȋn stat, unde executivul dă legi (OUG nu este lege dar de…interpretarea CCR este putere de lege) şi deci de legislativ nu am mai avea nevoie. Justiţia care trebuie să reprezinte echilibru, se apucă şi ea să legifereze acolo unde nu ȋi este locul.
      Statul nu are nevoie de bani, dar necesităţile trepăduşilor sunt mari. Mafia are 3% taxă. Trepăduşii taxează totul la ei şi dacă nu-ţi convine te calcă şi autorităţile. Dar asta este altă poveste. Aveti dreptate, România are nevoie ca ȋntreg sistemul fiscal să fie regândit, simplificat şi predictibil. Un domn avocat ȋmi spunea de rolul BNR şi al crizei monetare generată de aceasta ȋn criza pe care Dl Boc a păstorit-o la nivel de genocid. Dar cum nu prea fac policită, mă interesează strict să ȋncerc să aduc o opinie diferită faţă de punctul de vedere al autorităţii, opinie care vis-a-vis de ȊCCJ are valoare un pic mai jos de zero. Faptul că există critică, are ȋnsă un rol benefic celor care se mai duelează ȋn idei şi acolo unde apare ghiocelul, este aproape sigur că vine primăvara, chiar dacă cu o floare nu se face primăvară.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD