Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Incidenţa dispoziţiilor Codului de procedură civilă sau ale Codului de procedură fiscală în materia măsurilor asigurătorii luate în procesul penal. Concursul între măsurile asigurătorii luate în procesul penal şi titlurile executorii (I)
14.07.2014 | Traian-Cornel BRICIU, Andra-Roxana TRANDAFIR (ILIE)

Secţiuni: Drept penal, Fiscalitate, Procedură civilă, RNSJ, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

A se vedea dezbaterea juridică din 15 decembrie 2014: Singur, între sechestrul asigurător penal și confiscarea extinsă: dreptul (procesual) civil.

I. Măsurile asigurătorii în procesul penal. Delimitări conceptuale

1. Codul de procedură penală reglementează măsurile asigurătorii în Titlul V („Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale”), Capitolul III („Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii”). Acest capitol cuprinde puţine modificări faţă de reglementarea din Codul de procedură penală anterior.

În conformitate cu art. 249 alin. (1) NCPP, procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Acest text de lege, împreună cu cele următoare, conturează regimul general al măsurilor asigurătorii în procesul penal.

2.  Astfel, cu privire la măsurile asigurătorii care pot fi luate în procesul penal, potrivit art. 249 alin. (2) NCPP, măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora. Acest termen folosit de legiuitor este o primă sursă de confuzii, aşa cum vom arăta în cuprinsul acestui studiu. În orice caz, se poate afirma că, pentru organele penale, sechestrul pare a fi genul proxim şi reprezintă o noţiune pe care o folosesc indiferent de bunurile care fac obiectul măsurilor asigurătorii.

3. Cu toate acestea, din lecturarea tuturor dispoziţiilor Capitolului III sus-menţionat rezultă fără putinţă de tăgadă că legiuitorul nu a avut în intenţie să ignore distincţiile dintre măsurile asigurătorii în funcţie de obiectul acestora. Astfel, se poate afirma că legiuitorul a avut în vedere atât sechestrul penal propriu-zis (art. 252 NCPP), cât şi inscripţia ipotecară (art. 253 alin. 4 NCPP) şi poprirea (art. 254 NCPP). Este evident în acest context că obiectul măsurilor asigurătorii îl reprezintă bunurile mobile corporale, dar şi incorporale[1] (în cazul sechestrului) sau sume de bani sau bunuri incorporale/corporale (în mod excepţional) datorate de către terţi celui faţă de care se ia măsura  (în cazul popririi) şi bunurile imobile (în cazul inscripţiei ipotecare).

4. Dacă luarea măsurii inscripţiei ipotecare nu ridică probleme majore în practică, fiind indiferent dacă măsura se numeşte astfel sau sechestru, nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când se pune în discuţie diferenţa între sechestrul propriu-zis şi poprire. Astfel, confuzia este alimentată chiar de art. 254 NCPP, care se referă la “actul prin care se înfiinţează sechestrul“, ceea ce sugerează că poprirea ar fi, în viziunea legiuitorului o specie a sechestrului, cum, de altfel, se arată uneori şi în doctrină[2]. Confuzia este întreţinută şi de faptul că, în practica organelor implicate în procesul penal, nu este clar care este obiectul măsurii asigurătorii în cazul conturilor deschise la bănci ale suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente (ori, mai rar, în cazul sumelor de bani datorate de un terţ, de pildă, în cadrul raporturilor de muncă): sechestrul sau poprirea.

Astfel, întrucât se consideră că obiectul măsurii asigurătorii îl constituie sumele de bani din cont, se poate face foarte uşor confuzia cu măsura sechestrului propriu-zis, care se referă la sumele de bani care fac obiectul sechestrului (art. 252 alin. (2) şi (8) NCPP vorbesc despre sumele de bani găsite şi ridicate, ceea ce arată că sumele de bani sunt văzute ca bunuri mobile corporale). Însă, în cazul conturilor deschise la bănci de persoanele fizice sau juridice, obiectul măsurii asigurătorii nu îl constituie sumele de bani propriu-zise, ca bunuri corporale, ci creanţa bănească pe care inculpatul, suspectul sau partea responsabilă civilmente, în calitate de titular al contului, o are faţă de bancă, aceasta din urmă fiind proprietarul sumelor de bani aflate în conturile clientului ei[3]. De altfel, art. 254 alin. (1) NCPP, reglementând poprirea asiguratorie, se referă expres la sumele de bani datorate cu orice titlu de către un terţ suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente.

