Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Studii
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC




3 comentarii

Despre apărarea independenţei justiţiei de imixtiunea politicului autohton şi a celui străin
09.07.2014 | Ion POPA

JURIDICE - In Law We Trust

Studiul de faţă şi-a propus să analizeze câteva aspecte particulare ale conceptului de independenţă a justiţiei, pornind de la inconsecvenţa cu care exponenţi ai sistemului de justiţie din România abordează raporturile cu factorii politici, în funcţie de cetăţenia acestora din urmă, constatând reticenţa şi ostilitatea faţă de politicul român, în opoziţie cu promptitudinea şi deschiderea excesivă chiar, faţă de politicul străin diplomatic din România.

Studiul a mai semnalat argumentat riscul ca demersul de apărare a independenţei justiţiei să fie (de fapt chiar şi este în bună măsură în prezent) deturnat de la scopul său protectiv, care se impune a fi aplicat şi în consecinţă perceput, nu ca o protecţie doar pentru magistrat şi sistemul din care acesta face parte, ci şi în consonanţă cu interesul public general şi aşteptările cetăţii.

În ambele ipoteze de mai sus s-a remarcat şi argumentat necesitatea intervenţiei legislative pentru eliminarea unor interpretări eronate a conceptelor de independenţă a justiţiei şi de apărare a independenţei justiţiei, a delimitării funcíei de judecător de cea de procuror, dar şi reconsiderarea practicii în aceste domenii a instituţiei abilitate să gestioneze în sens aplicativ cele două concepte amintite mai sus, Consiliul Superior al Magistraturii.

I. Introducere 

Independenţa justiţiei a constituit în timp, ca noţiune[1], subiect de dezbatere profesională şi cetăţenească, principiu al statului de drept, titlu de carte, deziderat, pretext electoral, paravan al incompetenţei şi al abuzului instituţional, etc.

În procesul curent al înfăptuirii actului de justiţie, independenţa justiţiei se concretizează, sau ar trebui să se concretizeze, în independenţa judecătorului şi a procurorului în activitatea lor de instrumentare a fiecărei speţe în parte. Este necesară în acest context o precizare prealabilă în legătură cu trinomul justiţie-judecător-procuror. Este notoriu că justiţia, înţeleasă ca serviciu public, este înfăptuită exclusiv de judecător, astfel încât toate consideraţiile în acest domeniu referitoare la independenţa justiţiei şi apărarea acesteia, nu ar trebui să vizeze decât binomul justiţie-judecător, fapt reflectat de altfel constant şi neechivoc, atât în documentele adoptate de instituţiile Uniunii Europene, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În România însă, în temeiul unei concepţii pe care o apreciem drept eronată, statutul judecătorului a fost clonat cu cel al procurorului, atât legislativ[2], cât şi în interpretarea oficială a Constituţiei române[3], cu efecte negative asupra credibilităţii actului de justiţie şi a aparenţei de imparţialitate a judecătorului ca instituţie[4]. În prezentul studiu, referirile la magistraţi vor cuprinde totuşi ambele categorii profesionale, judecători şi procurori, tocmai în baza normelor legale române în vigoare, ce promovează identitatea de statut a judecătorilor şi a procurorilor.

Nu ne propunem aici să dezvoltăm considerente asupra conceptului de independenţă a justiţiei şi a independenţei judecătorului[5]/procurorului, ci să detaliem asupra unor aspecte particulare ce vizează modul în care responsabilii sistemului de justiţie şi chiar judecătorii/procurorii înţeleg să acţioneze/reacţioneze în relaţiile cu parteneri sau entităţi ce reprezintă terţe state, prin raportare la modul în care aceiaşi acţionează/reacţionează în relaţiile cu parteneri sau entităţi ale Statului Român.

Prin prisma aceleiaşi teme comparative naţional/internaţional, vom detalia şi asupra riscului de denaturare a conceptului de apărare a independenţei justiţiei, prin acţiunea/inacţiunea celor responsabili în acest domeniu.

1. Raporturile reprezentanţilor sistemului de justiţie românesc cu reprezentanţii altor state.

În mod curent, judecătorii şi procurorii români, individual[6], la nivel asociativ prin asociaţiile lor profesionale[7], sau instituţional[8], au dezvoltat relaţii specifice profilului lor de activitate, ori cu caracter general sistemic, cu omologii din alte state membre, cu precădere din spaţiul Uniunii Europene[9], dar nu numai, pe teritoriul românesc sau pe cel al altor state, relaţionări binevenite şi unanim acceptate, încurajate şi finanţate.

Nu vom analiza aceste tipuri de relaţii, ci vom cerceta în continuare un tip de relaţie caracteristică societăţii româneşti contemporane postdecembriste şi care, într-un fel sau altul se impune a fi clarificată de autorităţile române.

Este vorba despre o ciudată cutumă, instaurată la noi mai accentuat de circa 10-12 ani, potrivit căreia judecători, procurori, individual, în nume propriu sau ca reprezentanţi ai unor asociaţii profesionale ori ai unor instituţii reprezentative ale autorităţii judecătoreşti româneşti se întâlnesc, sub diverse forme de organizare, cu oficiali ai unor misiuni diplomatice ale unor terţe state, de cele mai multe ori la invitaţia acestora din urmă. Astfel de întâlniri sunt atât de numeroase şi diverse ca tematică, participanţi şi locaţie de desfăşurare, încât au ajuns să constituie, în lipsa oricărei reacţii a autorităţilor române (Parlament, Preşedinţie, Guvern), o stare de normalitate, fiind anunţate ori confirmate oficial, de regulă, chiar de către participanţi[10]. Este adevărat că există şi situaţii în care întâlniri ale responsabililor din sistemul nostru de justiţie cu oficiali ai unor misiuni diplomatice străine nu ajung la cunoştinţa publică din iniţiativa celor implicaţi, ci numai în urma unor investigaţii jurnalistice[11], esenţial fiind însă faptul că acestea, întâlnirile, au loc.

Vom dezvolta în continuare cercetarea acestei cutume sub două aspecte: primo, din perspectiva misiunilor diplomatice străine, de regulă ambasadele şi consulatele şi secundo, din perspectiva participantului român.

II.1. Misiunea diplomatică străină, de regulă ambasada ori consulatul, constituie o entitate de sorginte eminamente politică a statului acreditant în statul acreditar.

Activitatea unei reprezentanţe diplomatice a unui stat şi implicit a membrilor săi într-un stat terţ este reglementată prin Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice, încheiată la Viena la 18 aprilie 1961şi ratificată de Statul Român încă din anul 1968[12].

Potrivit art. 3, pct. 1 lit. d din Convenţie, printre funcţiile misiunii diplomatice figurează şi aceea de „a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant”.

Prin prisma doar a acestei prevederi, întâlnirile periodice amintite mai sus dintre oficialităţi române din justiţie şi membri ai misiunilor diplomatice, se înscriu într-o aparentă stare de normalitate. Dar, prin alte prevederi ale aceleiaşi Convenţii se instituie în sarcina membrilor misiunilor diplomatice anumite obligaţii, de fond sau de formă, care în opinia noastră nuanţează consistent dreptul de „a se informa prin toate mijloacele licite”, prevăzut de art. 3. Astfel, conform art. 41 alin. 1-2 din Convenţie, membrii misiunilor diplomatice „au datoria de a respecta legile şi regulamentele statului acreditar. Ele au, de asemenea, datoria de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui stat…Toate problemele oficiale tratate cu statul acreditar, încredinţate misiunii de către statul acreditant, trebuie să fie tratate cu Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar sau prin intermediul său, sau cu oricare alt minister asupra căruia se va fi convenit”.

În contextul acestor ultime texte, întâlnirile „fireşti” dintre oficialii români din sistemul de justiţie şi includem aici şi pe judecători şi procurori ut singuli, pe de o parte şi reprezentanţii misiunilor diplomatice străine pe de altă parte, capătă o cu totul altă conotaţie. Aşa cum am arătat în supra, în cadrul acestor întâlniri, conform chiar spuselor oficialilor români se discută „aspecte legate de funcţionalitatea şi independenţa sistemului judiciar”,sunt formulate doleanţe de către „tinerii judecători”, sunt expuse aspecte de la întruniri privind justiţia română ale oficialilor români, inclusiv ale preşedintelui României, sunt relatate aspecte reieşite din dosarele unor foste servicii secrete româneşti (S.I.P.A.), etc. În opinia noastră, pornind şi de la temele abordate, astfel de întâlniri nu pot fi calificate ca având un caracter privat, pentru că subiectele discutate nu se referă la trasee turistice, jocul de golf ori membrii de familie, ci vizează aspecte foarte concrete ale organizării şi funcţionării sistemului judiciar al Statului Român, aspecte care reprezintă probleme interne ale Statului Român[13] şi care, cu o singură excepţie, sunt de competenţa exclusivă a autorităţilor române.

Excepţia invocată mai sus o constituie existenţa Mecanismului de Cooperare şi Verificare[14] convenit de Statul Român cu Comisia Europeană, tocmai în scopul instituirii unui cadru instituţional de lucru, prin intermediul căruia statele membre ale Uniunii Europene, ai cărei membri suntem ca ţară, să poată formula recomandări, critici, observaţii în legătură cu sistemul de justiţie din România şi în baza căruia membrii delegaţiilor C.E. să poată discuta direct cu toţi cei pe care îi consideră în măsură să contribuie la reforma sistemului judiciar şi lupta împotriva corupţiei” în România. Acest M.C.V. constituie în opinia noastră unica modalitate prin care reprezentanţii oficiali politici ai altor state pot să poarte discuţii la fel de oficiale cu parteneri români despre justiţia românească[15], la care se adaugă evident şi posibilitatea unor contacte mediate sau coordonate de Ministerul de externe român în condiţiile Convenţiei de la Viena.

