BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Procedură civilă
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
Print Friendly, PDF & Email

Câteva reflecţii cu privire la soluţiile din doctrină şi jurisprudenţă privind unele probleme ivite în aplicarea NCPC

05.06.2014 | Traian-Cornel BRICIU, Viorel Mihai CIOBANU, Traian Cornel BRICIU
Abonare newsletter

In memoriam Ion Deleanu

1. Precizări prealabile

Din numeroasele dezbateri organizate pe marginea Noului Cod de procedură civilă, ca şi din întâlnirile cu judecătorii de la diferite categorii de instanţe, iniţiate de către Consiliul Superior al Magistraturii sau de către Institutul Naţional al Magistraturii s-a desprins ideea că uneori dispoziţiile Noului Cod nu sunt analizate cu atenţie, în mod corelat cu alte prevederi, că nu se caută intenţia legiuitorului, că nu se dă textelor o interpretare istorică, sistematică, logică, adică în sensul de a se aplica în cadrul unei concepţii care este anunţată încă din titlul preliminar.

Desigur că în aceste condiţii apar opinii şi soluţii diferite şi până la urmă o jurisprudenţă contradictorie, care dăunează fără îndoială justiţiabililor, nemulţumiţi de faptul că instanţe diferite sau uneori aceeaşi instanţă, interpretează în mod deosebit aceeaşi problemă de drept.

Pentru a evita această problemă Noul Cod a prevăzut diferite mijloace: recursul în casaţie să fie judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca instanţă de drept comun (obiectiv nerealizat decât parţial, în principal din cauza presiunii instanţei supreme, aspect de care ne-am ocupat cu alte prilejuri şi nu revenim în acest studiu[1]); recursul în interesul legii a fost restructurat şi mai bine conturat, aplicându-se deja de mai multă vreme fiindcă a fost preluat din Noul Cod prin Legea micii reforme nr. 202/2010; s-a introdus instituţia sesizării Înaltei Curţi de Casaţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În toate aceste cazuri, hotărârea prin care se rezolvă căile procesuale este obligatorie în ce priveşte dezlegarea dată problemelor de drept (art. 501 alin. (1), art. 517 alin. (4) şi art. 521 alin. (3)).

Noul Cod nu reţine printre mijloacele legale de asigurare a unei practici judiciare unitare şi minutele încheiate după diferitele întâlniri cu judecătorii, organizate în capitală sau în alte oraşe din ţară, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de Consiliul Superior al Magistraturii şi de Institutul Naţional al Magistraturii, singure sau toate împreună şi în care se conturează diferite opinii, unele în majoritate, altele în unanimitate. Ultimul exemplu, la ştiinţa noastră, este minuta încheiată la Craiova după întâlnirea organizată de cele trei instituţii cu judecătorii curţilor de apel la 20-21 martie 2014[2]. “Materialul pregătitor pentru întâlnire a fost pregătit de Institutul Naţional al Magistraturii…”. Desigur, în conducerea Institutului Naţional al Magistraturii şi în rândul formatorilor de la Drept procesual civil, ca de altfel şi printre participanţii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii şi curţile de apel există nume cunoscute şi recunoscute pentru contribuţia adusă pe tărâmul Dreptului procesual civil, dar sunt şi nume care, deşi desigur competente, nu au dorit încă să îşi argumenteze poziţiile prin mijloace accesibile tuturor, doctrinari şi practicieni.

Desigur, astfel de întâlniri pot fi şi sunt utile pentru lămurirea unor aspecte, dar problema este că nu toate opiniile, chiar adoptate în unanimitate, sunt în afara discuţiei, iar publicarea “minutei” pe site-ul Consiliul Superior al Magistraturii, al Institutului Naţional al Magistraturii sau al altor instanţe judecătoreşti pentru a crea impresia, ceea ce în practică s-a întâmplat deja, că “minuta” este obligatorie pentru toţi judecătorii, fapt profund fals şi de neacceptat, deoarece “minuta” nu este un mijloc procesual care să fie în concordanţă cu Constituţia şi cu Noul Cod de procedură civilă sau Legea de organizare nr. 303/2004. Potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, potrivit competenţei sale, adică prin mijloacele procesuale la care ne-am referit. Pe de altă parte, art. 124 din Constituţie dispune la alin. (1) că justiţia se înfăptuieşte în numele legii, iar la alin. (3) că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Aşa fiind, într-un stat de drept şi democratic, nu putem transforma “minuta”, “avizul” etc. în izvoare de drept, în detrimentul legii care se interpretează de judecător prin metodele cunoscute. Desigur, opiniile exprimate la astfel de întâlniri, care de multe ori sunt corecte, pot fi publicate în volume sau reviste de specialitate, rămânând la aprecierea judecătorului, la fel ca orice lucrare de doctrină, sau ca orice soluţie din jurisprudenţă, care, potrivit legii, nu este obligatorie. Nu publicate ca un act ce poate lăsa impresia că sunt obligatorii, pe site-ul Consiliul Superior al Magistraturii, care potrivit art. 133134 din Constituţie şi art. 30 din Legea nr. 317/2014, are alte atribuţii.

În acest context, îndrăznim şi noi, ca servitori ai Procedurii civile, de mai multă vreme, să ne exprimăm opinia în legătură cu unele aspecte care au fost discutate la Craiova, dar şi cu alte aspecte în legătură cu care am observat că există potenţial de practică neunitară. Nu avem pretenţia să fie obligatorii, dar exprimăm deschis argumentele pentru care ne-am oprit la o anumită soluţie.

2. Aspecte privind aplicarea în timp a Noului Cod de procedură civilă şi a unor dispoziţii din legislaţia conexă.

Dispoziţiile prin care Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă modifică diferite legi speciale sunt aplicabile şi proceselor în curs sau se supun regulii prevăzute la art. 3 alin. (1) – ”Dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare”?

Prin Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Noului Cod de procedură au fost aduse modificări şi unor legi speciale. Iată numai câteva dintre cele mai importante modificări, cu precizarea că enumerarea are caracter pur enunţiativ: soluţionarea excepţiei de nelegalitate a actului administrativ revine instanţei care judecă cauza în fond, faţă de regula anterioară care prevedea competenţa exclusivă a instanţelor de contencios administrativ (art. 4 din Legea nr. 554/2004; calea de atac în materia litigiilor privind insolvenţa şi falimentul este apelul, faţă de cea a recursului, prevăzută anterior (art. 38 alin. (2) şi (3) Legea nr. 85/2006); calea de atac împotriva hotărârii Comisiei superioare de disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti este contestaţia, faţă de cea a recursului, prevăzută anterior (art. 48 alin. (5) din Legea nr. 188/2000); hotărârea pronunţată de judecătorie în cererile de carte funciară se atacă numai cu apel (art. 50 din Legea nr. 7/1996); încheierile judecătorului delegat privitoare la înmatriculare sau la orice alte înregistrări în registrul comerţului sunt supuse numai apelului (art. 60 alin. (1) din Legea nr. 31/1990).

Aplicarea acestor prevederi proceselor în curs la data intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012 sau numai la procesele începute după această dată a reprezentat şi reprezintă încă o problemă dezbătută şi care primeşte răspunsuri diferite în practica instanţelor. Aspectul care a generat controversa îl reprezintă faptul că art. 3 alin. (1) din lege se referă numai la dispoziţiile Codului de procedură civilă atunci când stabileşte că ele se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. Pornind de la formularea utilizată de art. 3 alin. (1) din lege, în unele cazuri s-a susţinut că regula aplicării noii legi numai la procesele începute după intrarea în vigoare a acesteia se aplică numai în ce priveşte dispoziţiile Noului Cod de procedură, în timp ce modificările aduse legilor speciale sunt de imediată aplicare[3]. În această logică am putut să vedem că o hotărâre de deschidere a procedurii insolvenţei, pronunţată după intrarea în vigoare a legii de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă, dar în legătură cu o cererea formulată anterior, a fost dată cu drept de apel.

Soluţiile prezentate sunt rezultatul unei analize incomplete a dispoziţiilor legii de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă, bazată exclusiv pe interpretarea literală a art. 3 alin. (1), fără a ţine seama de scopul legii şi de ansamblul reglementării. Apreciem că dispoziţiile cuprinse în legile speciale modificate prin Legea nr. 76/2012 se aplică numai în măsura aplicabilităţii în cazurile respective a dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă. Chiar dacă dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 se referă numai la dispoziţiile Codului de procedură civilă, iar nu şi la cele cuprinse în legile speciale modificate prin legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă, soluţia aplicării acestora din urmă numai pentru procesele începute după intrarea în vigoarea a Noului Cod de procedură civilă se impune dacă avem în vedere scopul întregului act normativ. Potrivit art. 1 din Legea nr. 76/2012, scopul tuturor dispoziţiilor acesteia, inclusiv cele relative la legislaţia conexă, este acela de a pune în acord legislaţia procesual civilă existentă în legi speciale cu Noul Cod de procedură civilă. Aplicarea dispoziţiilor ce au modificat legile speciale este subsecventă aplicării în cauza respectivă a dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă. Prin urmare, în cazul în care procesul a început anterior datei de 15 februarie 2013, calea de atac în materie de insolvenţă va fi recursul, excepţia de nelegalitate a actului administrativ va fi judecată de instanţa de contencios administrativ, potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 în formă iniţială, anterioară Legii nr. 76/2012[4]etc. O altă soluţie este logic şi juridic inadmisibilă. Este adevărat că art. 725 alin. (4) C. pr. Civ. 1865 prevedea că „hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate”, dar acest text a fost abrogat prin Legea nr. 76/2012, fiind incidente noile dispoziţii cuprinse în art. 25 alin. (1) NCPC, potrivit cărora „procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi”. Or, cum Legea nr. 76/2012 este şi o lex nova modificatoare a unor dispoziţii procedurale particulare (cuprinse în legi speciale), aceste norme modificate sunt aplicabile, în temeiul art. 24 NCPC, doar proceselor şi executărilor noi, iar nu celor în curs, care sunt şi rămân guvernate de legea veche (art. 25 alin. (1) NCPC)[5].

Legea aplicabilă contestaţiilor la executare sau altor cereri în legătură cu exercitarea silită, introduse după intrarea în vigoare a Noul Cod de procedură civilă, dar în legătură cu executări silite începute anterior acestui moment.

Controversa privitoare la această chestiune porneşte tot de la formularea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, care se referă la „procesele” şi la “executările silite” începute după intrarea în vigoare a NCPC. Această normă a generat în practică şi interpretarea potrivit căreia deşi executarea silită a început anterior datei de 15 februarie 2013, o contestaţie la executare formulată după intrarea în vigoare a NCPC, ar fi un „proces” nou, supus legii noi.

Apreciem că, pentru toate executările începute anterior intrării în vigoare a noului cod, legea veche va guverna atât regulile după care se va stabili legalitatea sau nelegalitatea actelor de executare contestate, cât şi regulile de procedură: competenţa instanţei, calitatea părţilor, forma cererii de chemare în judecată, înregistrarea acesteia la instanţă (nu se vor aplica dispoziţiile art. 200 şi 201 NCPC), regulile privind suspendarea judecăţii (inclusiv modul de calcul al cauţiunii), forma hotărârii judecătoreşti şi căile de atac susceptibile de a fi exercitate[6]. În măsura în care executarea silită a început sub imperiul legii vechi, aceasta va fi aplicabilă tuturor chestiunilor privitoare la acea executare silită, inclusiv – şi aceasta este cea mai importantă precizare – tuturor procedurilor judiciare incidente, ocazionate de respectiva executare silită, precum contestaţiile la executare. Această interpretare se impune deoarece contestaţia la executare sau alte cereri în legătură cu executarea silită, precum întoarcerea executării sau recuzarea executorului, reprezintă incidente în cadrul procedurii de executare silită. Natura incidentală a acestor cereri se întemeiază pe dispoziţiile exprese ale art. 650 alin. (2) NCPC şi exclude posibilitatea de a fi calificate drept ”procese” în sensul art.3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012. Incidentele procedurale în legătură cu o executare silită începută sub imperiul vechii legi trebuie supuse în integralitate legii de procedură de la momentul începerii executării silite, iar nu celei de la momentul sesizării instanţei cu privire la respectivele incidente.

