Acordul de recunoaștere a vinovăției. O nouă luptă a practicianului cu legiuitorul
12 iunie 2014 | Dan-Sebastian CHERTES
Ilustrând dictonul clasic „drumul spre iad e pavat cu bune intenții”, legiuitorul procesual penal s-a gândit ca prin unele zone mai puțin umblate ale Codului de procedură penală să mai strecoare câte o instituție nouă, cu prevederi insuficient de clare pentru o viitoare punere în practică. În opinia noastră, așa stă treaba şi cu acordul de recunoaștere a vinovăţiei reglementat de art. 478-488 NCPP.
În discuţia noastră, care va fi purtată din perspectiva practicianului fără pretenţii de savant în devenire, pornim de la alin. 3 al art. 478 NCPP, azi abrogat prin legea de punere în aplicare a NCPP. Acesta prevedea pentru inculpatul care încheie un acord de recunoaștere a vinovăţiei cu procurorul beneficiul reducerii limitelor de pedeapsă cu o treime, în cazul pedepsei închisorii sau cu o pătrime, în cazul sancţiunii amenzii penale. Nu conaştem raţiunea acestei abrogări şi în contextul criticii pe care o vom expune considerăm că este inutil să o mai căutăm. Astfel, după cum s-a şi remarcat în una din puţinele lucrări doctrinare1 apărute până la acest moment pe subiectul NCPP, soluţia abrogării este criticabilă, „întrucât este de natură să descurajeze inculpaţii să încheie acordul în faza de urmărire penală, în condiţiile în care ar putea beneficia de o reducere similară a limitelor de pedeapsă, prin aplicarea procedurii recunoașterii vinovăţiei în faza de judecată”.
Pornind de la acest inconvenient creat în aplicarea acestei instituții, care pune sub semnul întrebării însăși rațiunea pentru care ea există, precum și de la faptul că în cazul acestei instituții procesual-penale discutăm despre împrumutul în legislaţia națională a ideii de justiție negociată[2], consider că ar trebui să analizăm care este modul în care ar trebui pus în practică acest acord.
Mai precis: În ce termeni și în ce limite se poate negocia?
Dacă vreodată legiuitorul și-a dorit să atingă culmea imprevizibilității unui text legal, credem că într-o anumită măsură a reușit să o facă prin redactarea instituției de care discutăm. Prin urmare: ce și cum se poate negocia?
La o citire de ansamblu a textelor legale reținute de art. 478-488 NCPP, senzația juridică pe care nouă ne-o lasă e că inculpatul și procurorul discută o cifră finală (atâția ani de …) și dacă stă acasă sau dacă își va face noi cunoștințe. Mai precis spus, inculpatul și procurorul nu discută, spre exemplu, în cazul unui concurs, pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, respectiv aplicarea regulilor de la concurs etc. Negocierea se poartă în termeni simpli: cât și unde. Trei ani sub supraveghere sau cinci cu executare. Înainte de a discuta argumentele contra acestei modalități de negociere a libertăţii individuale le aducem pe cele PRO:
a) Art. 485 alin. 1 lit. b) NCPP prevede că soluția de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăţiei poate fi pronunțată dacă:
– nu sunt îndeplinite condiţiile de la art. 480-482 NCPP cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului care au făcut obiectul acordului sau
– soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului.
Așadar, infirmarea judecătorului nu poate privi decât condiţiile limitativ prevăzute de art. 480-482 NCPP (limita de 7 ani închisoare, vinovăția inculpatului, asistența juridică obligatorie la încheierea acordului, încheierea în formă scrisă, conținutul acordului reținut de art. 482 NCPP), precum și situația în care se consideră că pedeapsa negociată, precum și cuantumul și modalitatea de executare a acesteia nu sunt proporționale cu gravitatea faptei și periculozitatea inculpatului.
De unde reiese că verificarea judecătorului ar putea privi aplicarea regulilor de la concurs, recidivă, circumstanțe atenuante sau agravante?
