Secţiuni » Articole » Opinii
Opinii
Condiţii de publicare
Banner BA-01
Banner BA-02
Opinii

Daunele morale in dreptul muncii. Aspecte pe care ICCJ (probabil) nu le-a cunoscut

26 noiembrie 2007 | JURIDICE.ro, Costel Gilca

Citind decizia ICCJ privind daunele morale in dreptul muncii m-am gandit ca ICCJ a pierdut o buna ocazie sa isi arate maretia, anvergura, amploarea gandirii, rolul sau de instanta suprema.

De ce spun aceastea? Pentru cel putin trei motive:

1. Asa cum am precizat in articolul "Daunele morale in dreptul muncii. Critica deciziei ICCJ" prin decizie Inalta Curte a golit de continut o latura a principiului constitutional al demnitatii, principiu care se prelungeste, in mod direct (prin text de lege) in dreptul muncii care precizeaza expres ca “sariatul are dreptul la demnitate in munca” (art. 39 alin. 1 lit. e). Precizam de asemenea ca prin decizia Inlatei Curti salariatului nu ii este pus la dispozitie nici un instrument specific dreptului muncii pentru recuperarea prejudiciului moral suferit.

2. In partea a doua a articolului "Ce gandeste judecatorul" precizam ca nici din punct de vedere al organizarii judecatoresi, al functionarii instantelor, al incarcaturii cu dosare ale acestora decizia nu este este cea mai fericita.

3. Alaturi de acestea doua, in opinia mea mai exista un aspect, de care judecatorii de la Inalta Curte ar fi trebuit sa tine cont. Poate cel mai important aspect pe care decizia ICCJ l-a ratat, pentru a-si arata anvergura de judecatori la cea mai inalta instanta din Romania.

Daca prima critica pe care am formulat-o tine mai degraba de modalitatea de abordare care difera de la individ la individ, care tine de aplearea spre o materia a dreptului sau spre alta ( in cazul de fata de argumentele specifice dreptului muncii sau argumente specifice dreptului civil), daca in ceea ce priveste a doua critica aceasta tine de amploarea judecatii, viziunii, de dorinta de a te implica sau nu in problema care exced, mai mult sau mai putin linia dreapta pe care o urmaresti, fiind interesat numai de aspectul strict de drept, fara a aborda si aspectele coletarela (in speta de organizare) ultima critica este mult mai adanca, poate si mai grava. Ea tine de cunostinte de drept.

Daca ar fi dat solutia in sensul contrar, cred ca extrem de putini specialisti in dreptul muncii nu ar fi fost de acord, dimpotriva ar fi vazut-o ca un element de normalitate. In ceea ce ii priveste pe specilistii in civil pe acestia nu cred ca i-ar fi interesat foarte mult pentru ca in final specialistii in drept civil ar fi considerat ca daunele morale in dreptul muncii tine de aceasta materie.

Mi-ar fi placut ca judecatorii ICCJ sa fi cunoscut evolutia raspunderii patrimoniale a angajatorului. Numai daca ar fi cunoscut aceasta evolutie, atunci cu siguranta ca solutia ar fi fost alta. In aceasta decizie, imi pare ca judecatorii Inlatei Curti dau dovada ca nu sunt famliarizati cu specificul dreptului muncii. Simpla afirmatia a judecatorilor ca “avand in vedere specifcul relatiilor de munca”, pe de o parte nu este decat o fraza de un generalism nepermis pentru un asemenea nivel, iar pe de alta parte ii face sa considere ca au rezolvat intreaga problematica.

Or, evolutia raspunderii patronului pentru prejudiciul suferit de salariati (pe care vom incerca doar s ao creionam in continuare) impunea cu necesitatea o solutie contrara celei date de Inalta Curte.

Rationamentul si solutia Inaltei Curti ar fi fost valabila pentru anul… 1898 (am scris corect 1898), atunci cand, asa cm vom vedea s-a produs mica revolutie in dreptul muncii. Pana la acea data raspunderea patrimoniala a patronului pentru prejudiciul suferit de muncitor se fundamentat pe dispozitiile Codului civil, art. 998-999 si urma cursul procedurii comune.

