Studii, opinii, interviuri ⁞⁞ RNSJ ⁞⁞ ESSENTIALS
 
 
Opinii
Baroul Bucureşti - Societatea de Ştiinţe Juridice
Documentare juridică pentru avocaţi
45 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Punctul de vedere al Facultății de Drept a Universității din București cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor NCPC privind obligativitatea asistenței juridice în recurs

27 iunie 2014 | Viorel Mihai CIOBANU, Flavius A. BAIAS, Viorel Mihai CIOBANU, Gabriel BOROI, Traian Cornel BRICIU, Claudiu DINU, Gheorghe Liviu ZIDARU

DATA PROTECTION
Gratuit pentru membri

La solicitarea Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 127 – AUT – 2014 din 24 iunie 2014, Facultatea de Drept a Universității din București exprimă și ea următorul punct de vedere cu privire la soluția Noului Cod de procedură civilă care consacră obligativitatea asistenței juridice în recurs, prin avocat sau consilier juridic și la constituționalitatea acesteia.

Prevederile din Noul Cod de procedură civilă care au relevanță

Potrivit art. 13 alin. (2) teza a doua, în recurs, cererile și concluziile părților nu pot fi formulate și susținute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepția situației în care partea sau  mandatarul acestuia, soț ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licențiată în drept. În aplicarea acestui text, prin art. XI din Legea nr. 2/2013, în cazul instanțelor judecătorești și parchetelor, în recurs cererile și concluziile pot fi formulate și susținute de către președintele instanței/conducătorul parchetului, de către consiliul juridic ori de către judecătorul sau procurorul desemnat, în acest sens, de către președintele instanței, respectiv de către conducătorul parchetului.

Soluția de principiu din art. 13 din alin. (2) teza a doua este reluată și dezvoltată prin alte dispoziții legale:
– art. 83 alin. (3) dispune că la redactarea cererii și a motivelor de recurs, precum și în exercitarea și susținerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate și după caz, reprezentate, sub sancțiunea nulității, numai de către un avocat, în condițiile legii, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 13 alin. (2);
– art. 84 alin. (2) și (3) prevede aceeași soluție în cazul persoanelor juridice și a entităților fără personalitate juridică prevăzute de art. 56 alin. (2), când redactarea cererii și a motivelor de recurs, respectiv exercitarea și  susținerea recursului se va face prin asistare/reprezentarea de către un avocat sau consilier juridic;
– art. 83 alin. (4) stabilește că în cazul contestației în anulare și al revizuirii, asistarea/reprezentarea de către avocat/consilier juridic este necesară numai în cazul în cazul se atacă decizii date în recurs[1];
– art. 484 alin. (6) prevede ca la judecata cererii de suspendare de către instanța de recurs, părțile trebuie să fie reprezentate de avocat, respectiv consilier juridic;
– art. 486 alin. (1) lit. e) prevede că cererea de recurs să fie semnată de parte sau de mandatarul părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), de avocat sau, după caz, de consilierul juridic;
– art. 490 alin. (2) teza a treia dispune că întâmpinarea trebuie redactată de avocat/consilierul juridic al intimatului, iar răspunsul la întâmpinare de avocatul sau consilierul juridic al recurentului.

Justificarea soluției din Noul Cod de procedură civilă 

Sistemul judiciar român este organizat, ca principiu, pe sistemul dublului grad de jurisdicție, care presupune o judecată de fond în primă instanță și o judecată de fond în apel. Nefiind un principiu constituțional și nicio cerință a Convenției Europene a Drepturilor Omului în procesul civil desigur legiuitorul poate suprima apelul, fie datorită valorii mici a litigiului, fie pentru a evita cheltuieli mai mari pentru părți, fie datorită naturii litigiului etc. Este o soluție care se regăsește în general în lume și în orice caz în țările Uniunii Europene.

Noul Cod de procedură civilă, spre deosebire de cel vechi, a stabilit ca regulă posibilitatea atacării cu apel a hotărârii de primă instanță, deci în principiu, cel interesat poate beneficia de o judecată de fond, în fapt și în drept, în fața a două instanțe. Instanța de apel face un control complet al legalității și temeiniciei hotărârii apelate, având posibilitatea de a reface sau completa probatoriul administrat de prima instanță. Tocmai de aceea în doctrină de mulți ani se spune că ultima instanță care poate îndrepta o nedreptate este instanța de apel [2].Totuși în cazurile în care noul cod a suprimat calea de atac a apelului, a prevăzut pentru neregularități procedurale, calea recursului la instanța ierarhică superioară.

Având modelul reglementării românești din perioada interbelică, dar și modelul actual din țările Uniunii Europene, Noul Cod de procedură civilă a prevăzut și un control suplimentar de legalitate pe calea recursului, care se judecă de regulă de Înalta Curte de Casație și Justiție. Acesta nu reprezintă un al treilea grad de jurisdicție, deoarece nu mai are loc o judecată de fond, ci numai un control al legalității. Încă din secolul XIX în România, procurorul general al Curții de Casație, Profesor D. P. Vioreanu, sublinia acest lucru cu ocazia deschiderii anului judecătoresc 1871/1872: ”chiar dacă și judecătorii apelului pot cădea în  aceleași erori, ca și primii judecători, sau pot comite altele mai grave, s-a convenit să se limiteze gradele de  jurisdicție la două, dar totodată să se așeze deasupra lor o Curte unică și supremă, care asociată puterii legiuitoare, să fie păzitoarea înaltă a legii, să mențină unitatea legislației pe întreg teritoriul țării, prin uniformitatea jurisprudenței, și să nu permită magistraților a interpreta în diferite moduri legile țării, ci să-i oblige a conforma deciziile lor regulilor pozitive edictate de legiuitor. Jurisdicția ei se deosebește de cea a altor instanțe pentru ca examinează numai dacă s-a aplicat bine sau nu legea”[3]. După peste 100 de ani, în studiul realizat de Institutul elvețian de drept comparat regăsim aceeași idee: deși în concepția populară, instanțele supreme sunt încă și mereu concepute ca un al treilea  grad de jurisdicție care tronează în vârful piramidei organizării judiciare, această viziune nu corespunde realității, deoarece la nivelul casației limitările sunt mai acceptabile deoarece se justifică de necesitatea de a nu deturna magistrații de la propria lor funcție, aceea de a asigura o interpretare uniformă a legii, de a elimina incertitudinile sale, de a acoperi lacunele. De aceea judecătorii instanțelor supreme sunt mai puțini ajutori ai justiției și mai mult ai legiuitorului[4].

Noul Cod de procedură civilă nu a făcut altceva decât să sublinieze mai pronunțat aceste aspecte, să reglementeze recursul ca o adevărată cale extraordinară de atac, cu un pronunțat caracter tehnic, în care nu se urmărește rejudecarea fondului cauzei, ci numai verificarea în ce măsură hotărârea pronunțată în ultimul grad de jurisdicție în fond este conformă cu regulile de drept aplicabile. Așa fiind, în condițiile în care recursul poate fi formulat numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege, și care implică dezbateri asupra unor chestiuni juridice de drept material și de drept procesual, nu poate fi exercitat în condiții rezonabile și cu șanse reale de recurs, decât printr-o persoană cu pregătire juridică[5].După cum s-a observat din textele citate la punctul I, Noul Cod nu stabilește un monopol de asistare/reprezentare pentru avocați/consilieri juridici, ci îngăduie prin art. 13 alin. (2) teza a doua, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 202/2013, și părților și mandatarilor neavocați (soț sau rudă până la gradul doi inclusiv) sau președinților/judecătorilor ori conducătorilor parchetelor/ procurori desemnați să exercite și să susțină  recursul, tocmai pentru că au pregătire de specialitate, adică juridică. Este de necontestat că procesul implică un dialog între judecători și părți, ori un dialog eficient presupune același limbaj juridic pe care îl posedă numai specialiștii. O contradictorialitate reală, care este motorul procesului, și asigurarea dreptului de apărare nu se poate realiza atunci când se dezbat exclusiv aspecte de drept, de legalitate decât de către cei care au cunoștințele necesare.

După cum se menționează și în expunerea de motive la proiectul Noului Cod, regula propusă urmărește instituirea unei discipline procesuale, pentru a evita recursurile formulate abuziv, în scop de șicană sau cu neobservarea cerințelor prevăzute de lege. Totodată ea este în concordanță cu noua concepție, asupra recursului, care privește exclusiv chestiuni de legalitate, în limita motivelor de casare prevăzute de lege[6]. De reținut și faptul, după cum se specifică în doctrină,[7] legiuitorul este mai onest dacă impune în mod explicit părții care nu are ea însăși pregătire juridică obligația de a formula recursul prin avocat/consilier juridic, decât să îi creeze iluzia că poate redacta și susține singură o cerere de recurs cu șanse de succes. În condițiile art. 489 Noul Cod de procedură civilă, dacă recursul nu se motivează sau motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488, recursul este nul. Judecătorul nu poate el complini aceste lipsuri și nu poate să traducă părții care nu este jurist limbajul și cerințele legii fiindcă imparțialitatea ar avea de suferit, ar produce un dezechilibru, transformându-se într-un avocat al părții, ceea ce legea nu îngăduie. Rolul activ al judecătorului nu înseamnă nicidecum încălcarea ”egalității de arme”, ci tocmai păstrarea unui echilibru, care se poate realiza numai dacă toți cei implicați în proces au aceeași pregătire atunci când discută exclusiv probleme de drept. A permite părții care nu are cunoștințe juridice să formuleze și să susțină singur recursul este o soluție mai degrabă cinică și nu asigură un acces efectiv la justiție.

Deci, soluția nou introdusă în noul cod urmărește protecția părților care nu au pregătire juridică și – ceea ce este un deziderat al întregii societăți – sporirea calității actului de justiție și creșterea eficienței sistemului judiciar prin evitarea supraaglomerării instanței supreme în condițiile în care art. 483 alin. (7) Noul Cod de procedură civilă dispune că ”recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea sa, în condițiile legii, a conformității hotărârii alocate cu reguli de drept aplicabile”. În acest scop, adică degrevarea instanței supreme, Noul Cod a instituit o procedură de filtrare complexă:
– modalități de filtrare indirectă, pe de-o parte, prin instituirea obligativității ca recursul să fie exercitat și susținut numai prin avocat/consilier juridic, cu excepția situațiilor prevăzute de art. 13 alin. (2) la care ne-am referit deja, iar, pe de altă parte, prin excluderea de la controlul pe calea recursului a unor categorii de hotărâri, fie în funcție de instanța de la care provin, de natura litigiului sau, în sfârșit, de valoarea obiectului litigiului;
– modalitatea de filtru direct, reglementată în art. 493  Noul Cod de procedură civilă, în așa fel încât să se rezolve rapid, și cu consultarea scrisă a părților, deci cu respectarea contradictorialității și a dreptului de apărare, a recursului care, deși formulate de persoane cu pregătire juridică, sunt informe, cuprind motive de casare ce nu se încadrează în cele prevăzute de lege sau sunt vădit nefondate.

