Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Corporate
DezbateriCărţiProfesionişti
POPOVICI NITU STOICA & ASOCIATII
 
Print Friendly, PDF & Email

România la CEDO: cauza UZINEXPORT SA. Calculul termenului de prescripție, dobânda de întârziere, dreptul de proprietate și principiul securității juridice. UPDATE: hotărârea CEDO (fapta ÎCCJ)
04.11.2019 | Mihaela MAZILU-BABEL

Mihaela Mazilu-Babel

Mihaela Mazilu-Babel

04 noiembrie 2019: În data de 31 martie 2015, Curtea a constatat încălcarea articolului 6 din Convenție și a condamnat România la plata a aproximativ 95.000 de euro din cauza faptei ÎCCJ (2006). Hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 677/2015:

26. Curtea observă că Decizia pronunţată la 23 mai 2006 de către Înalta Curte nu denotă o divergenţă care ar putea exista în cadrul acestei jurisdicţii, ci constituie, aşa cum o recunoaşte Guvernul, o abatere singulară în raport cu jurisprudenţa Înaltei Curţi şi cu cea a altor instanţe interne.

(…)

29. Desigur, posibilitatea apariţiei divergenţei de jurisprudenţă este, prin natura sa, inerentă oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de jurisdicţii de fond, competente în domeniul lor de jurisdicţie teritorială. Totuşi, rolul unei jurisdicţii supreme este tocmai acela de a regla aceste contradicţii (Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei [GC], nr. 24.846/94 şi 34.165/96-34.173/96, pct. 59, CEDO 1999-VII).

30. Or, atunci când cea mai înaltă jurisdicţie se află la originea unor decizii contradictorii care nu se bazează pe niciun motiv întemeiat, devine ea însăşi sursă de insecuritate juridică. O astfel de situaţie este de natură a submina încrederea publicului în sistemul judiciar şi de a aduce atingere principiului securităţii juridice [Beian împotriva României (nr. 1), nr. 30.658/05, pct. 39, CEDO 2007-V (extrase)].

31. În speţă, nu este incidenţă necesitatea respectării autonomiei de care se bucură autorităţile judiciare naţionale, în ceea ce priveşte puterea lor de a interpreta dreptul intern, de vreme ce Guvernul recunoaşte că Decizia din 23 mai 2006 este contrară legii interne, jurisprudenţei Înaltei Curţi şi a celei a altor instanţe interne. Curtea arată că nici Înalta Curte, nici Guvernul nu au oferit niciun argument pentru a justifica că decizia litigioasă ar constitui o evoluţie în raport cu jurisprudenţa invocată de reclamantă sau că această decizie se bazează pe fapte diferite care ar fi permis o abordare opusă.

32. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că, în speţă, aplicarea art. 1 din Decretul nr. 167/1958 a fost arbitrară şi a adus atingere principiului securităţii raporturilor juridice, de vreme ce nimic nu permitea Înaltei Curţi să concluzioneze cu privire la caracterul tardiv al cererii reclamantei, în prezenţa unei norme de drept şi a unei jurisprudenţe suficient de clare în sensul contrar.

:: hotărârea CEDO

***

08 iulie 2014:SECȚIA A TREIA

Cererea nr.43807/06
UZINEXPORT S.A. contra României
introdusă la 19 octombrie 2006

1. Circumstanțele cauzei (așa cum au fost expuse de către reclamantă)

Reclamanta, SC Uzinexport SA este o companie românească, cu sediul în București.

În anii 1980, reclamanta – al cărui capital era integral deținut de stat-, a construit o fabrica de ciment în Egipt. Valoarea contractului de construcție s-a ridicat la câteva sute de milioane de dolari.

La începutul anilor 1990, Ministerul Finanțelor a vândut, unei companii egiptene, o parte din datoriile pe care reclamanta trebuia să le colecteze pentru construcția fabricii de ciment. Prețul tranzacției a fost mai mic decât cel prevăzut în contractul inițial de construcție.

În 1997, compania-reclamantă a fost privatizată și întregul capital social a fost transferat investitorilor privați.

Vătămată prin vânzarea de creanțe mai sus-menționată, reclamanta a introdus două acțiuni în despăgubire îndreptate împotriva Ministerului Finanțelor.