Aşadar, este neîndoielnic faptul că, atunci când măsura asigurătorie priveşte sumele de bani din cont, în realitate nu este vorba de sechestrul asupra bunurilor mobile, ci de poprirea asigurătorie. Prin urmare, în cazul popririi, raporturile juridice pe care le presupune această operaţiune triunghiulară sunt exclusiv raporturi juridice de creanţă. Între părţile implicate trebuie să existe două raporturi juridice ce preced înfiinţarea popririi asigurătorii: un raport între creditorul popritor (care acţionează prin intermediul organului penal care înfiinţează poprirea, inclusiv când acest creditor este statul)şi debitorul poprit – suspect, inculpat sau parte responsabilă civilmente (creditorul nu dispune totuşi de un titlu executoriu pentru creanţa ce o afirmă asupra debitorului poprit) şi un raport între debitorul poprit şi terţul poprit. După obţinerea titlului executoriu de către creditorul popritor, atunci când poprirea devine executorie, se naşte şi un al treilea raport juridic între creditorul popritor şi terţul poprit.

În fine, trebuie remarcată aici şi formularea nefericită a art. 254 alin. (2) NCPP (text nemodificat faţă de Codul anterior) care se referă la înfiinţarea popririi, deoarece are în vedere consemnarea sumelor de bani datorate de debitori, după caz, la dispoziţia organului care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate aceluiaşi organ în 24 de ore de la consemnare. În realitate, sumele de bani nu sunt niciodată consemnate, adică nu ies din contul titularului şi nici nu se pune problema eliberării vreunei recipise, întrucât măsura rămâne una asigurătorie.

5. Cu toate că lucrurile par a fi clare din perspectiva dreptului procesual civil, în practica organelor penale lucrurile nu sunt la fel de clare. Astfel, în foarte puţine situaţii, acestea înfiinţează în mod corect sechestrul şi poprirea. În multe situaţii însă, se înfiinţează un sechestru atunci când se au în vedere doar sumele de bani aflate în conturi, iar nu şi cele cu care urmează a fi alimentate acestea (deşi suma până la care se instituie sechestrul este mai mare decât disponibilul din cont) şi poprirea atunci când sunt vizate şi sumele viitoare. În fine, în alte situaţii, se înfiinţează un sechestru penal, indiferent de bunurile care fac obiectul măsurilor asigurătorii (corporale sau incorporale, prezente sau viitoare)[4]. Dacă o asemenea soluţie poate fi cumva justificată de autonomia normelor penale[5], distincţia între una sau alta dintre măsuri este totuşi importantă cu privire la efectele pe care le generează şi îşi va găsi utilitatea mai ales atunci când vom analiza incidenţa dispoziţiilor legii civile şi procesual civile asupra măsurilor asigurătorii înfiinţate în procesul penal.

6. O precizare importantă cu privire la bunurile asupra cărora se pot lua măsuri asigurătorii constă în faptul că acestea se referă doar la bunurile care pot face obiectul confiscării speciale[6] sau al confiscării extinse[7] ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

În acest sens sunt relevante şi dispoziţiile art. 249 alin. (8) NCPP care prevăd că nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege[8].

7. În acest sens, sunt relevante şi prevederile referitoare la persoanele ale căror bunuri pot forma obiectul măsurilor asigurătorii. Astfel, potrivit art. 249 alin. (3) NCPP, măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului, prevedere firească având în vedere caracterul personal al răspunderii penale.

Potrivit art. 249 alin. (4) NCPP, măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate, în conformitate însă cu dispoziţiile art. 112 şi art. 1121 NCP.

În fine, potrivit art. 249 alin. (5) NCPP, măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.

8. Scopul măsurilor asigurătorii prevăzut expres de art. 249 alin. (1) NCPP este de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor sus-menţionate. Trebuie precizat că, în cazul săvârşirii anumitor infracţiuni, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie[9], tot astfel cum legea prevede caracterul obligatoriu în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, potrivit art. 249 alin. (7) NCPP.

9. Organele competente să ia măsuri asigurătorii sunt procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii.

10. Legea procesual penală prevede şi posibilitatea contestării măsurilor asigurătorii sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia. Procedura este prevăzută la art. 250 NCPP şi este deschisă suspectului, inculpatului sau oricărei alte persoane interesate, termenul de introducere fiind de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Contestaţia nu este suspensivă de executare, iar soluţia instanţei este definitivă. Potrivit art. 250 alin. (8) NCPP, după rămânerea definitivă a hotărârii, se poate face contestaţie potrivit legii civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii.

11. Este important de precizat în acest context şi modalitatea de executare a dispoziţiilor din hotărârea penală cu privire la despăgubirile civile, cheltuielile judiciare, amenda penală ori confiscarea specială sau extinsă (adică finalitatea luării măsurilor asigurătorii).

Astfel, potrivit art. 559 alin. (1) NCPP, persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii[10]. În caz contrar, pedeapsa se poate înlocui cu cea a închisorii sau, după caz, a prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii.