Sigur că pentru asigurarea în același timp a calității actului de justiție și a degrevării instanței supreme există și alte procedee, cum ar fi procedura de admitere, în cadrul căreia este necesară obținerea unei autorizări pentru exercitarea căii de atac și care este acordată de instanța a cărei hotărâri se atacă sau de către instanța superioară în funcție de interesul jurisprudențial pe care judecătorul îl atribuie cauzei sau limitarea numărului de avocați care pot exercita și susține un recurs în casație, în fața instanței supreme[8]. Legiuitorul nostru a prevăzut această procedură de filtrare complexă ca fiind mai potrivită în acest moment și soluția a fost apreciată, în general, în doctrină[9]. Printre avantajele soluției pot fi menționate identificarea și argumentarea motivelor de nelegalitate a hotărârii judecătorești, în perspectiva unei terminalis sententia, urmată de susținerea lor de o persoană calificată și cu experiență și constituirea astfel a unora dintre  premisele esențiale pentru salvargdarea drepturilor și intereselor părților din proces și pentru finalizarea procesului în termen optim și previzibil și în mod echitabil[10].

Sigur că pot exista și situații în care o parte – recurent sau intimat, persoană fizică ori persoană juridică – să nu aibă la un moment dat posibilitatea materială de a-și angaja un apărător calificat, avocat/consilier juridic, dar soluția din Noul Cod a fost corelată cu legislația acestuia care prevede ajutorul judiciar. În afară de prevederile din alte acte normative (legea timbrului, legea avocaturii), a fost avută în vedere în mod deosebit OUG nr. 51/2008, care stabilește, între altele, că ajutorul judiciar poate consta și în plata onorariului avocatului, pentru asistența juridică în căile de atac (art. 6 lit. a), iar în cazul recursului se acordă în condițiile stabilite de art. 13 și art. 131 în redactarea dobândită prin Legea nr. 76/2012 (art. 69).

Situația din alte țări:

Legiuitorului român a rezolvat cu anumită întârziere această problemă a accesului la instanța supremă pe calea recursului în raport cu alte țări. Ea preocupă însă toate țările și accentul se pune pe două mari teme legate de accesul liber la justiție: procedura filtrului și reprezentarea în fața Curții Supreme, care până la urmă însemnă ceea ce a reglementat și legiuitorul nostru, filtrul indirect și filtru direct[11]:
– filtrul indirect se realizează prin: necesitatea de a angaja un avocat pentru a formula un recurs; imposibilitatea de a formula un recurs împotriva anumitor decizii și mijloacele invocate în sprijinul recursului (în general motive generale, care vizează încălcarea esențială a legii); posibilitatea, care reprezintă regula de a se dezbate în fața Curții Supreme doar probleme de drept; casarea, de regulă, cu trimitere în vederea rejudecării;
– filtrul direct, care presupune fie o examinare sumară, după o procedură simplă (Andora, Belgia, Cipru, Estonia, Franța, Grecia, Italia, Letonia, Olanda, Portugalia), fie permiterea exercitării recursului numai în unele cazuri de interes general, pentru a permite o mai bună fixare a jurisprudenței (Germania, Anglia, Țara Galilor, Austria, Lituania, Republica Moldova, Norvegia, Suedia).

Revenind la principala problemă a acestei opinii legale, doctrina[12] subliniază că în marea majoritate a țărilor europene, membre ale Uniunii Europene și părți la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, asistența avocațială a părților este obligatorie cel puțin în fața instituției supreme, dacă nu chiar în unele cazuri, și a instanțelor de fond:
– în Germania, art. 78 ZPO (Codul de procedură civilă), în fața tribunalelor, curților de apel și a Curții federale de Justiție, părțile trebuie să fie asistate de avocați cu dreptul de a pleda în fața instanțelor respective. Mai mult, chiar și în fața judecătoriilor, asistența avocațională este obligatorie în majoritatea cauzelor de dreptul familiei. În doctrina germană[13] se subliniază că prin intervenția obligatorie a avocaților, materia litigioasă este ”filtrată” – pregătită pentru a fi prezentată într-o manieră juridică; devine posibilă o dezbatere orală efectivă a cauzei precum și egalitatea șanselor părților în proces, iar din perspectiva părților, prezența obligatorie a avocatului are funcția de prevenire și consiliere. Tribunalul Constituțional a constatat că o atare dispoziție este constituțională, deoarece este conformă dreptului constituțional de accesul la justiție și de a fi ascultat în fața instanței. Într-o altă cauză, în materie penală, Tribunalul a apreciat că asistența avocațională obligatorie asigură o procedură echitabilă, în concordanță cu cerințele statului de drept, care implică o apărare efectivă și desfășurarea corectă a procesului[14];
– în Franța, formularea recursului nu poate fi făcută, de regulă, decât de către un avocat admis să pledeze în fața Curții de Casație și Justiție și a Consiliului de Stat, organul suprem al justiției administrative. Potrivit art. 975 Codul de procedură civilă francez, declarația de recurs cuprinde, sub pedeapsa de nulitate, numele și semnătura avocatului admis să pledeze în fața instanței supreme[15];
– în Belgia, asistența avocațională este obligatorie din nevoia de a asigura buna funcționare a Curții de Casație și interesul justițiabililor înșiși[16];
– asistența avocațională este obligatorie, într-o formă apropiată celei din Noul Cod de procedură civilă (art. 284 alin. (2) Cod de procedură civilă bulgar), dar și în Spania, în toate cauzele a căror valoare depășește 900 euro, în Italia, în toate cauzele, cu excepția celor cu valoare mică (până la 600 euro), în Grecia, în toate cauzele, cu excepția celor de valoare mică și a litigiilor de muncă la judecata în primă instanță, în Luxemburg și în Slovenia; în Ungaria, asistența este facultativă în prima instanță, dar obligatorie în fața instanțelor de apel și la recurs; în Austria asistența este facultativă numai în fața judecătoriilor și tribunalelor, dar în cel din urmă caz, numai dacă valoarea obiectului cererii nu depășește 4000 euro; în Portugalia, asistența este obligatorie în fața primei instanțe dacă valoarea cererii este mai mare de 3740 euro și întotdeauna în căile de atac; în Olanda asistența avocatului este facultativă numai în fața judecătorului de pace.

În aceste condiții, în care majoritatea țărilor, din care unele cu democrație consolidată de multă vreme, prevăd obligativitatea asistenței avocațiale, evident nu se poate vorbi de o încălcare a dreptului de acces la justiție al părților[17].

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

De mulți ani, Curtea a decis că pot fi aduse restricții exercițiului dreptului de acces la justiție întrucât dreptul de acces, prin natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp și în spațiu în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor. Este necesar doar să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanța însăși a dreptului și să se asigure un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese[18].

Pe de altă parte, Curtea a decis constant că dreptul de recurs la un tribunal nu este absolut și că statul asigură, în această materie de o anumită marjă de apreciere. Cu referire directă la recursul în casație și la rolul unei Curți de Casație în cadrul sistemului jurisdicțional, s-a decis că acest rol poate conduce la stabilirea unor condiții mai riguroase pentru exercitarea și admisibilitatea unui recurs în casație decât pentru admisibilitatea unui apel. Având în vedere specificitatea controlului exercitat prin recurs asupra hotărârilor instanțelor inferioare, controlul care este limitat, de regulă, numai la probleme de drept, un formalism mai riguros în materie nu ar fi de natură să pună în discuție dreptul la un tribunal si deci accesul la justiție prevăzut de art. 6 din Convenție Europeană a Drepturilor Omului[19].

În acest context, este de menționat că în Cauza Gillow/c/Regatul Unit, prin Hotărârea din 24 noiembrie 1986, s-a decis că obligația de a formula cereri prin avocat în fața instanței supreme nu încalcă dreptul de acces la un  tribunal, iar în Causa Airey/c/Irlanda, prin Hotărârea din 9 octombrie 1979, a statuat în sensul că rămâne la latitudinea fiecărui stat dacă optează pentru un sistem de asistență juridică care să garanteze recursul efectiv la justiție ori pentru simplificarea procedurilor. Pe de altă parte, Curtea a decis că atâta vreme cât persoanele care nu dispun de mijloace necesare pot cere asistență juridică pentru a formula un recurs, nici obligația de a formula cererea prin avocat și nici respingerea cererii pentru acest motiv nu pune probleme în legătură cu încălcarea art. 61 din Convenție[20].

În sfârșit, în Cauzele Raitière/c/Franța, Mafille/c/Franța, Bélcné Bocsi/c/Ungaria, Philis/c/Grecia, Curtea a statuat că obligația asistenței avocațiale în fața unei instanțe superioare nu este incompatibilă cu art. 61 din Convenție[21].

Dispozițiile constituționale incidente în cauză:

În analiza ce face obiectul prezentului punct de vedere trebuie avute în vedere următoarele dispoziții constituționale:
art. 16 alin. (1) și (2): cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări[22]; nimeni nu este mai presus de lege;
art. 20 alin. (1) și (2): dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarație Universală a Drepturilor Omului și cu celelalte tratate la care România este parte; dacă există neconcordanță între punctele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, și legile interne au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile[23];
art. 21 alin. (1)-(3): orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime; nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept[24]; părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil[25];
art. 24 alin. (1) și (2): dreptul la apărare este garantat; în tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu;
art. 53 alin. (1) și (2): exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale,  a ordinii, a sănătății și a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unor calamități naturale, ale unor dezastre ori ale unui sinistru deosebit de grav; restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății;
art. 124 alin. (1) și (2): justiția se înfăptuiește în numele legii; justiția este unică, imparțială și egală pentru toți[26];
art. 126 alin. (2): competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin Lege; Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale[27];
art. 129: împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii[28].