3. Aspecte privind situaţia procesuală a înstrăinătorului şi succesorilor săi (art. 39 NCPC).

Cererea de ~intervenţie” a succesorului cu titlu particular se identifică cu una din formele de intervenţie voluntară sau forţată consacrate în NCPC sau este o figură juridică aparte?

Introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular nu se identifică cu niciuna din formele de intervenţie a terţilor în proces. Ea reprezintă o instituţie juridică aparte, reprezentând mijlocul procesual prin care se pune în discuţie transmiterea calităţii procesuale active sau pasive a înstrăinătorului. Din aceasta decurg unele consecinţe:
– instanţa nu se pronunţă asupra admisibilităţii în principiu a cererii, ci citează numai pe cel indicat drept succesor cu titlu particular;
– introducerea în cauză poate interveni în orice moment al procesului, inclusiv în căile de atac, deoarece nu presupune modificarea cererii de chemare în judecată;
– dobânditorul cu titlu particular, introdus în cauză, nu datorează o taxă judiciară de timbru distinctă de înstrăinător, obiectul procesului rămânând neschimbat;
– nici partea care a formulat cerere de introducere în cauză a dobânditorului cu titlu particular nu datorează taxă judiciară de timbru pentru această cerere, deoarece din perspectiva acesteia, cererea nu reprezintă decât un incident procedural care pune în discuţie cadrul procesual sub aspectul părţilor, fără implicaţii în ce priveşte obiectul procesului.

Care sunt criteriile în funcţie de care instanţa decide păstrarea sau înlăturarea din proces a înstrăinătorului?

Instanţa va putea decide păstrarea în proces a înstrăinătorului, de principiu, după cum există sau nu poziţii contrare între acesta şi dobânditor în legătură cu transmiterea calităţii procesuale în cauză respectivă. În măsura în care înstrăinătorul confirmă transmiterea calităţii, prezenţa acestuia în proces este inutilă. Dacă însă înstrăinătorul ridică obiecţii cu privire la actul de transmitere a calităţii, atunci prezenţa în proces a acestuia este necesară, deoarece tranşarea problemei legate de calitatea procesuală nu se va putea face în mod legal fără ascultarea acestuia. Instanţa se va pronunţa asupra scoaterii din proces a înstrăinătorului prin încheiere interlocutorie. Legea nu determină cât timp va putea fi ţinut în proces înstrăinătorul, dar se deduce că instanţa îl va păstra în proces până se va lămuri asupra transmiterii dreptului, in extremis, acest moment putând fi şi cel al hotărârii finale, prin care va decide faţă de cine a admis sau a respins acţiunea.

Potrivit art. 39 alin. (3) NCPC este posibilă executarea hotărârii judecătoreşti în contra dobânditorului cu titlu particular, chiar şi în cazul în care acesta nu a fost introdus în cauză?[7]

În conformitate cu art. 39 alin. (3) hotărârea pronunţată împotriva înstrăinătorului produce de drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular. Se are în vedere mai ales situaţia în care succesorul cu titlu particular nu a intervenit şi nici nu a fost introdus în proces, deoarece în situaţia în care a figurat ca parte în proces, dispoziţia ar fi avut un caracter superfluu. Este vorba nu numai de opozabilitatea hotărârii, care presupune numai opunerea situaţiei juridice consacrate prin hotărârea judecătorească şi care este aplicabilă în raporturile cu orice terţ, ci chiar de efectele obligativităţii şi executorialităţii hotărârii, astfel cum sunt acestea consacrate în art. 433 şi 435 alin. (1) NCPC. Aceasta înseamnă că, atunci când este cazul, hotărârea judecătorească ar putea fi pusă în executare faţă de succesorul cu titlu particular, chiar dacă acesta nu a figurat în proces, fără a fi nevoie de alte formalităţi decât cele necesare pentru executarea silită, în general[8]. Se exceptează cazurile prevăzute la art. 39 alin.(3), precum cel care a dobândit un drept tabular cu bună-credinţă prin act juridic cu titlu oneros, conform art. 901 NCC (principiul publicităţii materiale), adjudecatarul în cadrul unei urmăriri silite imobiliare, conform art. 859 alin.(1) NCPC sau în cadrul unei urmări silite mobiliare, conform art. 776 alin. (1) NCPC sau în cazul bunurilor mobile corporale, prin incidenţa dispoziţiilor art. 937 NCC (en fait de meubles la possession vaut titre)[9].

4. Aspecte pe care le implică introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane, în cererile cu caracter contencios (art. 78, 79 NCPC).

În materia contencioasă Noul Cod de procedura civilă distinge între:
– introducerea în cauză, din oficiu, aplicabilă numai în cazul în care legea prevede în mod expres această posibilitate;
– punerea în discuţia părţilor de către instanţă a introducerii în cauză a terţelor persoane, atunci când raportul juridic dedus judecăţii o impune[10].

Instanţa nu trebuie să supună cererea de introducere în cauză a terţului unei proceduri de admitere în principiu.

Calitatea procesuală a terţului introdus în cauză, la cerere sau din oficiu.

În principiu, terţul dobândeşte calitatea procesuală corespunzătoare poziţiei sale în raportul juridic dedus judecăţii, respectiv reclamant sau pârât. Astfel, există şi situaţii în care terţul figurează în proces exclusiv pentru că hotărârea să-i fie opozabilă, aşa cum se întâmplă în cazul citării părinţilor şi copilului în procesele relative la filiaţie (art. 436 NCC) sau în cazul citării asiguratorului în procesul privind plângerea contravenţională împotriva procesului-verbal de contravenţie, în cazul în care fapta a avut urmare un accident de circulaţie (art. 33 alin. (2) din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor).

Calitatea procesuală pe care terţul introdus în cauză o dobândeşte în cadrul procesului determină o serie de consecinţe:
– în cazul în care terţul ar fi trebuit să aibă calitatea de pârât, acesta ar putea fi obligat faţă de reclamant, întrucât, în acest caz, instituţia introducerii în cauză a terţilor nu reprezintă altceva decât acceptarea unei veritabile modificări tardive a cererii de chemare în judecată, din raţiuni ce ţin de opţiunea legiuitorului pentru salvgardarea acţiunii aflate în curs, în măsura în care părţile sunt receptive la indicaţiile instanţei; evitarea pe cât posibil a unei soluţii de respingere a cererii fără analiza în fond, reprezintă o opţiune logică din partea legiuitorului, ştiut fiind că în asemenea situaţie reclamantul ar putea relua procedura prin formularea unei noi cereri de chemare în judecată, sistemul judiciar nefiind ”descărcat” cu adevărat de cazul respectiv;
– sunt şi situaţii în care terţul ar putea să primească ceva, în sensul de stabilire a unor drepturi în favoarea sa, prin hotărârea finală, aşa cum se întâmplă în cazul partajului judiciar, când terţul este unul dintre coproprietari, omis iniţial din acţiunea introductivă de instanţă[11];
– în funcţie de poziţia pe care o are în raportul de drept dedus judecăţii, terţul ar putea să formuleze cereri de atragere în proces a unor terţe persoane;
– în toate cazurile, în ce priveşte drepturile şi obligaţiile sale, terţul introdus în cauză are independenţa procesuală, având posibilitatea de a face acte procesuale de dispoziţie, de a ataca hotărârea judecătorească[12];
– în cazul în care terţul este introdus în proces fără a avea calitate în raportul juridic dedus judecăţii, legiuitorul dorind numai să asigure faţă de acesta şi efectul de relativitate al hotărârii judecătoreşti, iar nu o simplă opozabilitate, hotărârea se va pronunţa şi faţă de terţul introdus în cauză;
– nefiind vorba de o modificare a obiectului cererii, apreciem că atunci când introducerea în cauză a terţului este solicitată de una dintre părţi, după ce instanţa a pus în discuţie această problemă, nu se datorează taxa judiciară de timbru.

5. Probleme pe care le implică instituţia curatelei judiciare, în special în cauzele în care se dispune citarea prin publicitate.

Conform dispoziţiilor art. 176 alin. (1) NCPC, în condiţiile prevăzute de lege, instanţa va putea încuviinţa citarea prin publicitate a „pârâtului”. Soluţia se extinde şi la alte părţi din proces?

Deşi prevederile art. 176 alin. (1) NCPC se referă numai la pârât, trebuie avută în vedere finalitatea textului precum şi faptul că în multe situaţii legiuitorul foloseşte terminologia bivalentă reclamant-pârât, fără ca prin aceasta să excludă din câmpul aplicării normei alţi participanţi la proces, cum ar fi terţii intervenienţi.

Credem că textul este pe deplin aplicabil şi atunci când cel al cărui domiciliu nu este cunoscut este un chemat în garanţie, cel arătat ca titular al dreptului, chemat în judecată în temeiul art. 68 NCPC ori terţ introdus în cauză din oficiu sau la cererea uneia dintre părţi, în temeiul art. 78 NCPC, deoarece raţiunile textului se regăsesc în totalitate.

Citarea prin publicitate şi implicit, numirea curatorului judiciar, este aplicabilă şi în cazul persoanelor juridice?

S-a susţinut teza conform căreia dispoziţiile privind citarea prin publicitate nu s-ar aplica persoanelor juridice. Două argumente se invocă în susţinerea acestei opinii:
a. dispoziţiile art. 167 alin. (1) NCPC se referă la numai „domiciliul pârâtului” iar nu şi la „sediu”, de unde se trage concluzia că acestea ar fi aplicabile numai persoanelor fizice;
b. persoanele juridice nu ar putea avea un „sediu necunoscut” deoarece în absenţa menţiunilor din registrele de publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă, stabilirea sau schimbarea denumirii şi a sediului nu va putea fi opusă altor persoane (art. 229 NCC)[13].

Nici unul nici altul dintre argumente nu determină concluzia că dispoziţiile privind citarea prin publicitate nu s-ar aplica în nicio situaţie persoanelor juridice.