Potrivit art. 574 NCPP, măsura de siguranţă a confiscării speciale sau a confiscării extinse, luată prin hotărârea instanţei de judecată, se execută după cum urmează: lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit legii; dacă lucrurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliţie sau a altor instituţii, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organului la care se află, iar după primirea copiei de pe dispozitiv, lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii; atunci când confiscarea priveşte sume de bani ce nu au fost consemnate la unităţi bancare, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organelor fiscale, în vederea executării confiscării potrivit dispoziţiilor privind creanţele bugetare; când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa judecătorului delegat cu executarea, întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei[11].

Potrivit dispoziţiilor art. 581 NCPP, dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile.

II. Incidenţa dispoziţiilor legii procesual civile sau fiscale în materia măsurilor asigurătorii înfiinţate de organele penale, cu privire la bunurile care pot fi indisponibilizate

Aşa cum am anticipat, o primă problemă care apare atunci când sunt luate măsuri asigurătorii în procesul penal se referă la aplicabilitatea dispoziţiilor din legea civilă şi procesual civilă sau fiscală cu privire la categoriile de bunuri care pot face obiectul măsurilor respective.

Dezlegarea acestei probleme presupune o serie de observaţii preliminare esenţiale cu privire la incidenţa dispoziţiilor procesual civile lato sensu (înglobând aici şi pe cele ale procedurii fiscale) în materia măsurilor asigurătorii înfiinţate de organele penale din perspectiva obiectului acestor măsuri.

Normele Codului de procedură penală nu dispun cu privire la stabilirea obiectului material al măsurilor asigurătorii, astfel încât nu putem să tragem concluzia unei derogări de la regulile care delimitează conceptual între diferitele măsuri asigurătorii, pornind de la natura obiectului ce urmează a fi indisponibilizat (mobil sau imobil; corporal sau incorporal; aflat la cel asupra căruia se dispune măsura sau datorat acestuia de către un terţ).

Totodată, în ipoteza în care anumite aspecte procesuale ridicate în procesul penal nu au o reglementare în Codul de procedură penală, fiind însă cuprinse în Codul de procedură civilă, dispoziţiile procesual civile devin izvor de drept procesual penal în măsura în care aplicarea lor nu ridică probleme principiale[12]. Aşadar, dispoziţiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materie procesual civilă, în temeiul art. 2 alin. (2) NCPC[13]. Ori de câte ori vom analiza obiectul măsurilor asigurătorii, inclusiv sub aspectul limitelor legale impuse de lege sub aspectul urmăririi anumitor bunuri, dispoziţiile procesual civile sau civile (în temeiul art. 2 alin. 2 NCC) vor fi avute în vedere.

Între dispoziţiile procesual civile şi cele procesual fiscale există compatibilitate în ceea ce priveşte obiectul măsurilor asigurătorii. Dispoziţiile art. 129 C. pr. fisc. se referă la poprire şi la sechestrul asigurător, acceptând că determinarea acestora sub aspectul naturii şi obiectului să fie făcută după dreptul comun, care îl reprezintă legea procesual civilă. Unele derogări intervin numai în privinţa caracterului urmăribil al bunurilor în sfera raporturilor fiscale iar particularităţile esenţiale ale procedurii fiscale se manifestă în privinţa modalităţii de instituire a acestor măsuri[14].

În principiu, raţiunile instituirii măsurilor asigurătorii în materie penală nu diferă de cele în materie civilă sau fiscală, finalitatea fiind aceeaşi, respectiv conservarea şanselor de executare a viitorului titlul executoriu (hotărâre judecătorească sau alt act, în materie fiscală). În cazul în care măsurile asigurătorii în materie penală se adoptă pentru conservarea drepturilor părţii civile cu privire la cheltuielile de judecată sau la despăgubiri, dreptul asigurat este unul care va fi valorificat în cadrul unei executări silite civile, astfel că limitările prevăzute de legea civilă şi procesual civilă în privinţa bunurilor urmăribile nu pot fi ignorate. În cazul în care măsura asigurătorie se adoptă în considerarea amenzii penale, pagubei produsă statului, confiscării speciale sau confiscării extinse, raporturile ulterioare pronunţării hotărârii penale definitive vor fi de drept fiscal, astfel că nu vor putea fi ignorate prevederile în materie referitoare la caracterul urmăribil al bunurilor.

În fine, anumite finalităţi diferite, specifice domeniului penal, trebuie recunoscute în cazul măsurii confiscării speciale (art. 112 NCP), dar numai atunci când vorbim de bunuri care au legătură indisolubilă şi necesară cu fapta penală sau a căror deţinere este chiar interzisă de legea penală, situaţii în care este dificil de discutat despre caracterul urmăribil al acestora sau de vreun concurs cu alţi creditori. În cazul în care, ca urmare a imposibilităţii acestora, s-ar recurge la plata unui echivalent, reintrăm în logica unei creanţe bugetare, cu toate limitările privind executarea silită[15]. În schimb, în privinţa confiscării extinse (art. 1121 NCP), deşi există particularităţi ce decurg din natura, altfel discutabilă, de măsură de siguranţă a acesteia, nu vor putea fi ignorate dispoziţiile procesual civile şi civile ori procesual fiscale, în materia naturii urmăribile a unor categorii de bunuri sau a concursului de creditori.