Nu intenţionăm însă, în cuprinsul acestui articol, să dezvoltăm critic sau aprobativ noţiuni care implică suveranitatea Statului Român în raport cu misiunile diplomatice ale altor state, chestiuni pe care autorităţile române de profil au menirea să le gestioneze[16]. Am intenţionat doar să conturăm atipicul acestor întâlniri şi al invitaţiilorconvocărilor, unele dintre ele „intempestive”[17], lansate de unele ambasade către magistraţi români sau alte oficialităţi din sistemul judiciar românesc, invitaţii la care partea română răspunde deja cutumiar, prompt. Pentru a avea o estimare corectă asupra acestui subiect, ne putem imagina ipoteza în care ambasadorul român la Berlin, de exemplu, ar avea discuţii directe cu judecători germani şi mai apoi l-ar invita/convoca intempestiv pe ministrul german de justiţie la sediul ambasadei să-l chestioneze în legătură cu doleanţele sau nemulţumirile exprimate de judecătorii germani faţă de sistemul lor de justiţie, sau dacă ambasadorul român la Washington ar proceda de aceeaşi manieră cu oficialii Departamentului de justiţie, indicându-le ori sugerându-le şi persoanele ce ar trebui numite în funcţii de conducere în Departamentul de justiţie al S.U.A., de exemplu în funcţia de procuror general al Statelor Unite[18].

II.2. Participanţii români la întâlnirile de genul celor evocate mai sus, fie că vorbesc doar în nume propriu, fie că reprezintă instituţii ale sistemului ori asociaţii profesionale, s-au remarcat, de regulă, în plan intern prin clamarea publică a unor poziţii tranşante, inchizitoriale chiar, în legătură cu lupta lor împotriva fenomenelor de imixtiune a factorului politic în justiţie.

În acest context, apare ca o dovadă cel puţin de inconsecvenţă, că, de regulă, aceiaşi oameni care au instituit o adevărată blocadă relaţională şi comunicaţională cu instituţiile politice din România (Guvern, Parlament) şi oamenii politici români, sub deviza unei aşa-zise lupte de apărare a independenţei justiţiei, nu au o problemă de nicio natură de a răspunde instant „invitaţiilor/convocărilor” lansate de politicienii străini ce-şi desfăşoară activitatea în cadrul entităţilor politice ale altor state deschise pe teritoriul României.

Nefirescul unor astfel de întâlniri reiese şi din perspectiva faptului că ambasadorii sau ceilalţi diplomaţi străini nu sunt jurişti, oameni de drept în sensul ştiinţei dreptului, cu care reprezentanţii justiţiei române să poată eventual schimba idei profesionale ori sistemice, ci au cu totul alte profesii ori însărcinări[19], străine sau nefamiliarizate cu ceea ce presupune organizarea judiciară, statutul magistratului ori corelarea acestora într-un sistem coerent specific stadiului de dezvoltare actual al societăţii româneşti. Şi dacă astfel de subiecte este de presupus că nu pot fi, din lipsa cunoştinţelor necesare din partea extraneilor, abordate prin prisma unei colaborări profesionale, atunci care ar putea fi natura şi finalitatea unor astfel de întâlniri, a discuţiilor purtate acolo şi nu în ultimul rând, pe baza cărui temei legal ori deontologic, altul decât Convenţia amintită?

Am subliniat mai sus că astfel de întâlniri au căpătat un caracter de cutumă. Dar, deşi în mod concret la astfel de întâlniri participă în mod curent judecători şi procurori, considerăm că principalii responsabili de această stare de fapt nu sunt participanţii direcţi, ci decidenţii politici români, lipsiţi, repetăm, cu dezamăgitor de puţine excepţii[20], de orice fel de reacţie în clarificarea măcar a unor atari practici, reacţii care, de altfel ar fi nu numai justificate, ci, credem noi, chiar impuse de normele Convenţiei de la Viena şi de noţiunea de suveranitate naţională[21].

Din punctul nostru de vedere actualele reglementări interne şi internaţionale sunt suficiente pentru a asigura diplomaţilor străini, în raporturile instituţionale cu partea română şi invers, acel climat de respect reciproc şi de neamestec în treburile interne ale României. Rămâne doar ca timidul Stat Român să le aplice atât propriilor săi cetăţeni, cât şi celor străini.

III. Apărarea independenţei justiţiei

Am considerat întotdeauna că sistemul de justiţie trebuie să riposteze instituţional împotriva tendinţei şi tentaţiei omului politic de a domina sub diverse forme sistemul şi actul de justiţie. Dar, această ripostă recomandată şi de forurile europene[22], deşi se impune a fi pe măsura atacurilor, a agresorilor şi a logisticii aflate la dispoziţia acestora (buget, pârghii financiare de control, trusturi media, grupuri de presiune, etc.), nu trebuie înţeleasă excesiv şi în termenii obligatorii ai unui conflict. Aceasta trebuie adaptată unui context eficient de comunicare, dialog şi colaborare instituţională, cu atât mai mult cu cât oamenii politici nu există şi nu acţionează într-un cadru abstract, ci în conturul unor instituţii ale Statului, cu care autoritatea judecătorească nu trebuie să-şi propună a se război, indiferent cine şi în ce fel ar incita-o în acest sens, ci să colaboreze prin prisma rolului justiţiei de serviciu public şi al interesului public al cetăţii[23]. O atare atitudine este necesară şi oportună pentru că, în pofida multor exemple concrete negative ale imixtiunii factorului politic în domeniul justiţiei[24], trecutul nu prea îndepărtat ne-a dovedit că dialogul constructiv cu decidentul politic este şi posibil şi, chiar dacă nu întotdeauna, poate fi şi eficient[25].

Considerentele de mai sus, oarecum teoretice şi poate prea ample, s-au impus a fi formulate pentru a crea acea bază necesară analizării, din perspectiva temei articolului de faţă, a unei eronate modalităţi de acţiune concretă, cu tendinţe neconstructive, adoptată de unii responsabili de vârf ai sistemului de justiţie românesc şi care, prin repetare, a devenit cutumiară la nivelul deciziei instituţionale colective şi/sau unipersonale.

Vom porni în analiza noastră de la câteva exemple concrete şi sugestive.

1. Prin Hotărârea nr. 38/2012 a Senatului României[26] s-a dispus înfiinţarea unei comisii compusă din membri ai Parlamentului României care să cerceteze „abuzurile semnalate în activităţile desfăşurate de autorităţile şi instituţiile publice în cazul votului de la referendumul din …”.

În art. 8 din Hotărâre se prevedea că „în activitatea sa, Comisia va putea solicita opinia unor specialişti din cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale”, iar în art. 9 se stipula că „Senatul cere tuturor organelor de stat, instituţiilor şi organizaţiilor să pună la dispoziţia Comisiei, în termen, orice informaţii şi documente care sunt de natură să servească activităţii acesteia”.

Fără a intra în amănunte, nerelevante de altfel, precizăm doar că „abuzurile” vizate de Hotărârea de mai sus s-ar fi manifestat în activitatea, printre alţii şi a unor procurori învestiţi să ancheteze aspecte legate de procedura de vot derulată cu ocazia unui referendum naţional, „abuzuri” semnalate de diverşi cetăţeni, dar şi de oficialităţi ale Statului Român (primari, prefecţi, preşedinţi de consilii judeţene, parlamentari, miniştri, premier).

Se impune credem şi o precizare preliminară analizei propriu-zise, anume că respectiva Comisie a fost înfiinţată la nivelul depozitarului voinţei populare, Parlamentul României, prezumat a fi stindard al interesului public într-un Stat democratic şi că demersul de înfiinţare a Comisiei a avut la bază temeiuri constituţionale[27], detaliate prin norme regulamentare[28]. Mai precizăm că textul ce contura obiectivul comisiei, ca de altfel întreaga Hotărâre, aveau un caracter cu totul generic, circumscris limitelor impuse chiar de Regulamentele celor două Camere[29] şi nu implicau sau sugerau nicio agresiune sau atentat la adresa cuiva sau a ceva[30].

Cu toate acestea, reacţiile unora dintre decidenţii de frunte ai sistemului de justiţie în legătură cu participarea lor sau a altor procurori la lucrările acestei comisii, au fost în egală măsură pripite şi neoportune, dovezi fie ale unui entuziasm excesiv în interpretarea noţiunilor de independenţă a sistemului şi de apărare a acestuia, fie ale unei atitudini deliberat obstrucţioniste în raport de instituţii publice ale Statului Român şi manipulatoare în raport de opinia publică:
– „nu avem nicio problemă dacă se înfiinţează o comisie parlamentară. Nu o să merg la o asemenea comisie. De altfel există decizii ale plenului CSM care spun că procurorii nu pot fi cercetaţi de comisii parlamentare. Pentru abaterile procurorilor există Inspecţia Judiciară care cercetează astfel de reclamaţii”[31];
– „…prin chemarea şefilor DNA şi ai Parchetului se încalcă separaţia puterilor în statlegea nu îi obligă pe procurori să meargă în faţa unei astfel de comisii. Orice persoană care apreciază că un magistrat a săvârşit o infracţiune poate sesiza, după caz, Inspecţia judiciară, organele penale competente în cazul în care vorbim de infracţiuni„[32];
„eu susţin că, în virtutea principiului independenţei justiţiei, o asemenea audiere este imposibilă”[33].

Am arătat mai sus că declaraţiile de natura celor exemplificate sunt, printre altele fie entuziaste, fie manipulatoare[34]. În esenţă, aceste declaraţii tranşante încercau să justifice refuzul de participare a procurorilor şi a vârfurilor parchetului la lucrările unei comisii parlamentare prin aceea că li se încalcă independenţa în activitatea profesională, că nu pot fi citaţi ca martori pentru că se încalcă separaţia puterilor în Stat şi pentru că aceste teze sunt prevăzute de o Hotărâre a C.S.M.[35] şi de o decizie a Curţii Constituţionale[36].

Susţinerile sunt eronate.

Este adevărat că printr-o decizie a Curţii Constituţionale s-a statuat că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii (art. 124 alin. (3) din Constituţie), iar rolul de consiliu de disciplină pentru ei îl are numai Consiliul Superior al Magistraturii (art. 133 alin. (2) coroborat cu art. 124 alin. (1) din Constituţie)” şi că „orice dispoziţie regulamentară care ar implica posibilitatea citării unui judecător în faţa unei comisii parlamentare de anchetă încalcă evident dispoziţiile constituţionale care stabilesc, chiar dacă implicit, separaţia puterilor în stat şi, desigur, independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii”.