Primul argument are un caracter pur speculativ. Nu are în vedere interpretarea logică şi cea istorică, care se bazează pe legătura actualului text şi reglementarea anterioară. Este de observat că şi art. 95 din Codul de procedură civilă de la 1865, care reglementa citarea prin publicitate, se referea în mod expres tot la „domiciliul pârâtului”, dar acest amănunt terminologic nu a ridicat niciodată îndoieli cu privire la aplicabilitatea textului şi în cazul persoanelor juridice. Nu vedem care ar fi raţiunile ca, în prezent, fără să fi intervenit vreo modificare a textului sub aspect terminologic, interpretarea acestuia să fie radical schimbată. Al doilea argument îşi are sursa în reglementarea regimului opozabilităţii sediului persoanei juridice din Noul Cod civil. Este inexactă prezentarea dispoziţiilor art. 229 NCC privind inopozabilitatea schimbării sediului unei persoane juridice în absenţa menţiunii corespunzătoare în registrele de publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege drept o noutate legislativă aptă să determine reevaluarea prevederilor procedurale în materia citării prin publicitate a persoanelor juridice. Nu suntem în faţa unei veritabile noutăţi. Regula conform căreia actele sau faptele pentru care legea prevede obligativitatea înregistrării într-un registru de publicitate sau evidenţă nu sunt opozabile terţilor în absenţa respectivei înscrieri a existat şi anterior Noului Cod civil, acesta din urmă consacrând cu caracter general ceea ce preexistă în reglementări cu caracter special. În acest sens, evocăm dispoziţii anterioare Noului Cod civil: „Actele sau faptele, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de cazul în care societatea face dovada că aceştia le cunoşteau” (art. 50 Legea nr. 31/1990 privind societăţile) sau „Înmatricularea şi menţiunile sunt opozabile terţilor de la data efectuării lor în registrul comerţului ori de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, sau în altă publicaţie, acolo unde legea dispune astfel. Persoana care are obligaţia de a cere o înregistrare nu poate opune terţilor actele ori faptele neînregistrate, în afară de cazul în care face dovada că ele erau cunoscute de aceştia” (art. 5 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului). Condiţionarea opozabilităţii schimbării sediului de existenţa unei înregistrări în Registrul naţional al persoanelor juridice se reţinea şi în privinţa asociaţiilor, fundaţiilor şi altor persoane juridice fără scop patrimonial, şi în acest caz temeiul fiind preexistent Noului Cod civil: art. 73 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000 definea scopul Registrului ca fiind evidenţa centralizată a persoanelor juridice fără scop patrimonial, iar art. 33 alin. (3) prevede că „despre schimbarea sediului se va face menţiune, dacă este cazul, atât în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei vechiului sediu, cât şi în cel aflat la grefa judecătoriei noului sediu. În acest scop, o copie a încheierii prin care s-a dispus schimbarea sediului va fi comunicată din oficiu judecătoriei în circumscripţia căreia asociaţia urmează să-şi aibă noul sediu”. Este evident că potrivit acestor prevederi legale, absenţa înscrierii schimbării sediului era tot inopozabilitatea acestui act. Or, sub imperiul acestor reglementări cu nimic diferite, în esenţă, de dispoziţiile actualului Cod civil, instanţele judecătoreşti au aplicat fără ezitare textele relative la citarea prin publicitate în cazul fostelor societăţi comerciale. Apariţia unor noi reglementări fundamentale precum codurile nu este de natură să genereze, per se, în absenţa unor intenţii novatoare ale legiuitorului, o reevaluare a întregii jurisprudenţe asupra interpretării unor probleme de drept. Noile coduri au şi dimensiunea continuităţii, iar nu numai pe aceea a schimbării.

Există o tendinţă de a se interpreta că instituţia curatelei judiciare nu s-ar aplica şi persoanelor juridice, protecţia oferită de această instituţie fiind compatibilă numai cu ideea de persoană fizică. Conform acestei teze persoana juridică, prin faptul că şi-a asumat în mod conştient intrarea în circuitul civil, cu toate drepturile şi obligaţiile aferente, nu ar putea beneficia de o protecţie sporită cum este cea oferită de instituţia curatelei. Nu credem că o astfel de poziţie poate fi primită din moment ce în unele cazuri, precum cel reglementat la art. 58 alin. (1) teza 2 NCPC, legiuitorul a prevăzut curatela judiciară şi pentru persoanele juridice. De altfel, art. 167 alin. (3) care reglementează citarea prin publicitate se referă la numirea unui curator în condiţiile art. 58, deci fără nicio distincţie între persoanele fizice şi persoanele juridice.

În sfârşit, trebuie avut în vedere şi faptul că Noul Cod de procedură nu a reţinut prevederile art. 921 din vechiul cod, care prevedea o soluţie derogatorie pentru persoanele juridice. Rezultă deci fără dubiu că art. 167 trebuie astfel interpretat încât să-şi producă efectele în toate cazurile deoarece astfel s-ar închide accesul la justiţie persoanelor fizice şi juridice care nu cunosc sediul persoanei juridice pârâte, ceea ce, evident, nu se poate accepta.

Citarea prin publicitate şi numirea curatorului judiciar poate fi dispusă şi anterior primului termen de judecată?

Faţă de dispoziţiile art. 167 alin. (1) şi (3) NCPC, dar şi faţă de cele ale art. 48 şi 49 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, apreciem că, de principiu, citarea prin publicitate şi numirea curatorului sunt măsuri ce se dispun la primul termen de judecată, după ascultarea reclamantului. Dispunerea măsurilor anterioare în camera de consiliu, în faza de regularizare a cererii de chemare în judecată, ar crea inconvenientul ca instanţa să se pronunţe asupra unor aspecte precum caracterul motivat/nemotivat al neaflării domiciliului/sediului pârâtului de către reclamant, faptul că reclamantul a făcut tot ce i-a stat în putinţă să afle domiciliul/sediul pârâtului sau alt loc unde ar putea fi citat potrivit legii, persoana în sarcina căreia cade avansarea remuneraţiei curatorului şi cuantumul acesteia, precum şi modalitatea de plată. Aceste decizii implică aprecieri din partea judecătorului şi corelativ, ar trebui asigurată posibilitatea reclamantului de a oferi explicaţii şi a exprima propriile poziţii, ceea ce excedează cadrului procedural fixat de procedura de regularizare. Se disting următoarele situaţii:
– atunci când, încă prin cererea de chemare în judecată sau în cursul procedurii de regularizare reclamantul a anunţat că nu cunoaşte domiciliul/sediul pârâtului şi că a făcut tot ce i-a stat în putinţă să îl afle, instanţa va fixa primul termen în judecată pentru a se discuta citarea prin publicitate. Dacă la termenul acordat, instanţa a constatat că reclamantul nu se află în situaţia prevăzută de art. 167 alin. (1) NCPC, în sensul că nu reuşeşte să dovedească diligenţele efectuate pentru aflarea domiciliului pârâtului, instanţa va anula cererea de chemare în judecată;
– atunci când reclamantul a indicat o adresă ca fiind domiciliul/sediul pârâtului, dar în cursul procedurii scrise prevăzute de art. 201 NCPC rezultă că pârâtul nu locuieşte/nu are sediul la acea adresă, instanţa va aştepta termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării, iar în cazul în care nu se depune întâmpinare, va fixa primul termen de judecată, la care se va discuta citarea prin publicitate şi dacă este cazul, numirea curatorului.

Curatorul este citat numai la dezbaterile finale sau şi la cercetarea procesului?

Ridicarea acestei probleme este determinată de formularea art. 167 alin. (3) NCPC: „instanţa va numi un curator dintre avocaţii baroului, potrivit art. 58, care va fi citat la dezbateri pentru reprezentarea intereselor pârâtului”. Folosirea termenului „dezbateri” nu are semnificaţia etapei dezbaterilor, în opoziţie cu „cercetarea procesului”, nefiind vorba despre dezbaterea în fond a procesului la care se referă art. 389394 NCPC. În art. 167 alin. (3) NCPC termenul de „dezbateri” are o semnificaţie generală care cuprinde orice discuţie făcută în faţa instanţei de judecată, indiferent de etapa în care se afla procesul.

Ce se întâmplă dacă curatorul nu se prezintă la dezbateri?

Absenţa de la dezbateri a curatorului împiedică judecarea cauzei. Instanţa va amâna cauza, luând, atunci când apreciază că este necesar pentru bună desfăşurare a procesului, măsura înlocuirii curatorului. În orice caz, judecarea cererii în absenţa curatorului determină nulitatea, necondiţionată de vătămare, a actelor de procedură efectuate, soluţie ce se desprinde din art. 176 alin. (1) lit. b) NCPC.

6. Aspecte privind procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată.

a. Care sunt menţiunile a căror lipsă atrage nulitatea cererii de chemare în judecată? (numai cele de la art. 196 alin. (1) sau şi alte menţiuni)[14]. Care este sancţiunea în cazul lipsei oricărei menţiuni privind probele, indicării unor probe cu nerespectarea dispoziţiilor legale sau în cazul neîndeplinirii unei proceduri prealabile?

În rezolvarea acestei probleme trebuie să plecăm de la înţelegerea finalităţii pe care legiuitorul a avut-o în vedere atunci când a reglementat procedura de regularizare. S-a dorit ca în etapa cercetării procesului să ajungă numai acele cereri care întrunesc condiţiile formale prevăzute de lege. Aceasta reprezintă o garanţie că etapa cercetării procesului nu va fi ocupată de problemele legate de completarea diferitelor elemente ale cererii de chemare în judecată. Dispoziţiile privind regularizarea trebuie corelate şi cu ridicarea soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, optim şi previzibil la nivel de principiu al procedurii civile, ştiut fiind ca o „regularizare” a cererii de chemare în judecată la primul termen de judecată ar fi de natură să antreneze amânări ale judecăţii. De asemenea, nu trebuie omis faptul că această procedură nu este inedită, având un corespondent în dispoziţiile art.1141 C.pr.civ. 1865. Faptul că în vechea reglementare sancţiunea specifică era suspendarea, iar în noua procedură este anularea, nu ar trebui să schimbe abordarea asupra aspectelor precum domeniul de aplicare sau menţiunile în absenţa cărora intervine respectiva sancţiune[15].

În etapa de regularizare nu există nulităţi condiţionate sau necondiţionate de vătămare, exprese sau virtuale, menţiuni esenţiale şi neesenţiale, relative şi absolute. Aceste distincţii şi diferenţele de regim juridic pe care le aduc cu ele îşi au rostul în etapa cercetării procesului şi eventual a dezbaterilor. În etapa regularizării contează numai dacă menţiunea se încadrează în cele prevăzute de art. 194-197 NCPC, dacă este obligatorie pentru reclamant, dacă nu este exceptată de la aplicarea sancţiunii nulităţii. Toate nulităţile ce decurg din absenta menţiunilor obligatorii prevăzute la art. 194-197 NCPC pot fi invocate din oficiu de către instanţă şi nu presupun proba vreunei vătămări. Distincţia dintre elementele esenţiale şi neesenţiale ale cererii de chemare în judecată, dedusă din menţionarea expresă a unora dintre acestea în art. 196 alin. (1) NCPC este relevantă numai în ipoteza în care s-a fixat termen de judecată (cel mai probabil din eroare)[16]. Recent, Curtea Constituţională a respins o excepţie de neconstituţionalitate invocată în legătură cu art. 200 NCPC, motivând tocmai în sensul că scopul acestor prevederi legale este acela de disciplinare a părţilor din proces şi de respectarea principiului celerităţii şi a dreptului la un proces echitabil, imperative care se situează deasupra intereselor private ale părţilor[17].