 Corelația dintre dispozițiile Constituției și prevederile Noului Cod de procedură civilă atacate ca neconstituționale

Față de cele arătate la punctul anterior, se pot desprinde cu ușurință următoarele corelații:
– dispozițiile din Noul Cod de procedură civilă care prevăd obligativitatea asistenței avocaților în recurs respectă principiul egalității, nu stabilesc privilegii sau discriminări, deoarece se aplică atât recurentului, cât și intimatului, textele referindu-se în mod egal și la cererea de recurs și la întâmpinare sau răspunsul la întâmpinare, precum și la susținerea și combaterea recursului. Pe de altă parte, atât recurentul, cât și intimatul pot recurge la ajutorul public judiciar, dacă situația materială nu le primite să exercite sau să se apere în calea de atac a recursului;
– prevederile din Noul Cod de procedură civilă care stabilesc că în recurs asistența avocațională este, în principiu, obligatorie este în concordanță cu pactele și tratatele privind drepturile și libertățile cetățenilor la care România este parte, soluțiile fiind în concordanță deplină și cu jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului, așa cum se întâmplă de altfel și în alte țări ale Uniunii Europene;
– soluțiile din Noul Cod de procedură civilă privind asistarea ori reprezentarea de către avocat/consilier juridic a părților în exercitarea și susținerea recursului nu afectează accesul liber la justiție, deoarece, pe de-o parte, accesul liber nu este absolut și presupune anumite limitări, iar, pe de altă parte, la nevoie se poate recurge la ajutorul public judiciar. Pe de altă parte, deși în recurs existența avocaților este, în principiu, obligatorie, Noul Cod de procedură civilă stabilește în art. 13 alin. (3) că părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului, iar în alin. (4) că instanța poate dispune înfățișarea în persoană a părților, chiar dacă acestea sunt reprezentate;
– dispozițiile din Noul Cod de procedură civilă nu încalcă, ci dimpotrivă garantează eficacitatea dreptului de apărare garantat de Constituție. Faptul că în recurs se discută numai problemele de drept, care presupun cunoștințe de specialitate, face necesară o asistență/reprezentare calificată, care să asigure pentru părți calitatea și eficacitatea actului de justiție;
– deși aparent s-ar putea susține că dispozițiile din Noul Cod de procedură civilă duc la restrângerea dreptului de acces la justiție, chiar și așa ele sunt în concordanță cu prevederile art. 53 din Constituție: restrângerea este stabilită prin lege; respingerea se justifică pentru asigurarea unui proces echitabil, deoarece recursul presupunând doar invocarea și dezbaterea unor motive de nelegalitate, eficacitatea acestei căi de atac presupune un dialog, dezbateri contradictorii între cunoscători ai dreptului, ceea ce este necesar într-o societate democratică, cum de altfel se întâmplă în numeroase alte state ale Uniunii Europene și nu numai, care desigur au o democrație consolidată de mulți ani.  Pe de altă parte, este foarte important de reținut că această presupusă restrângere nu aduce atingere existenței dreptului, se aplică în mod nediscriminatoriu ambelor părți din proces și este proporțională cu situația care o determină, deoarece Noul Cod de procedură civilă permite exercitarea și susținerea recursului personal de către parte sau de un mandatar al acestuia (soț sau rudă până la gradul doi inclusiv) dacă este licențiat în drept și are deci posibilitatea să poarte un dialog real și eficient ca judecătorul și numai dacă această cerință nu este împlinită legea pretinde asistența/reprezentarea obligatorie prin avocat/consilier juridic;
– legiuitorul s-a oprit la o soluție ce ține de procedura de judecată, astfel cum prevede art. 126 alin. (2), în concordanță cu jurisprudența  CEDO și cu soluțiile din alte țări ale Uniunii Europene, stabilind în mod clar și previzibil condițiile de exercitare a recursului, cale extraordinară de atac de competența, ca regulă, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, scopul fiind asigurarea calității actului de justiție.

În aprecierea acestei corelații trebuie avut în vedere că soluția Noului Cod de procedură civilă este o măsură în folosul instanței de casație și a justițialilor, pentru apărarea calității și eficienței sistemului judiciar și nu o dispoziție în favoarea avocaților/consilierilor juridici, după cum autentificarea actelor de către notarul public este, în principiu, instituită de lege în interesul părților și a securității circuitului civil, iar nu pentru a asigura venituri suplimentare notarilor publici. Pe de altă parte, nu trebuie omis faptul că pentru procesul penal, atât vechiul Cod de procedură penală (art. 171), cât și Noul Cod de procedură penală (art. 90) prevăd cazuri în care asistența prin avocat este obligatorie și după cum se arată în doctrină, nimeni nu a susținut în România ca asistența obligatorie prin avocat, chiar împotriva voinței suspectului sau inculpatului, a constituit o restrângere a dreptului de acces la justiție ori a dreptului de apărare și deci că ar fi neconstituțională. În realitate, atât în procesul civil, cât și în procesul penal problema este în ce măsură partea își permite angajarea unui avocat, însă această chestiune, adiacentă obligativității propriu-zise a asistenței juridice, poate fi rezolvată prin dispozițiile legale care există (art. 90-91 Noul Cod de procedură civilă, art. 91 Codul de procedură penală, OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materia civilă)[29].

Concluzii

În raport cu precizările anterioare, apreciem cu tărie și fără rezerve nu numai că dispoziție din Noul Cod de procedură civilă care stabilesc obligativitatea exercitării recursului prin avocat/consilier juridic sunt constituționale, ci și în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului și cu soluțiile din alte state ale Uniunii Europene cu democrație consolidată și justiție eficientă, ce pot fi de natură ca și în România să sporească calitatea actului de justiție, care nu implică numai instanțele judecătorești ce înfăptuiesc justiție, ci și partenerii acesteia, procurori, avocați ori consilieri juridici.


[1] A se vedea I. Leș; Noul Cod de procedură civilă. Comentariile pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 144; M. Tăbârcă, în Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013 (coord. V. M. Ciobanu,  M. Nicolae), p. 232.
[2] En guise de conclusion, în lucrarea Juguler la surchage des insistance supérieures, étude comparative des procédures de recours et de mesures destineés a reduise l῾engargement des tribunaux (Belgia, Germania, Franța, Italia, Canada, Austria, Suedia, SUA), Publication de l῾Institut susise de droit composé, Schultless Polygrapischer Verlag Zürich, 1995, pp. 484-485.
[3] G. Tocilescu, Curs de procedură civilă, vol. III, 1892, Tipografia Gutenberg, București, pp. 208-212.
[4] En guise de conclusion, cit. supra.  p. 484.
[5] A se vedea L. Zidaru, Despre obligativitatea asistenței juridice în recurs prin avocat sau consilier juridic, potrivit Noului Cod de procedură civilă, în Revista de note și studii juridice, (RNSJ), pe www.juridice.ro, 21 iunie 2010.
[6] Legea privind Codul de procedură civilă. Expunerea de motive.
[7] L. Zidaru, loc. cit.
[8] Pentru detalii a se vedea En guise de conclusión, cit. supra., pp. 467-485; V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Național, București, 1997, pp. 475-481.
[9] A se vedea I. Leș, op. cit., pp. 22 și 143-144, V. M. Ciobanu, T. C. Briciu, C. C. Dinu, Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitrajul. Drept notarial, Ed. Național, București, 2013, p. 98; M. Piperea, S. Popescu, în Noul Cod de procedură civilă (Gh. Piperea și alții) Ed. CH. Beck, București, 2012, pp. 105-106; M Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, pp. 99-101; D. N. Teohari, M. Eftimie, în Noul Cod de procedură civilă, vol. I, (coord. G. Boroi), Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 44.
[10] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Universul  Juridic, București, 2013, vol. I, p. 385, vol. II, pp. 259-260.
[11] A se vedea pentru amănunte, N. Popa, Accesul la Curtea Supremă, Buletinul Casației nr. 1/2007, pp. 76-78.
[12] Vezi pentru această sinteză L. Zidaru, loc. cit.
[13] Zöller, Zivilprozessasdurg Kommentor  (Comentariul Codului de procedură civilă) ed. a XXVI – a, Ed. Dr. Otto Schimdt, Köln, 2007, pp. 312-313, apud L. Zidaru, loc. cit.
[14] Jarass/Pierath, Grundgesetz für die Bundesplublik Deutscheland, Kommentor (Legea fundamentală pentru RFG Comentariu), Ed. a X-a, Ed. CH. Beck, München, 2009, p. 1011; Tribunalul Constituțional, al II-lea Senat, Hotărârea din 19 martie 1978, apud L. Zidaru, loc. cit.
[15] A se vedea L. Cadiet, J. Normand, S. Armani Mekki, Théorie genérale du procès, Théorie, Paris, 2010, p. 951; P. Julien N. Fricero, Procédure civile, LGDJ, Paris, 2011, p. 490.
[16] Vezi și A. Fettweis, Manuel de procédure civile, Faculté de Droit  de Liège, 1987, p. 554; D. Maugerat, Principes de droit judiciaire privè, Larcier, Bruxelles, 2008, p. 308.
[17] L. Zidaru, loc. cit.
[18] Cauza Golder/c/Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1975, în D. Bogdan, M. Selegean, Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Ed. All. Beck, București, 2005, p. 233; Hotărârea din 9 noiembrie 2004, Cauza Saez/c/ Spania, în Curierul judiciar nr. 1/2005, p. 77.
[19] C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București, 2010, pp. 430-433.
[20] L. Zidaru, loc. cit.
[21] A se vedea D. Bogdan, Procesul civil echitabil în jurisprudența CEDO, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2009.
[22]  Potrivit doctrinei și jurisprudenței constante a Curții Constituționale, egalitatea nu înseamnă uniformitate – vezi inclusiv pentru jurisprudență, I. Muraru, M. Constantinescu, Curtea Constituțională a României, Ed. Albatros, București, 1976, pp. 113-114; I. Muraru, în Constituția României, Comentariu pe articole (Coordonatori I. Muraru, E. S. Tănăsescu), Ed. C.H. Beck, București, 2008, pp. 150-161.
[23] A se vedea I. Muraru, E. S. Tănăsescu, în Constituția României…, pp. 169-175. În doctrină (M. Constantinescu, Supremația legii – principiu fundamental de drept, în Revista de Drept public nr. 1-2/1986, pp. 37-42) s-a subliniat că ratificarea de către România a Convenției Europene a Drepturilor Omului a dus sau trebuie să ducă la alinierea judecătorului național, ca și a legiuitorului, la jurisprudența  Curții europene, care face bloc comun cu textele convenției.
[24] A se vedea I. Muraru, V. M. Ciobanu, în Constituția României…, pp. 175-194. În doctrină s-a subliniat că vorbind de accesul liber la justiție nu se poate ignora existența condițiilor de exercițiu ale acțiunii civile și nici a altor cerințe legale. De altfel și Curtea Europeană s-a pronunțat constant în sensul că dreptul la acces la tribunal nu este un drept absolut – vezi T. Drăganu Liberul acces la Justiție, Ed. Lumina Lex București, 2003, pp. 7-57; V.M. Ciobanu, ”Accesul liber la justiție – principiu constituțional”, în vol. Despre Constituție și constituționalism. Liber amicorum, I. Muraru, Ed. Hamangiu, București, 2006, pp. 56-60. În aceleași sens este și practica constantă a Curții Constituționale –  după ce în anul 1994, prin Decizia Plenului nr. 1 (Monitorului Oficial nr. 69 din martie 1994), Curtea s-a pronunțat în sensul că principiul accesului liber la justiție nu presupune accesul la toate structurile judecătorești și la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția sau la toate căile de atac, reglementate de Cod, soluția de principiu se regăsește în alte numeroase decizii – vezi de exemplu, decizia nr. 111/2003, Curierul judiciar nr. 5/2003, p. 70, decizia nr. 226/2004, în Curierul judiciar  nr. 7-8/2005, pp. 56, decizia  nr. 440/2005și nr. 480/2005, în Curierul judiciar nr. 11/2005, pp. 34 și 38.
[25] Deși Constituția și Convenția Europeană a Drepturilor Omului se referă la ”termen rezonabil”, art. 6 Noul Cod de procedură civilă vorbește de ”termen optim și previzibil”. Acesta deoarece Consiliul Europei, prin Comisia Europeană pentru Eficiența Justiției, încă din iunie 2004, deci după revizuirea Constituției în anul 2003, a stabilit că termenul rezonabil este baza limită care separă încălcarea Convenției de neîncălcarea acesteia și care nu poate fi considerat ca un rezultat suficient dacă este atins, stabilind ca obiectiv pentru sistemul juridic al fiecărui sta judecarea fiecărei cauze într-un termen optim și previzibil (Strasbourg, 11 iunie 2004, CEPEJ, Un nou obiectiv pentru sistemul judiciar: Judecarea fiecărei cauze într-un termen optim și previzibil). În acest context, desigur nu se putea susține că textul din Noul Cod este neconstituțional, din moment ce termenul rezonabil este  inclus în termenul optim și previzibil, este presupus de aceasta din urmă și este stabilit de judecător împreună cu părțile la primul termen de judecată (art. 238 Noul Cod de Procedură civilă). Iar ca o garanție în Noul Cod a reglementat în art. 522-526 contentația pentru tergiversarea judecății, recurs intern pentru asigurarea respectării termenului rezonabil pretins fiecărei țări din anul 2000 prin hotărârea pronunțată în Cauza Kudla/c/ Polonia (a se vedea R. Chiriță, Celeritatea procedurii – misiune imposibilă?, în Pandectele Române nr. 6/2005, pp. 172-173).
[26] A se vedea V. M. Ciobanu, în Constituția …, pp. 1215-1225. Principiul egalității în fața justiției semnifică faptul că toate peroanele au o vocație egală să fie judecate de aceleași instanțe judecătorești și după aceleași dispoziții legale, fie că sunt de fond sau de procedură. Orice dispoziție care ar pune pe una din părți în inferioritate de drept față de celelalte este incompatibilă cu principiul egalității și chiar cu ideea de  justiție. În acest sens este și jurisprudența CEDO, în numeroase hotărâri, vorbește de ”egalitatea de arme”. Dar, așa cum a subliniat Curtea Constituțională, egalitatea nu înseamnă uniformitate și deci existența unor dispoziții legale cu caracter specific nu înseamnă nesocotirea acestui principiu dacă acele reguli au în vedere toate părțile.
[27] Curtea Constituțională s-a pronunțat în numeroase cauze, în legătură și cu accesul liber la justiție, că prevederile legale privind competența și procedura de judecată nu intră sub controlul său deoarece art. 126 alin. (2) stabilește că acesta sunt reglementate de lege și deci numai Parlamentul este cel care apreciază soluțiile ce se impun în legătură cu aceste materii – vezi, de exemplu decizia nr. 464/2003, în Curierul judiciar nr. 6/2005, p. 46; decizia nr. 793/2006, în Curierul judiciar nr. 2/2007, pp. 20-21, decizia nr. 12/2007, în Curierul judiciar nr. 4/2007, p. 34. Cu toate acestea, uneori, Curtea s-a pronunțat și în sensul că sunt neconstituționale anumite dispoziții care țin de procedura de judecată, îndeosebi pe motiv că sunt prea rigide sau formale, ori că nu sunt clare și predictibile – vezi de exemplu, decizia nr. 184/2004, în Curier judiciar nr. 7-8/2004, pp. 56-57, decizia nr. 176/2005, în Curierul judiciar nr. 5/2005, pp. 23-24, decizia nr. 189/2006, în Pandectele Române nr. 2/2006, pp. 28-29 sau, mai recent, decizia nr. 473/2013, în Monitorul Oficial nr. 30 din 15 ianuarie 2014. În doctrina (I. Deleanu, Accesul la justiție și excepția de neconstituționalitate invocată în fața judecătorului sindic, în Dreptul nr. 5/2007, p. 48, nota 9) s-a apreciat că instanța constituțională ar trebui să verifice numai dacă exercitarea prerogativei legiuitorului înscrisă în art. 126 alin. (2) din Constituție s-a realizat cu respectarea exigențelor prevăzute în legea fundamentală, de normele convenționale și comunitare obligatorii.
[28] Plenul Curții Constituționale prin decizia nr. 1/1994 a statuat în sensul că nu este contrar principiului egalității instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ce privește căile de atac, cât timp ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații, care în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite.
[29] A se vedea mai pe larg, L. Zidaru, loc. cit.