Este la fel de adevărat că şi printr-o hotărâre a C.S.M., indicată mai sus, s-a statuat, similar deciziei Curţii Constituţionale că „procurorii nu pot fi citaţi şi obligaţi să se prezinte în calitate de martori în faţa Comisiilor parlamentare, deoarece, conform normelor constituţionale, fac parte din autoritatea judecătorească”.

Dar, trecând peste neconcordanţa celor două documente, care se referă, primul, la judecători, iar cel de al doilea la procurori[37], vom constata că documentele citate nu se limitează doar la tezele expuse în supra, ci se pronunţă expres şi asupra faptului că „nimic nu împiedică comisiile parlamentare să invite anumite persoane pentru a da relaţii în legătură cu obiectul anchetei” şi respectiv că „în mod excepţional, procurorii pot participa în calitate de invitaţi la aceste comisii, atunci când este necesară clarificarea unor aspecte de natură tehnică sau a unor informaţii de interes public„[38]

În opinia noastră aceste ultime prevederi cuprinse în acte oficiale ale forului de decizie constituţională din România şi respectiv forul de reprezentare instituţională a judecătorilor şi procurorilor, denotă fără echivoc că răspunsul pozitiv la invitaţiile adresate de comisiile parlamentare, în sensul prezentării pur şi simplu în faţa comisiilor, nu încalcă nici norma constituţională, nici statutul judecătorului ori al procurorului. Mai mult decât atât, recunoaşterii dreptului comisiilor de a formula invitaţii îi corespunde corelativ, credem noi, nu o facultate pentru magistrat de a răspunde, ci o veritabilă obligaţie în acest sens[39]. Apreciem că o altă interpretare a acestui raport ar goli de conţinut însăşi capacitatea de a funcţiona a comisiilor parlamentare, pentru că este lipsit de logică să ai dreptul să inviţi la audiere, fără ca cel invitat să aibă obligaţia de a se prezenta la audiere. Asupra acestui aspect legiuitorul român va trebui totuşi să reflecteze, în sensul completării cadrului normativ, pentru că în prezent, în faţa unor reglementări naţionale, fie cu caracter general[40], fie specifice[41], destul de evazive, refuzul unei persoane de a răspunde invitaţiei comisiei şi de a se prezenta în faţa acesteia, nu poate fi sancţionat tocmai din cauza lipsei unui text legal expres în acest sens[42].

Legiferarea în sensul celor de mai sus nu ar constitui un pionierat în materie. Ţări europene cu tradiţie consacrată în promovarea statului de drept au inclus în chiar Constituţiile lor dispoziţii neechivoce nu numai asupra competenţei parlamentelor naţionale de a înfiinţa comisii de anchetă, ci şi asupra procedurii de urmat, în sensul unei obligaţii în sarcinacelor convocaţi, fără a distinge în raport de poziţia ori funcţia lor în societate, de a se prezenta în faţa comisiilor, similar obligaţiei de prezentare în faţa organelor judiciare: „(1) Bundestagul are dreptul, iar la propunerea unei pă­trimi din membrii săi datoria, să instituie o comisie de an­chetă însărcinată să strângă mărturiile necesare în dezba­tere publică…. (2) La administrarea de probe se aplică prin ase­mănare prevederile din procedura penală… (3) Tribunalele şi organele administrative sunt obligate să acorde asistenţă juridică şi asistenţă administrativă”[43]; „fiecare Cameră poate dispune anchete în interes public….Comisia de anchetă efectuează anchetele şi examinările având aceleaşi puteri şi limitări cu cele ale autorităţii judiciare”[44]; „Congresul Deputaţilor şi Senatul şi, dacă este cazul, ambele Camere în sesiune comună, vor putea numi comisiile de anchetă a oricărei probleme de interes public. …Prezentarea, la cererea Camerelor, este obligatorie. Prin lege se vor stabili sancţiunile pentru neîndeplinirea acestei obligaţii[45].

Prevederi de natura şi în sensul celor citate mai sus, au fost adoptate şi la nivelul instituţiilor şi structurilor europene, cu caracter general[46] sau cu referire expresă la statutul judecătorilor şi procurorilor, acestea din urmă promovând constant magistratul integrat cetăţii şi nicidecum în afara acesteia: „judecătorii…sunt parte a societăţii pe care o deservesc, Ei trebuie să se informeze despre aşteptările societăţii cu privire la sistemul judiciar şi despre nemulţumirile la adresa funcţionării sale”[47]; „Judecătorii nu trebuie să fie izolaţi de societatea în care trăiesc,… sistemul juridic poate funcţiona bine doar dacă judecătorii păstrează contactul cu realitatea…. Trebuie găsit un echilibru rezonabil între gradul în care judecătorii se pot implica în societate şi nevoia ca ei să fie şi să fie văzuţi ca independenţi şi imparţiali în îndeplinirea îndatoririlor lor.”[48].

În consideraţia tuturor celor analizate sub acest punct, subliniem din nou că, în opinia noastră, judecătorul şi procurorul român au obligaţia de a se prezenta în faţa comisiilor parlamentare de anchetă, exponente ale interesului public, la invitaţia acestora. Pentru a elimina orice confuzie, precizăm că obligaţia prezentării în faţa comisiei parlamentare nu echivalează sub nicio formă cu obligaţia magistratului de a răspunde oricărei întrebări ce îi este adresată. Dialogul cu membrii acestor comisii va fi circumstanţiat în funcţie de limitările şi interdicţiile profesionale şi statutare ale magistraţilor şi de obiectul anchetei parlamentare, având în vedere de data aceasta şi limitările impuse de decizia Curţii Constituţionale şi de Hotărârea C.S.M. Rămâne de discutat dacă această obligaţie constituie pentru magistrat doar o obligaţie civică generală, sau şi specific profesională, legiuitorul având obligaţia viitoare, repetăm, a adoptării unor norme exprese în această materie, care să evite echivocul interpretativ şi abuzul aplicativ. Demersul va trebui să clarifice cum am mai arătat şi acea inconsecvenţă cutumiară individuală şi instituţională, a acelor magistraţi care, pe de o parte sunt excesiv de scrupuloşi faţă de invitaţiile adresate de comisiile parlamentare formate din oameni politici români, iar pe de altă parte, devin prompţi şi comunicativi faţă de invitaţiile similare lansate de oamenii politici din cadrul reprezentanţelor diplomatice străine din România.

b. PrinHotărârea nr. 816/2012, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a admis propria sa sesizare către Inspecţia judiciară din cadrul aceleiaşi instituţii[49], în sensul apărării independenţei sistemului judiciar faţă de afirmaţiile acuzatoare formulate de oficiali ai Statului Român (preşedinte interimar, prim ministru) şi de către preşedintele de onoare al unui partid politic, referitoare la modalităţi neuzuale şi pretins abuzive în care anumiţi procurori au iniţiat şi derulat activităţi profesionale în legătură cu desfăşurarea unui referendum naţional, acelaşi pentru care Senatul României a adoptat Hotărârea nr. 38/2012, analizată în secţiunea anterioară.

Concret, se reclama că procurorii au descins în mai multe localităţi rurale şi, printre altele, au aşteptat sătenii la ieşirile din biserici şi i-au audiat ca martori, cerându-le să jure pe Biblii aflate pe capotele maşinilor de serviciu, în legătură cu modul în care au votat, dacă au votat şi, în unele cazuri, cu cine au votat. Acestea au fost faptele reclamate.

În cuprinsul Raportului întocmit de Inspecţia judiciară[50], aşa cum a fost prezentat în Hotărârea C.S.M., s-a arătat că anchete penale în legătură cu scrutine electorale au mai fost efectuate şi anterior celui reclamat, s-au prezentat date statistice în acest sens, au fost citate texte legale şi constituţionale privind separaţia şi echilibrul puterilor în Stat, limitele declaraţiilor politice, independenţa justiţiei şi a parchetelor, au fost evocate în acelaşi sens norme internaţionale şi jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, concluzionându-se că „prin discursurile şi afirmaţiile publice…, care au pus în discuţie legalitatea activităţii organelor judiciare, s-a adus atingere principiului constituţional al separaţiei puterilor în Stat, cu consecinţa afectării independenţei sistemului judiciar în ansamblul său şi a independenţei magistraţilor în înfăptuirea şi realizarea actului de justiţie şi reputaţiei profesionale a magistraţilor”, precum şi că afirmaţiile analizate „au rolul de a induce o presiune nejustificată asupra activităţii magistraţilor, cu atât mai mult cu cât procedurile se află în curs de desfăşurare…”.

Vom analiza contextul faptic şi juridic de mai sus sub două aspecte, cu precizarea că nu ne propunem să contestăm opiniile reţinute în Raport şi aprobate de Plen. Sunt opinii pe care cei în cauză şi le-au asumat şi care reprezintă punctul lor de vedere. Analiza noastră va viza pe de o parte aspecte specifice de natură concretă a speţei, prin prisma temei prezentului articol şi pe de altă parte aspecte de natură generică şi principială privind independenţa justiţiei şi apărarea acesteia, plecând desigur de la aceeaşi speţă de mai sus.

b.1. Credibilitatea unei instituţii ori a unui sistem depinde în bună măsură de credibilitatea măsurilor şi poziţiilor adoptate în spaţiul public, precum şi de rigurozitatea documentelor de competenţa instituţiei ori a sistemului. În speţă, credibilitatea C.S.M. în demersul său de apărare a independenţei justiţiei, se impunea a fi justificată prin forţa argumentelor cuprinse în Raportul Inspecţiei judiciare, menite să convingă şi care, la rândul lor se impunea a constitui rezultatul, printre altele, al unor discuţii prealabile obligatorii cu cei incriminaţi, obligaţie firească nu doar din perspectiva unei proceduri transparente de cercetare, ci şi din perspectiva respectării unor documente europene adoptate strict în consideraţia unor atari eventualităţi, ori cu referire la rolul consiliilor judiciare[51].