După cum am menţionat, potrivit art. 249 alin. (8) NCPP, nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege. Dacă lucrurile sunt clare cu privire la prima categorie, având în vedere cele menţionate mai sus, mai multe precizări trebuie făcute în ceea ce priveşte bunurile exceptate de lege. Această problemă apare atât la măsurile asigurătorii care privesc bunuri imobile (1), cât şi la cele privind bunurile mobile (2) ori creanţele (3).

1. Măsurile asigurătorii asupra imobilelor

12. În ceea ce priveşte situaţia în care sechestrul penal vizează un imobil (inscripţia ipotecară), se pune problema de a şti dacă organul care înfiinţează măsura este sau nu ţinut de dispoziţiile art. 812-815[16] şi art. 817 NCPC[17] care reglementează bunurile imobile care pot fi urmărite[18].

În opinia noastră, în principiu, răspunsul nu poate fi decât pozitiv. Potrivit art. 249 alin. (8) NCPP nu pot fi sechestrate bunurile exceptate de lege. În primul rând, este evident că legea la care se referă art. 249 alin. (8) NCPP nu poate fi decât una civilă, sau, după caz, fiscală, întrucât Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziţii în acest sens. În al doilea rând, nimic nu ar justifica un anumit regim al bunurilor atunci când ele sunt sechestrate sau urmărite în cadrul unei proceduri penale faţă de aceleaşi acţiuni desfăşurate în cadrul unei proceduri civile. În fine, câtă vreme executarea măsurilor asigurătorii atunci când au fost luate pentru garantarea plăţii despăgubirilor civile sau a cheltuielilor judiciare, după rămânerea definitivă a hotărârii penale, se face potrivit dispoziţiilor legii civile[19] sau potrivit executării creanţelor bugetare atunci când este vorba despre confiscarea specială (cu precizările pe care le vom face ulterior) sau extinsă şi aceste dispoziţii legale prevăd anumite condiţii cu privire la urmărirea imobilelor, respectivele prevederi trebuie să îşi găsească aplicabilitatea încă din faza luării măsurilor asigurătorii. În caz contrar, acestea ar fi lipsite de finalitate. Prin urmare, limitările pe care legea le prevede în privinţa dreptului de a urmări silit anumite categorii de bunuri mobile sau imobile reprezintă, în general, şi obstacole în calea instituirii unui sechestru asupra acelor bunuri, deoarece măsura asigurătorie ar fi lipsită de interes practic dacă nu s-ar putea finaliza printr-o executare silită. Desigur, unele rezerve se pot exprima în legătură cu măsura adoptată în vederea confiscării speciale, atunci când inalienabilităţile sau insesizabilităţile legii civile lato sensu, nu sunt compatibile cu ideea stării de pericol pe care o presupune lăsarea în circulaţie a unor categorii de bunuri ce fac obiectul acestei măsuri.

În continuare vom discuta aplicarea prevederilor Codului de procedură civilă cu privire la bunurile imobile care pot fi urmărite (A), precum şi regulile speciale cu privire la anumite categorii de bunuri imobile (B).

A. Bunurile imobile care pot fi urmărite

13. Regula prevăzută de art. 812 alin. (1) NCPC este că imobilele[20] pot fi urmărite. Se precizează în mod expres la alin. (2) că pot fi urmărite şi dreptul de uzufruct şi dreptul de superficie. Cu privire la servitute, acest drept poate fi urmărit silit numai odată cu fondul dominant căruia îi profită, aşa cum prevede alin. (3) al aceluiaşi articol. Prevederea este firească, întrucât dreptul de servitute îşi găseşte raţiunea juridică doar împreună cu fondul dominant. Desigur, dreptul de uz şi de abitaţie nu pot face obiectul urmăririi silite, având în vedere caracterul lor personal. În orice caz, în practica judiciară penală sunt cvasi-inexistente situaţiile în care sunt sechestrate alte imobile decât construcţii şi terenuri.

14. Cu privire la întinderea urmăririi, imobilele înscrise în cartea funciară se urmăresc în întregime. Potrivit art. 813 alin. (2) NCPC, se pot urmări în mod separat construcţiile ce formează o proprietate distinctă de sol, drepturile privitoare la proprietatea pe tronsoane, pe etaje sau pe apartamente, precum şi orice alte drepturi privitoare la bunuri pe care legea le declară imobile.