In perioada de inceput a industrializarii principalul domeniu al raspunderii patrimoniale il constituiau accidentele de munca. De forta evidentei ca raspunderea patronului pentru prejudiciul adus salariatului se intalnea cel mai des (daca nu in totalitate) in materia raspunderii pentru accidentele produse in timpul muncii. Astfel, accidentele de munca erau imputabile diverselor cauze: culpa angajatorului, imprudenta victimei, cazului fortuit, fortei majore. Pana in 1898, in Franta, pentru obtinerea reparatiei muncitorul trebuia sa demonstreze ca angajatorul sau a fost in culpa sau a comis un cvasi-delict. Astfel in cazul accidentarii muncitorului ca urmare spre exemplu a exploziei unui cazan, evenimentul era a priori considerat ca un caz fortuit, cu exceptia sitatiei in care muncitorul demonstra ca acel cazan era intr-o stara proasta, ca patronul fusese instiintat si pus in intarziere cu privire la repararea sau inlocuirea lu, iar acesta nu actionase.

Ca si hotararea Inaltei Curti, nici responsabilitatea angajatorului, la acea vreme, nu isi gasea fundamentele in dispozitiile contractului de munca, ci in dispozitiile codului civil, in special in art. 998-999 C.civ. Astfel, victima unui prejudiciu sau urmasii sai trebuiau sa deschida o actiune in justite pe dreptul comun. Totul se judeca dupa principiile civiliste, iar recuperarea prejudiciului era cvasi-imposibila. Dificultatile, costurile, lentoarea constituiau piedici in introducerea acestei actiuni. Totusi in masura in care aceste piedici erau depasite, ramanea de demonstrat culpa angajatorului; or in sistemul civilist, era dificil de demonstrat culpa patronului in conditiile in care el nu facea altceva decat sa puna la dispozitia muncitorului utilajele, urmand ca acesta sa actioneze cu prudenta astfel incat sa nu cauzeze nici o paguba. Vina unui accident era in intregime a salariatului, cu exceptia situatiei (extrem de rare) in care se putea demonstra culpa patronului. Asa cum am precizat culpa angajatorului urma sa fie stabilita doar in masura in care muncitorul, victima a accidentului, instiintase patronul despre starea proasta a lucrului si il pusase pe acesa in intarziere. Adica, muncitorul trebuia sa fie suficient de diligent pentru a demonstra culpa angajatorului daca dore arecuperarea prejudiciului.

Revolutia conceptuala cu privire la responsabilitatea angajatorului pentru prejudiciul suferit de muncitor are loc in Franta, prin legea din 1898, inspirata la randul ei din programul socialist al cancelarului german Bismark, care instituise pentru prima data asigurarile sociale obligatorii. Astfel, legea franceza de la 1898 incetaza sa mai considera accidentul ca o fatalitate legata de locul de munca, ca o culpa a patronului sau a lucratorului. Responsabilitatea era considerata in afara oricarei discutii, deoarece "insasi functionarea intreprinderii moderne face inavitabila aparitia accidentelor de munca".

Se creaza asadar o responsabilitate directa in sarcina patronului, responsabilitate care rupea traditia civilista si crea un tip nou de responsabilitate: cea a dreptului muncii.

Dupa acest moment conceptual revolutionar repararea prejudiciului suerit de muncitor a urmat doua directii: responsabilitatea patronului pentru accidente (marea masa) si responsabilitatea pentru alte prejudicii (evident ca la acea epoca nu se cunostea decat responsabilitatea pentru prejudiciul patrimonial, nu se vorbea de prejudiciu moral).

Astfel, exista 5 etape in aceasta evolutie:

1. anterioara anului 1898, angajatorul suporta prejudiciul material suferit de muncitor, numai in masura in care aceste din urma demonstra culpa angajatoruli in virtute asi conform principiilor raspunderii delictuale;

2. dupa 1898 se creaza o prezumtie de culpa in sarcina patronului, acesta urmand a-l despagui direct pe muncitor dar cu o suma forfetara;

3. se creaza in acest context sisteme de asigurare; angajatorul se asigura la un asigurator privat iar in cazul intervenirii riscului asigurat, asiguratorul platea angajatorului suma forfetare pe care acesta din urma i-o dadea muncitorului care a suferit un prejudiciu (accident la acea vreme)

4. angajatorul se asigura, iar primele de asigurare sunt varsate direct muncitorului, fara a mai fi astfel nevoie de mijlocirea angajatorului;

5. angajatorul cotizeaza la case de asigurari specializate, iar in cazul producerii riscului, casele de asigurari platesc muncitorului indemnizatii, astfel incat legatura intre responsabilitatea angajatorului si victima, in principiu, dispare.