Conf. univ. dr. Flavius A. BAIAS
Decanul Facultății de Drept a Universității din București

Centrul de Drept procesual civil,
Prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU
Prof. univ. dr. Gabriel BOROI
Conf. univ. dr. Traian Cornel BRICIU
Lect. univ. dr. Claudiu DINU
Asist. univ. dr. Gheorghe Liviu ZIDARU


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , ,

Au fost scrise până acum 45 de comentarii cu privire la articolul “Punctul de vedere al Facultății de Drept a Universității din București cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor NCPC privind obligativitatea asistenței juridice în recurs”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Este posibil ca din cauza acestei modificari aparute in NCPC, OUG 51/2008 sa fie interpretata intr-o maniera in care acel „poate” de la articolul 6 in legatura cu onorariul avocatului sa fie transformat in „trebuie, intotdeauna, atunci cand ajutorul este solicitat si pentru a acoperi introducerea unui recurs”. Dar pana atunci, ma intreb daca totusi jurisprudenta CEDO este intr-adevar observata.

    De asemenea, ma intreb de ce nu se permite si persoanelor juridice sa fie reprezentate in recurs de catre o persoana care are o legatura directa cu persoana juridica, i.e. director/administrator/presedinte al asociatiei si care are studii juridice si daca nu exista o incalcare a principiului egalitatii din acest punct de vedere, in sensul ca sunt discriminati justitiabilii (persoanele juridice fata de cele fizice) atunci cand se introduce un recurs, si nu cu privire la egalitatea dintre intimat si recurent (dupa cum se trateaza in articol). De asemenea, exista jurisprudenta CJUE care sustine ca asistenta juridica trebuie sa fie acordata si persoanelor juridice (cauza DEB) iar in Romania articolul 2 din OUG 51/2008 face trimitere doar la persoanele fizice. Deci argumentul cu privire la faptul ca este constitutional deoarece avem oricum asistenta juridica, nu se aplica pentru persoanele juridice.

    Prin urmare, mi-as dori sa aflu de ce este constitutional sa tratam inegal persoanele juridice si persoanele fizice din perspectiva accesului la calea recursului? Cred ca vom afla doar dupa ce toate instantele se vor pronunta (CEDO, CCR, CJUE).

  2. Sebastian VASILESCU spune:

    „După cum se menționează și în expunerea de motive la proiectul Noului Cod, regula propusă urmărește instituirea unei discipline procesuale, pentru a evita recursurile formulate abuziv, în scop de șicană sau cu neobservarea cerințelor prevăzute de lege.”

    De parca avocatii sau consilierii juridici nu pot sicana sau omite cerintele prevazute de lege. Sa fim seriosi. Asta nu este un argument. Era o prevedere care le dadea de lucru mai mult avocatilor (si, deci, mai multi bani).

  3. ANONIM spune:

    Interesante abordarile si raportarea la alte state.

    Dar nu inteleg cum este compatibila aceasta norma cu „nemo censetur ignorare legem”.

    Adica toti avem obligatia sa cunoastem legile dar nu avem dreptul corelativ sa le invocam in instanta. caci despre asta este vorba pana la urma in recurs… tehnica si pura legislatie.

    Din punctul meu de vedere aceasta interdictie sau… conditie este profund netemeinica si nelegala/neconstitutionala.

  4. Cecilia JABRE spune:

    De cand am auzit de aceasta prevedere, mi-am amintit de ceea ce a afirmat un participant la un seminar pe NCPC (imi cer scuze, nu ii cunosc nici numele nici functia): „Acesta este un Cod facut de avocati pentru avocati si de un executor judecatoresc pentru sine insusi”.
    Stimatii autori ai acestui articol ar trebui sa vina in sala de judecata si sa ii vada pe justitiabilii romanii, care abia isi procura medicamentele necesare supravietuirii (nici vorba de exagerare aici), cat despre un avocat…
    O data desfiintata catedra de metodologie de la INM, la care eram formator, am vrut sa devin formator pe civil. Astfel, (nu) am trecut proba interviului cu domnul prof. Gabriel Boroi. Desi inca nu era in vigoare, si in consecinta nici in programa pentru examenul meu, domnul profesor Boroi m-a intrebat daca (si prin absurd fireste), ce am de reprosat NCPC. Primul lucru care mi-a venit in minte a fost aceasta dispozitie, pe care nu m-am sfiit a o califica drept o flagranta incalcare a dreptului de acces la justitie.
    Am asistat apoi la o animata descriere a sederii domnului profesor in Franta, si a sistemului de justitie de acolo. M-am abtinut sa povestesc ca si eu puteam fi judecator in Franta, dar mi-a scapat un: „domnule profesor, traim in Romania”, primind naucitoarea replica: „asa cum se asigura avocati din oficiu in penal, sa se asigure si in civil”. M-am repliat cu greu pentru a spune pe scurt ca penalul e cam 10% din cauze, si, si asa merge greu cu avocatul din oficiu. Replica m-a naucit (daca ma repet, scuze, dar totul a fost naucitor): „Asa cum legiuitorul amana intrarea in vigoare a prevederilor legale pentru care nu exista bani la buget, de ce nu ar amana-o si pe aceasta?” Interviul fiind deja distrus, m-am intrebat: „dar de ce sa nu facem legi care se pot aplica, sau daca nu se pot aplica in lumea reala, sa le amanam pana se pot pune in vigoare, caci, iata, exista oameni concreti care vor fi afectati concret”.

    • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

      Mie mi se pare paradoxal ca pe de o parte Curtea de la Strasbourg cere epuizarea tuturor cailor interne (inclusiv recurs) – pentru a avea acces la stimatii judecatori internationali, – dar ca, pe de alta parte CEDO nu ar cere ca barierele sa se ridice in legatura cu introducerea recursului.

    • ANONIM spune:

      Doamna Judecator,

      Vad ca sunteti bine ancorata in realitatile cotidiene.
      Sa ne explice si noua legiuitorul ce a avut in cap, ca de minte nu poate fi vorba, cand s-a gandit ca toti recurentii isi vor permite sa angajeze un avocat.

      Asistenta juridica pe OUG 51/2008 este de TOT RASUL. Cum poti sa spui ca daca muncesti si castigi mai mult de 500 lei iti poti permite un avocat? Ca asa rezulta din actul aratat.

      Doar cine are venituri de sub 500 lei poate solicita repartizarea unui avocat.