Câteva situaţii particulare s-au desprins în practica instanţelor:
– absenţa dovezii de parcurgere a procedurii de informare asupra medierii nu conduce la nulitatea prevăzută de art. 200 NCPC. Absenţa procedurii de informare privind medierea se poate încadra în neîndeplinirea unei proceduri prealabile, conform art. 193 NCPC. Or, neparcurgerea procedurilor prealabile iese din sfera de aplicare a art. 200 NCPC (care se referă numai la menţiunile de la art. 194-197) şi în principiu, nu pot fi invocate decât prin întâmpinare. Există şi argumentul că absenţa procedurii privind informarea asupra medierii atrage o sancţiune specifică – inadmisibilitatea – iar nu nulitatea, sancţiune ce intervine numai în condiţiile speciale ale legii medierii[18];
absenţa indicării probelor atrage nulitatea, conform art. 200 sau decăderea conform art. 254 NCPC?[19] Sunt două aspecte diferite. În faza de regularizare, absenţa oricăror menţiuni privind probele sau indicarea acestora într-un mod contrar prevederilor art. 194 lit. e) atrage nulitatea. Sancţiunea decăderii intervine numai în etapa cercetării procesului, în legătură cu probele nesolicitate prin cererea de chemare în judecată sau la primul termen, în condiţiile art. 204 NCPC, dacă suntem în prezenţa unei cereri întocmite cu cerinţele prevăzute de lege (ex: reclamantul a solicitat probe prin cererea de chemare în judecată, dar doreşte să administreze şi alte probe şi nu se încadrează în situaţiile expres limitative prevăzute la art. 254 alin. (2) NCPC). Judecătorii trebuie să arate însă înţelegere în tratarea unor situaţii particulare în care sarcina probei ar fi inversată, când cel puţin teoretic reclamantul ar putea triumfa fără a face vreo probă[20]. În acest caz, în măsura în care reclamantul indică faptul că nu solicită probe, deoarece sarcina acestora revine pârâtului, sancţiunea nulităţii nu ar trebui aplicată, deoarece nu suntem în faţa unei cereri informe ci a unei veritabile teze juridice legate de sarcina probei, aspect ce va fi analizat de judecător în etapa cercetării procesului;
– neindicarea numelui şi adresele martorilor în chiar cererea de chemare în judecată atrage nulitatea în etapa regularizării? Desigur. În primul rând, proba vizează anumiţi martori. Nu există probă cu martori în absenţa indicării acestora, deoarece proba vizează depoziţia martorului X sau Z. Excepţie de la regulă o face numai situaţia prevăzută de art. 254 alin. (4) lit. b) NCPC, dar aceasta se justifică prin faptul că proba este solicitată intempestiv, ca urmare a apariţiei uneia dintre situaţiile de la alin. (2) al aceluiaşi articol. În al doilea rând, legea solicită de la reclamant o indicare corectă şi completă a probei cu martori. În absenţa numelui acestora şi adresei lor, derularea cercetării procesului ar putea suferi amânări indezirabile. În mod asemănător, nulitatea intervine şi în cazul nedepunerii interogatoriului pârâtului în cazul în care acesta se ia în scris, deoarece şi aceasta reprezintă o cerinţă prevăzută de art. 194 NCPC;
– nu poate fi sancţionată cu nulitatea în condiţiile art. 200 NCPC neindicarea CNP–ului pârâtului sau a altor date de identificare precum contul bancar. Acestea se indică de reclamant numai în măsura în care sunt cunoscute, iar procedura de regularizare nu conferă cadrul procesual apt pentru a stabili cu exactitate cunoaşterea sau necunoaşterea acestora elemente de către reclamant;
– depunerea înscrisurilor fără respectarea regulilor privind certificarea, traducerea şi numărul de exemplare? În cazul depunerii de înscrisuri acestea trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute la art. 150 NCPC, care se aplică în mod corespunzător. Aceasta însemnă că formalitatea depunerii înscrisurilor este îndeplinită numai atunci când acestea sunt certificate, după caz, traduse şi în exemplare suficiente pentru comunicare. În cazul în care cererea afost depusă prin fax sau prin poştă electronică, instanţa poate pune în vedere reclamantului să depună exemplare suficiente pentru comunicare, sub sancţiunea nulităţii cererii. Desigur că, în temeiul art. 149 alin. (4) NCPC, instanţa ar putea dispune şi efectuarea copiilor de către grefierul de şedinţă, punând cheltuiala în sarcina reclamantului;
– cererea de acordare a ajutorului public judiciar în forma asistenţei prin avocat pe care o formulează reclamantul are un impact asupra curgerii termenului de 10 zile prevăzut de art. 200 NCPC? Legea prevede întreruperea termenului de 10 zile în cazul în care se formulează cerere de ajutor public judiciar în forma scutirii, eşalonării, amânării taxelor judiciare de timbre, dar nu se prevede nimic în cazul unei cereri de ajutor public judiciar în forma asistenţei prin avocat. Reclamantul ar putea să nu înţeleagă exact sensul prevederilor puse în sarcina sa prin comunicarea făcută de instanţă în temeiul art. 200. În acest caz, dacă reclamantul este îndreptăţit să primească ajutor public judiciar, ar fi injust să fie anulată cerereadin cauza nepriceperii reclamantului şi s-ar putea deschide în mod real critici cu privire la asigurarea accesului la justiţie pentru cei care nu pot face faţă cheltuielilor pe care le presupune un proces. Credem că ar trebui găsită o soluţie asemănătoare cu cea stabilită în cazul taxei judiciare de timbru. Chiar în absenţa unui text expres, apreciem că atât timp cât reclamantul a solicitat ajutor public judiciar în forma asistenţei prin avocat şi cererea nu a fost încă soluţionată, acestuia nu i se poate aplica sancţiunea specifică depăşirii termenului de 10 zile. Decăderea, fiind o sancţiune, este condiţionată de culpă. Or, nu se poate reţine culpa reclamantului care solicită în baza unui text legal asistenţă judiciară tocmai în vederea îndeplinirii obligaţiilor puse în sarcina sa cu privire la completarea cererii de chemare în judecată, cel puţin cât timp cererea acestuia nu este soluţionată. Neintervenind decăderea din dreptul de a completa cererea, nu poate interveni nici nulitatea prevăzută de art. 200 NCPC[21].

b. Care este natura termenului de 10 zile prevăzut de art. 200 NCPC?

Termenul de 10 zile prevăzut de art. 200 NCPC pentru îndreptarea viciilor cererii de chemare în judecată este unul legal imperativ. Nerespectarea acestuia este sancţionată cu decăderea din dreptul de a mai face completările solicitate de instanţă, conducând implicit la anularea cererii de chemare în judecată.

Termenul de 10 zile nu poate fi redus de instanţă. Expresia „în termen de cel mult”, utilizată de art. 200 alin. (2) NCPC nu poate da loc interpretării, existente din păcate în unele cazuri pe care le sperăm izolate, potrivit căreia instanţa ar putea da şi un termen mai scurt de 10 zile. Interpretarea corectă este aceea că expresia „cel mult” se adresează reclamantului, în sensul că acesta poate face completările solicitate de instanţă oricând în interiorul celor 10 zile. În absenţa unei norme exprese, instanţa nu poate nici reduce şi nici majora termenele legale. Atunci când legiuitorul a dorit acest lucru, a prevăzut în mod expres, aşa cum se întâmplă în cazul art. 201 alin. (5) NCPC.

O consecinţă a naturii imperative a termenului de 10 zile îl reprezintă imposibilitatea ca, în mod legal, cererea de chemare în judecată să fie modificată sau completată cu depăşirea acestuia[22]. Dispoziţiile art. 177 alin. (3) NCPC nu pot conduce la concluzia că o modificare sau completare tardivă a cererii de chemare în judecată ar împiedica aplicarea sancţiunii nulităţii prevăzute de art. 200 alin. (2) NCPC. Acestea trebuie interpretate corelat cu cele ale alin. (2) din art. 177, conform cărora nulitatea nu poate fi acoperită dacă a intervenit decăderea. Dispoziţiile art. 177 alin. (3) NCPC trebuie înţelese în sensul că actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunţării instanţei a dispărut cauza acesteia, când actul prin care s-a realizat înlăturarea cauzei de nulitate este unul valabil. În cazul în care actul modificator sau completator, menit să înlăture cauza nulităţii, este el însuşi lovit de nulitate pentru depăşirea termenului în care trebuia făcut, aşa cum prevede art. 185 alin. (1) teza II NCPC, este evident că înlăturarea cauzei de nulitate este numai aparentă şi neproducătoare de efecte juridice, sancţiunea neputând fi evitată[23]. O soluţie contrară este greu de admis şi ar fi chiar periculoasă deoarece ar lăsa loc abuzului şi subiectivismului în privinţa duratei de timp „lăsate să treacă” între expirarea termenului de 10 zile şi cel al pronunţării asupra îndeplinirii obligaţiilor impuse în procedura regularizării.

c. Care sunt cererile cărora se aplică procedura de regularizare? (ex: asigurare de dovezi, sechestru judiciar, sechestrul asigurător, ordonanţa de plată etc.).

Chiar şi din enumerarea făcută anterior rezultă că dilema aplicării procedurii de regularizare a cererii priveşte procedurile speciale şi cererile cu caracter incidental.

În ceea ce priveşte cererile incidentale, procedura de regularizare nu se aplică. Indiferent de corectitudinea întocmirii acestor cereri, oricum etapa cercetării procesului va fi antrenată de cererea de chemare în judecată (cererea principală), astfel că parcurgerea unor proceduri de regularizare pentru cererile incidentale nu îşi mai găseşte sensul, mai mult, ar conduce numai la o supărătoare amânare a procesului. Nu trebuie omis faptul că în cazul cererilor incidentale, de cele mai multe ori instanţa are şi posibilitatea disjungerii lor, în măsura în care provoacă amânarea judecăţii cererii principale.

În ceeace priveşte sechestrul judiciar, asigurător sau asigurarea dovezilor, când acestea sunt formulate în legătură cu un proces început, nu credem că aceste proceduri sunt precedate de procedura de regularizare prevăzută de art. 200 NCPC. Credem că soluţia ar trebui să fie identică şi în cazul în care sechestrul judiciar sau asigurarea de dovezi sunt angajate înainte de existenţa unui proces de fond. Şi în aceste cazuri, chiar dacă sunt formulate pe cale principală, cererile de sechestru judiciar sau de asigurare de dovezi nu sunt procese în sine, existenţa lor fiind legată de angajarea în viitor a unui proces de fond.

În ceeace priveşte cererile prin care se angajează diferite proceduri speciale, regula este determinată de principiul specialia generalibus derogant. Aceasta conduce la aplicarea dispoziţiilor privind regularizarea în măsura în care acestea nu sunt incompatibile cu procedura specială respectivă sau dacă dispoziţiile speciale nu prevăd derogări de la regula dreptului comun.

Câteva exemple:
– în cazul divorţului nu există nicio prevedere care să conducă la înlăturarea dispoziţiilor generale privind regularizarea cererii de chemare în judecată;
– în cazul partajului, de asemenea, nu există motive pentru a nu aplica, în completare, dispoziţiile generale privind regularizarea cererii de chemare în judecată;
– în cazul procedurii punerii sub interdicţie, dispoziţiile art. 937-939 NCPC instituie o procedură derogatorie, care în opinia noastră, înlătură aplicarea prevederilor generale ale art. 200 şi 201 NCPC. Imediat după primirea cererii de punere sub interdicţie, preşedintele instanţei dispune o serie de măsuri prealabile. În această fază nu poate interveni regularizarea, deoarece încă nu a fost stabilit în mod aleatoriu un complet al instanţei, fiind o etapă prealabilă, cu conţinut administrativ. După aducerea la îndeplinire a măsurilor prealabile se fixează direct termenul pentru judecarea cererii, dispunându-se citarea părţilor. Succesiunea etapelor impusă de textele legale pare a nu da loc procedurii de regularizare prevăzută în partea generală a codului;
– în cazul procedurii de declarare a morţii, se observă aceeaşi succesiune de măsuri prealabile, urmate de trecerea unui termen de două luni, după care fixarea directă a termenului de judecată. Şi în cazul acestei proceduri, dispoziţiile speciale par a nu lăsa loc aplicării procedurii de regularizare prevăzută în partea generală a codului;
– în cazul cererilor posesorii, nu sunt motive care să elimine aplicarea dispoziţiilor art. 200 şi ale 201 NCPC. Cerinţa ca cererea să se judece de urgenţă, nu reprezintă în sine un motiv de neaplicare a dispoziţiilor art. 200 şi 201 NCPC. Chiar art. 201 prevede adaptarea termenelor în cazul cererilor care presupun judecata de urgenţă, aspect ce denotă acceptarea de către legiuitor a faptului că acestea sunt aplicabile şi procedurilor care implică judecata de urgenţă. În ce priveşte art. 200, urgenţa impusă de lege pentru judecarea cererii nu poate fi invocată de reclamant, deoarece procedura de regularizare intervine numai în cazul în care acesta se afla în culpă. În plus, reclamantul, dacă doreşte comprimarea timpului procedurii de regularizare, are posibilitatea de a complini viciile cererii de îndată, termenul de 10 zile fiind unul maximal;
– procedura de regularizare prevăzută de art. 200 NCPC este aplicabilă, în completare, şi în cazul procedurii ordonanţei de plată. Este drept ca art. 1018 alin. (1) prevede că judecătorul dispune citarea părţilor, fără a face vorbire de o procedură de regularizare, dar aplicarea acesteia este presupusă, cât timp nu există o prevedere care să o înlăture sau să determine concluzia incompatibilităţii acesteia cu procedura specială. Nu acelaşi lucru se poate spune despre aplicarea art. 201 NCPC, deoarece din analiza art. 1018 alin. (1) şi (3) rezultă că în acest caz legiuitorul nu a mai optat pentru parcurgerea unui faze scrise care să implice comunicarea întâmpinării şi un răspuns la întâmpinare anterior fixării termenului de judecată;
– în cazul procedurii cererilor cu valoare redusă nu credem că îşi găsesc aplicarea dispoziţiile generale de la art. 200 şi 201 NCPC. Există o procedură de regularizare a cererii special prevăzută de art. 1028 alin. (4) NCPC şi care respectă caracteristica formularistică pe care o prezintă întreaga procedură a cererilor de valoare redusă. Instanţa va folosi un formular pentru a pune în vedere reclamantului să completeze sau să rectifice formularul de cerere. În cazul în care reclamantul nu se va conforma, intervine nulitatea cererii conform art. 1028 alin. (5) NCPC. Dispoziţiile art.201 NCPC sunt inaplicabile, deoarece art.1029 NCPC prevede o procedură de asigurare a contradictorialităţii în formă scrisă cu caracter special.

d. Aplicabilitatea art. 200 NCPC în cazul cererii de apel şi de recurs.