Tribunalul București admite ambele acțiuni și obligă Ministerul să plătească despăgubiri în valoare de câteva sute de milioane de lei, prin două hotărâri din 31 mai 1999 și 1 februarie 2000. Aceste hotărâri au fost confirmate și în apel, prin hotărârile definitive din 26 noiembrie 1999 și 23 iunie 2000, de către Curtea de Apel București.

La 4 august 2003, Ministerul achită suma stabilită prin hotărârea din 31 mai 1999. A doua sumă stabilită prin hotărârea din 1 februarie 2000 a fost plătită în două tranșe, în 13 august 2003 și 2 iunie 2004.

Printr-o acțiune introdusă la 11 februarie 2005, reclamanta a pretins plata dobânzilor de întârziere pentru sumele stabilite prin hotărârile din 31 mai 1999 și 1 februarie 2000.

Cererea a format obiectul a două dosare diferite, primul cu privire la executarea hotărârii din 31 mai 1999, iar al doilea cu privire la hotărârea din 1 februarie 2000.

Prin două hotărâri din 28 aprilie și 5 mai 2005, Tribunalul București a respins cererile pe motiv că dreptul de a pretinde plata dobânzilor de întârziere a fost prescris. Instanța a considerat că termenul de 3 ani a început să curgă de la data la care hotărârea a devenit definitivă, și anume 26 noiembrie 1999 și 23 iunie 2000.

Reclamanta a formulat recursuri împotriva acestor hotărâri.

În ceea ce privește hotărârea din 28 aprilie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul (printr-o hotărâre definitivă din data de 24 octombrie 2006). Întrucât dobânda de întârziere reprezintă un beneficiu succesiv, s-a constatat că acestea au fost datorate pentru fiecare zi de întârziere până la plata întregii datorii, respectiv până în data de 8 august 2003. În ceea ce privește prescrierea dreptului, Înalta Curte a constatat că fiecare zi de întârziere a dus la începerea unui nou termen de prescripție de trei ani. Având în vedere că acțiunea a fost introdusă în data de 11 februarie 2005, Înalta Curte a concluzionat că pentru perioada cuprinsă între 11 februarie 2002 și 04 august 2003, reclamanta are dreptul la plata dobânzilor de întârziere.

În ceea ce privește recursul la hotărârea din 5 mai 2005, Înalta Curte, printr-o hotărâre definitivă din 23 mai 2006, a respins argumentul reclamantei referitor la faptul că fiecare zi de întârziere a condus la începerea unui nou termen de prescripție pentru revendicarea dobânzii de întârziere. Înalta Curte a decis că dreptul la dobânzi de penalizare a fost accesoriu în raport cu dreptul de a executa hotărârea judecătorească din februarie 2000 și, prin urmare, acest drept a fost prescris în termen de trei ani de la data la care hotărârea a devenit definitivă, și anume 23 iunie 2000.

2. Capete de cerere

2.1. Bazându-se pe articolul 6 § 1 al Convenției, reclamanta s-a plâns, în esență, de încălcarea principiului securității juridice din cauza respingerea acțiunii sale prin hotărârea definitivă din 23 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

2.2. Invocând articolul 1 din Protocolul 1 la Convenție, aceasta se plânge de o încălcare a dreptului său la respectarea proprietății, din moment ce hotărârea Înaltei Curți a lipsit-o de dreptul la obținerea dobânzii de întârziere.

3. Întrebări adresate părților

A existat o încălcare a garanțiilor prevăzute de articolul 6 din Convenție și, în special, a principiului securității juridice ca urmare a jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție în ceea ce privește metoda de calcul a prescripției dreptului de a solicita dobânzi pentru executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătorești? (întrebarea a fost comunicată în 2011)

Având în vedere dispozițiile Decretului nr 167/1958 și jurisprudența instanțelor naționale, în special a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respingerea, din 23 mai 2006, a cererii de acordare a dobânzilor de întârziere, este în conformitate cu articolul 1 din Protocolul nr 1? (întrebarea a fost comunicată la data de 5 iunie 2014).

Mihaela MAZILU-BABEL
Doctorand, Facultatea de Drept și Ştiințe Sociale, Universitatea din Craiova


Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.