Admisibilitatea unirii excepţiei cu fondul

1. Dintr-un inceput as observa ca institutia procesuala incidenta premisei avute in vedere de aceasta decizie a suferit o modificare care, fara a fi de esenta, ar impune o diseminare.

1.1. Astfel, spre deosebire de dispozitiunile art. 137 alin. 1-2 C.pr.civ. (1865) care nu aveau in vedere in mod firesc distinctia atat de clara dintre faza procesuala a cercetarii judecatoresti si cea a dezbaterilor pe fondul pricinii, astfel cum a fost realizata prin noile norme juridice formale reglementate de C.pr.civ. (2010), distinctie care totusi s-a conturat decisiv mai degraba pe cale doctrinara si jurisprudentiala, dispozitiunile art. 248 alin. 4 C.pr.civ. (2010) au valorificat-o prompt prin aceea ca arata explicit posibilitatea de a uni respectiva exceptiune fie cu administrarea probelor din cadrul cercetarii judecatoresti, fie cu fondul pricinii, urmand a fi reluate dezbaterile finale cu ocazia celor pe fondul ei.

2. Mai apoi, am observat ca noua ordine procesuala civila a inteles importanta exceptiunilor din perspectiva procesuala – pentru a le distinge corespunzator de cele de natura substantiala, precum cea a neexecutarii contractului care din punct de vedere procesual ar putea constitui exclusiv o veritabila aparare de fond, iara nu o exceptiune procesuala – gasind de buna cuviinta sa defineasca explicit exceptia procesuala – art. 245 alin. 1 C.pr.civ. (2010), ba mai mult, gasind necesar a clasifica astfel de exceptii dupa felul normei juridice procesuale pretins a fi incalcate – art. 246 alin. 1-2 C.pr.civ. (2010), sugerand doar o clasificare a acestora dupa obiectul lor (de procedura ori de fond) si dupa efectul pe care tind a-l produce (dilatorii ori peremtorii/dirimante).

2.1. Pentru a fixa exceptiunea procesuala in lumina ulimelor doua clasificari, imperios necesara cu ocazia verificarii intrunirii conditiunilor de admisibilitate pentru unirea ei fie cu administrarea probelor din cadrul cercetarii judecatoresti, fie cu fondul pricinii, se impune cu necesitate a avea o definire clara si neechivoca a exceptiunilor procesuale de procedura si a celor de fond.

2.1.1. Pentru aceasta tot doctrina si jurisprudenta anterioara pot fi optim valorificate, in sensul ca acele pretinse neregularitati procedurale privitoare la compunerea, constituirea ori competenta instantei, la procedura de judecata – vicierea procedurii de citare a impricinatilor, echivocul reprezentarii vreunuia dintre impricinati etc., lipsuri strict formale ale cererii de chemare in judecata – altele decat cele analizate in cadrul formelor de regularizare circumscrise dispozitiunilor art. 200 C.pr.civ. (2010) pot fi ridicate pe calea exceptiunii procesuale de procedura, in timp ce cele care vizeaza conditiile de exercitare a actiunii civile – art. 32 C.pr.civ. (2010) ar putea imbraca forma exceptiunilor procesuale de fond.

2.2. Tinand seama de diseminarea din paragraful precedent nu pot sa nu constat ca, daca exceptiunile procesuale de procedura pot fi cu usurinta dibuite la chiar primul termen de judecata – moment procesual reper pe care din pacate, asemenea primei zile de infatisare din vechea ordine procesuala civila – art. 134 C.pr.civ. (1865), desi il evoca si evidentiază procesual, legiuitorul a omis si de aceasta data a-l caracteriza cu mai multa preciziune, banuindu-l doar din dispozitiunile art. 153 alin. 1 ori ale art. 237 alin. 1 si ale art. 238 C.pr.civ. (2010), cele de fond se descopera cu mai multa greutate, de cele mai multe ori impunandu-se cu necesitate administrarea unor probe care in mod firesc sunt apte a profita si judecatii pricinii pe fondul ei.