În practica judecătorească s-a pus problema dacă în cazul în care cererea de apel nu îndeplineşte cerinţele legale privind forma, prevăzute la art. 470 NCPC şi apelantul nu procedează la modificarea sau completarea cererii de apel în termenul de 10 zile de la comunicarea de către instanţă a lipsurilor cererii, se vor aplica, în completare, dispoziţiile art. 200 NCPC, instanţa de apel având posibilitatea de a anula cererea în camera de consiliu sau dimpotrivă, aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în apel.

Problema trebuie rezolvată pornind de la analiza compatibilităţii dispoziţiilor art. 200 NCPC cu cele din materia apelului (art.482 NCPC).

NCPC stabileşte în art. 471 că procedura de regularizare a cererii de apel are loc chiar la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată. Această regulă excludea posibilitatea pronunţării unei sancţiuni precum anularea de către chiar instanţa care a pronunţat hotărârea. Anularea pentru nerespectarea condiţiilor formale ale cererii de apel urma să fie aplicată de către instanţa de apel, după trimiterea dosarului la această instanţă, cu citarea părţilor.

În prezent, până la 1 ianuarie 2016, procedura prevăzută de art. 471 NCPC nu este aplicabilă. Prin Legea nr. 2/2013 s-a prevăzut că procedura de regularizare a cererii de apel se face la instanţa de apel, de către chiar completul desemnat aleatoriu să judece apelul. Dispoziţiile art. 200 NCPC nu mai sunt incompatibile. Era exclus ca instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, după ce s-a dezînvestit, să mai procedeze la anularea cererii de apel ca informă, dar nu este cu nimic potrivnic noilor dispoziţii procedurale ca nulitatea cererii de apel informe să fie aplicată de instanţa de apel, în cadrul procedurii de regularizare prevăzute de art. XV din Legea nr. 2/2013, prin aplicarea, în completare a art. 200 NCPC. Mai mult, completarea prevederilor art. XV cu cele generale ale art. 200, care prevăd aplicarea sancţiunii nulităţii în cadrul procedurii de regularizare, pentru situaţia în care apelantul nu dă curs în termen de 10 zile de la comunicare solicitării instanţei de a remedia lipsurile cererii, reprezintă, în prezent, o necesitate pentru deblocarea procedurii. Potrivit art. XV alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în cazul în care cererea de apel nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, completul căruia i s-a repartizat dosarul stabileşte lipsurile cererii de apel şi îi comunică, în scris, apelantului că are obligaţia de a completa sau modifica cererea, textul stabilind şi că modificarea sau completarea cererii se va face în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. Alin. (3) al aceluiaşi articol ne indică două ipoteze în care completul procedează la comunicarea cererii de apel către intimat şi îi pune în vedere acestuia să depună întâmpinare în termen de 15 zile de la data comunicării: a. după primirea dosarului, atunci când cererea de apel nu are nevoie de regularizare, deoarece întruneşte condiţiile formale prevăzute de lege; b. după regularizarea cererii de apel, adică după ce apelantul completează sau modifică cererea în sensul celor solicitate de instanţă, potrivit alin. (2) al art. XV. După cum se poate observa legiuitorul nu a luat în considerare comunicarea cererii de apel şi continuarea procedurii în cazul în care apelantul nu dă curs cererii de regularizare comunicată de instanţă, în termenul prevăzut de lege. Este greu de conceput că legiuitorul ar fi dorit ca procedura să rămână ”întreruptă” undeva în faza de scrisă a judecăţii cererii de apel. Este mai de acceptat că în cazul în care apelantul nu dă curs solicitării instanţei privind regularizarea cererii de apel, se aplică în completare dispoziţiile art. 200, potrivit cărora instanţa va aplica sancţiunea nulităţii prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor[24]. De asemenea, dispoziţiile art. 200 alin. (4) – (7) NCPC se aplică, în mod corespunzător şi în cazul apelului.

În aceiaşi termeni, cu unele particularităţi, se pune problema şi în cazul recursului, deoarece Legea nr. 2/2013 face trimitere în art. XVII la art. XIV alin. (2) – (4) şi la art. XV alin. (2) – (5) din aceeaşi lege care se referă la apel, prevăzând că se aplică în mod corespunzător şi în materia recursului. Legiuitorul nu s-a gândit însă la faptul că în cazul recursurilor de competenţa Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie există şi procedura filtrului, care are, între alte obiective, tocmai debarasarea de cererile de recurs care nu îndeplinesc cerinţele de formă, astfel că au apărut serioase dificultăţi la instanţa supremă. Tocmai de aceea într-un proiect de modificare a NCPC, propus de către Ministerul Justiţiei şi aflat la Parlament (art. VIII) se propune exceptarea recursului de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Faţă de cele arătate, evident că nu putem fi de acord cu toate soluţiile reţinute în minuta din 20-21 martie 2014 de la Craiova. Chiar stridente faţă de concepţia Noului Cod sunt cele mai multe dintre soluţiile date în privinţa regularizării pe perioada vacanţei judecătoreşti. Soluţia Consiliului Superior al Magistraturii întemeiată pe Regulamentul instanţelor de a efectua verificarea şi regularizarea doar pentru cauzele urgente nu are niciun temei, regulamentul referindu-se la judecarea cauzelor urgente (vezi art. 159). Singura soluţie corectă şi în spiritul Codului, care stabileşte că judecarea trebuie să se facă într-un termen optim şi previzibil, este soluţia acelor instanţe care regularizează toate cererile, fiind asigurată permanenţa pe toată durata vacanţei judecătoreşti. Într-adevăr, nu trebuie uitat că vacanţa judecătorească nu înseamnă întreruperea activităţii justiţiei, iar principiul continuităţii, nu se opune, ca pentru motive întemeiate, să se înlocuiască judecătorul stabilit aleatoriu, cu formalităţile stabilite, astfel încât se pot pregăti dosarele în vederea judecăţii şi în timpul vacanţei, scurtând termenele prea lungi care atrag nemulţumirile justiţiabililor. Sigur ca să realizezi acest lucru este nevoie de dragoste pentru profesia de judecător, de înţelegere pentru necazurile semenilor, de înlocuirea comodităţii cu pasiune, de înţelegerea şi aplicarea unei legi noi cu bună credinţă şi în spiritul ei. Dimpotrivă, la unele instanţe sau autorităţi, practic se constată o abordare strict formală şi superficială, necorelarea textelor, lipsa de efort pentru înţelegerea logicii textelor şi instituţiilor, nepăsare faţă de calitatea actului de justiţie şi până la urmă de justiţiabil. Sigur este nevoie şi de o legislaţie coerentă, de evitarea inflaţiei legislative, de asigurarea unor condiţii de muncă mult mai bune, de venituri îndestulătoare, dar de o justiţie corectă, eficientă nu se va putea vorbi decât în momentul în care judecătorii vor înţelege că deşi sunt şi ei oameni, profesia – dacă au ales-o – le pretinde mai multe calităţi şi servituţi, adică, aşa cum se arată în documente internaţionale intrate în istorie, să aibă calităţile de conştiinţă, de echilibru, curaj, obiectivitate, înţelegere, moderaţie, omenie, seninătate şi erudiţie, premisele unui proces drept şi ale unei hotărâri demne de încredere. Nu încetăm să repetăm că puterea judecătorească, adică justiţia, adică judecătorii, sunt a treia putere în stat, nu pentru că este mai puţin importantă decât celelalte, ci pentru că ea are misiunea, într-un stat de drept, de a controla şi puterea legislativă şi puterea executivă, fiind singura care nu urmăreşte să conducă politic statul, societatea. Sigur că pentru aceasta este nevoie de garanţii constituţionale şi legale, dar este necesară şi o independenţă interioară, adică până la urmă caracter. Cum spunea ilustrul Andrei Rădulescu, în perioada interbelică, toate principiile valorează atât cât valorează oamenii. Întreaga valoare a puterii judecătoreşti depinde de oamenii care o vor exercita.

7. Modificarea şi completarea cererii de chemare în judecată în configurarea Noului Cod de procedură civilă.

Tardivitatea completării cererii de chemare în judecată este o excepţie absolută sau relativă?

La fel ca în C.pr.civ 1865, rămâne o excepţie relativă, numai că simpla tăcere a pârâtului nu mai conduce la o acoperire a decăderii, aplicarea acestei sancţiuni putând fi invocată de instanţă. Această noutate nu este de natură să afecteze natura normelor care reglementează regula, dar aduce schimbări în planul modalităţii de invocare. Schimbarea de concepţie a legiuitorului asupra efectelor „tăcerii” pârâţilor are la baza faptul că modificarea tardivă a cererii ar putea să conducă la prelungirea duratei procesului, iar Noul Cod de procedură civilă consacră principiul soluţionării procesului într-un termen optim şi previzibil, aspect care este obligatoriu nu numai pentru părţi, ci şi pentru instanţă.

8. Aspecte privind suspendarea judecăţii.

Încheierea prin care se respinge cererea/excepţia de suspendare poate fi atacată cu recurs în mod separate?

NCPC, care are în art. 414 o redactare aproape identică cu cea a art. 2441 din vechiul cod, nu a rezolvat această problemă, soluţionată în mod diferit atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă.

Sub imperiul vechii reglementări s-a decis că încheierea prin care s-a respins cererea de suspendare poate fi atacată numai odată cu fondul, deoarece în alin. (2) al art. 2441 este precizată perioada în care se poate exercita recursul şi deci un recurs separat ar fi inadmisibil.[25] Instanţa supremă s-a pronunţat însă şi în sensul că şi încheierea de respingere este supusă separatrecursului[26].

Aceasta din urmă soluţie este cea corectă atât sub vechea reglementare, cât şi în condiţiile NCPC. Din alin. (1) al art. 414 [ca şi din alin. (1) al fostului art. 2441), rezultă că încheierea dată “asupra suspendării procesului” este supusă recursului, aceasta implicând atât admiterea, cât şi respingerea cererii. În alin. (2) se derogă numai în privinţa termenului de recurs, care în caz de admitere se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecăţii. Dacă însă cererea de suspendare a fost respinsă, în lipsa unei derogări exprese, termenul de recurs este cel de drept comun. Instanţa competentă este aceeaşi în ambele cazuri, instanţa superioară[27].

Faţă de vechea reglementare există totuşi o noutate, în sensul că art. 414 alin. (1) teza a doua prevede în mod expres că atunci când suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărârea (încheierea de şedinţă) este definitivă.

Încheierea prin care se dispune suspendarea judecăţii cauzei, pronunţată pe parcursul soluţionării apelului, atunci când legea nu prevede calea de atac a recursului împotriva hotărârii, este sau nu supusă căii de atac a recursului potrivit dispoziţiilor art. 414 din NCPC?