Raportul în cauză, cel puţin aşa cum rezultă din expunerea de motive a Hotărârii C.S.M., a omis să cerceteze aspecte esenţiale pentru concluzia finală, fapte care prin notorietatea lor asigurată de amplele şi numeroasele transmisiuni live ale posturilor de televiziune şi declaraţiile celor intervievaţi, nu puteau fi trecute cu vederea, cu atât mai mult cu cât vizau practici neuzuale în activitatea parchetelor în raport cu speţe anterioare de aceeaşi natură (modul inedit de audiere al martorilor, aşteptaţi la ieşirea de la slujbele religioase, jurând pe biblii pe capota maşinilor de serviciu, orele neobişnuite pentru desfăşurarea anchetelor, pretinsa încălcare a secretului votului, amploarea descinderilor, etc.), aspecte ce au stârnit nemulţumiri colective la nivelul comunităţilor locale şi, firesc, au provocat şi reacţia oamenilor politici, reprezentanţi ai cetăţenilor, care au cerut explicaţii instituţiei care a generat astfel de nemulţumiri. La fel de firească ar fi fost, în opinia noastră şi o eventuală explicaţie instituţională, bazată pe specificul unei anchete penale şi care, în unele situaţii poate impune şi măsuri mai puţin obişnuite[52]. O astfel de explicaţie, ori iniţiativa unui dialog lămuritor cu „acuzatorii” ori o tentativă de colaborare sau orice altceva cu caracter constructiv nu a apărut. A apărut în schimb Hotărârea C.S.M. de mai sus, menită, în concepţia celor ce au adoptat-o, să apere independenţa justiţiei în faţa acuzelor aduse, însoţită de pretenţia aceloraşi emitenţi impusă întregii cetăţi, ca Hotărârea să fie crezută şi respectată.

b.2. Depăşind cadrul concret al speţei analizate în supra, vom încerca să conturăm, la nivel principial câteva coordonate ale activităţii celor îndreptăţiţi/obligaţi să apere independenţa justiţiei şi judecătorilor şi procurorilor în România, referindu-ne desigur la Consiliul Superior al Magistraturii[53].

Vom porni în demersul nostru indicând o serie de norme europene incidente în materia analizată: „18. Dacă comentează deciziile judecătoreşti, executivul şi legislativul trebuie să evite criticile care ar submina independenţa puterii judecătoreşti sau ar slăbi încrederea publicului în justiţie. De asemenea, acestea ar trebui să evite acţiuni ce pot pune sub semnul întrebării intenţia lor de a respecta deciziile judecătorilor… 19. Procedurile judiciare şi problemele privind administrarea justiţiei sunt de interes public…”[54]; „…Ca principii generale, libertatea faţă de influenţe nedorite şi necesitatea aplicării de sancţiuni în cazuri extreme sunt incontestabile… Pe de altă parte, operarea lor în practică necesită prudenţă, atenţie şi, în unele contexte, constrângere politică… Dificultatea stă mai degrabă în a decide ce constituie influenţă nedorită şi de a realiza un echilibru între, de exemplu, necesitatea de a proteja procesul judecătoresc faţă de denaturări şi presiuni, fie politice, fie din partea presei sau a altor surse, şi interesul dezbaterii publice a chestiunilor de interes public în viaţa publică şi într-o presă liberă. Judecătorii trebuie să accepte că ei sunt figuri publice şi că nu trebuie să aibă un caracter prea susceptibil sau o constituţie prea fragilă”[55].

Prin prisma normelor citate vom constata în primul rând că în România nu există o definire riguroasă a conceptului de „influenţă nedorită”, pentru ca, în funcţie de acesta să poată fi conturat şi conceptul de apărare a independenţei justiţiei împotriva „influenţelor nedorite”, semnificativeîn acest sens fiind, de exemplu, disputele legislative recente în legătură cu aplicarea/abrogarea art. 276 din Noul Cod Penal referitor la pedepsirea sau nu a unor posibile „influenţe nedorite” pe durata procedurilor judiciare[56].

Într-un asemenea context am constatat că şi practica în materia apărării independenţei justiţiei la nivelul CSM a evoluat sinuos, cel puţin aceasta este percepţia externă, în funcţie de conjuncturi de tot felul (politice, mediatice, electorale,etc.), unele atacuri la adresa justiţiei primind replică prin hotărâri ale CSM, altele fiind ignorate pur şi simplu, nemarcate nici măcar la nivelul unui comunicat formal din partea aceleiaşi instituţii, CSM. Nimeni din cadrul instituţiei nu a încercat să explice, pentru că de fapt este de neexplicat, de ce unor atacuri li s-a răspuns, chiar de o manieră agresivă ca în speţa de mai sus, iar altora nu[57] şi de ce această manieră discreţionară de abordare este perpetuată.

În al doilea rând, vom mai constata că criticile, chiar la adresa deciziilor judecătorilor nu sunt interzise, ci doar condiţionate de o anumită manieră de exprimare care să nu afecteze independenţa puterii judecătoreşti şi, deducem noi de aici, cu atât mai mult, că şi anchetele procurorilor, care nu sunt nicidecum decizii judecătoreşti, pot fi criticate în aceleaşi condiţii de neafectare a independenţei puterii judecătoreşti. Pentru că am lămurit acest aspect conform căruia criticile sunt permise în anumite condiţii, va trebui să acceptăm că o critică nu poate fi calificată de plano drept „influenţă nedorită”,civa trebui analizată punctual pe baza unui indispensabil dialog cu influenţatorii şi pe baza unor criterii obiective, prevăzute normativ, care să înlăture subiectivismul conjunctural al celor ce cercetează şi decid asupra criticii. La nivelul Consiliului Superior al Magistraturii astfel de criterii nu există.

În al treilea rând, conform aceloraşi norme europene, „procedurile judiciare şi problemele privind administrarea justiţiei sunt de interes public, neputând fi confiscate şi considerate a fi un apanaj exclusiv al unei categorii profesionale care, cum arătam, să califice de plano drept „influenţe nedorite” orice intervenţii critice ale unor terţi, „fie politice, fie din partea presei sau a altor surse”, cu atât mai mult cu cât orice critică se prezumă a fi lansată cu bună credinţă şi tratată ca atare până la proba contrară, o abordare elementară obligând pe cel ce cercetează, să aprecieze critica, la momentul formulării sale, drept un semnal de atenţionare asupra unor disfuncţii şi nicidecum o agresiune.

În al patrulea rând, în demersul de apărare a independenţei justiţiei, Consiliul este dator să manifeste prudenţă şi să aplice „sancţiuni” doar în „cazuri extreme”, având datoria să aprecieze exhaustiv asupra fiecărei speţe, într-un context dat al societăţii, nu numai în funcţie de interesul partizan de „a proteja procesul judecătoresc faţă de denaturări şi presiuni”, ci şi în raport de „interesul dezbaterii publice a chestiunilor de interes public în viaţa publică şi într-o presă liberă”, plecând de la premiza reţinută şi în documentul european citat, că judecătorul (şi, adăugăm noi şi procurorul), acceptând efectuarea serviciului public al justiţiei într-un stat de drept, trebuie să accepte criticile cetăţii ca o stare de normalitate şi nu neapărat ca „influenţe nedorite”, percepute astfel prin prisma unui caracter al său „prea susceptibil” sau a unei „constituţii prea fragile”.

Pentru a ilustra că cele de mai sus pe de o parte, nu constituie speculaţii teoretice sau exerciţii de dat cu părerea, iar pe de altă parte pentru a dovedi cât de necesari sunt acei parametri obiectivi de analiză a unui caz de încălcare a independenţei justiţiei precum şi comunicarea şi chiar cooperarea cu cel acuzat de „influenţe nedorite”, vom reda un exemplu elocvent sub două aspecte: primo, sub aspectul ilustrării unei anchete pripite şi suspicionabilă de partizanat de breaslă, şi secundo, sub aspectul efectelor negative ale unei astfel de anchete.

Prin Hotărârea nr. 1235/2013 a Plenului CSM s-a admis cererea de apărare a reputaţiei formulată de un procuror şef, în faţa acuzelor formulate la adresa acestuia de câţiva jurnalişti, de fabricare a unui dosar de urmărire penală împotriva unui comisar de poliţie, prin instigarea la mărturii mincinoase a unor interlopi împotriva celui urmărit penal, fabricarea de probe, etc. În cuprinsul Hotărârii arătate se menţionează expres că acuzele formulate de jurnalişti referitoare la faptul că dosarul ar fi „o înscenare şi o răzbunare realizată de procurorii menţionaţi…”, şi că „mijloacele de probă ar fi fost obţinute ilegal şi ar fi lipsite de forţă probantă”, sunt „nefondate, tendenţioase, de rea credinţă, partinice…, creează suspiciuni în rândul opiniei publice cu privire la probitatea profesională, independenţa şi imparţialitatea procurului şef…”, şi „reprezintă o deformare evidentă a realităţilor de fapt referitoare la persoana procurorului, a independenţei şi a imparţialităţii sale”. Nu se menţionează în considerentele Hotărârii că s-ar fi încercat cel puţin un dialog cu respectivii jurnalişti, în eventualitatea obţinerii unor detalii suplimentare şi în baza unei prezumate bune credinţe a oricărei critici formulate prin presă sau în orice altă modalitate. Apreciind de plano reaua credinţă a acuzelor şi fără a fi interesaţi de eventuale probe deţinute de jurnaliştii acuzatori, membrii CSM au concluzionat că reputaţia procurorului şef trebuie apărată, iar jurnaliştii înfieraţi, lucruri consfinţite prin Hotărârea de mai sus.

La un interval de doar câteva luni de la adoptarea acestei Hotărâri, Direcţia Naţională Anticorupţie a făcut publică începerea urmăririi penale chiar împotriva procurorului şef cu reputaţia apărată de către CSM şi tocmai pentru faptele semnalate de jurnaliştii „tendenţioşi şi de rea credinţă”: „suspectul …, procuror şef al …, şi-a îndeplinit în mod necorespunzător atribuţiile de serviciu …, prin aceea că: – a dispus…, începerea urmăririi penale şi reţinerea …în absenţa existenţei la dosar a unor probe sau indicii temeinice privind săvârşirea faptelor; – a folosit declaraţii obţinute în urma unor favoruri acordate persoanelor audiate …, prin întrebuinţarea de promisiuni nelegale sau de ameninţări …, prin valorificarea unor documente fără relevanţă probatorie, …”.

