Despre (im)posibilitatea achitării inculpatului din cauza lipsei pericolului social al faptei ulterior intrării în vigoare a noilor Coduri
5 iunie 2014 | Alexandru RÎȘNIȚĂ
I. Cadru legal
Potrivit art. 19 din Legea nr. 255/2013, “Atunci când, în cursul procesului, se constată că în privinţa unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 din Codul penal din 1968, ca lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanţa dispune achitarea, în condiţiile Codului de procedură penală”.
Conform art. 2 lit. a) din aceeaşi lege, prin Codul de procedură penală se înţelege – Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege (Legea nr. 255/2013).
Astfel, clasarea sau achitarea inculpatului trebuie dispuse în condiţiile Codului de procedură penală, aşa cum apare acesta definit în cadrul art. 2 lit. a) din Legea nr. 255/2013.
Problema devine interesantă în contextul în care achitarea pentru lipsa pericolului social al unei infracţiuni nu se regăseşte printre motivele de achitare prevăzute în cadrul art. 16 C. proc. pen.
Aceasta fiind situaţia, posibilele interpretări sunt fie în sensul dispunerii unei soluţii de clasare sau de achitare direct în baza art. 19 din Legea nr. 255/2013, raportat la art. 181 C. pen. 1968, fie de respingere a oricărei astfel de interpretări, din prisma faptului că achitarea sau clasarea trebuie dispuse în condiţiile Codului de procedură penală (aşa cum este el definit în cadrul Legii nr. 255/2013) care, după cum am precizat anterior, nu aminteşte o asemenea cauză de împiedicare a exercitării acţiunii penale.
II. Posibile interpretări
A. Interpretarea in extenso
Într-o interpretare extensivă a definiţiei conferite Codului de procedură penală de către art. 2 lit. a) din Legea nr. 255/2013, ar părea că această sintagmă se referă atât la Legea nr. 135/2010 cât şi la Legea nr. 255/2013, privite în ansamblu.
Astfel, achitarea sau clasarea ar putea fi duspuse în condiţiile Legii nr. 255/2013, deci direct pe art. 19.
Într-o asemenea viziune, atât procurorul, cât şi instanţa de judecată, ar avea posibilitatea de a dispune clasarea, respectiv achitarea, existând actualmente soluţii pronunţate în acest sens, fie în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 19 din Legea nr. 255/2013 şi coroborat cu art. 181 şi 91 C. pen. 1968[1], fie direct în baza art. 19 din Legea nr. 255/2013, raportat la art. 181 şi 91 C. pen. 1968[2].
B. Intrepretarea stricto sensu
Totuşi, abordând o analiză stricto sensu, ar părea că trebuie infirmată justeţea interpretării prezentate anterior.
Astfel, se pune întrebarea dacă “modificările şi completările aduse prin prezenta lege”, se referă strict la completările şi modificările aduse Legii nr. 135/2010 sau la toate interpretările şi explicaţiile cu privire la situaţiile tranzitorii, oferite în cadrul Legii de punere în aplicare?
Observăm că art. 19 din Legea nr. 255/2013 nu modifică şi nu completează în niciun fel Legea nr. 135/2010, ci reprezintă simpla voinţă a legiuitorului cu privire la dăinuirea dispoziţiilor fostului art. 181 C. pen 1968, dorinţă care, după cum vom demonstra în rândurile ce urmează, nu îşi poate găsi aplicabilitate decât într-o manieră forţată, din cauza lipsei unui veritabil mecanism procesual de aplicare.
Legea nr. 255/2013 prezintă 4 Titluri:
Titlul I – Dispoziţii Generale (art. 1 -24),
Titlul 2 – Dispoziţii privind modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesuale penale (art. 25-101),
Titlul III – Dispoziţii de modificare şi completare a Codului de procedură penală (art. 102) şi
Titlul IV – Dispoziţii transzitorii şi finale (art. 103-109).
După cum lesne se poate observa, numai art. 102 din Titlul III modifică şi completează efectiv “prezenta lege”, restul textelor de lege vizând fie modificarea altor acte normative, fie gestionarea situaţiilor tranzitorii şi finale.
Aşa fiind, în opinia noastră, definiţia oferită de art. 2 lit. a) din Legea nr. 255/2013 Codului de procedură penală, nu include decât Legea nr. 135/2010, aşa cum a fost completată şi modificată de art. 102 din Legea nr. 255/2013.
Ca atare, observăm că achitarea sau clasarea direct în baza art. 19 din Legea nr. 255/2013, nu pare a fi posibilă, deoarece lipseşte un mecanism procesual de aplicare a acestui text în condiţiile Codului de procedură penală.