Dispoziţiile art. 414 alin. (1) NCPC trebuie înţelese în sensul că încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de suspendare nu este supusă apelului. Prin urmare, sunt supuse recursului şi încheierile date asupra cererii de suspendare a judecăţii (sau prin care s-a respins cererea de repunere pe rol) în cadrulunui apel, chiar şi atunci când hotărârea finală nu este supusă căii de atac a recursului. Singura excepţie de la calea de atac a recursului oconstituie încheierea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, calea de atac a recursului, prevăzută de art. 414 alin. (1) NCPC, este deschisă chiar şi împotriva încheierilor pronunţate de o instanţa de recurs, dacă aceasta este tribunalul sau curtea de apel. Noul Cod de procedură civilă are o abordare diferită de cea rezultată din prevederile art. 2441 C.pr.civ. 1865. În prezent, se acceptă ideea că recursul împotriva încheierii date asupra incidentului privind suspendarea nu reprezintă o cale de atac suplimentară a cărei exercitare să conducă la existenţa unui recurs la recurs sau a unui recurs acolo unde legea nu a prevăzut calea de atac a recursului pentru hotărârea de fond. În aceste situaţii, suspendarea judecăţii reprezintă un incident care apare direct în cursul judecării cererii de apel sau de recurs, nefăcând obiectul analizei în faţa primei instanţe, astfel încât nu se poate susţine faptul că exercitând calea de atac a recursului împotriva încheierii date asupra suspendării ar însemna un recurs la recurs sau un recurs într-o cauză în care legea nu prevede această cale de atac.

9. Aspecte privind procedura înscrierii drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii.

Sfera de aplicare a dispoziţiilor speciale privind procedura înscrierii drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii.

Precizăm că în deplin acord cu alţi autori, apreciem că dispoziţiile art. 1049-1052 NCPC se aplică numai uzucapiunii imobiliare extratabulare, aspect care decurge din chiar denumirea Titlului XII din Cartea privind „proceduri speciale” a noului Cod de procedură civilă[28].

Apreciem că procedura specială privind înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii se aplică şi posesiilor începute anterior Noului Cod civil. În ce priveşte însă condiţiile de fond prevăzute pentru a se constata dobândită proprietatea pe cale de uzucapiune vor fi avute în vedere dispoziţiile legii de la momentul începerii posesiei, conform art. 82 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

În literatura de specialitate, dar şi în practica unor instanţe judecătoreşti s-a adoptat teza conform căreia dispoziţiile procedurale privind înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii (art. 1049-1052 NCPC) se aplică numai posesiilor începute după intrarea în vigoare a Noului Cod civil[29]. Argumentul principal ce stă la baza acestei soluţii este procedura reglementată de art. 1049-1052 NCPC care ar fi circumscrisă numai acelor situaţii în care dobândirea dreptului de proprietate are loc prin înscrierea lui în cartea funciară ca urmare a constatării îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii, aspect ce ar conduce la concluzia că incidenţa acestei proceduri speciale este indisolubil legată de efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară.

Discuţia este mai amplă şi nu credem că simpla opoziţie între posesiile începute înainte sau după intrarea în vigoare a Noului Cod civil rezolvă problema ridicată.

În primul rând trebuie făcută o cuvenită distincţie între normele aplicabile condiţiilor de fond ale uzucapiunii şi normele de procedură, iar în cazul acestora din urmă, între normele privind judecata şi cele privind efectele încheierii de admitere a cererii.

În ce priveşte dreptul substanţial (condiţiile de fond ale uzucapiunii) distingem următoarele situaţii:
– posesiile începute înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil, se supun regulilor Codului civil de la 1864;
– posesiile începute după intrarea în vigoare a Noului Cod civil se supun regulilor de la art. 930934 NCC, cu următoare distincţii în ceeace priveşte efectele constatării îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii:
1. dacă erau deschise cărţi funciare, până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, uzucapiunea extratabulară îşi produce efectele de la data introducerii cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat constatarea îndeplinirii cerinţelor legale ale acestui mod de dobândire, dacă acţiunea a fost admisă, respectiv de la data invocării excepţiei uzucapiunii, dacă această excepţie a fost admisă (art. 82 alin. (2) Legea nr. 71/2011);
2. dacă nu erau deschise cărţi funciare, până la îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 56 alin. (1), uzucapiunea extratabulară îşi produce efectele tot de la data introducerii cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat constatarea îndeplinirii cerinţelor legale ale acestui mod de dobândire, dacă acţiunea a fost admisă, respectiv de la data invocării excepţiei uzucapiunii, dacă această excepţie a fost admisă [art. 82 alin. (2) Legea nr. 71/2011, aplicabil prin analogie];
3. în cazul îndeplinirii condiţiilor art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 – după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru unitatea administrativ-teritorială în care se află imobilul posedat şi deschiderea cărţii funciare pentru imobilul respectiv – admiterea unei cereri de înscriere a dreptului de proprietate dobândit în temeiul uzucapiunii va avea ca efect dreptul reclamantului de a se înscrie în cartea funciară, fiind considerat proprietar de la data înscrierii (art. 885 alin. (1) NCC).

Se poate observa că nu toate posesiile începute după intrarea în vigoare a Noului Cod civil conduc la aplicarea regulii potrivit căreia dobândirea dreptului de proprietate are loc prin înscrierea lui în cartea funciară, ca urmare a constatării îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii. Există, după cum am arătat, situaţia posesiilor începute după intrarea în vigoare a Noului Cod civil care, până la finalizarea lucrărilor de cadastru pentru unitatea administrativ-teritorială în care se afla imobilul posedat şi deschiderea cărţii funciare pentru imobilul respectiv, în cazul cărora uzucapiunea îşi produce efectele de la data introducerii cererii de chemare în judecată sau de la data invocării acesteia pe cale de excepţie. Prin urmare, chiar sub imperiul dispoziţiilor Noului Cod civil există distincţii în privinţa efectelor pe care le produce constatarea îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii.

În ceea ce priveşte dreptul procedural, apreciem că trebuie distins după norma de la art. 3 din Legea nr. 76/2012, conform căreia dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor începute după intrarea acestuia în vigoare. Faţă de această regulă, trebuie să distingem între condiţiile de fond ale uzucapiunii, care vor fi guvernate de Codul civil de la 1865 sau Noul Cod civil, după data începerii posesiei[30] şi procedura de urmat, care este cea prevăzută de art. 1049-1052 NCPC, atunci când cererea a fost formulată după intrarea acestuia în vigoare.

În privinţa efectelor încheierii de admitere trebuie să distingem între următoarele situaţii:
– pentru posesiile începute anterior Noului Cod civil, încheierea de admitere va avea ca efect dobândirea dreptului de proprietate de la data începerii posesiei. Odată cu înscrierea în cartea funciară, acest drept este opozabil erga omnes, dar orice persoană care nu a participat la proces va putea să îi conteste dreptul, deoarece încheierea nu se bucură de efectele obligativităţii şi autorităţii de lucru judecat faţă de acesta;
– pentru posesiile începute după intrarea în vigoare a Noului Cod civil şi finalizarea lucrărilor de cadastru pentru unitatea administrativ-teritorială în care se află imobilul posedat şi deschiderea cărţii funciare pentru imobilul respectiv, încheierea de admitere va avea ca efect dobândirea dreptului de proprietate de la data înregistrării cererii (art. 82 alin. (2) coroborat cu art. 56 din Legea nr. 71/2011). Şi în acest caz, efectul înscrierii în cartea funciară nu este constitutiv de drept, orice persoană, care nu a participat la procedură va putea contesta dreptul prin formularea unei cereri principale prin care să revendice bunul respectiv;
– pentru posesiile începute după intrarea în vigoare a Noului Cod civil şi finalizarea lucrărilor de cadastru pentru unitatea administrativ-teritorială în care se află imobilul posedat şi deschiderea cărţii funciare pentru imobilul respectiv, reclamantul este considerat proprietar de la data înscrierii, în condiţiile legii, în cartea funciară a dreptului de proprietate dobândit în temeiul uzucapiunii.

Această teză juridică are avantajul de a rezolva în mod imediat o problemă sesizată în practica instanţelor judecătoreşti în legătură cu imposibilitatea de identificare a titularului dreptului real principal împotriva căruia se invocă curgerea posesiei, mai ales în acele situaţii în care este vorba de imobile neintabulate. Potrivit procedurii instituite de Noul Cod de procedură civilă, acţiunea ar putea fi declanşată şi în absenţa unui persoane care să fie identificată ca titular al dreptului real principal, urmând ca aceasta să formuleze opoziţie în condiţiile art. 1051 alin. (5) NCPC.

În ce măsură dobândirea dreptului de proprietate sau a altui drept real prin uzucapiunea extratabulară mai poate fi invocată pe cale de excepţie în procesele începute după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă?

Faţă de instituirea unei proceduri speciale pentru constatarea dobândirii dreptului de proprietate pe cale de uzucapiune extratabulară, apreciem că în procesele începute sub imperiul Noului Cod de procedură civilă, uzucapiunea extratabulară nu poate fi invocată pe cale de apărare (pe cale de excepţie)[31] şi nici prin formularea unei cereri reconvenţionale în acest sens, singura soluţie fiind formularea unei cereri pe cale principală, în condiţiile art. 1049-1052 NCPC. În acest sens, urmează a se constata că dispoziţiile art. 82 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 sunt abrogate conform art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012, în partea care se referă la invocarea excepţiei uzucapiunii.

10. Motivarea hotărârii în termenul legal reprezintă o cerinţă a dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil?

După cum se ştie, dezideratele de la 1865 pentru o bună procedură – simplitate, rapiditate, eficacitate – au rămas şi în legătură cu NCPC. O problemă legată de eficacitate ce preocupă nu numai noua reglementare, ci chiar Constituţia şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care vorbesc însă de un termen “rezonabil”, este şi aceea a motivării hotărârii, deoarece dacă debitorul nu execută de bunăvoie hotărârea, creditorul nu poate recurge la executarea silită numai pe baza dispozitivului hotărârii. Deşi nu intră direct în preocuparea noastră, trebuie menţionat că în penal consecinţele pot fi şi mai grave.

Faţă de vechea reglementare, termenul de motivare a fost dublat, fiind de 30 de zile de la pronunţare. Legea prevede că motivarea o face unul din judecătorii din complet (desigur, dacă completul este colegial), iar în cazul conflictelor de muncă şi asigurări sociale se poate face şi de către un asistent judiciar (art. 426 alin. (1) şi (5) NCPC şi art. 55 din Legea nr. 304/2004). La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie art. 71 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor prevede că magistraţii – asistenţi “participă cu vot consultativ la deliberări şi redactează hotărâri, conform repartizării făcute de preşedinte pentru toţi membrii completului de judecată”[32].