Situaţia creată în exemplul din supra este prin ea însăşi suficient de clară, dar şi de stânjenitoare în acelaşi timp pentru instituţia abilitată să gestioneze aplicarea conceptului de apărare a independenţei justiţiei, pentru a mai fi comentată. Constatăm doar că putea fi uşor evitată fie prin existenţa unor norme imperative privind procedura şi parametrii de cercetatare în situaţii de presupuse „influenţe nedorite”,fie pur şi simplu printr-un minim efort constructiv şi nepartizan din partea celor ce decid apărarea sau nu a reputaţiei magistratului ori a sistemului, de a dialoga cu influenţatorii.

b.3. Vom expune sub acest punct unultim exemplu de speţă, cu scopul doar de a ilustra concret cum poate fi dusă în derizoriu responsabilitatea apărării instituţionale a independenţei justiţiei, chiar de către cei învestiţi în acest sens.

Într-o scrisoare deschisă publicată în cursul lunii martie 2014[58], un membru îngrijorat şi vigilent al CSM sesiza, invocând dubla sa calitate de demnitar şi de cetăţean, preşedintelui României, un posibil conflict constituţional între puterea legiuitoare, Parlamentul României şi puterea judecătorească, generat de faptul că Parlamentul a refuzat să avizeze urmărirea penală a unui fost ministru. Arăta membrul CSM că „Parlamentul a confiscat, practic, prin acţiunile sale atribute constituţionale ce aparţin autorităţii judecătoreşti,” şi că aceasta constituie „un exces de putere al Parlamentului, în sensul în care acesta a trecut în domeniul altei puteri constituite în stat”.

Potrivit art. 109 alin. 2 din Constituţie, „numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor”. În baza acestui text, Parlamentul şi-a exercitat competenţele şi a decis într-o anume modalitate, nefiind relevant aici cum anume a decis. Demersul sub formă de scrisoare al unui membru CSM, în sensul că prin decizia Parlamentului se afectează independenţa justiţiei este la fel de nerelevant, din perspectivă juridică şi simplist din perspectiva exercitării unor competenţe instituţionale, în condiţiile în care Parlamentul a acţionat în consideraţia normei constituţionale citate. Dacă ar fi fost redactată de către un cetăţean sau chiar de către un judecător obişnuit, poate că scrisoarea nu ar fi constituit obiect al preocupării în prezentul studiu. Fiind însă redactată de către un membru CSM, „documentul” şi semnificaţia sa se impuneau a fi măcar semnalate în sens critic, tocmai prin prisma funcţiei deţinută de semnatar, a atribuţiilor CSM în legătură cu apărarea independenţei justiţiei şi a riscului, materializat în speţă, de a duce în derizoriu această menire, prin demersuri puerile[59].

IV. Concluzii

Am încercat în cuprinsul studiului de faţă nu neapărat să convingem asupra unor puncte de vedere personale, ci, cu precădere, să semnalăm existenţa unor realităţi aproape cotidiene care, într-un fel sau altul, aduc atingere unor concepte mult invocate în societatea contemporană românească – independenţa justiţiei şiapărarea independenţei justiţiei.

Am constatat astfel că în România de azi există spaţii ample de neclaritate legislativă, conceptuală, jurisprudenţială şi atitudinală în raport de conturarea/aplicarea noţiunilor de independenţă a justiţiei, „influenţe nedorite” asupra justiţiei, apărarea independenţei justiţiei, precum şi în legătură cu trinomul justiţie-judecător-procuror. Aceste lacune au generat efecte dintre cele mai diverse concretizate fie în decizii instituţionale controversate la nivelul percepţiei publice, fie în comportamente individuale sau de grup la limita normelor legale şi deontologice.

Tot în România am constatat şi argumentat existenţa unei neacceptabile diferenţe de reacţie a sistemului de justiţie (instituţii, persoane) în situaţii identice de „influenţe nedorite”, în sensul unor reacţii de regulă ostile şi neconstructive faţă de criticile formulate de instituţii româneşti ori de cetăţeni români, în raport de o pasivitate totală spre acceptare tacit-supusă faţă de criticile formulate de cetăţeni străini, mai exact diplomaţi ai ambasadelor altor state în România. Aceeaşi abordare discriminatorie am constatat-o şi argumentat-o şi în procesul de comunicare şi dialog, reticentă faţă de partea română, promptă faţă de extranei.

Am mai semnalat şi argumentat discreţionarismul şi subiectivismul procedurii de apărare a independenţei justiţiei în România, lipsa unor criterii obiective de calificare a acuzelor aduse sistemului, aleatoriul identificării situaţiilor de „influenţe nedorite”,precum şi consecinţele acestor stări de lucruri, respectiv decredibilizarea şi/sau ducerea în derizoriu a conceptului de independenţă a justiţiei şi de denaturare/deturnare a conceptului de apărare a independenţei justiţiei.

Toate aceste deficienţe se impune a fi remediate.