      Sa explice legiuitorul ce face cel care are 700 lei salar si sotia 850 lei, ingrijeste 2 copii si iarna ii vine intretinerea aprox. 400 lei. Din care parte a salariului va angaja un avocat pentru recurs?

      Indiferent de ce zice CC si multi stimati si respectabili profesori de drept consider ca imi (ca persoana fizica) este incalcat in mod FLAGRANT dreptul la justitie cu aceasta dispozitie.

      Si adevarat ca acest Cod a fost facut de avocati pentru avocati.

    • ANONIM spune:

      Daca ati fi corecta cu dumneavoastra, ceea ce nu e cazul, vezi bine, ar trebui sa stiti ca codul (cacofonie intentionata!) este facut in favoarea unei SINGURE caste: aceea a judecatorilor.

      • Cecilia JABRE spune:

        Hello, domnul Andrei Savescu! S-a dat liber la comentarii anonime, care nu contin nicio judecata de valoare/argument, doar atacuri la persoana, pure si simple? Mai nou, ultimul racnet (le dernier cri) e sa faceti pe plac tuturor anonimilor, nu doar prietenilor dvs., impotriva cuiva caruia nu ii este rusine cu numele lui, si mai are si cateva argumente de obicei?

        • ANONIM spune:

          Asa cum am mai spus, poate dormiti mai linistiti sa nu-mi stiti numele.
          Nu ne frantuziti, ca nu ne impresionati. Asa ca nu cri-ati dupa ajutor. Sau nu (mai) aveti argumente?
          Chiar credeti ca aveti opinii argumentate? Nu va mai flatati.

          Hello, d-le Savescu, va rog dati-i doar d-nei posibilitatea de a-si expune argumentele si judecatile de (mare) valoare.

    • Voicu CHIȘIU spune:

      O fi stiut omul ceva…

  5. Cecilia JABRE spune:

    Eu, desi sunt judecator de fond, nu cred (sau poate nu vreau sa cred, nu e prima data), ca nu vor fi judecatori de recurs care vor da curs acestor prevederi. CEDO se aplica cu prioritate.

  6. Valentin BULIGA spune:

    Nu doar tinand seama de reputatia eminentelor semnatare ale analizei ori de pertinenta acesteia, personal nu consider ca situatia avuta in vedere – restrictiile legale in exercitarea caii de atac extraordinare a recursului – ar putea constitui o ingerinta din perspectiva accesului la justitie, ci, poate si subiectiv din pricina specializarii, ca o posibila afectare a principiului egalitatii partilor unui proces civil, astfel cum este el conceptualizat prin dispozitiunile art. 8 C.pr.civ. (2010), care nu distinge dupa cum partea ar fi o persoana fizica ori una juridica.

    Cu toate acestea, si cu alte prilejuri, am subliniat ca in noua ordine procesuala civila s-au prefigurat situatii in care legiuiorul a gasit de cuviinta sa ofere un tratament procesual diferit partilor, exclusiv dupa cum ele ar fi persoane fizice ori persoane juridice, fara a se intrevedea vreun suport consistent pentru aceasta, mai cu seama cu cat nu a tinut seama de o astfel de distinctie cu alte ocazii ca, de ex., stabilirea drepturilor, obligatiilor ori intereselor legitime.

    Este deplin adevarat ca din perspectiva constitutionala, adunarea constituanta a avut in vedere explicit si cu precadere cetateanul ca persoana fizica, persoana juridica astfel cum este ea defintita de legislatia organica sau/si ordinara subsecventa Constitutiei Romaniei fiind reglementata mai curand ca o extensie a unui drept constitutional rezervat tot cetateanului-persoana fizica si anume dreptul la asociere – art.40 Constitutia Romaniei.

    In forma ei originara nici Conventia europeana a drepturilor omului (Roma 1950) nu opera vadit cu o asemenea distinctie, mai mult, explicit, prin chiar titlul Conventiei s-ar putea desprinde teza potrivit careia respectivele drepturi si garantii ar fi fost recunoscute exclusiv omului privit juridic ca persoana fizica. Insa, incepand cu Primul protocol aditional la Conventie (Paris 1952), din chiar art.1 – protectia proprietatii – se arata explicit ca de asemenea garantii beneficiaza atat persoana fizica, cat si in aceeasi masura persoana juridica, din jurisprudenta consacrata a Curtii nelasandu-se nicicand a se intrevedea vreo diferenta de tratament sub acest aspect, decat in masura in care anumite drepturi si garantii in mod natural nu ar putea fi apropiate de o persoana juridica – dreptul la viata, la respectarea vietii private si de familie, la casatorie, etc.

    Pot accepta ca, in mod firesc si natural, tratamentul juridic al unor situatii sa fie diferit dupa cum persoana vizata de legiuitior prin reglementarea ei este fizica ori juridica, insa o asemenea diferentiere sa fie sprijinta pe diferentele specifice de statut juridic si natural dintre persoana fizica si cea juridica.
    In ce priveste procesul civil, atata vreme cat persoanei fizice si persoanei juridice legiuitorul a gasit de cuviinta sa le defineasca un statut juridic in modalitati similare ori echivalente (elemente de identificare, capacitate civila, patrimoniu, etc.), tot asa ar fi trebui sa se ingrijeasca si in a le pune la indemana mijloace procesuale similare ori echivalente, tocmai pentru ca, cu ocazia definirii principiilor fundamentale ale procesului civil, mai cu seama a „egalitatii” – art. 8 C.pr.civ. (2010), nu a operat cu o asemenea distinctie.

    Or, nu doar cu ocazia reprezentarii in recurs se poate observa o diferentiere de tratament ce este apta a afecta de esenta, chiar daca conjunctural, un astfel de echilibru procesual, dar si cu alte prilejuri diferenta de tratament conduce in mod necesar la o astfel de vulnerabilitate – spre ex.desemnarea curatorului litis (desi cu bucurie am constatat un oaresce reviriment doctrinar sustinut de dl. prof. dr. V.M.Ciobanu si dl. dr. T.Briciu); ajutorul public judiciar etc.

    In consecinta, fara a suspecta in vreun fel normele juridice formale avute in vedere de ingerinte constitutionale, pledez pentru instituirea unor mijloace/posibilitati juridice recunoscute in prezent persoanei fizice, intr-un mod similar si adecvat si in beneficiul persoanei juridice, tocmai pentru ca obligatiile puse pe seama lor sunt sensibil egale, daca nu de cele mai multe ori identice – spre ex.circumstantierea obligatiilor procesuale instituite sub imperiul dispozitiunilor art. 84 C.pr.civ. (2010) prin raportare la cele ale art. 13 al. 2 C.pr.civ. (2010) intr-un mod similar dispozitiunilor art. 83 alin. 3 prin raportare la aceleasi dipozitiuni ale art. 13 alin. 2 C.pr.civ. (2010), in sensul ca redactarea si sustinerea recursului sa poate fi posibila pentru persoana juridica si prin reprezentantul ei legal care aduce cuvenitele dovezi ale licentierii in stiinte juridice; extinderea ajutorului public judiciar reglementat de dispozitiunile O.U.G. 51/2008 si in privinta persoanelor juridice, chiar daca cu unele amendamente ce ar tine exclusiv de elementele specifice persoanei juridice – specializarea capacitatii civile, obligatii de diligenta sporite pentru profesionisti, caracterul lucrativ ori nelucrativ declarat legitim, etc.

    O vacanta de vis tuturor! V.B.

    • Cecilia JABRE spune:

      Cand spuneti „reputatia eminentelor semnatare ale analizei”, va referiti cumva (si) la mine?
      Intreb pentru ca am constatat ca, in viata, e bine sa fiu informata. Cat mai din timp.

      • Valentin BULIGA spune:

        Sunt un impatimit al sarcasmulu si ironiei si, tocmai pentru patima asta a mea, am invatat sa le apreciez cum se cuvine si cand ma privesc, chiar daca in ultima vreme m-am surprins ca sunt mai satisfacut atunci cand reusesc sa le conjug la un mod reflexiv, impersonal.

        Trecand peste tusele interogatiei domniei voastre – pe care nu ma sfiesc sa recunosc ca le-am apreciat, din pacate raspunsul meu nu poate fi decat negativ, cel putin pentru doua considerente: 1. atunci cand am postat comentariul meu, comentariile ce preced – inclusiv ale domniei voastre – se aflau in moderare si 2. referirile vizau autorii analizei din top, iar nu comentariile la aceasta analiza.

        Fara nicio ironie, doar cu sincera colegialitate, V.B.

  7. Florin RADU spune:

    Pentru ca se afirma de vreo doua ori ca NCPC e facut ”pt avocati”, as dori sa ii intreb pe autorii acestei idei:
    Cand legiuitorul a dat divorturile in atributia notarilor si primariilor, tot ”pentru avocati” a fost instituita aceasta optiune legislativa?!
    Cand s-a introdus aberatia obligativitatii informarii asupra medierii si avocatii initial nu puteau sa faca informarea, de ce nu ati sarit in apararea avocatilor, spunand ca aceasta dispozitie legala ii afecteaza grav, pentru ca justitiabilii renunta la a deschide procese?!
    cand instantele aplica abuziv art. 200 NCPC, iar avocatii – si nu acele instante – trebuie sa dea explicatii justitiabililor, tot ”pentru avocati” se face aceasta?!
    Cat priveste recursurile cu obligativitatea asistarii de catre avocat, stati linistiti, nici un avocat nu s-a imbogatit de pe urma lor.
    Practic, cu exceptia contenciosului administrativ, nu prea apare nici un recurs in practica judiciara.
    Sunt multi avocati care pana acum nu avut nici macar 1 (un) recurs pe NCPC.

    • Cecilia JABRE spune:

      Nu, fireste. Acum nu putea chiar totul sa fie facut pentru avocati… mai erau si altii la rand.
      Cat despre nesarirea in apararea avocatilor, la care va referiti, va raspund cu sinceritate ca eu personal aveam alte prioritati la acel moment.
      Stam linistiti cu privire la imbogatirea avocatilor, nu trebuie sa va faceti griji.
      Fiti mai relaxat, vine vacanta!

    • ANONIM spune:

      Nu trebuie sa fie multi avocati cu recursuri pe NCPC.

      Trebuie sa fie doar un justitiabil care sa nu isi fi permis sa exercite aceasta cale de atac.
      Nu pentru avocati este NCPC, ci pentru cei care isi cauta dreptatea in instanta.

      Si daca inca nu are un avocat un recurs nu inseamna ca nu va avea. Sa nu uitam ca totusi dureaza cam 2 ani sa termini un fond si o cale de atac.