Nu este oare o astfel de individualizare atributul exclusiv al unui judecător de scaun?
Poate procurorul să se substituie judecătorului în procedura acordului de recunoaștere?
b) Art. 478 NCPP reține că limitele și efectele acordului sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior. Firesc, având în vedere că trimiterea în judecată este supusă confirmării acestuia sub aspect de legalitate și temeinicie. La fel, textul nu vorbește de niște limite de pedeapsă care ar trebui să corespundă aplicării unor instituții precum concursul, recidiva etc., ci doar niște limite în care procurorul ierarhic consideră că se poate negocia o sancțiune și o modalitate de executare a acesteia ca fiind echilibrate în raport de fapta/faptele comisă/comise.
S-a dorit probabil astfel ca la nivelul unui Parchet să nu existe discrepanțe prea mari de la caz la caz, procurorul ierarhic superior funcționând ca un unificator de jurisprudență (dacă ne este permisă o astfel de metaforizare). Prin urmare, nici din acest text nu ar reieși că negocierea Parchet – inculpat este ținută de vreo instituție penală sau procesual-penală altele decât cea a pedepsei și a modalităților de executare a acesteia.
c) În același sens, nici art. 479 NCPP, în exprimarea sa generală, nu pare să fie restrictiv sub acest aspect, menționând că acordul are ca obiect, printre altele, felul, cuantumul pedepsei și forma de executare a acesteia.
Prin urmare: ce ne oprește în a constata că procurorul are libertatea ca la 15 infracțiuni de furt calificat aflate în concurs (art. 229 alin. 1 și 2 NCP), care în concret să zicem au cauzat un prejudiciu total de 3.000 Lei, sustrăgându-se, să ne închipuim un exemplu de școală, pe timp de noapte, de la 15 persoane diferite, recolta de căpșuni, să aplice o pedeapsă de 3 ani închisoare cu suspendare sub supraveghere?
Argumentele contra ar fi următoarele:
a) S-ar putea obiecta că neaplicarea regulilor de la concurs, conform cărora ar trebui avut în vedere un spor obligatoriu de o treime în cazul pedepsei închisorii, de exemplu, ar conduce la pronunțarea de către instanță, în temeiul art. 485 NCPP, a unei soluții nelegale.
b) Aplicarea art. 39 și 40 NCP privind concursul de infracțiuni ar ridica serioase probleme având în vedere că prin acord s-ar stabili o pedeapsă unică finală pentru concursul de infracțiuni, fără a se individualiza pedeapsa pentru fiecare infracțiune cuprinsă în concurs.
După cum spuneam din start, prezenta opinie dorește doar aducerea în discuție a modului de aplicare a unei instituții și nu dorește să dea verdicte într-un sens sau în altul.
Rămâne doar să ne întrebăm prin raportare la cazul particular care a pornit ideea acestei postări: dacă nu se poate negocia cu procurorul o suspendare sub supraveghere pentru simplul motiv că negocierea presupune și aplicare regulilor de la concurs, situație care generează depășirea cu 2 luni a limitei de 3 ani, mai bine deranjăm instanța de judecată cu încă un proces pe rol, numai pentru că în fața ei recunoașterea reduce limitele de pedeapsă cu o treime (concursul creând astfel o rezultantă sub limita de 3 ani) și singurul lucru de care trebuie să se convingă instanța e că suspendarea sub supraveghere e suficientă?
Și oare nu așa se vor întreba toți ceilalți inculpați? Oare e mai bine să aștept să văd dacă instanța îmi dă mai puțin și cu suspendare? Fiindcă deși procurorul teoretic ar putea să facă același lucru, acordul de recunoaștere a vinovăției nu e o justiție negociată, ci o instituție fără aplicabilitate practică din cauza proastei reglementări.
[1] C. Voicu, A.S. Uzlău, G. Tudor, V. Văduva, Noul Cod de procedură penală. Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu, 2014, p. 573.
[2] Idem, p. 569.
Dan-Sebastian CHERTES
avocat SERGIU BOGDAN & ASOCIAȚII
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