De asemenea, urmărirea se întinde şi asupra accesoriilor imobilului prevăzute de Codul civil[21], precum şi asupra fructelor şi veniturilor. În mod evident, accesoriile nu pot fi urmărite decât odată cu imobilul (art. 814 alin. 2 NCPC).

15. Câteva discuţii merită făcute în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 812 alin. (3) NCPC  care prevăd că „nu sunt supuse urmăririi silite imobilele declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege”.[22] În acest context, s-ar putea pune problema instituirii unui sechestru asupra unui bun cu privire la care există o clauză de inalienabilitate stabilită prin convenţie sau testament, potrivit art. 627 C. civ. sau cu privire la care a fost încheiat un antecontract de vânzare, caz în care clauza de inalienabilitate este subînţeleasă, în conformitate cu art. 627 alin. (4) NCC.  Cu alte cuvinte, mai poate fi luată inscripţia ipotecară dacă bunul face obiectul unei clauze de inalienabilitate stabilită cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi perfect opozabilă terţilor?

Apreciem că, de plano, nimic nu se opune luării unei astfel de măsuri asigurătorii. Totuşi, având în vedere că, potrivit art. 629 alin. (3) C. civ. coroborat cu art. 2329 NCC, pe durata cât clauza produce efecte, bunurile nu pot fi supuse urmăririi, interesul măsurii asigurătorii ar trebui raportat la mai multe aspecte, dintre care sunt indispensabile durata clauzei de inalienabilitate (de pildă, o durată de 49 de ani care abia a început să curgă face inutilă luarea unei măsuri asigurătorii) şi stadiul procesului penal în raport cu această durată (de pildă, dacă procesul penal urmează a fi finalizat în curând, iar clauza de inalienabilitate mai este valabilă câteva luni, măsura asigurătorie prezintă interes). Ceea ce este important de reţinut este că o clauză de inalienabilitate/insesizabilitate stipulată cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege şi cu privire la care s-au făcut formalităţile cerute de lege este opozabilă chiar şi organelor penale care o înfiinţează ori organele statului care ar vrea să treacă la executare.

Aşa cum am mai arătat, menţinem o rezervă de la aplicarea acestei reguli în privinţa bunurilor ce pot face obiectul confiscării speciale (art. 112 NCP)[23]. Clauza de inalienabilitate/insesizabilitate, chiar legală fiind şi opozabilă terţilor, nu îl poate apăra pe cel care a săvârşit fapta sau pe cel care a cunoscut scopul folosirii bunurilor de aplicarea măsurii, atunci când vorbim chiar de bunurile ce au legătură directă cu fapta penală. În măsura în care, ca urmare a negăsirii bunurilor prevăzute la art. 112 alin. (1) lit. b)-e) NCP sau a faptului că bunurile indicate la lit. b) şi c) ale aceluiaşi articol nu aparţin infractorului (iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor), se recurge la sechestrarea altor bunuri, în vederea acoperirii prin echivalent a valorii bunurilor supuse măsurii confiscării, devin însă, aplicabile regulile referitoare la limitele privind urmărirea bunurilor. În acest caz, clauza de inalienabilitate ar putea împiedica executarea silită a acestora. În această din urmă situaţie, dreptul statului asupra echivalentului bănesc al bunurilor ce nu pot fi confiscate reprezintă o creanţă a statului, care este supusă regulilor de in/sesizabilitate aplicabile în materie fiscală. Or, clauza de inalienabilitate şi implicit, cea de insesizabilitate (art. 2329 NCC), are efect şi faţă de stat, atunci când acesta este creditor. În situaţia imposibilităţii confiscării bunurilor la care face referire art. 112 lit. b)-e) NCP, atunci când măsura confiscării speciale ar trebui să fie îndreptată către alte bunuri ale făptuitorului, clauzele de inalienabilitate/insesizabilitate vor trebui avute în vedere, organele în drept să decidă urmând a se orienta spre bunuri ce nu sunt afectate de astfel de clauze. De altfel, în cazul recurgerii la ,,confiscarea” unui echivalent, nu mai  există nici raţiunea de înlăturare a stării de pericol pe care o prezintă lăsarea în circulaţie a unor bunuri, care să înlăture orice raport de natură civilă.