Asadar, primele prejudicii suferite de lucrator, cele mai importante si cele mai des intalnite au fost cele privind despagubirile lucratorilor in caz de accident de munca. Ulterior s-a facut o diferentiere intre prejudiciul suferit ca urmare a accidentelor de munca si porejudiciul care are alte cauze. Cele doua au fost disjunse, insa principiul a ramas acelasi in dreptul muncii: amgajatorul raspunde pentru prejudiciu, indiferent daca aceasta responsabilitate ii revine prin despagubiri in mod direct sau prin obligatia de a se asigura la o casa de asigurari.

Daca la acea vreme conceptia despre suferinta psihica ar fi fost cunoscuta, cu siguranta ca ea ar fi fost introdusa tot in responsabilitatea specifica dreptului muncii.

ICCJ a avut ocazia sa sara peste etape, a avut ocazia sa considere ca prejudiciul suferit de lucrator din culpa angajatorului este unic, indiferent ca prejudiciul este patrimonial sau moral. Ar fi avut ocazia sa creeze drept, prin inculderea in acelasi sistem si a prejudiciului moral.

Esenta este aceeasi: angajatorul raspunde pentru orice atingere suferita de lucrator din culpa sa. Asa cum la 1898 s-a considerat (este adevarat dupa nu mai putin de 18 ai de dezbateri) ca angajatorul este responsabil direct, fara a mai fi nevoie sa se demonstreze culpa patronului, pentru prejudiciul material suferit de muncitor, dispozitiile Codului civil nefiind aplicabile, tot asa ICCJ ar fi putut sa argumenteze ca spre exemplu ca “este adevarat ca din textul de lege rezulta ca legiuitorul a avut in vedere in mod expres numai prejudiciul material, insa fiind vorba de raporturi de munca, in care lucratorul se afla la dispozitieangajaytorului trebuie inclus notunii de prejudiciu si prejudiciul moral, deoarece angajatorul este responsabil cu integritatea fizica si psihica a salariatilor sai, aceasta rezultand si din prevederile normelor interne si europene”, cu atat mai mult cu cat legi speciale, de exemplu privind discriminarea, prevad in mod expres despagubiri pentru prejudiciul moral suferit. Este de forta evidentei ca discriminarea tine de latura morala a prejudiciului. Este adevarat ca pentru aceasta exista o lege speciala, insa la fel de adevarat ca principiul este unic: angajatorul trebuie sa il despaubeasca pe salariat pentru prejudiciul moral suferit, indiferent ca atingerea este adusa prin discriminare sau prin alt gest al angajatorului.

Astfel art. 40 din Legea nr. 202/2002 prevede clar in alin. 1 ca “Persoana care prezinta elemente de fapt ce conduc la prezumtia existentei unei discriminari directe sau indirecte bazate pe criteriul de sex, in alte domenii decat cel al muncii, are dreptul sa se adreseze institutiei competente sau sa introduca cerere catre instanta judecatoreasca competenta, potrivit dreptului comun, si sa solicite despagubiri materiale si/sau morale, precum si/sau inlaturarea consecintelor faptelor discriminatorii de la persoana care le-a savarsit”. Iar potrivit art. 33 din aceeasi lege: "(1) Angajatii au dreptul ca in cazul in care se considera discriminati dupa criteriul de sex sa formuleze sesizari, reclamatii ori plangeri catre angajator sau impotriva lui, daca acesta este direct implicat, si sa solicite sprijinul organizatiei sindicale sau al reprezentantilor salariatilor din unitate pentru rezolvarea situatiei la locul de munca. (2) In cazul in care aceasta sesizare/reclamatie nu a fost rezolvata la nivelul unitatii prin mediere, persoana angajata care justifica o lezare a drepturilor sale in domeniul muncii, in baza prevederilor prezentei legi, are dreptul sa introduca plangere catre instanta judecatoreasca competenta, la sectiile sau completele specializate pentru conflicte de munca si litigii de munca ori de asigurari sociale in a caror raza teritoriala de competenta isi desfasoara activitatea angajatorul sau faptuitorul ori, dupa caz, la instanta de contencios administrativ, dar nu mai tarziu de un an de la data savarsirii faptei. (3) Prin plangerea introdusa in conditiile prevazute la alin. (2) persoana angajata care se considera discriminata dupa criteriul de sex are dreptul sa solicite despagubiri materiale si/sau morale, precum si/sau inlaturarea consecintelor faptelor discriminatorii de la persoana care le-a savarsit". Asadar, o parte a salariatilor au dreptul la despagubiri pentru prejudiciul moral suferit, in vreme ce ceilalti salariati care sufereau incalcari ale demnitatii in munca, in temeiul art. 39 alin. 1 lit. e) din Codul muncii nu ar fi avut dreptul la despagubiri, decat in coditile unui proces de drept comun. Lipsa de coerenta logica si juridica.