O ultimă precizare cu privire la textul art. 19 este că acesta era menit să îşi găsească aplicarea în situaţia în care se constată că dispoziţiile art. 181 C. pen 1968 reprezintă legea penală mai favorabilă, constatare care nu poate fi efectuată decât comparând aceste dispoziţii cu instituţia renunţării la urmărirea penală, prevăzută de art. 318 C. proc. pen., în faza de urmărire penală, respectiv cu instituţia renunţării la aplicarea unei pedepse prevăzute de art. 80 şi urm. C. pen., în faza de judecată.
Or, după bine s-a observat atât în literatura de specialitate[3], cât şi în jurisprudenţă[4], deşi, privite global, dispoziţiile art. 181 C. pen. 1968 sunt favorabile comparativ cu cele două instituţii, din prisma condiţiilor restrictive de aplicabilitate ale acestora din urmă, în ipoteza în care s-ar impune aplicarea unei amenzi cu caracter administrativ, favorabile ar fi fi dispoziţiile art. 318 C. proc. pen., respectiv art. 80 C. pen. Acesta fiind contextul, nu trebuie pierdut din vedere faptul că aplicarea dispoziţiilor art. 181 C. pen 1968, în lipsa aplicării sancţiunii administrative a amenzii, reprezenta o raritate chiar şi în vechea reglementare.
În cadrul lucrării sale de documentare, Profesorul Florin Streteanu susţinea oportunitatea introducerii dispoziţiei tranzitorii prevăzute de art. 19 din Legea nr. 255/2013, dar, redactată, oarecum, într-o o altă manieră şi anume: “Atunci când, în cursul procesului, se constată că, în privința unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal, sunt aplicabile dispozițiile art. 181 din Codul penal din 1968 ca lege penala mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanţa dispune achitarea”, deci fără imperativul aplicării normei tranzitorii în condiţiile Codului de procedură penală”[5].
Într-adevăr, într-o asemenea formulă, norma tranzitorie ar fi putut fi aplicată cu uşurinţă, fără doar şi poate, dar, luând în considerare existenţa acestei condiţionări, suntem de părere că aplicarea dispoziţiilor art. 181 C. pen. 1968, raportat la art. 19 din Legea nr. 255/2013, ulterior intrării în vigoare a noilor Coduri, nu este posibilă[6], decât într-o manieră forţată, bazată mai mult pe raţiuni de echitate, dublată de voinţa evidentă a legiuitorului cu privire la acest aspect.
Chiar şi aşa, din perspectiva în care, în cadrul sentinţei citate anterior, nu se face absolut nicio referire la art. 19, nu ne este clar dacă Instanţa de fond a achiesat concepţiilor expuse de noi mai sus, sau pur şi simplu a trecut cu vederea existenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea de punere în aplicare a noului cod de procedură penală.
III. Concluzie
În ciuda celor expuse anterior, voinţa legiuitorului cu privire la acest aspect este clară, astfel încât dispoziţiile art. 181 C. pen. 1968 trebuie să fie aplicate ca şi lege penală mai favorabilă, chiar şi în această manieră forţată, deşi ar fi fost de preferat să nu se ajungă la această situaţie problematică.
[1] În acest sens a se vedea C. Ap. Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia penală nr. 142/13.03.2014 (nepublicată). În opinia noastră, cât timp art. 396 alin. (5) prevede faptul că achitarea se pronunţă exclusiv în cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a-d) C. proc. pen., fără vreo referire la art. 19 din Legea nr. 255/2013, în opinia noastră, referire la acest text de lege nu este oportună.
[2] Spre exemplu, Jud. Galaţi, sentinţa penală nr. 799/11.04.2014 (nepublicată).
[3] F. Stretreanu, Documentare privind aplicarea în timp a Legii penale în condiţiile intrării în vigoare a noului Cod penal, p. 15. www.just.ro, M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 109.
[4] C. Ap. Târgu-Mureş, secţia penală, decizia nr. 46/A/06.03.2014, Trib. Dolj, secţia penală, decizia nr. 18/18.03.2014 sau Jud. Vaslui, sentinţa penală nr. 976/30.04.2014 (nepublicate).
[5] F. Streteanu, op. cit., p. 15.
[6] O soluţie motivată în acest sens Trib. Sălaj, sentinţa penală nr. 12/2014 (nepublicată) “Desigur că, în raport de vechea reglementare în cauză ar fi incidente disp. art.181 şi art. 91 Cod penal 1968 şi deci, s-ar impune achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b)1 Cod procedură penală 1968 respectiv aplicarea unei amenzi administrative însă, cum în prezent, asemenea instituţii de drept material şi procesual penal, nu mai există, instanţa găseşte că sunt pe deplin aplicabile disp.art. 80–82 din noul Cod penal, privind instituţia renunţarea la aplicarea pedepsei”.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