Se impune o precizare şi în legătură cu aplicarea măsurii confiscării speciale cu privire la un bun pentru care titularul dreptului a consimţit limitări convenţionale, cum sunt de pildă dezmembrămintele dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, superficie, servitute)[24]. În afara cazului în care este vorba de bunuri produse prin săvârşirea faptei penale, bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea faptei penale sau pentru răsplata făptuitorului ori atunci când deţinerea bunului este interzisă de legea penală (art. 112 alin. 1 lit. a, d, f NCP), în niciun caz nu este de conceput că măsura confiscării speciale să conducă la stingerea acestor drepturi constituite în favoarea unor terţe persoane. Desigur, se poate pune în discuţie valabilitatea constituirii acestor drepturi, dar în măsura în care actul de constituire este valabil şi cu respectarea regulilor de publicitate, măsura confiscării nu poate afecta pe titularii dezmembrămintelor, care nu au legătură cu fapta penală şi nu au cunoscut în ce scop au fost folosite bunurile. O soluţie contrară, care ar presupune că, fără a exista vreo implicare în săvârşirea faptei penale, măsura confiscării generează efecte extinctive asupra drepturilor constituite legal şi opozabile, ar reprezenta o încălcare a art. 44 din Constituţia României. Derogarea pe care alin. 9 al aceluiaşi articol o face în privinţa bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni trebuie înţeleasă în sensul în care aceasta afectează drepturile celui care a săvârşit fapta sau măcar a unor persoane care au cunoscut scopul folosirii bunurilor. Pentru cei care nu ar avea nicio legătură cu fapta (ex: uzufructuarul care a dobândit dreptul asupra unui bun imobil în legătură cu care s-ar dori aplicarea măsurii confiscării speciale, în echivalent, conform art. 112 alin. 5 NCP) stingerea drepturilor legal constituite prin măsura confiscării ar echivala o ,,expropriere” fără despăgubire. Totuşi, este de remarcat că măsura confiscării, chiar dacă ar avea ca obiect astfel de bunuri, nu implică o stingere a dreptului de proprietate privată, deoarece bunurile intră în proprietatea privată a statului[25], iar aceasta este compatibilă cu supravieţuirea dezmembrămintelor legal constituite şi opozabile.

Soluţiile avansate sunt aplicabile, a fortiori, şi în cazul confiscării extinse.

Prin urmare, măsura inscripţiei ipotecare se poate lua asupra bunurilor în legătură cu care s-a stipulat clauza de inalienabilitate/insesizabilitate ori există alte limitări convenţionale ale dreptului de proprietate. Valorificării sau confiscarea bunurilor, cu rezervele corespunzătoare în materia confiscării speciale, nu poate afecta drepturile legal constituite în favoarea terţilor, cu respectarea regimului de publicitate.

În schimb, dreptul de discuţiune pe care îl conferă dispoziţii precum cele de la art. 815, 816, 817 NCPC sau altele de acelaşi gen, în materia urmării silite imobiliare, nu sunt de natură a împiedica instituirea sechestrului asupra respectivelor bunuri. Situaţiile prevăzute acolo împiedică sau temporizează, după caz, numai urmărirea bunurilor, dar nu exclud raţiunea instituirii măsurilor asigurătorii[26].

B. Reguli speciale cu privire la urmărirea anumitor categorii de bunuri imobile

16. Codul de procedură civilă prevede şi câteva reguli speciale cu privire la urmărirea anumitor categorii de bunuri imobile.

În acest sens, art. 812 alin. (5) NCPC prevede necesitatea ca urmărirea să fie efectuată mai întâi cu privire la bunurile mobile ale debitorului, în cazul în care valoarea creanţei nu depăşeşte 10.000 lei. Apreciem că aceste dispoziţii ar trebui să fie pe deplin aplicabile şi în cazul măsurilor asigurătorii luate în cadrul procesului penal, pentru aceeaşi raţiune, şi anume pentru a împiedica crearea unui dezechilibru nejustificat între valoarea pentru care se înfiinţează măsura şi valoarea bunului, precum şi pentru a evita un abuz din partea organului care ia măsura asigurătorie[27]. Orice proces penal creează în mod normal un impact major asupra suspectului sau inculpatului; dacă valoarea prejudiciului este mică sau dacă amenda pe care o riscă acesta nu are un cuantum ridicat[28] ori dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este disproporţionată în raport de natura şi gravitatea faptei[29], impactul nu trebuie augmentat cu luarea unei inscripţii ipotecare, eventual asupra locuinţei suspectului sau inculpatului.

17. Totodată, potrivit art. 815 alin. (1) NCPC, imobilele minorilor şi interzişilor nu pot fi urmărite înaintea urmăririi mobilelor acestora. Trebuie să ne întrebăm însă în ce măsură imobilul aparţinând unor asemenea persoane ar putea să fie supus măsurilor asigurătorii.

Astfel, atunci când măsura asigurătorie ar viza executarea pedepsei amenzii, aceasta nu ar putea avea niciodată ca obiect imobilul aparţinând unui minor, având în vedere că art. 249 alin. (3) prevede că, într-o asemenea situaţie, măsura poate fi luată doar asupra bunurilor suspectului sau inculpatului, iar potrivit Noului Cod penal faţă de minori nu se pot pronunţa pedepse, ci doar măsuri educative neprivative sau privative de libertate. Problema s-ar putea pune însă cu privire la imobilele aparţinând persoanelor puse sub interdicţie judecătorească, atunci când o asemenea împrejurare şi cauza care a generat-o au intervenit după săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Într-o asemenea situaţie, apreciem că dispoziţiile art. 815 alin. (1) NCPC sunt pe deplin aplicabile, prin aceasta înţelegându-se că se vor sechestra mai întâi bunurile mobile ale celui pus sub interdicţie. Desigur, dacă cel în cauză nu are bunuri mobile urmăribile ori aceste nu au valoare necesară acoperirii eventualei amenzi penale, se poate trece la sechestrarea bunurilor imobile.