In aceste conditii, atat argumente de ordin istoric cat si argumente de interpretare corenta a dispozitiilor legale specifice raporturilor de munca pledau pentru solutia contrara, daca ICCJ s-ar fi aplecat nu mai multa atentie asupra deciziei date. Este adevarat, ca poate, aparent solutia data de ICCJ parea mai aproape de normele civile, iar pe cale de consecinta “mai judicioasa”, insa in realitate fundamentele specifice dreptului muncii impuneau solutia contrara.

Asadar, avand in vedere ca istoric s-a statuat ca angajatorul raspunde de prejudiciul suferit de muncitor din culpa angajatorului, ca in acest moment despagubirile pentru prejudiciul moral suferit de salariat ca urmare a discriminarii consideram ca Inalta Curte a ratat o buna ocazei de a-si demonstra capacitatea sa de organizare, viziunea sa asupra tuturor aspectelor deduse judecatii sale si nu in ultimul rand sansa de a fi Inalta Curte.

PS. Sunt ultimele ganduri cu privire la Decizia ICCJ nr. LX (40)/2007. Sansa ICCJ s-a numit de aceasta data Parlamentul Romaniei care a adoptat Legea nr. 237/2007. Oricum Decizia ramane…

Despre Costel Gilca >>

Citeşte mai mult despre ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.
Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn LinkedIn JURIDICE.ro WhatsApp WhatsApp Channel JURIDICE Threads Threads JURIDICE Google News Google News JURIDICE

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.

 
Homepage J JURIDICE   Cariere   Evenimente   Dezbateri   Profesionişti   Lawyers Week   Video
 
Drepturile omului
Energie
Fiscalitate
Fuziuni & Achiziţii
Gambling
Health & Pharma
Infrastructură
Insolvenţă
Malpraxis medical
Media & publicitate
Mediere
Piaţa de capital
Procedură civilă
Procedură penală
Proprietate intelectuală
Protecţia animalelor
Protecţia consumatorilor
Protecţia mediului
Sustenabilitate
Recuperare creanţe
Sustenabilitate
Telecom
Transporturi
Drept maritim
Parteneri ⁞ 
Specialişti
Arii de practică
Business ⁞ 
Litigation ⁞ 
Protective
Achiziţii publice
Afaceri transfrontaliere
Arbitraj
Asigurări
Banking
Concurenţă
Construcţii
Contencios administrativ
Contravenţii
Corporate
Cyberlaw
Cybersecurity
Data protection
Drept civil
Drept comercial
Drept constituţional
Drept penal
Dreptul penal al afacerilor
Dreptul familiei
Dreptul muncii
Dreptul Uniunii Europene
Dreptul sportului
Articole
Essentials
Interviuri
Opinii
Revista de note şi studii juridice ISSN
Note de studiu ⁞ 
Studii
Revista revistelor
Autori ⁞ 
Publicare articole
Jurisprudenţă
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a României
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Dezlegarea unor chestiuni de drept
Recurs în interesul legii
Jurisprudenţă curentă ÎCCJ
Curţi de apel
Tribunale
Judecătorii
Legislaţie
Proiecte legislative
Monitorul Oficial al României
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Flux noutăţi
Selected
Comunicate
Avocaţi
Executori
Notari
Sistemul judiciar
Studenţi
RSS ⁞ 
Publicare comunicate
Proiecte speciale
Cărţi
Condoleanţe
Covid-19 Legal React
Creepy cases
Life
Povestim cărţi
Poveşti juridice
Războiul din Ucraina
Wisdom stories
Women in Law

Servicii J JURIDICE   Membership   Catalog   Recrutare   Talent Search   Comunicare   Documentare   Evenimente   Website   Logo   Foto   Video   Partnership