[1] A se vedea exemplificativ în sensul unor analize consistente asupra conceptului de independenţă a justiţiei: Ioan Alexandru, Otilia Gireadă, Ministerul Public între executiv şi justiţie, Ediţia a II a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013; G.I. Chiuzbaian, Despre independenţa justiţiei, Palatul de Justiţie nr. 1/2006; V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, p. 20, precum şi acelaşi autor „Câteva reflecţii cu privire la reforma justiţiei civile în România”, în „Dreptul” nr. 2/2006, p. 33; I. Leş, Consideraţii privind statutul judecătorilor şi perspectiva unei noi organizări a Consiliului Superior al Magistraturii în lumina Legii nr. 161/2003, „Curierul Judiciar” nr. 6/2003, p. 101–118; D. Fruth Oprişan, Puterea judecătorească şi independenţa judecătorului, Editura Scripta, Colecţia Juridică, Bucureşti, 2003, p. 189; I.A. Dunăreanu, Justiţie, judecător, management, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 193; I. Popa, Tratat privind profesia de magistrat în România, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007. Independenţa justiţiei a constituit în acelaşi timp obiect de reglementare în numeroase documente oficiale internaţionale: Opinia nr. 1/2001 şi Opinia nr. 3/2002 ale Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni; Principiile fundamentale privind independenţa magistraturii, confirmate de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite prin rezo­luţiile nr. 40/32, din 29 noiembrie 1985, şi 40/146, din 13 decembrie acelaşi an; Recomandarea R (94) 12 a Consiliului Europei adoptată de Consiliul de Miniştri la data de 13 octombrie 1994, actualizată prinRecomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile; Carta Europeana cu privire la Statutul judecatorului, adoptata de Consiliul Europei la Strasbourg, 8-10 iulie 1998; Statutul universal al judecătorilor, adoptat de către Consiliul Central al Asociaţiei Internaţionale a judecătorilor în cadrul reuniunii desfăşurate la Taipei – Taiwan, pe data de 17 noiembrie 1999, ş.a.
[2] A se vedea Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorului şi procurorului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 şi republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.826 din 13 septembrie 2005.
[3] A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 866/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 4 ianuarie 2007, în care s-a precizat că diferenţierea celor două categorii profesionale, judecător/procuror, în procesul de promovare „constituie o rupere nejustificată a echilibrului în sânul celor două categorii de magistraţi sau, cum deja s-a arătat, o discriminare contrară Constituţiei”.
[4] A se vedea în detaliu asupra acestor aspecte precum şi asupra necesităţii unor modificări legislative în materie, inclusiv constituţionale, D. Lupaşcu, I. Popa, D. Schlafen, Studiu privind revizuirea Constituţiei României în domeniul justiţiei, publicat în suplimentul la Revista de Drept Public nr.1/2013.
[5] Chiar dacă nu este locul aici al unei abordări detaliate, se impune cel puţin să menţionăm rezumativ un exemplu sugestiv, în opinia noastră, de limitare a independenţei judecătorului prin intermediul unui discutabil demers instituţional. Prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr.2723/C/2008 s-a constituitun grup de lucru care a elaborat un Ghid privind individualizarea judiciară a pedepselor aplicate pentru infracţiunile de corupţie, „în vederea unificării practicii judiciare în materie,…responsabilizarea magistraţilor…, în acord cu angajamentele asumate de România prin Planul de acţiune”. În baza acestui Ghid, un alt Grup de lucru privind individualizarea pedepselor aplicate pentru infracţiunile de corupţie, constituit la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a elaborat Recomandări privind individualizarea pedepselor aplicate pentru infracţiunile de corupţie. Recomandările Înaltei Curţi sunt direcţionate univoc şi detaliat doar în sensul agravării pedepselor pentru infracţiuni de corupţie, stabilindu-se cazurile, criteriile şi chiar şi limitele de pedeapsă pe care ar trebui să le respecte judecătorul cauzei pentru diferitele categorii de infracţiuni de corupţie, sugerându-se indirect chiar şi modalitatea de executare a pedepsei. Apreciem că ambele documente denaturează noţiunea de independenţă a unui judecător european, pentru că, fiind elaborate la nivelul instanţei supreme, generează fie temere, în cazul nerespectării lor, fie obedienţă, prin exces, în perspectiva unei „evidenţieri” profesionale. Temător sau obedient, judecătorul nu mai este liber să aprecieze doar speţa şi probatoriul acesteia, ci este nevoit să aplice şi grila univoc agravantă cuprinsă în Recomandări, transformându-se, cu sau fără voia sa, într-un soi de Câine al Domnului, Tomas de Torquemada. Sigur că o serie de infracţiuni, printre care şi cele de corupţie, presupun prin modul de săvârşire, consecinţe şi calitatea personelor, variante agravante. Stabilirea acestor agravante constituie însă o atribuţie exclusivă a legiuitorului care îşi asumă prin norme imperative o anumită politică penală punitivă, într-o perioadă dată şi nicidecum o iniţiativă ad-hoc a unui grup de lucru, indiferent la ce nivel s-ar constitui şi care, mai mult, nici nu îşi asumă vreo responsabilitate în raport de aplicarea şi consecinţele iniţiativei.Suntem de acord totuşi cu una dintre prevederile Ghidului, mai exact cu îndemnul adresat magistraţilor „să accepte ideea că, urmând…recomandările, nu le este, în mod subtil, încălcată independenţa”. Cu siguranţă, niciunul dintre cele două documente nu este deloc, dar deloc, subtil în raport cu încălcarea independenţei judecătorului. Vom reveni asupra acestui subiect într-un studiu distinct.
[6] A se vedea în acest sens Rețeaua Europeană de Formare Judiciară (EJTN), platforma principală și promotorul pentru dezvoltare, instruire și schimbul de cunoștințe și de competență a sistemului judiciar UE. Founded in 2000, EJTN develops training standards and curriculum, coordinates judicial training exchanges and programmes and fosters cooperation between EU national training bodies. Fondată in anul 2000, EJTN elaborează standarde de formare și curriculum, coordonează schimburile și programele de formare judiciară și încurajează cooperarea între organismele naționale de formare ale UE. Anual, multe dintre programele şi seminariile organizate de Institutul Naţional al Magistraturii şi la care magistraţii români participă alături de cei din alte state europene, se desfăşoară sub egida EJTN.
[7] În România sunt înregistrate în prezent mai multe asociaţii profe­sionale ale magistraţilor: Asociaţia Magistraţilor din România, Uniunea Naţională a Judecătorilor din România, Asociaţia Magistraţilor din Iaşi, Asociaţia Profesională a Judecătorilor „Constantin Stătescu”, Târgovişte, Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor şi Indepen­denţei Judecătorilor din Bihor, Asociaţia Magistraţilor Timişeni, Asociaţia Profesională a Judecătorilor Alba, Asociaţia Profesională a Judecătorilor din raza de activitate a Curţii de Apel Bacău, Asociaţia Profesională a Judecătorilor THEMIS Constanţa, Asociaţia Procurorilor din România, etc., parte dintre acestea fiind asociate şi la asociaţii internaţionale. De exemplu, Asociaţia Magistraţilor din România (AMR), cea mai consistentă asociaţie profesională a magistraţilor români (judecători, procurori, magistraţi asistenţi) este membră a Uniunii Internaţionale a Magistraţilor, precum şi a Asociaţiei Europene a Magistraţilor.
[8] A se vedea în acest sens Reţeaua Europeană a Consiliilor Judiciare (RECJ), constituită la Roma, la 20 mai 2004. Reţeaua are ca obiective: analiza informaţiei legate de structurile şi competenţele membrilor; schimbul de experienţă privind modul de organizare şi funcţiile diferitelor sisteme de justiţie;aspecte privind independenţa justiţiei şi alte probleme de interes comun; acordarea de expertiză si asistenţă instituţiilor Uniunii Europene şi altor organizaţii naţionale şi internaţionale. RECJ elaborează un program anual de activităţi, care sunt subsumate obiectivelor de mai sus. Calitatea de membru este recunoscută tuturor instituţiilor naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene, independente de puterile executive şi legislative sau autonome, care au responsabilitatea de a sprijini justiţia în procesul independent de realizare a justiţiei.
[9] A se vedea în acest sens Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni, înfiinţat prin rezoluţia Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei în anul 2000; Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni înfiinţat în anul 2005, ca organ consultativ al Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, Comisia Europeană pentru Eficienţa Justiţiei înfiinţată în anul 2002 prin Rezoluţia Res(2002)12 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, ş.a.
[10] A se vedea Info CSM 16 decembrie 2011, întâlnire a CSM cu membrii corpului diplomatic: „Conducerea Consiliului Superior al Magistraturii a avut, în această după-amiază, la București, o întâlnire de lucru cu 25 de ambasadori și membri ai corpului diplomatic acreditat în România, provenind din statele membre ale Uniunii Europene, Statele Unite ale Americii, Canada, Norvegia și Elveția. La întrevedere, organizată la inițiativa CSM, au fost prezenți președintele CSM, , vicepreședintele CSM, și membri”; a se vedea în acelaşi sens şi Alina Ghica, membru CSM, interviu pe site-ul ziare.com, redat de site-ul Lumea Justiţiei din 15 ianuarie 2014: „În timpul mandatului din anul 2012 am avut mai multe întâlniri cu reprezentanţii ambasadelor statelor membre U.E.,cu ambasada S.U.A., întâlniri care au fost anunţate şi făcute publice pe site-ul CSM. În cadrul acestora, cu preponderenţă, au fost discutate aspecte legate de funcţionalitatea şi independenţa sistemului judiciar”. O intervenţie televizată cu acelaşi mesaj a avut şi un alt membru CSM, fost preşedinte al instituţiei, Horatius Dumbravă, Antena 3, ianuarie 2014, care a precizat că astfel de întâlniri au existat şi în mandatul său şi constituie ceva firesc.
[11] A se vedea Ziarul de Mureş, 4 aprilie 2011: „Morar, Dănileţ şi Buda, spovediţi de Ambasada SUA: În aprilie 2009, într-o dupa amiaza frumoasa de primavara, de la Ambasada SUA pleca o telegrama spre Washington care continea, printre altele, si lacrimile sefului DNA, Daniel Morar. Una dintre lacrimi se referea la posibila reînfiintare a SIPA, la dorinta ministrului Predoiu. ….. Un alt ardelean care avea obiceiul ciudat de a face vizite si a da raportul americanilor este Cristi Danilet, fost judecator la Cluj si Bihor, în prezent membru CSM. Într-o telegramă decodificată de Wikileaks, oficialii americani spuneau că Danilet le-a explicat că SIPA era în esenţă serviciul propriu de informaţii al Minsterului de Justitie, care avea scopul de a spiona vietile private ale judecatorilor, procurorilor, oficialilor din instante si chiar ale cetatenilor de rând. Danilet ar fi vazut dosarele, care contineau detalii despre relatii sexuale ale unor judecatori si procurori, chiar dosare medicale….. În finalul telegramei, într-un comentariu propriu al ambasadei, marcat ca atare în text, se spune: „Echipa adunata de noi (!?) cu reformisti din sectorul justitiei este marcata de neîntelegeri, multi pur si simplu nu colaboreaza bine. Este revelator, de exemplu, faptul ca Vicepresedintele CSM Licu a cerut ca întâlnirea noastra sa fie off the record si sa nu fie adusa la cunostinta Presedintelui CSM…..(…). Judecatorii tineri, inclusiv grupul SoJust, au multumit ambasadei pentru sustinerea unor idei de-ale lor…Ne-am întâlnit separat cu trei participanti – Buda, Licu si Macovei (ministru de justiţie – n.a. I.P) – care au fost de acord ca întâlnirea convocata de Basescu a dat un impuls necesar unui plan comun de actiune pentru a îndeplini conditiile UE în ce priveste reforma justitei. Licu a descris sedinta în mod diplomat ca relativ sinceră; Macovei a spus că dezbaterea a fost încinsă, cu o tensiune vizibilă între Băsescu și Geoană”.
[12] Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice, încheiată la Viena a fost ratificată prin Decretul nr. 566 din 8 iulie 1968 emis de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România, publicat în Buletinul Oficial nr.89 din 8 iulie 1968. În anul 2007 a fost adoptată Legea nr. 192 pentru aderarea României la Protocolul opţional la Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, referitor la soluţionarea obligatorie a diferendelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 26 iunie 2007.
[13] Potrivit comunicatelor afişate pe site-ului C.S.M., în luna ianuarie 2014, ambasadorii Franţei şi respectiv Italiei, au efectuat o vizită de curtoazie la C.S.M., unde s-au întâlnit cu preşedintele şi vicepreşedintele instituţiei. Chiar şi în condiţiile în care vizita a avut un caracter de curtoazie, totuşi, subiectele discutate nu au vizat politeţuri reciproce generale, ci au vizat aspecte profesionale specifice instituţiei asupra independenţei justiţiei, implementării noilor coduri, lupta împotriva corupţiei, conform aceloraşi comunicate de presă. De altfel în perioada 17 ianuarie – 4 februarie 2014, la sediul Consiliului au avut loc nu mai puţin de 6 întâlniri ale conducerii CSM cu ambasadori sau diplomaţi din cadrul ambasadelor Italiei, Germaniei, Franţei, Marii Britanii, Regatului Ţărilor de Jos şi S.U.A.
[14] A se vedea Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din data de 13. 12. 2006, de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei (JO L 354, 14.12.2006, p. 56),
[15] A se vedea în detaliu asupra ineficienţei chiar şi a acestui MCV, I. Popa, Studiu asupra unor factori de risc şi/sau de vulnerabilitate ai sistemului de justiţie din România, publicat în revista Curierul judiciar nr. 7/2013, p.369-383.
[16] Precizăm poate ca o palidă consolare că România nu este singura ţară care se confruntă cu astfel de situaţii, amintind aici poziţia ambasadorului SUA la Chişinău, redată de publicaţia jurnal.md. 27 mai 2013: „nu este pentru prima dată când W. M. critică dur prestaţia magistraţilor de la curtea constituţională. Anterior, ambasadorul a condamnat decizia curţii care a anulat pe 22 aprilie un decret prezidenţial privind desemnarea unui candidat la funcţia de premier. M. a subliniat atunci că magistraţii s-au bazat pe afirmaţii nefondate şi zvonuri, fapt incompatibil cu democraţia şi că hotărârea a pus la îndoială independenţa întregului sistem judiciar din Moldova”.
[17] Preşedintele C.S.M. în exerciţiu în anul 2014 a afirmat public în luna ianuarie 2014 că a fost solicitat intempestiv pentru o întâlnire de lucru de către un oficial al ambasadei S.U.A .la Bucureşti.
[18] A se vedea declaraţiile ambasadorului american la Bucureşti, M. G. , reluate de site-ul de ştiri hotnews, din 18 mai 2012, în legătură cu numirea procurorului general al Direcţiei Naţionale Anticorupţie: „Nu am discutat acest subiect cu noul ministru al Justiţiei. Il voi discuta (?!?-n.a.). Nu ştiu dacă D. M. va fi numit procuror general. Indiferent cine va fi numit, integritatea si credibilitatea acelei persoane trebuie să nu poată fi pusă la indoială. Cred că D. M. este un astfel de om”, iar într-o altă intervenţie din decembrie 2011, pe aceeaşi temă, acelaşi diplomat afirma că „ar fi un lucru foarte bun (n.r. prelungirea mandatului lui D. M.). Nu ştiu dacă se poate, dacă nu trebuie amendată legea. Nu sunt familiar cu regulile româneşti. Dar, cu cât il ţineti pe D. M. în funcţie mai mult timp, cu atât mai bine va fi”.