  8. Gheorghe-Liviu ZIDARU spune:

    Inteleg ca se sustine ca ar exista o discriminare intre persoanele fizice si cele juridice pentru ca acestea din urma nu beneficiaza de o exceptie de la regula obligativitatii avocatului in recurs similara celei de la art. 13 alin.2 pentru persoane fizice.
    Daca s-ar admite ca persoana juridica sa declare recurs prin reprezentant legal licentiat in drept, abia atunci ar aparea discriminarea, intrucat ar inseamna ca persoana juridica poate declara singura recurs, in vreme ce persoana fizica, nu. Potrivit art. 218 alin.1 NCC, actele juridice ale organelor de administrare ale persoanei juridice, facute in limitele puterilor care le-a fost conferite, sunt actele persoanei juridice insesi.
    In plus, persoana juridica beneficiaza de o facilitate suplimentara, respectiv sustinerea recursului prin consilier juridic (salariat sau functionar public), optiune care nu exista in cazul persoanelor fizice. In cazul acestora din urma (si doar in acest caz) exceptia de la art. 13 alin.2 se justifica, fiind vorba despre o relatie apropiata, de rudenie stransa, chestiune care prin ipoteza nu poate exista in cazul persoanelor juridice.

    Se mai sustine ca reglementarea ar fi neconstitutionala si neconventionala, fiind o restrictie nenecesara in ceea ce priveste accesul liber la justitie.
    Dupa cum s-a aratat in opinia Facultatii de Drept, in toate tarile membre UE, inclusiv in BULGARIA, adaug eu, asistenta avocatiala in fata instantei de recurs, care exercita o functiune speciala (unificarea interpretarii si aplicarii legii, asigurarea disciplinei jurisdictionale), nefiind o instanta de fond (a nu se uita acest aspect esential! nu mai exista recursul „devolutiv”, apelul fiind generalizat, inclusiv in materia litigiilor de asigurari sociale, unde nici nu exista drept la recurs pe fond!), si nu cunosc nicio hotarare CEDO in care sa se retina incalcarea art. 6 din Conventie pentru existenta acestei obligativitati a asistentei avocatiale. Nimeni n-a fost in stare sa indice o asemenea hotarare, ori sa inlaturam de la aplicare o lege interna, votata de Parlament, doar pentru ca NOUA NI SE PARE ca nu e buna, nu e deloc democratic si nici o dovada de rigoare juridica…

    In realitate, miezul problemei este si ramane sistemul de ajutor public judiciar.
    Se ignora, vad, dispozitiile art. 8 alin.3 din OUG nr. 51/2008, care permit acordarea ajutorului public judiciar si daca plafoanele (intr-adevar modeste – ce ar fi sa militam mai degraba pentru ridicarea lor???) prev. de textele anterioare sunt depasite, in masura in care costurile procesului sunt de natura a aduce atingere accesului efectiv la justitie. Se face frecvent aplicarea acestei norme in practica.
    Se ignora cu desavarsire si cu superficialitate, se pare, dispozitiile art. 13 si ale art. 13 ind.1 din OUG nr. 51/2008, modificate substantial prin L. 76/2012, tocmai pentru a asigura un acces efectiv la ajutorul public judiciar sub forma acordarii asistentei avocatiale: termenul de apel sau de recurs reincepe sa curga de la data comunicarii avocatului desemnat; ajutorul public judiciar acordat intr-o etapa procesuala anterioara se extinde de drept si in etapa recursului.

    In ce priveste persoanele juridice, este real ca OUG nr. 51/2008 nu se refera la ele, dar speram (cu usurinta, se pare) ca destinatarii legii si indeosebi practicienii cunosc dispozitiile referitoare la acordarea facilitatilor la plata taxei judiciare de timbru pentru persoanele juridice, cuprinse in art. 42 alin.2 din OUG nr. 80/2013 si care asigura o protectie similara celei acordate persoanelor fizice (nu identica, si nici din cauza DEB, mentionata incidental, nu rezulta ca problemele se pun in exact aceiasi termeni in cazul persoanelor fizice si a celor juridice…).

    Asadar, reglementarea despre care este vorba nu este nicidecum neconstitutionala, neconventionala ori contrara dreptului UE. Consideratiile de drept comparat nu sunt tocmai lipsite de importanta, intrucat nu vad cum in toate celelalte state membre asistenta avocatiala in recurs e conforma cu exigentele amintite, inclusiv cu CEDO, iar in Romania, nu (repet, in Bulgaria asistenta avocatiala e obligatorie si desfid pe oricine sa demonstreze credibil ca bulgarii sunt mai bogati decat romanii…).
    Ea nu are ca scop restrangerea accesului la justitie, ci canalizarea acestuia in mod constructiv si rational. Partea care va apela la avocat va afla, cel putin, ca in litigiul in care este parte nici nu exista drept la recurs (repet, in litigiile de munca si asigurari sociale, unde partile sunt mai vulnerabile, legiuitorul a suprimat cu totul dreptul la recurs pe fond!), ca trebuie invocate doar anumite motive, ca trebuie respectate anumite cerinte de forma, evitandu-se cel putin o parte din recursurile inadmisibile, informe, vadit si incontestabil nefondate etc.

    Asadar, in realitate aceasta reglementare nu are nicidecum ca scop sa-i favorizeze pe avocati, sa le conserve vreun monopol – in litigiile cu miza, cum sunt cele cu valoare mai mare de 1.000.000 lei, sau 500.000 lei, in sistemul Codului, oricum partea va angaja avocat, chiar daca n-ar fi formal obligata la aceasta – ci de fapt este o masura de protectie pentru sistemul judiciar, o norma pentru buna functionare a justitiei. Eu unul doar din aceasta perspectiva o sustin si sunt convins ca si eminentii magistrati care au facut parte din comisia de redactare a Noului Cod (doamna judecator Mihaela Tabarca, domnul judecator Valentin Mitea, domnul judecator Iulian Galca) au rationat in mod similar. Asadar, si butada arhicunoscuta „un cod facut de avocati pentru avocati” nu este decat o deformare a realitatii, un proces de intentie nedrept pentru profesorii, magistratii si avocatii care au facut parte din comisiile succesive de redactare a textelor Noului Cod si a Legii de punere in aplicare.

    Va trebui sa ne decidem ce vrem: fie reglementam recursul intr-o maniera care sa-i asigure caracterul de cale extraordinara de atac, macar ca la noi in perioada interbelica, daca nu ca in alte tari membre UE mult mai evoluate in tehnica recursului in casatie, precum Franta, fie vom crea pe hartie un recurs „popular”, pe care, insa, legiuitorul il va restrange pana la anihilare (ridicand pragul valoric si asa enorm si largind sfera cauzelor nesupuse de plano recursului) si care, in rarele cazuri cand va fi admisibil, va avea vocatia de a crea victime – justitiabilul inocent care a fost mintit ca se poate adresa singur justitiei, pentru ca apoi sa afle ca recursul sau este nul, motivele invocate neincadrandu-se in cele legale.

    Eu unul nu pot intelege cum poate fi perfect constitutional si conventional sa suprimi cu totul cai de atac, sa restrangi dreptul la apel (in vechea reglementare) sau la recurs (in actuala) pana la anihilare, dar este neconstitutional si neconventional sa mentii o cale de atac, dar sa o reglementezi mai riguros. Aceasta contradictie mi se pare vizibila si frapanta. Sper ca va fi si pentru Curtea Constitutionala.

    • Cecilia JABRE spune:

      „Asadar, si butada arhicunoscuta “un cod facut de avocati pentru avocati” nu este decat o deformare a realitatii, un proces de intentie nedrept pentru profesorii, magistratii si avocatii care au facut parte din comisiile succesive de redactare a textelor Noului Cod si a Legii de punere in aplicare.”

      Domnule doctor, aceasta este opinia dumnevoastra. Poate ar fi bine sa va puneti doua intrebari:
      1. faptul ca butada este arhicunoscuta, nu va spune nimic?
      2. faptul ca ma acuzati in public de deformarea realitatii si de procese de intentie vi se pare o atitudine demna fata de un coleg?

      Si as mai avea si eu o intrebare (pe primele doua sper sa vi le adresati dvs. singur si nu doresc sa imi raspundeti) si la care as aprecia un raspuns cat mai simplu si neelevat: Credeti ca este posibil pe viitor sa postez si eu o opinie, un articol, fara ca dumneavoastra sa interveniti rapid pe acest ton doctoral cu care sunteti obisnuit sa mi va adresati? Sau, ca sa imi duc sperantele si mai departe, credeti ca este posibil sa nu mai interveniti deloc, in privinta mea, asa cum, parca, ati promis pe undeva, acum cativa ani?

    • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

      Eu nu inteleg, stimate domn Zidaru, de ce, – daca masura este una de protectie a sistemului, etc., de ce totusi se permite rudelor recurentilor sa sara in ajutor, rude care au studii juridice, iar asociatului / administratorului / presedintelui persoanei juridice, ce are studii juridice, nu i se permite sa sara in ajutor? (Eu nu reusesc sa vad discriminarea de care vorbiti, in situatia in care s-ar permite).

      Apoi, un consilier juridic trebuie sa treaca peste pregatiri si examene suplimentare decat ruda, ce trebuie sa aiba doar studii juridice.

      Exista, din pacate, o contradictie intre scopul afirmat a se dori a fi atins, si exceptiile totusi permise, in mod discriminatoriu, in avantajul persoanelor fizice.

      Ramane sa se pronunte CCR. Si apoi, in domeniul de aplicare al dreptului UE, si raportat la Carta, si CJUE. (+/- CEDO)

      Va multumesc pentru precizarile suplimentare aduse,

      Cu stima,

    • Valentin BULIGA spune:

      Recunosc ca va port o simpatie sincera si nu numai intr-o conjunctie colegiala si profesionala – daca va intrebati de ce, recunosc ca nu stiu si gasesc oricum un raspuns ca fiind de prisos – dar aceasta nu ma impiedica sa nu surprind neconvingatoarea argumentatie juridica intemeiata pe dispozitiunile art. 218 C.civ.(2009).
      Evocata norma juridica de drept material nu face decat sa statueze o fictiune juridica, un efect comun al oricarui mandat cu reprezentare, respectiv, acela potrivit caruia actele juridice savarsite de mandatar sunt percepute de ceilalti participanti ca fiind actele mandantului insusi.
      In realitate, fie ca vorbim de avocat, fie de consilier juridic (acestia presupunandu-se in mod firesc ca se bucura de acreditarea in stiinte juridice ca o conditie sine qua non), fie de mandatar sot cu licentierea in stiinte juridice ne aflam inaintea unei specii de mandat cu reprezentare.
      Pe de alta parte, dispozitiunile art. 72 din Legea nr. 31/1990-rep. dezvaluie explicit existenta unui mandat cu reprezentare in raporturile societare dintre societate (profesionist) si administratorul ei statutar, ajungandu-se ca in acest fel doar dovada licentierii in stiinte juridice sa-l desparta pe acesta de satisfacerea exigentelor statuate prin dispozitiunile art.13 alin.2, raportate la cele ale art. 84 C.pr.civ. (2010) pentru a promova si sustine un recurs in profitul societatii reprezentate.

      Cu sincera simpatie, V.B.