Aplicarea în practică a acestor dispoziţii legale ridică unele probleme care sunt de natură să afecteze principiul dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil:
– în primul rând, se pune întrebarea de a şti ce se întâmplă dacă nu se respectă termenul prevăzut de lege, aspect foarte frecvent în practică şi care trezeşte nemulţumiri, deseori justificate, din partea justiţiabililor. Fără îndoială ne aflăm în prezenţa unui termen legal imperativ, dar relativ, astfel că depăşirea termenului de 30 de zile nu afectează valabilitatea hotărârii. Aceasta nu înseamnă că cel însărcinat cu redactarea hotărârii este la adăpost de orice răspundere. Potrivit art. 99 din Legea nr. 33/2004, constituie abatere disciplinară “nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor referitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile” (lit. h)). Legiuitorul a căutat să atenueze aplicarea textului vorbind de “mod repetat”, “întârziere repetată” şi “motive imputabile”, dar cu toate acestea o analiză obiectivă duce la concluzia că în cele mai multe cazuri cerinţele legii ar fi îndeplinite. Legat de motivare, dar nu neapărat de termen, s-ar putea invoca şi art. 99 lit. r) (lipsa totală a motivării hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile legii) sau art. 99 lit. t) (exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă[33]). Pe de altă parte partea are la îndemână şi o cale procesuală nouă, contestaţia privind tergiversarea procesului, reglementată de NCPC în art. 522-526;

Este posibil ca întârzierea motivării să fie determinată şi de faptul că se face pronunţarea fără a avea suficient de bine conturată în acel moment justificarea soluţiei. NCPC se mulţumeşte să arate în art. 397 alin. (1) că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, în timp ce Noul Cod de procedură penală în art. 313 alin. (1) precizează mai exact paşii care trebuie făcuţi cu ocazia deliberării şi anume “completul de judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept”. De aceea, este preferabil să se amâne mai mult pronunţarea, prin noi încheieri, din 15 în 15 zile, deoarece legea nu limitează numărul amânărilor şi în momentul în care completul a stabilit şi situaţia de fapt şi situaţia de drept, adică şi-a format convingerea, să pronunţe hotărârea. În acest fel soluţia este rezultatul firesc al motivării şi nu se mai pune problema întârzierilor. Practic în momentul pronunţării se ştie şi motivarea şi deci foarte rapid, în termen legal, se poate realiza redactarea integrală a hotărârii, semnarea şi comunicarea ei. Astfel, dacă se pronunţă soluţia fără a avea pregătită motivarea ei sau – ceea ce sperăm să nu se întâmple – pentru că a fost cerută ori sugerată de cineva din sau dinafara instanţei, sigur că este mai greu să te chinui să o motivezi ulterior, mai ales că se aşterne în timp şi uitarea peste amănunte sau aspecte esenţiale;

– a doua problemă vizează persoana care face motivarea. Se spune de sute de ani că motivarea este opera judecătorului şi aşa este şi firesc din moment ce el este chemat să împartă dreptatea. Din păcate sunt semnale din practică că uneori motivarea o face grefierul, iar judecătorul doar semnează. După cum am arătat, legea noastră îngăduie numai asistenţilor-judiciari în litigiile de muncă în primă instanţă şi magistraţilor-asistenţi de la ÎCCJ să motiveze hotărârea. Legea vorbeşte însă de o repartizare egală între judecători, inclusiv preşedintele completului şi magistratul-asistent de şedinţă. Or, chiar din rapoartele ÎCCJ rezultă că încărcarea mai mare şi în redactarea rapoartelor şi în redactarea hotărârilor o au magistraţii-asistenţi. Cu tot respectul ce-l purtăm instanţei supreme, motivarea încărcării magistraţilor-asistenţi din Raportul de activitate al ÎCCJ pe anul 2013, pentru ca judecătorii să se dedice mai mult studierii dosarelor şi rezolvării altor obligaţii profesionale, nu poate fi primită fără serioase rezerve. Principala misiune a judecătorilor este aceea de a judeca şi de a-şi motiva soluţiile pronunţate, iar alte obligaţii profesionale trebuie să se subsumeze acestui obiectiv. Ar fi interesant dacă ÎCCJ ar publica încărcarea pe fiecare judecător şi magistrat-asistent, inclusiv cei cu funcţii de conducere la toate nivelele, cu numărul de şedinţe pe săptămână, cu durata şi finalizarea proceselor prin redactarea hotărârii etc. Poate în aceste condiţii s-ar putea înţelege întârzierile mari, care – aşa cum se spune în raport – depăşesc uneori şi zece luni, şi s-ar putea evidenţia măsurile necesare pentru remedierea situaţiei. Noile coduri au prevăzut diferite măsuri pentru a se evita supraaglomerarea instanţei supreme, uneori exagerându-se chiar, dar la aceste măsuri se aşteaptă şi o reacţie corespunzătoare. Nu întâmplător a fost introdus în NCPC art. 499 care vizează simplificarea motivării hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs. La fel NCPC a reglementat pregătirea dosarelor pentru judecata în apel sau în recurs de către instanţa a cărei hotărâre se atacă, dar din motive ce ne sunt străine, Legea nr. 2/2013 a amânat aplicarea lor până la 1 ianuarie 2016. Faptul că a fost o soluţie neinspirată este dovedită şi de împrejurarea, la care ne-am mai referit, că Ministerul Justiţiei, la cererea CSM şi a ÎCCJ, propune modificarea soluţiei în privinţa recursului la instanţa supremă şi revenirea la soluţia din cod