2.2.1. In decizia premisa se are in vedere o pretinsa neregularitate ce tine de o conditie de exercitare a actiunii civile – calitatea procesuala pasiva – art. 32 alin. 1 lit. b) C.pr.civ. (2010) – ceea ce ma face sa calific respectiva exceptiune procesuala ca fiind de fond, in plus ea fiind si una peremptorie si absoluta, astfel ca prin efectul dispozitiunilor art. 248 alin. 1 C.pr.civ. (2010) dezbaterea ei urmează a se realiza cu preeminenta.

2.2.2. Doar ca pentru a o constata fara niciun echivoc, in sensul cerut de dispozitiunile art. 22 alin. 2 C.pr.civ. (2010), cred ca judecatorul nu va putea trece cu usurinta la dezlegarea ei, fara ca in prealabil sa stabileasca ferit de orice critica elementele raportului juridic de drept material care a condus la ivirea diferendului judiciar si adus dinaintea lui de reclamant. Mi-e greu sa cred ca o asemenea statuare de fapt ar putea sa se sprijine exclusiv pe alegatiile cuprinse de impricinati prin actele de procedura preliminare savarsite de acestia – cererea de chemare in judecata/intampinare, mai cu seama cu cat acestea pot capata o valoare procesuala doar prin conjunctie cu mijloacele de proba adecvate propuse de impricinati in acest scop.

2.2.3. Chiar si in pricina ce si-a gasit dezlegarea prin decizia antamata, elementele raportului juridic substantial nu s-ar fi putut dezvalui decat in urma administrarii scriptelor infatisate de impricinati in acest scop, chiar daca probatoriul propus ar fi fost mult mai complex si dedicat si altor aspecte factuale, straine de identificarea partilor pretinsei conventii evocate de reclamant.

3. Concluzii. In opinia mea, la momentul procesual al primului termen de judecata care poate fi diferit de primul termen stabilit de judecator pentru infatisarea impricinatilor, judecatorului ii cade in sarcina sa inventarieze toate exceptiunile ridicate de impricinati, mai apoi sa identifice dintre acestea cele care intr-adevar sunt exceptii procesuale, ramanand ca pentru acestea din urma sa statueze dupa cum sunt de procedura/de fond, absolute/relative, peremptorii/dilatorii.

3.1. Mai apoi, dintre acestea sa le spicuiasca pe cele de procedura, absolute/relative si dirimante, dupa dezlegarea lor sa le supuna dezbaterilor pe cele de fond, absolute/relative si dirimante si in cele din urma pe cele care tind la un efect procesual dilatoriu.

3.2. In cauza de speta, as fi unit exceptiunea procesuala de fond, peremptorie si absoluta cu fondul pricinii doar in masura in care sa permita administrarea probelor necesare pentru a stabili fara vreun echivoc partile raportului juridic de drept material pretins de reclamanti, dupa care as fi reluat dezbaterile asupra exceptiunii cu cuvenita dezlegare in raport de care, fie hotararea de primire a ei ar valorifica efectul peremptoriu, fie incheierea interlocutorie de respingere motivata ar fi cuprins masurile adecvate pentru continuarea judecatii cu dezbaterea celorlalte exceptiuni procesuale ramase in debit si/sau administrarea probelor ramase.

3.3. Personal sunt convins ca o asemenea abordare ar fi fost posibila si in vechea ordine procesuala civila, intr-o asemenea maniera ea fiind reglementata destul de limpede de noua ordine procesuala civila.

* Nu ma pot abtine sa nu remarc o situatiune de exceptie prin prisma dispozitiunilor art. 129-131 C.pr.civ. (2010) si anume ca exceptiunea necompetentei instantei de judecata care poate fi caracterizata fara gres ca o exceptiune procesuala de procedura si dilatorie, dupa caz, fie absoluta ori relativa, si care prin prisma dispozitiunilor art. 248 alin. 1 C.pr.civ. (2010) s-ar analiza doar subsecvent celor care tind la un efect dirimant, prin norma juridica formala speciala circumscrisa dispozitiunilor art. 131 alin. 1 C.pr.civ.(2010) cheama la dezbaterea si dezlegarea ei cu precadere oricarei alte exceptiuni procesuale, chiar de aceasta ar fi una cu un vadit potential peremptoriu.

Valentin BULIGA

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?