În egală măsură ar trebui să fie aplicabile aceste prevederi în cazul în care măsura asigurătorie este luată în vederea confiscării speciale (cu excepţia situaţiei bunurilor a căror deţinere este interzisă de legea penală), a confiscării extinse, a garantării plăţii despăgubirilor ori a cheltuielilor judiciare.

Protecţia acordată minorului sau persoanei puse sub interdicţie nu subzistă însă dacă bunul este proprietate comună a acesteia şi a unei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, dacă obligaţia prevăzută în titlul executoriu este comună[30].

18. În fine, art. 817 NCPC reglementează situaţia imobilelor proprietate comună. Într-un asemenea caz, textul prevede că urmărirea se va putea face doar după ce creditorii personali ai unuia dintre coproprietari sau codevălmaşi au cerut partajul bunurilor comune, aşa cum de altfel prevede şi art. 353 NCC. Textul prevede că se poate urmări însă cota-parte determinată a debitorului lor din dreptul de proprietate asupra imobilului, fără a mai fi necesar să se ceară partajul, dacă  este neîndoielnic stabilită şi lămurită şi este înscrisă, prin arătarea unei fracţiuni, în cartea funciară.

În ceea ce priveşte incidenţa acestui text de lege asupra măsurilor asigurătorii luate în procesul penal, apreciem că soluţia trebuie nuanţată. Astfel, câtă vreme textul face vorbire strict despre urmărire şi nu reprezintă o veritabilă excepţie de la aceasta, ci doar o procedură prealabilă[31], nu s-ar putea afirma că bunurile care se află în proprietate comună nu ar putea fi sechestrate[32] şi nici că sechestrul ar presupune în mod obligatoriu partajul[33]. O asemenea problemă se va pune numai atunci când bunul sechestrat ar fi supus urmăririi silite, caz în care dispoziţiile art. 817 NCPC vor fi pe deplin aplicabile[34]. O interpretare contrară ar putea lipsi, pe de o parte, sechestrul de conţinut (dacă momentul luării măsurii ar fi amânat), iar pe de altă parte, ar încălca prezumţia de nevinovăţie (dacă ar presupune partajul imediat după ce se instituie sechestrul).

Trebuie menţionat cu privire la acest aspect că, în practica judiciară, atunci când bunul imobil ce face obiectul sechestrului este deţinut în devălmăşie, persoana care nu este parte în procesul penal (soţul/soţia suspectului sau inculpatului) formulează o contestaţie împotriva măsurii asigurătorii, utilizând procedura prevăzută de art. 250 NCPP, solicitând ridicarea sechestrului asupra unei cote de ½ (?!) iar organele judiciare sau instanţele penale admit această cerere. În mod evident, într-o asemenea situaţie, soluţia încalcă regulile proprietăţii în devălmăşie şi este, de altfel, lipsită de efecte juridice, câtă vreme o eventuală vânzare sau urmărire a dreptului de proprietate asupra pretinsei cote de ½ nesechestrate nu ar putea fi făcută decât după partaj. O soluţie mai echitabilă ar trebui să aibă în vedere facultatea (iar nu obligaţia) codevălmaşului care nu este parte în procesul penal de a cere partajul. Apreciem că, în acest caz, nu vor fi aplicabile prevederile art. 358 alin. (1) NCC care prevăd posibilitatea partajului prin bună învoială, pentru a nu lipsi de efecte măsura asigurătorie prin însăşi voinţa suspectului sau inculpatului. Desigur, în măsura în care codevalmaşul neimplicat în procesul penal nu doreşte partajul, apreciem că are la dispoziţie şi o acţiune în constatarea cotei sale ideale din dreptul asupra bunului respectiv, iar după determinarea acesteia prin hotărârea judecătorească, să solicite ridicarea sechestrului asupra cotei ideale ce îi revine[35].

2. Măsurile asigurătorii asupra bunurilor mobile

19. În ceea ce priveşte luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor mobile corporale, se pune problema aplicării dispoziţiilor art. 726 şi urm. C. pr. civ., în ceea ce priveşte caracterul neurmăribil al anumitor categorii de bunuri (A), bunurile destinate exercitării profesiei sau meseriei (B) şi limitele urmăririi veniturilor băneşti (C).