[19] Potrivit unui comunicat de presă afişat pe site-ul C.S.M., în luna ianuarie 2014, conducerea acestei instituţii a avut o întâlnire cu o delegaţie a Ambasadei Statelor Unite ale Americii la Bucureşti, condusă de doamna …, consilier pentru afaceri politice.
[20] A se vedea replica fostului preşedinte al Camerei Deputaţilor, Bogdan Olteanu şi a fostului premier Călin Popescu Tăriceanu, dată fostului ambasador S.U.A. la Bucureşti, Nicholas Taubman, care s-a implicat prin mesaj în procesul legislativ din Parlamentul României, în anul 2007: „…ce vrea ambasadorul american sigur că se va putea regăsi în legislaţia din SUA, în măsura în care domnia sa va fi convingător…nu pot să rămîn decît cu o tristeţe, că dacă dl. ambasador poate spune adevăruri, dureroase de altfel, despre România, se pare că noi, românii, nu le dăm voie românilor să spună adevăruri despre domnul ambasador ….cele două legi sunt proaste, dar acest lucru nu dă dreptul unui diplomat străin să facă astfel de declaraţii. Într-o ţară europeană, astfel de atitudini nu există. Eu n-am pomenit ca într-o altă ţară europeană un amabasador al unei ţări să facă comentarii de genul acesta… Taubman ar putea, cel mult, să prezinte un punct de vedere la Ministerul de Externe, nu să facă astfel de declaraţii”
[21] „România s-a îmbolnăvit de blazare, ca toţi muribunzii, de altfel, şi-şi trimite în genunchi politicienii şi fruntaşii Justiţiei să bată temenele la ambasada licuriciului alfa. România se comportă aidoma individului neînstare să decidă asupra propriului destin şi pare o ţară lipsită de capacitatea de exerciţiu…România a devenit doar ţara aia balcanică de sub scutul american, cobaiul exemplar al Europei. În ţarcul acesta bine îngrădit de stăpânul planetar trăim marginal şi subaltern, cu bilet de voie şi cu iţarii în vine. Libertatea ne-a fost cartelată democratic, în porţii potrivite de alţii, nu de noi….”, M. Nazat, Ţara de sub scut, Jurnalul Naţional, 26 ianuarie 2014.
[22] A se vedea în acest sens şi Avizul nr. 10(2007) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) referitor la Consiliul Justiţiei în serviciul societăţii, adoptat de CCJE cu prilejul celei de-a 8-a reuniuni (Strasbourg, 21-23 noiembrie 2007), pct. 82: „atunci când un judecător sau o instanţă este contestat sau atacat de mass media (sau de actori politici – sau alţii – ai societăţii, prin intermediul mass media), judecătorii implicaţi ar trebui să se abţină de la a reacţiona folosind aceleaşi canale, dar ar fi de dorit ca Consiliul Justiţiei sau o autoritate judiciară să poată să reacţioneze în mod rapid şi eficient la asemenea contestaţii sau atacuri, dacă este nevoie”.
[23] A se vedea în acest sens şi Avizul nr. 10(2007) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) referitor la Consiliul Justiţiei în serviciul societăţii, adoptat de CCJE cu prilejul celei de-a 8-a reuniuni (Strasbourg, 21-23 noiembrie 2007), pct. 84: „Consiliul Justiţiei ar putea fi organul capabil să joace direct un rol mai amplu în protecţia şi promovarea imaginii justiţiei, acest rol implicând găsirea unui echilibru între, pe de o parte, drepturile şi libertăţile aflate în conflict, actorii sociali şi politici şi mass media şi, pe de altă parte, interesul publicului pentru o funcţionare independentă şi eficientă a sistemului judiciar”.
[24] A se vedea în sensul unor numeroase şi diverse exemplificări ale ingerinţelor politice în sau în legătură cu sistemul judiciar românesc, I.Popa, Tratat privind profesia de magistrat în România, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007; I.Popa, Consiliul Superior al Magistraturii din România, de la succes instituţional la eşec funcţional, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.219-229, precum şi Studiu asupra unor factori de risc şi/sau de vulnerabilitate ai sistemului de justiţie din România, publicat în revista Curierul judiciar nr. 7/2013, p. 369-383.
[25] Exemplul cel mai elocvent în sensul unei eficiente colaborări între autoritatea judecătorească şi decidentul politic îl constituie adoptarea pachetului de legi ale reformei din anul 2004, respectiv adoptarea Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, acte normative pe baza cărora s-a închis Capitolul 24-Justiţie şi Afaceri Interne din cadrul procesului de preaderare a României la Uniunea Europeană şi prin care politicul a renunţat la toate pârghiile legislative referitoare la cariera profesională a magistratului în favoarea CSM.
[26] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 699 din 11 octombrie 2012.
[27] A se vedea art. 64 alin.4 din Constituţia României, potrivit căruia „fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale”.
[28] A se vedea art. 78 din Regulamentul Senatului, adoptat prin Hotărârea nr. 28/ 2005 a Senatului României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005: „la cererea unei treimi din numărul membrilor săi, Senatul poate hotărî înfiinţarea unei comisii de anchetă”.
[29] A se vedea art. 74 alin. 1 din Regulamentul Camerei Deputaţilor: „anchetele parlamentare nu pot avea ca obiect investigarea unor fapte sau activităţi care fac obiectul unor anchete judiciare sau care se află pe rolul unor instanţe de judecată.”, precum şiart. 76 din Regulamentul Senatului: „orice comisie permanentă poate iniţia o anchetă parlamentară, în limitele competenţelor sale materiale, privitoare la activitatea desfăşurată de un minister sau de altă autoritate publică centrală ori a unei instituţii de sub autoritatea acestora”.
[30] A se vedea în acest sens declaraţia unui senator, T.G., membru al Comisiei de anchetă. „Lucrul cel mai grav: într-o localitate, la o comună, au fost aşteptaţi cetăţenii să iasă din biserică, de la slujbă, apoi puşi să jure pe biblie, apoi li s-au luat declaraţii. Aceste situaţii vrem noi să le vedem. Cineva trebuie să îi intrebe pe şefii instituţiilor implicate în audieri de ce s-a ales această manieră de lucru”.
[31] A se vedea Gândul.live din 6 septembrie 2012, declaraţia procurorului general al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Acelaşi mesaj a fost reiterat de către acelaşi decident în anul 2013, ziarul Bursa, 6 iulie 2013:. „Procurorii nu pot fi chemaţi la Parlament pentru a da socoteală cu privire la activitatea pe care au desfăşurat-o”. O declaraţie similară a fost dată publicităţii şi de fostul procuror general al Departamentului Naţional Anticorupţie, Amos news, 15 februarie 2006.
[32] A se vedea jurnalul TVR din 9 octombrie 2012, declaraţia preşedintei C.S.M. pe anul 2012.
[33] A se vedea site-ul contributors.ro preluat de site-ul hotnews din 16 august 2012, declaraţia unui membru C.S.M.
[34] Niciun paragraf al Hotărârii Senatului nu prevedea că procurorii vor fi citaţi să depună mărturii cu conotaţii juridice, pe baza cărora să fie anchetaţi ori sancţionaţi. Textul prevedea neechivoc doar că se va cere „opinia” unor specialişti, în condiţiile în care, potrivit art. 7 din Hotărâre, lucrările comisiei aveau caracter „public”.
[35] A se vedea Hotărârea f.n. a Plenului C.S.M. din data de 24 mai 2007 (pct. 17 pe ordinea de zi).
[36] A se vedea Decizia nr. 45/1994 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994.
[37] Chiar şi această simplă neconcordanţă relevă în plus nevoia unei intervenţii legislative de distingere neechivocă a rolului şi statutului judecătorului în înfăptuirea justiţiei în raport cu cel al procurorului.
[38] A se vedea Comunicatul Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din 21 noiembrie 2013.
[39] Chiar şi sintagma „procurorii pot participa” cuprinsă în Hotărârea CSM din 24 mai 2007, trebuie interpretată nu în sensul „dacă vor sau nu vor ei să participe”, ci în sensul că nu există nici un impediment profesional sau statutar pentru a participa.
[40] A se vedea în acest sens prevederile cu totul generale ale art. 57 din Constituţia României: „cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”.
[41] A se vedea în acest sens prevederile generice ale art. 7 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, adoptat prin Hotărârea nr.328/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.815 din 8 septembrie 2005: „ judecătorii şi procurorii au îndatorirea să promoveze supremaţia legii, statul de drept şi să apere drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor”.
[42] A se vedea în acest sens situaţia creată în cazul comisiei parlamentare de anchetă cunoscută public sub denumirea de „comisia Nana”, înfiinţată la sfârşitul anului 2013, unde membrii comisiei au invitat la audieri un fost consilier prezidenţial, iar acesta a refuzat să dea curs invitaţiei. Întrebaţi de jurnalişti ce măsuri vor adopta în faţa refuzului celui invitat, membrii comisiei au ridicat din umeri sau au evitat răspunsul.
[43] A se vedea art. 44 din Legea Fundamentală a Republicii Federale Germania din 23 mai 1949.
[44] A se vedea art. 82 din Constituţia Italiei.
[45] A se vedea art. 76 din Constituţia Regatului Spaniei din 27 decembrie 1978.
[46] A se vedea în acest sens art. 226 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, cu trimitere la art. 185-Comisii de anchetă, dinRegulamentul Parlamentului European, precum şi la Anexa nr. IX la Regulament – Modalităţi de exercitare a dreptului de anchetă al Parlamentului European.
[47] A se vedea pct. 20 din Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre ale Consiliului Europei cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile.
[48] A se vedea pct. 27-28 din Avizul nr. 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei asupra principiilor şi regulilor privind imperativele profesionale aplicabile judecătorilor şi în mod deosebit a deontologiei, comportamentelor incompatibile şi imparţialităţii. În acelaşi sens, art. 1 din Codul etic italian „În viaţa socială, judecătorul trebuie să se comporte cu demnitate şi decenţă şi să rămână atent la interesul public”.
[49] Considerăm că pentru a evita situaţii aparent ciudate, în care Plenul să admită prin Hotărâre propria sa sesizare („Ne admitem sesizarea”), se impune o reformulare a dispozitivului unor astfel de hotărâri, în sensul de a se aproba/adopta/asuma Raportul întocmit de Inspecţia Judiciară referitor la sesizarea Plenului.
[50] Activitatea Inspecţiei judiciare se desfăşoară în conformitate cu Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, aprobat prin Hotărârea nr. 1027 / 2012 a C.S.M., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 802 din 29 noiembrie 2012. Hotărârea nu cuprinde norme specifice referitoare la verificarea sesizărilor asupra independenţei sistemului judiciar şi apărării acesteia, dar arată în art. 4 lit. c că activitatea Inspecţiei Judiciare are drept scop, printre altele, „propunerea măsurilor adecvate, ca urmare a verificării situaţiilor în care se invocă încălcarea reputaţiei profesionale, a imparţialităţii şi independenţei judecătorilor şi procurorilor, precum şi a independenţei sistemului judiciar”.
[51] A se vedea în acest sens Avizul nr. 10(2007) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) referitor la Consiliul Justiţiei în serviciul societăţii, adoptat de CCJE cu prilejul celei de-a 8-a reuniuni (Strasbourg, 21-23 noiembrie 2007), pct. 84: „Consiliul Justiţiei ar putea fi organul capabil să joace direct un rol mai amplu în protecţia şi promovarea imaginii justiţiei, acest rol implicând găsirea unui echilibru între, pe de o parte, drepturile şi libertăţile aflate în conflict, actorii sociali şi politici şi mass media şi, pe de altă parte, interesul publicului pentru o funcţionare independentă şi eficientă a sistemului judiciar”.
[52] Justeţea acestor considerente este dovadită, în opinia noastră şi de faptul că, ulterior intervenţiilor oamenilor politici, anchetele au fost continuate de o manieră diferită, în sensul că descinderile în localităţi au încetat, iar oamenii au fost citaţi şi audiaţi la sediul unităţilor de parchet.
[53] A se vedea în detaliu asupra acestui aspect, dar dintr-o perspectivă diferită celei de faţă, I. Popa, Consiliul Superior …, p.163-170.
[54] A se vedea pct.18-19 din Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Consiliului Europei
[55] A se vedea pct. 63 din Avizul nr. 1 (2001) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei referitor la standardele privind independenţa puterii judecătoreşti şi inamovibilitatea judecătorilor.
[56] Noul Cod Penal a fost adoptat prin Legea nr. 286/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009 şi pus în aplicare de la data de 1 februarie 2014 prin Legea nr. 187/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Potrivit art. 276 NCP „fapta persoanei care, pe durata unei proceduri judiciare in curs, face declaratii publice nereale referitoare la savarsirea, de catre judecator sau de organele de urmarire penala, a unei infractiuni sau a unei abateri disciplinare grave legate de instrumentarea respectivei cauze, in scopul de a le influenta sau intimida, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda”. Printr-un proiect de lege adoptat de Senatul României la data de 4 februarie 2014, art. 276-presiuni asupra justiţiei a fost abrogat, cu motivarea că încalcă libertatea de exprimare şi libertatea presei. Proiectul de lege a fost returnat Parlamentului de către Preşedintele României pe data de 18.03.2014, cu motivarea că „faptele incriminate sunt inspirate din realităţile practicii judiciare, dar, mai ales, de frecvenţa, intensitatea şi de modul de manifestare a acestor fapte în ultimii ani, constând în încercările de influenţare sau intimidare din partea părţilor sau a reprezentanţilor acestora, în modalităţile arătate, pe durata desfăşurării unui proces, obţinându-se astfel o atmosferă de natură să vicieze grav imparţialitatea judecătorilor sau procurorilor”.
[57] Întâmplător sau nu, niciodată, dar nici măcar o dată, CSM nu a răspuns unor comentarii demne de luat în seamă, de ingerinţă făţişă în procedurile sistemului judiciar, lansate de oameni politici străini din cadrul reprezentanţelor diplomatice în România, ingerinţe semnalate la vremea lor de presa scrisă: Ziare.com, 24 februarie 2008: „ambasadorul Olandei în România critică reforma din Justiţie” ; Cotidianul, 23 ianuarie 2014: „Asociația pentru Monitorizarea Justiției reclamă amestecul fostului ambasador M. G. în treburile interne ale României, în special pe tărâmul Justiției”; hotnews, 18 mai 2012: „Ambasadorul american a declarat şi că ANI şi DNA funcţionează bine şi că cele două instituţii trebuie (?!-s.n.I.P.) să rămână aşa cum sunt”; 19 octombrie 2011: „Ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, M. G., despre sesizarea CSM în cazul şefului DNA: Nu pot să-mi închipui de ce ar deschide o anchetă împotriva lui Daniel Morar. Este foarte derutant”.
[58] Este vorba despre o scrisoare aparţinând unui membru CSM, H.D., publicată integral şi comentată pe site-ul Lumea Justiţiei din data de 13 martie 2014, în cadrul articolului „Dumbravă vrea lucruri trăsnite”.
[59] De altfel, răspunsul public al Preşedintelui României, din data de 13 martie 2014, a fost unul sarcastic, recomandând membrilor CSM să promoveze chiar ei un astfel de demers, fiind mult mai calificaţi juridic, arătând în legătură cu autorul scrisorii că „s-a îndrăgostit de stilul epistolar. Văd că îmi tot scrie în ultima perioadă, dându-şi seama că este un mijloc de a te face cunoscut”. De altfel în acelaşi sens, al respingerii, a fost şi poziţia instituţională a CSM, care, prin Comisia nr. 1– Independenta si responsabilizarea justitiei, eficientizarea activitatii acesteia si cresterea performantei judiciare; integritatea si transparenta sistemului judiciar, a hotărât la 17 martie 2014 că problema nici măcar nu se impune a fi supusă atenţiei Plenului: „nu se poate reţine existenţa unui conflict juridic de natură constituţională în situaţia analizată şi a decis ca lucrarea să nu mai fie transmisă la Plen”.