      • Radu RIZOIU spune:

        Cu scuzele de rigoare pentru „poluarea” topicului, as dori sa fac o mica precizare: nici art. 72 L31 si cu atat mai putin art. 218 NCC nu instituie un mandat (cu reprezentare). Aceasta perceptie eronata a cauzat deja suficiente probleme in practica (fac trimitere doar la cea care a condus la aparitia art. 70-1 L31). Art. 1295 NCC vine acum sa afirme cu forta unui text de lege ceea ce cunosteam si inainte in ceea ce priveste puterea de reprezentare: ea poate avea izvoare diverse. Mandatul este doar o forma conventionala care are (si) efectul de a conferi unei persoane puterea de reprezentare, dar nu este unica sursa a reprezentarii. In cazul persoanei juridice, reprezentarea este una derivata din lege (art. 218 NCC; art. 72 L31), iar nu din(tr-un contract de) mandat.

        • Valentin BULIGA spune:

          Ma simt magulit de interventia („poluarea”) domniei voastre, motiv pentru care consider scuzele de prisos si ca nescrise, mai cu seama ca mi-ati oferit prilejul de a-mi reaminti motivul pentru care structural nu sunt capabil sa abordez o perspectiva doctrinara, desi dintotdeauna cred ca am fost tentat, tocmai pentru ca nu sunt in stare sa ma adaptez unor rigori academice ce le gasesc excesiv de autoritare, preferand fara rezerve flexibilitatea si indolenta vulgului. Aici, in subsolul juridicelor ma simt mult mai confortabil, ca-ntr-o Poiana (virtuala) a lui Andrei (Savescu), inchipuindu-ma mai degraba un fel de Tugurlan, decat asemenea unui Moromete, desi in acest fel de prea multe ori am constatat ca esuez in a transmite fidel rezultatele cognitive.
          Trecand de cuviincioasa reverenta, v-as ruga totusi sa observati ca nu am facut nicio mentiune explicita la vreun temei conventional al mandatului, referindu-ma la „specii de mandat”, doar pentru ca insusi legiuitorul a gasit de cuviinta sa se exprime in acest fel, nu doar cu ocazia edictului din art.72 din Legea nr.31/1990-rep., dar chiar si prin dispozitiunile art. 209 alin. 3 C.civ. (2009) care arata fara a da prilej de gresala ori perceptie eronata ca raporturile dintre persoana juridica si componenta ei administrativ-executiva se contureaza, prin analogie, cu sprijinul regulilor mandatului, tinand seama de eventualele derogari legale, constitutive ori statutare.
          Tocmai pentru a corecta posibile derapaje daunatoare ivite pe cale jurispriudentiala prin impovararea excesiva si inutila a administratorilor statutari in sensul supunerii lor unor rigori instituite pe temei conventional in materia mandatului, cred ca a considerat oportun legiuitorul sa contureze explicit si derogatoriu prin dispozitiunile art. 71 indice 1 din Legea nr.31/1990-rep. continutul respectivului mandat, dar nu sunt convins ca prin aceasta a repudiat notiunea de mandat, mai cu seama ca a omis a aduce o interventie ce ar fi fost necesara pentru o astfel de repudiere si in cuprinsul dispozitiunilor art. 72 din Legea nr. 31/1990-rep., mai mult, mentinand referirea si cu prilejul edictarii dispozitiunilor art. 209 alin. 3 C.civ. (2009) preparafrazate.
          Plastic, vad relatia dintre notiunea de „putere de reprezentare” ( e drept ca pentru aceasta am utilizat neadecvat si impropriu expresia de „fictiune juridica” dintr-o nevoie pacatoasa de a epata pe care sper ca, macar pentru viitor, sa o corijez in vreun fel) si regulile mandatului, precum cea dintre o sursa de energie si un mecanism autopropulsat, comparatie in care izvorul „puterii de reprezentare” il percep ca pe o sursa de energie (benzina/lege, motorina/conventie, curent electric/hotarare judecatoreasca), in timp ce „regulile mandatului” ar inchipui pistoanele care, activate de sursa de energie, pun in miscare mecanismele astfel propulsate, deplasand relatia sociala dintr-un anumit punct initial, la un alt punct urmarit de partile implicate in acea relatie.

          Cu nestirbita consideratie, V.B.

    • ANONIM spune:

      Eu cel putin nu la aceasta discriminare ma refer. Ci la discriminarea produsa de veniturile pe care le realizezi in fiecare luna. Imi revine obsesiv in minte intrebarea unui client: „Pai si eu de unde sa platesc domnule onorariul dvs.? ca eu si sotia castigam impreuna 1500 lei lunar si iarna e cam greu.”

      Ce raspuns puteti da unui asemenea om? Ce ii puteti spune si cum il convinge cineva ca nu poate formula recurs pentru ca nu isi permite sa angajeze un avocat?

      Iar dispozitiile OUG 51/2008 sunt doar niste glume nesarate gandite de niste politicieni imbuibati de atata rahat turcesc, caviar de stiuca si beti de cateva zile.

      Daca familia de care am facut vorbire castiga lunar 2100 lei, impreuna, in conditiile in care 2 copii, chiar cu varsta de 3-4 ani, sunt destul de costisitori, ce face? Nu mai beneficiaza de OUG 51/2008 pentru ca limita este de 500 lei venit pe membru de familie.

      O gluma juridica ordonanta asta, o persiflare a omului si a drepturilor sale.

      Am avut un client care castiga 1000 lei lunar salariu, ce ii era platit cand si cum se putea, societatea fiind aproape falimentara, si caruia i s-a stabilit o taxa judiciara de timbru de 11.000 lei intr-o actiune in constatarea dreptului. A plans clienta cand a auzit cat trebuie sa plateasca. Si apoi a luat un credit de la banca.
      Ati avut asemenea clienti? Sau doar dintre cei care au venituri bune si isi permit, lejer sau cu chiu, cu vai, sa plateasca asemenea taxe?

      Cand mergeti in concedii sau doar in delegatie incercati sa observati cat % din populatia Romaniei o duce modest sau macar normal.

      Nu am nimic impotriva celor care castiga bine. Dar am fost in postura in care nu imi permiteam nici macar cartile din facultate si ma revolt cand vad ca exista piedici artificiale in calea dreptului la justitie.

      Tot ce pot spune despre aceste piedici: INADMISIBIL.

      • ANONIM spune:

        Vai, stimabile cita empatie pentru cei saraci si oropsiti!
        Probabil ca „reprezentant” al acelui(ei) client/cliente, cauza a fost pro bono. Nu?
        Desi, „ocrotirea” acelui drept patrimonial care valoreaza 740000 lei – pentru aceasta suma se achita o taxa de timbru de 11.000 lei, parca nu ar fi atit de nenorocit „clientu'(a)” dvs…
        Si ziceati ca banca le-a dat credit pe un salar de 1000 lei luat din cind in cind…?

  9. Constantin STANCU spune:

    Reglementarea are un viciu: nu este obligatorie in prima faza a procesului. Daca persoana a pornit rau un proces cu ce il mai poate ajuta avocatul, ulterior, in recurs? Este o reglementare feudala, in general in Romania profesiile isi fac legile lor pentru a-si asigura venituri. Avem o societate pe „bresle”. Accesul la justitie este tot mai greu. In comunism studentii erau invatati ca in capitalism doar cei cu bani au acces la justitie. In democratie este reglementat accesul neconditionat la justitie. Oare accesul la propria dreptate depinde de bani? Eaducatie pe bani! Santate pe bani! Locuri de munca pe bani! Bani la buget pentru pensii nu prea sunt! Bani pentru spitale nu prea. Bani la biserica – da! Sa ne rugam pentru dreptate… Dumnezeu este pentru independenta judecatorului, dar nu face caz de acest lucru. Tace!

    • Cecilia JABRE spune:

      Mi-a placut comentariul dvs. Daca imi permiteti, va completez: si banii sunt pe bani!

    • Constantin STANCU spune:

      Constitutional, Coane Fanica?

      În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din data de 24 octombrie 2014 a fost publicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 462/2014 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
      Curtea admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile din Codul de procedură civilă cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale.
      Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că textele legale criticate reglementează obligativitatea reprezentării şi asistării părţilor prin avocat în calea de atac a recursului, respectiv obligativitatea redactării cererii de recurs, precum şi exercitarea şi susţinerea recursului numai prin avocat. În aplicarea acestor reglementări cu caracter de principiu, legiuitorul a prevăzut că recursul şi motivele de recurs se depun cu respectarea obligaţiei referitoare la reprezentare, întâmpinarea se redactează şi se semnează de avocatul intimatului, iar răspunsul la întâmpinare de avocatul recurentului.
      În privinţa încălcării art. 21 din Constituţiei referitor la accesul liber la justiţie, Curtea reţine că acest drept constituţional reprezintă fundamentul art. 129 din Constituţie potrivit căruia “Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.
      Curtea mai reţine că accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, care însă nu pot afecta dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta.
      În continuare, Curtea urmează a analiza dacă limitările aduse dreptului de a ataca prin recurs hotărârile judecătoreşti din perspectiva accesului liber la justiţie au un scop legitim şi sunt proporţionale cu acel scop.
      Curtea constată că scopul urmărit de legiuitor este unul legitim, prin instituirea obligaţiei persoanelor fizice de a fi asistate şi, după caz, reprezentate de avocat la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea acestuia, legiuitorul urmărind impunerea unei rigori şi discipline procesuale pentru evitarea introducerii unor cereri de recurs în mod abuziv, şicanator sau informe, care nu se încadrează în mod riguros în motivele de recurs.
      Cu privire la existenţa justului echilibru între măsura care a determinat limitarea dreptului de acces liber la justiţie şi scopul legitim urmărit, Curtea constată că nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între cerinţele de interes general referitoare la buna administrare a justiţiei şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului, dispoziţiile legale criticate consacrând un dezechilibru între cele două interese concurente.
      Astfel, Curtea reţine că prin condiţionările impuse realizării interesului general menţionat este afectat în mod iremediabil interesul individual, respectiv cel al persoanei care doreşte să recurgă la concursul justiţiei în vederea realizării drepturilor şi intereselor sale subiective. Condiţionarea exercitării căii de atac de încheierea, în mod obligatoriu, a unui contract de asistenţă judiciară, drept condiţie de admisibilitate a recursului, impune în sarcina individului atât condiţii excesive pentru exercitarea căii de atac a recursului, cât şi costuri suplimentare şi semnificative în raport cu cheltuielile efectuate de cetăţean pentru plata serviciului justiţiei.
      Curtea reţine că o atare condiţie, în sine, este excesivă, depăşind cadrul constituţional referitor la exercitarea căilor de atac.
      Curtea reţine că statul nu a reuşit să implementeze un mecanism coerent şi eficient care să asigure posibilitatea efectivă a cetăţenilor de a recurge la calea de atac a recursului. În acest context, Curtea apreciază că, în vederea atingerii standardului de creştere a calităţii actului de justiţie pe care legiuitorul şi l-a propus, trebuie stabilite remedii corelative obligaţiilor impuse justiţiabililor pentru a nu îngreuna situaţia procesuală şi financiară a acestora.
      În concluzie, Curtea constată că măsura reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie.
      Curtea mai constată că dispoziţiile legale criticate au afectat şi dreptul la apărare din perspectiva intimatului ca o consecinţă a exercitării dreptului de acces liber la justiţie realizat de recurent. De asemenea, dispoziţiile legale criticate încalcă art. 24 din Constituţie şi din perspectiva recurentului din moment ce această dispoziţie constituţională nu vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta din părţile din proces. În situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu-şi va putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de recurs.
      Mai mult, Curtea reţine că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare astfel cum este configurat în Constituţie.
      Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că soluţia legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare în drepturi iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă, firească, a statului de drept, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia.