[1] V.M. Ciobanu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie între aniversarea a 150 de la înfiinţare şi lupta sa cu Noul Cod de Procedură Civilă, în RRDP nr. 1/2012, p.63-76.
[2] Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile de la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi preşedinţii secţiilor civile de la nivelul curţilor de apel, Craiova, 20-21 martie 2014, publicată pe site-ul Consiliului Superior al Magistraturii (www.csm.ro) în data de 7 aprilie 2014.
[3] A se vedea A.Oprea, Controverse privind calificarea căii de atac îndreptate împotriva hotărârilor judecătorului sindic în reglementarea Legii nr. 85/2006, modificată prin Legea nr. 76/2012, pe www.juridice.ro (20 februarie 2013).
[4] În acelaşi sens a se vedea şi M.Ursuţa, Instanţa competentă să soluţioneze excepţia de nelegalitate ridicată după 15 februarie 2013 într-un litigiu demarat anterior intrării în vigoare a NCPC, pe www.juridice.ro (20 martie 2013); a se vedea şi B. Buta, Scurte consideraţii privind excepţia de nelegalitate în lumina Noului Cod de procedură civilă şi a legii de punere în aplicare a acestuia, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Seria Jurisprudenţia, nr. 4/2012.
[5] De reţinut că dispoziţiile art. 24-26 NCPC nu sunt norme de procedură, ci norme de drept intertemporal, care tranşează un conflict între legea veche şi legea nouă, iar nicidecum procedura de judecată, competenţa sau compunerea instanţei, astfel încât nu li se aplică prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, în sensul că ar fi aplicabile doar proceselor viitoare sau executărilor silite în curs, din moment ce prin natura şi obiectul lor nu au caracter procedural, ci conflictual. Cu privire la natura specifică a normelor de drept intertemporal (numite şi norme tranzitorii), a se vedea M. Nicolae, Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp (în lumina Noului Cod civil), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 33 şi urm.
[6] Pentru dezvoltarea argumentelor privind teza juridică expusă, a se vedea Gh. L. Zidaru, Tr. C. Briciu, Observaţii privind unele dispoziţii de drept tranzitoriu şi de punere în aplicare a NCPC, pe www.juridice.ro (19 februarie 2013).
[7] În legătură cu înţelesul alin. (3) al art. 39 NCPC, în doctrină, pornindu-se de la faptul că textul se refera atât la ”efectele” hotărârii, cât şi la ”opozabilitatea” acesteia faţă de succesorul cu titlu particular, s-a ajuns la concluzia eronată potrivit căreia dacă succesorul cu titlu particular a intervenit sau a fost introdus în proces, hotărârea pronunţată are şi faţă de el autoritate de lucru judecat, iar dacă, dimpotrivă, a rămas terţ faţă de părţile în proces, hotărârea îi va fi opozabilă. A se vedea I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă, Ed.Universul Juridic, vol.I, Bucureşti, 2013, p. 89. În realitate, indiferent de introducerea sau nu în cauză a succesorului cu titlu particular, acesta va suporta toate efectele hotărârii pronunţate în contradictoriu cu înstrăinătorul sau succesorii universali sau cu titlu universal ai acestuia, sigurele excepţii de la această regulă fiind cele menţionate în alin.(3) al art. 39 NCPC.Se înţelege că, în cazul în care litigiul priveşte şi mai multe bunuri, succesorul cu titlu particular suportă efectele hotărârii judecătoreşti numai în ce priveşte bunurile dobândite. În acest sens, D. N. Theohari, în Noul Cod de procedură civilă (coord. G.Boroi), Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2013, p.112.
[8] Pentru argumentarea soluţiei potrivit căreia succesorii cu titlu particular, indiferent de introducerea lor în cauză, suportă efectele hotărârii pronunţate în legătură cu dreptul ce a făcut obiectul transmiterii, a se vedea A. Nicolae, în Noul Cod de procedură civilă, comentat şi adnotat (coor.V.M. Ciobanu, M. Nicolae), Ed. Universul Juridic, vol.I, Bucureşti, 2013, p. 983-985.
[9] V.M. Ciobanu, în Noul Cod de procedură civilă, p.145.
[10] Se are în vedere existenţa unui litisconsorţiu necesar, atunci când valabilitatea hotărârii este condiţionată de participarea la proces a părţilor implicate în raportul juridic dedus judecăţii: chemarea în judecată a tuturor vecinilor pe teritoriul cărora se solicită crearea unui drum de servitute către calea publică; acţiunea în anularea unui act prin care s-au constituit drepturi în favoarea unei persoane, trebuie judecată cu participarea titularului dreptului; acţiunea în anularea sau declararea nulităţii absolute a unui contract, presupune participarea la proces a tuturor cocontractanţilor (a se vedea practica citată de M. Tăbârcă, Noul Cod de procedură civilă, comentat şi adnotat coord.V.M. Ciobanu, M. Nicolae, p.222-223); în acţiunea formulată de un terţ pentru anularea unui act administrativ emis în favoarea unei alte persoane, precum o autorizaţie de construcţie, se impune în mod obligatoriu participarea terţului beneficiar al actului administrativ. În acelaşi sens, a se vedea I. Deleanu, Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane. Disecţia prevederilor art. 78-79 C.pr.civ., în RRDJ nr. 1/2014, p.17. Autorul explică faptul că „sugestia” pe care instanţa o face părţilor în legătură cu introducerea în cauza a unei terţe persoane trebuie să intervină numai atunci când participarea terţului reprezintă o necesitate determinată de natura raportului juridic dedus judecăţii astfel cum este configurat prin cererea de chemare în judecată, iar nu şi atunci când este vorba de o simplă oportunitate privind participarea terţului.
[11] Într-o opinie, pe care nu o împărtăşim, se susţine ca terţului introdus în cauză în temeiul art. 78 NCPC nu i se vor putea stabili drepturi, decât în măsura în care el înţelege să formuleze o cerere de intervenţie principală în contradictoriu cu părţile iniţiale, după cum nici nu va putea fi obligat la ceva faţă de celelalte părţi, în afară de cazul în care reclamantul nu înţelege să îşi modifice cererea (evident acest lucru neputându-se întâmpla decât la primul termen de judecată – nn). Potrivit acestei opinii, singurul efect al introducerii în cauză a terţului este că hotărârea îi este opozabilă. A se vedea D. N. Theohari, op.cit., p.231. Într-o altă opinie, care corespunde cu a noastră, se arată că terţul introdus în cauză are calitate de ”parte” în proces. I. Deleanu, Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane. Disecţia prevederilor art. 78-79 C.pr.civ., p.19. Într-adevăr, pentru a fi opozabilă hotărârea nu era necesar ca terţul să fie introdus în cauză, deoarece art. 435 alin.(2) NCPC recunoaşte efectul opozabilităţii hotărârii şi faţă de terţele persoane, cât timp acestea din urmă nu fac, în condiţiile legii, dovada contrară. Este evident că legiuitorul a dorit ca introducând în proces terţul respectiv, hotărârea să producă faţă de acesta toate efectele sale: obligativitate, autoritate de lucru judecat şi forţa executorie.
[12] În acest sens, a se vedea şi M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Ed.Universul Juridic, vol.I, Bucureşti, 2013, p.410; I. Deleanu, Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane. Disecţia prevederilor art. 78-79 C.pr.civ., p.20.
[13] În acest sens s-a opinat de către Institutul Naţional al Magistraturii în cadrul materialului pregătitor pentru întâlnirea reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile de la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi preşedinţii secţiilor civile de la nivelul curţilor de apel, Craiova, 20-21 martie 2014, astfel cum rezultă din minuta întâlnirii, p.7, publicată pe site-ul Consiliului Superior al Magistraturii în data de 7 aprilie 2014. Este de menţionat că în urma dezbaterilor ce au avut loc cu ocazia respectivei întâlniri, opinia majoritară a reprezentanţilor Înaltei Curţi de Casaţie şi ai curţilor de apel, consemnată în minută, a fost cea contrară celei exprimate de Institutul Naţional al Magistraturii. Aceasta din urmă reprezintă o poziţie echilibrată, cu care suntem de acord şi pe care vom încerca să o explicăm prin propriile noastre argumente, minuta, datorită caracterului ei sintetic, având dezavantajul de a cuprinde numai succinte aprecieri de natură argumentativă.
[14] În minuta încheiată în urma întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile de la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi preşedinţii secţiilor civile de la nivelul curţilor de apel, Craiova, 20-21 martie 2014, în mod contrar opiniei exprimate de Institutul Naţional al Magistraturii în materialul pregătitor al întâlnirii, se opinează, cu majoritate, că anularea cererii de chemare în judecată în cadrul procedurii de regularizare intervine numai în cazul în care s-a produs părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel. S-a apreciat că trebuie făcută distincţie între elementele esenţiale şi cele neesenţiale ale cererii de chemare în judecată, respectiv interesul public sau privat pe care îl ocroteşte norma respectivă. Evident că nu putem fi de acord cu această interpretare, în totală contradicţie cu sensul dispoziţiilor legale, aşa cum vom arăta în continuare.
[15] Despre existenţa unei proceduri de regularizare şi în Codul de procedură civilă de la 1865 a se vedea I.Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed.Universul Juridic, vol.I, Bucureşti, 2014, p.613 (autorul oferă exemple de reglementări asemănătoare în ţări precum Germania, Austria, Elveţia, Spania, Portugalia etc.); Gh. L. Zidaru, Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată şi noua reglementare a taxelor judiciare de timbru, RRDP nr. 3/2013, p.151-152.
[16] În acest sens a se vedea, Gh. Florea, în Noul Cod de procedură civilă, comentat şi adnotat coord.V.M. Ciobanu, M. Nicolae, p.570; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.II, p.53, nota 81; D. N. Theohari, op.cit., p.483; Gh. L. Zidaru, Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată şi noua reglementare a taxelor judiciare de timbru, p.157; I.Les, Tratat, p.616. În sensul că în cadrul procedurii de regularizare completul de judecată va aprecia in concreto caracterul esenţial şi urgent al viciilor sesizate şi imposibilitatea remedierii lor până la termenul următor primului termen, a se vedea I. Deleanu, Procedura verificării prealabile a cererii de chemare în judecată şi cererea de reexaminare, în RRDP nr. 1/2014, p.34. Tot în sensul că anularea cererii intervine numai în cazul absenţei menţiunilor esenţiale, la care se referă art. 196 alin.(1) ori pentru netimbrarea sau insuficienta timbrare a cererii de chemare în judecată, M. Ursuţa, Scurte consideraţii cu privire la elementele obligatorii ale cererii de chemare în judecată în noul Cod de procedură civilă, în RRDJ nr. 4/2013, p.36. În ce ne priveşte nu putem fi de acord cu tezele juridice care disting între elementele esenţiale şi neesenţiale ale cererii de chemare în judecată, atunci când este vorba de procedura de regularizare, ele implicând din partea judecătorului aprecieri specifice numai fazei cercetării procesului şi care, operate în etapa regularizării, în absenţa contradictorialităţii, ar deschide calea arbitrariului, aşa cum bine atrăgea atenţia un practician al dreptului (G. Lefter, Regularizarea cererii de chemare în judecată – principalul instrument de realizare a dreptului la judecarea cauzei în termen optim şi previzibil, publicat pe www.juridice.ro, la data de 18 noiembrie 2013).
[17] Decizia Curţii Constituţionale nr. 97 din 27 februarie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 194, 197 şi 200 din Codul de procedură civilă, publicata in Monitorul Oficial al României nr. 310 din data de 28 aprilie 2014.
[18] În acelaşi sens, a se vedea I. Deleanu, Procedura verificării prealabile a cererii de chemare în judecată şi cererea de reexaminare, p.28; Gh. L. Zidaru, Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată şi noua reglementare a taxelor judiciare de timbru, p.157. Este de menţionat că recent Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 2 alin.(1) şi (12) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator sunt neconstituţionale (conform comunicatului CCR din 7 mai 2014).
[19] Tot în minuta încheiată ca urmare a întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile de la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi preşedinţii secţiilor civile de la nivelul curţilor de apel, Craiova, 20-21 martie 2014 (p.3), s-a conturat opinia majoritară conform căreia în cazul neindicării motivelor de drept sau a dovezilor, sancţiunea ar fi decăderea, ce ar urma să se aplice în cadrul etapei cercetării procesului, iar nu nulitatea prevăzută de art. 200 NCPC. În acelaşi sens, M. Ursuţa, Scurte consideraţii cu privire la elementele obligatorii ale cererii de chemare în judecată în noul Cod de procedură civilă, p.36-38, dar şi I. Deleanu, Procedura verificării prealabile a cererii de chemare în judecată şi cererea de reexaminare, p.34-35, nota nr. 25.
[20] A se vedea M. Fodor, în Noul Cod de procedură civilă, comentat şi adnotat coord.V.M. Ciobanu, M. Nicolae, p.660.
[21] În acelaşi sens pare să încline şi opinia majoritară reţinută în minută ca urmare a întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor civile de la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi preşedinţii secţiilor civile de la nivelul curţilor de apel, Craiova, 20-21 martie 2014 (p.7), potrivit căreia în cazul în care cererea de ajutor public judiciar ”se formulează pentru obţinerea unui apărător (avocat – nn) în vederea complinirii cererii, cererea de chemare în judecată nu se va anula ci se va da prioritate cererii de ajutor public judiciar”.
[22] O parte a autorilor care s-au aplecat asupra acestei probleme (I. Deleanu, Procedura verificării prealabile a cererii de chemare în judecată şi cererea de reexaminare, p.36; G. C. Frenţiu, Reflecţii pe marginea art. 200 din noul Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 10/2013, p.136; N. D. Theohari, op.cit, p.484; Gh. L. Zidaru, Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată şi noua reglementare a taxelor judiciare de timbru, p.162; I.Leş, Tratat, p.615-616) au afirmat că în măsura în care reclamantul complineşte lipsurile cererii de chemare în judecată semnalate de instanţă în afara termenului de 10 zile, dar înainte ca instanţa să dispună nulitatea conform art. 200 NCPC, sancţiunea nulităţii nu ar mai interveni. S-a încercat argumentarea acestei soluţii prin interpretarea art. 177 alin.(3) NCPC, însă fără a se realiza o corelare a dispoziţiilor acestuia cu ansamblul reglementării.
[23] Dispoziţiile art.177 alin.3 NCPC nu aduc o regulă necunoscută procedurii civile anterior Noului Cod. Şi sub imperiul vechiului Cod se accepta ca în ceea ce priveşte nulităţile ce ţin de forma actului, acestea nu intervin dacă motivul nulităţii a fost înlăturat până la momentul la care instanţa se urma a se pronunţa, dar nu s-a pus problema ca aceasta regula să fie aplicabilă şi atunci când partea a efectuat regularizarea actului după expirarea unui termen legal imperativ prevăzut pentru aceasta operaţiune. Aceeaşi soluţie este reţinută şi în doctrina franceză, în aplicarea art.115 din Codul de procedură francez, care reglementează într-o maniera asemănătoare art.177 alin.3 NCPC problema exceptării de la sancţiunea nulităţii a actelor ale căror vicii au fost regularizate înainte ca instanţa să se pronunţe asupra nulităţii. Se arată, cu temei, că regularizarea nu poate salva actul de la nulitate dacă a intervenit decăderea. A se vedea, Jq.Junillon, in Droit et pratique de la procédure civile, coord. S.Guinchard, 7 éd, Dalloz, 2011, p.444; S.Guinchard, C.Chainais, Fr.Ferrand, Procédure civile, 31 éd, Dalloz, 2012, p.671.
[24] În acelaşi sens, a se vedea I. Leş, Tratat, p.619, nota nr.1.
[25] M. Tăbârcă, Gh. Buta, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 694; Î.C.C.J., sec. cont. adm. şi fisc., dec. nr. 1017/2011, publicată pe www.juridice.ro, 12 septembrie 2012.
[26] Î.C.C.J., sec. I civ., dec. nr. 1480 din 2 martie 2012, publicată pe www.juridice.ro, 20 mai 2013.
[27] Cl. C. Dinu, în Noul Cod de procedură civilă, comentat si adnotat, coord.V.M. Ciobanu, M. Nicolae, pp. 906-907; V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, Cl. C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuţional civil. Arbitraj. Drept notarial, Ed. Naţional, Bucureşti, 2013, pp. 323 –324.
[28] A se vedea în acelaşi sens, V. Stoica, Dreptul potestativ de uzucapiune imobiliară extratabulară, în RRDP nr. 3/2013, p.17.
[29] Ibidem.
[30] A se vedea M. Nicolae, Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2013, nr. 248, p. 547.
[31] Desigur, s-ar putea obiecta că excepţia de uzucapiune ar fi în continuare admisibilă, din moment ce ipoteza ar fi o acţiune în revendicare contra uzucapantului deoarece procedura specială vizează numai cererea de uzucapiune, iar nu şi excepţia, de unde ar rezulta că nu poate fi respinsă de plano apărarea pârâtului (uzucapantului) prin invocarea excepţiei de uzucapiune, întemeiată fie pe dispoziţiile legii vechi (C. civ. 1864; Dl. 115/1938), fie pe cele ale noului Cod civil. Alături de alţi autori (V. Stoica, Dreptul potestativ de uzucapiune imobiliară extratabulară, p.20-21), apreciem că cel puţin ulterior îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 56 din Legea nr. 71/2011, posibilitatea invocării pe cale de excepţie a uzucapiunii este greu de acceptat. Faţă de efectele specifice pe care le presupune actul final al procedurii speciale prevăzute în art. 1049-1052 NCPC – înscrierea în cartea funciară a dreptului, unită cu caracterul constitutiv de drept al înscrierii – apreciem că invocarea pe cale de apărare (excepţie) a îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii extratabulare ar fi şi ineficientă. Cât timp simpla constatare de către instanţă a existenţei condiţiilor uzucapiunii, în lipsa unei înscrieri în cartea funciară a dreptului, nu ar conduce la existenţa unei dreptpentru cel care invocă uzucapiunea, apărarea ar fi ineficientă faţă de pretenţiile înfăţişate de cel care revendică dreptul respectiv.
[32] Din această formulare s-a tras concluzia că şi magistraţii – asistenţi fac parte din completul de judecată, soluţie cu totul inexactă, pentru că Legea nr. 304/2004 stabilind completele de judecată la Î.C.C.J. nici nu se referă la magistraţi-asistenţi, iar ei nu pot formula în hotărâre opinie separată sau concurentă (cum pot face asistenţii judiciari), dar instanţa supremă a reuşit în Parlament să modifice art. 401, care prevede în alin. (2) că minuta estesemnată şi de magistraţii-asistenţi – vezi pentru critica soluţiei, V.M. Ciobanu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie între aniversarea a 150 de ani de la înfiinţare şi lupta sa cu Noul Cod de Procedură Civilă, în R.R.D.P. nr. 1/2012, pct. 12 şi pe www.juridice.ro, 30 aprilie 2012.
[33] În art. 991 din aceeaşi legese defineşte reaua-credinţă şi grava neglijenţă.


Prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU
Conf. univ. dr. Traian Cornel BRICIU

Prezentul studiu va fi publicat în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2014. Mulţumim d-lui prof. univ. dr. M arian Nicolae că a îngăduit ca studiul să fie publicat pe JURIDICE.ro

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week