Judecător dr. Ion POPA
Curtea de Apel Bucureşti

* articol publicat în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 5/2014

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]

JURIDICE recomandă e-Consultanta, consultantul tău personal în finanţare


Au fost scrise până acum 3 de comentarii cu privire la articolul “Despre apărarea independenţei justiţiei de imixtiunea politicului autohton şi a celui străin”

  1. Florin RADU spune:

    Nu ne ramane decat sa speram ca, poate, dupa decembrie 2014, controlul politic asupra justitiei se va estompa…

  2. Florin-Iulian HRIB spune:

    Citez din introducere: „Este notoriu că justiţia, înţeleasă ca serviciu public, este înfăptuită exclusiv de judecător, astfel încât toate consideraţiile în acest domeniu referitoare la independenţa justiţiei şi apărarea acesteia, nu ar trebui să vizeze decât binomul justiţie-judecător, fapt reflectat de altfel constant şi neechivoc, atât în documentele adoptate de instituţiile Uniunii Europene, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. În România însă, în temeiul unei concepţii pe care o apreciem drept eronată, statutul judecătorului a fost clonat cu cel al procurorului, atât legislativ[2], cât şi în interpretarea oficială a Constituţiei române[3], cu efecte negative asupra credibilităţii actului de justiţie şi a aparenţei de imparţialitate a judecătorului ca instituţie”

    Comentez: JUST si fara alte comentarii pe acest subiect! 🙂

    Citez de la cap. III lit. b.2: „În al treilea rând, conform aceloraşi norme europene, „procedurile judiciare şi problemele privind administrarea justiţiei sunt de interes public”, neputând fi confiscate şi considerate a fi un apanaj exclusiv al unei categorii profesionale care, cum arătam, să califice de plano drept „influenţe nedorite” orice intervenţii critice ale unor terţi, „fie politice, fie din partea presei sau a altor surse”, cu atât mai mult cu cât orice critică se prezumă a fi lansată cu bună credinţă şi tratată ca atare până la proba contrară, o abordare elementară obligând pe cel ce cercetează, să aprecieze critica, la momentul formulării sale, drept un semnal de atenţionare asupra unor disfuncţii şi nicidecum o agresiune.”

    Comentez: CSM a denaturat sensul jurisprudentei CEDO vizavi de acest subiect, pretextind ca reputatia/autoritatea unui magistrat este mai presus decit libertatea de opinie critica la adresa activitatii/impartialitatii respectivului magistrat: Mai mult decit atit, CSM a citat de mai multe ori o asa-zisa speta rezolvata de CEDO in cauza „Braford vs. Danemarca” [v. pag. 19 din Hot. plen CSM nr. 136/30.01.2014], cind de fapt reclamantul se numea Barfod, iar CEDO statuase exact invers decit pretind CSM-istii… De altfel, atunci cind au fost analizate afirmatiile critice ale d-lui D.Morar la adresa unor judecatori, acelasi CSM a descoperit subit adevarata jurisprudenta a CEDO referitoare la criticile impotriva magistratilor, albindu-l imediat pe fostul procuror-sef al DNA [v. pag. 6 din Hot. plen CSM nr. 1296/19.11.2013]. Cu alte cuvinte, pt. unii muma, pt. altii ciuma. 🙁

  3. Florin-Iulian HRIB spune:

    Am observat o ciudatenie: ieri, pe la ora 18, acest articol avea 16 like-uri, iar azi-dimineata are doar 1 like?!

    Oricum, e limpede ca autorul nu va primi prea curind o sinecura din partea CSM (cel putin, nu de la actualul CSM, pe care l-a criticat elegant in articolul de mai sus)…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.