  10. Adriana CIOVICĂ spune:

    Cred ca toata lumea, ma refer la judecatori,la avocati si toti cei care mai lucreaza in partea de justitie, se gandeste doar la interesele proprii.
    Multi, si ma refer la cei din partea teoretica, profesori si alti ca ei, sunt rupti de realitatea vietii si nu pot gandi decit teoretic, astfel legii propuse in ultimul timp sunt putin aplicabile spre deloc. Nici unii din cei de mai sus nu privesc lucrurile prin prisma justitiabilului cvaruia ii sunt ingradite din ce in ce mai mult drepturile. Mai nou se mai incerca o noua ingradire a dreptului la justitie prin obligarea angajarii avocatului in recurs. Si asa multi dintre justitiabili renunta la a apela la justitie din multe motive. Si fara aceasta ingradire in instanta, in faza de recurs, judecatorul nu il lasa pe cel care nu are avocat sa isi sustina cauza motivind ca nu are „studii juridice”.
    In curind justitia va fi la fel ca sanatatea si invatamintul accesibile doar celor care au bani. Daca asta este democratia la care au visat oamenii din aceasta tara, mare deziluzie.

  11. Mihai COSTACHE spune:

    Observ ca foarte putini comentatori stiu ce inseamna RECURSUL :))

    Domnilor, recursul nu are nici o legatra cu accesul la justitie pentru simplul motiv ca obiectul acestuia nu inseamna judecarea / rejudecarea fondului.

    Acolo unde se judeca insasi cauza litigiului (fond / apel) justitiabilul este liber sa se apere singur fara nici un impediment. Deci beneficiaza de libertate deplina (mai ales dupa inlaturarea informarii „gratuite”privind medierea) sa acceseze sistemul de justitie.

    Recursul este – prin insasi natura lui – tehnic astfel incit justitiabilii ( cu exceptiile cunoscute) oricum nu isi pot sustine singuri cauza. Faptul ca pot citi CPC / CCv nu-i face specialisti in drept asa cum cititul dictionarului de boli nu-i face medici.

    In concluzie, daca justitiabilul are dreptate el o poate obtine in mod simplu si fara costuri cu avocatul cistigind fondul / apelul. Nici nu il mai intereseaza recursul.

    Daca pierde litigiul „pe chichite avocatesti” atunci recursul nu il poate ajuta nicidecum atit timp cit nu va sti ce si cum sa isi motiveze cererea.

    In concluzie – justitiabilii nu sunt deloc afectati de aceasta dispozitie legala. CEDO recunoaste accesul la dubla jurisdictie ceea ce este asigurat prin actualul CPC.

    Ceea ce as fi vrut eu sa fie introdus in CPC – o sanctiune pentr avocatii care promoveaza recursuri vadit nefondate doar pentru a obtine onorarii, cu toate ca sunt constienti de netemeinicia recursului promovat…

    Putina responsabilitate nu ar fi stricat – daca avem dreptul exclusiv la promovarea recursurilor atunci si raspunderea ar fi trebuit sa fie pe masura.

    • Cecilia JABRE spune:

      Ahahahahhahahhh… aveti mult umor. Mi-ati inseninat ziua. (De fapt e seara, mai bine as zice ca mi-ati luminat seara).

      Inteleg ca la fond justitiabilul poate sa invoce singur legea si sa o si interpreteze, dar la recurs isi pierde aceasta capacitate, destul de rapid sau, ca sa folosesc o formulare draga mie din NCPC, „de indata”.
      Pentru ca, spuneti dvs., recursul este o chestiune foarte tehnica, spre deosebire de fond si apel, care au un caracter preponderent artistic.

      Cel mai des invocat motiv de recurs este gresita interpretare si aplicare a legii… ati ghicit, este aceeasi lege pe care justitiabilul a invocat-o si la fond sau la apel.

      In plus, spre deosebire de boli, legea este presupusa a fi cunoscuta si inteleasa de toti, caci de aceea prescriptiile medicale nu se publica in Monitorul Oficial.

      Ce mai inteleg eu este ca daca justibialul are dreptate, el o poate obtine bine mersi la fond/apel, fara avocat. Ceea ce va determina partea adversa…ati ghicit, sa faca recurs. Si, cum nu ma indoiesc ca din nou ma intuiti, justibialul va trebui sa isi angajeze un avocat, caci si intampinarea trebuie facuta prin avocat.

      In final, mai desprind din aceasta ultima afirmatie a dvs. ca instanta de fond/apel nu greseste niciodata.
      Caci, daca justibialul are dreptate, in mod indiscutabil, ea va iesi la suprafata din prima, precum untdelemnul. Si astfel, nu va mai avea nevoie sa faca recurs, sens in care se poate antama si chestiunea desfiintarii acestuia.

      Acum, ca am inteles si noi, marea majoritate a comentatorilor, ce este RECURSUL (uitati ca pe asta nu am inteles-o, rostul majusculelor, probabil acela de a sugera o forta deosebita de argumentare), mai ramane sa ma intreb de ce credeti dvs ca judecatorii din recursuri (cei mai bine pregatiti in materia respectiva, daca au trecut de examene de promovare unde sunt, asa, vreo 20 de candidati pe loc) sunt atat de slab pregatiti, incat nu pot apara drepturile justibilului daca nu ii ajuta un avocat.

      Ma mai intreb, fara legatura neaparata cu articolul dvs., de ce exista atata convingere in randul avocatilor ca cineva are ceva impotriva ca ei sau oricine altcineva sa aiba o stare materiala cat mai buna. E un comentariu mai sus in care am primit aceasta intrebare. Asa invidiosi sa fim? Ideea se refera bietii oameni, voila tout.

    • ANONIM spune:

      Pai sa luam 482.1 din NCPC – alcatuirea instantei. Nu iti trebuie studii aprofundate sa observi in sedinta ca instanta nu e alcatuita legal. Trebuie doar sa vezi, sau macar sa auzi, cel putin 2 voci distincte, care sa semene a voci de judecator.

      482.2 – daca hotararea a fost pronuntata de alt judecator decat cel ce a luat parte la dezbaterea pe fond. studiile juridice doctorale si postdoctorale sunt de mare ajutor cand citesti numele judecatorului si iti dai seama ca pe cel care a luat parte la dezbateri il cheama Ion si pe cel care a pronuntat hotararea il cheama Vasile.

      482.7 – daca s-a incalcat autoritatea de lucru judecat. iarasi studiile profunde si aprofundate sunt necesare si fara de ele nu ti-ai da seama daca o pricina a fost deja solutionata. Aici pot exista parari privind cum a fost solutionata si capacitatea de intelegere a unor parti din dosare, dar asta nu e regula ci exceptia intrucat din aceasta cauza legile se publica in Monitor si NIMENI NU POATE INVOCA NECUNOASTEREA LEGILOR.

      Aici sunt 3 motive intemeiate pentru care introducerea acestei impiedicari este profund neconstitutionala si 100% amorala.

      Celelalte, poate… dar poate, nu pot fi interpretate si intelese corect de justitiabili, dar 3 din 8 mi se pare enorm. in conditiile in care vorbim de accesul la justitie, un stalp al societatii si un drept fara de care democratia este doar o definitie in DEX…

      • ANONIM spune:

        Sper ca sa nu intelegeti ca am vrut sa fiu rautacios, malitios etc. la adresa cuiva. Cu atat mai mult privitor la Mihai Costache. Doar ma pun in postura unui cunoscut care se judeca de ani de zile si care a inceput sa cunoasca articolele de cod „pe de-a rostul (vorba cuiva)”. Si intelege foarte bine exceptiile ce i se ridica (cel putin intr-o sedinta cred ca a „lasat-o paf” si pe judecatoare cand a raspuns exceptiei). Ba mai mult cred ca sunt avocati mai slab pregatiti decat el pentru ca este determinat de incalcarea drepturilor sale.

  12. Adrian-Relu TĂNASE spune:

    DIN PACATE MARII PROFESORI S-AU INSELAT, MARELE ION DELEANU A AVUT DREPTATE! CURTEA CONSTITUTIONALA A CONSTATAT NECONSTITUTIONALITATEA OBLIGATIVITATII FORMULARII RECURSULUI EXCLUSIV DE CATRE AVOCAT ORI CONSILIER JURIDIC!FELICITARI CCR!
    http://www.ccr.ro/files/products/Dec_462-2014.pdf

  13. Cecilia JABRE spune:

    Pana si eu am avut dreptate. Intrebarea este: cine ma repune in termen pentru interviul de care vorbeam mai sus?

    • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

      Excelenta intrebare!

      Pentru justitiabilii prinsi in limbo-ul juridic deoarece la noi nu se doreste efect retroactiv pentru deciziile CCR (pana si CJUE are, in principiu, acest avantaj al rectroactivitatii) – lor le recomand CEDO daca nu reusesc sa obtina o repunere in termenul de recurs.

    • Florin-Iulian HRIB spune:

      Nu conteaza cine are dreptate, conteaza cine are puterea sa imparta dreptatea. 🙂 Iar cel puternic (in cazul dvs., d-l Boroi, pt ca el avea puterea sa va respinga la interviu) nu prea accepta sa-si recunoasca greseala, pt a nu-si submina propria putere (ca sa nu para slab, idiot, incompetent, ticalos etc.).

      M-am convins de prea multe ori pe pielea mea ca nu e „bine” sa te contrazici cu oameni care nu suporta critici. Pur si simplu sint prea limitati si incuiati.

      Cit despre CCR, sa fim seriosi! Mai slobozesc si ei cite o nestemata, printre zeci de dude acre… 🙁 Pt. ce au facut membrii CCR la referendumul din 2012 (ala cu demiterea lui Basescu Tiran) sau cu revocatii din CSM in 2013, nici Dunarea+Amazon+Nil nu-i mai spala in secolul 21!

  14. ANONIM spune:

    Vad ca ANONIM asta e o panorama.

  15. ANONIM spune:

    Degeaba vorbim de coduri, justitia e varza, panarama.

Lasă un răspuns

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.