A. Caracterul neurmăribil al anumitor categorii de bunuri mobile

20. Aşa cum am văzut, art. 249 alin. (8) NCPP prevede că nu pot fi sechestrate bunurile proprietate publică şi cele exceptate de lege. Art. 726 NCPC exceptează de la urmărire silită anumite categorii de bunuri mobile corporale. Pentru aceleaşi raţiuni ca şi cele prezentate în cazul bunurilor imobile, apreciem că dispoziţiile art. 726 NCPC trebuie să fie aplicabile şi în cazul în care se înfiinţează măsuri asigurătorii de către organele penale.

Nu pot fi sechestrate bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului şi familiei sale şi obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel; obiectele indispensabile persoanelor cu handicap şi cele destinate îngrijirii bolnavilor; alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 3 luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate obţinerii mijloacelor de subzistenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă; combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă; scrisorile, fotografiile şi tablourile personale sau de familie şi altele asemenea; bunurile declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Dacă majoritatea bunurilor prevăzute la art. 726 NCPC nu ridică probleme, practica judiciară penală necunoscând situaţii în care s-au luat măsuri asigurătorii asupra acestora, problemele apar tot cu privire la bunurile declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, situaţie pe care am analizat-o însă anterior[36].

În ceea ce priveşte părţile sociale, cu altă ocazie, am apreciat că acestea nu sunt susceptibile de a fi sechestrate sau poprite asigurător, deoarece ele nu sunt susceptibile de a fi urmărite silit [37]. Soluţia se desprinde încă din art. 66 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Potrivit acestui text, creditorii pot sechestra şi vinde acţiunile debitorului lor. A contrario, s-ar exclude o formă de urmărire silită asupra părţilor sociale. În prezent însă, soluţia ar trebui reevaluată în lumina dispoziţiilor cuprinse în Noul Cod de procedură civilă, în partea relativă la urmărirea silită mobiliară. Dispoziţiile art. 756 alin. (3) NCPC reglementează modul de vânzare a acţiunilor la societăţile închise şi a părţilor sociale, fiind greu de menţinut teza insesizabilităţii acestora[38]. Este de remarcat că, în continuare, se menţine un regim de urmărire care prezintă particularităţi de natură să protejeze interesele legitime ale acţionarilor sau asociaţilor.

În practica instanţelor judecătoreşti s-a ridicat problema dacă se poate sechestra de către creditorii personali ai asociatului averea societăţii. Potrivit art. 66 din Legea nr. 31/1990, pe durata societăţii, creditorii asociatului pot să-şi exercite drepturile lor numai asupra părţii din beneficiile cuvenite asociatului după bilanţul contabil, iar după dizolvarea societăţii, asupra părţii ce i s-ar cuveni prin lichidare. De asemenea, potrivit aceluiaşi text, creditorii asociatului pot popri, în timpul duratei societăţii, părţile ce s-ar cuveni asociaţilor prin lichidare sau pot sechestra şi vinde acţiunile debitorului lor. Răspunsul la această problemă este clar, în sensul că nu se pot sechestra sau popri bunurile proprietatea societăţii de către creditorii personali ai unuia dintre asociaţi. Aceeaşi este soluţia chiar şi în cazul în care este vorba de o societate cu un singur asociat sau când ambii asociaţi sunt deopotrivă şi debitori[39]. Aşa cum s-a reţinut în doctrină[40], bunurile aduse ca aport de asociaţi ies din patrimoniul lor şi intră în patrimoniul societăţii. Aceste bunuri devin proprietatea societăţii, afară de cazul când s-a convenit altfel prin actul constitutiv. De vreme ce bunurile aportate au ieşit din patrimoniul asociaţilor, înseamnă că nici creditorii personali ai asociaţilor nu mai pot urmări aceste bunuri. Părţile din beneficii sau cele cuvenite în urma dizolvării şi lichidării societăţii pot fi urmărite şi, prin urmare, sechestrate asigurător, deoarece ele aparţin asociatului debitor, iar nu societăţii.

B. Situaţia bunurilor destinate exercitării profesiei sau meseriei

21. Cu privire la bunurile destinate exercitării profesiei sau meseriei, menţionate la art. 727 NCPC, apreciem de asemenea că acestea nu pot face obiectul măsurilor asigurătorii decât în condiţiile prevăzute de acest text de lege.

Astfel, potrivit art. 727 alin. (1) teza întâi NCPC şi în acord cu art. 2324 NCC, bunurile mobile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate nu pot fi urmărite decât de către creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu exercitarea profesiei respective. Aceasta înseamnă că, în principiu, bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului pot fi sechestrate de organele penale doar dacă infracţiunea a fost săvârşită în legătură cu exercitarea profesiei respective. De pildă, ar putea fi sechestrate în vederea reparării prejudiciului bunurile mobile ale unei persoane ce exercită o profesie autorizată (ex: avocat, notar public, executor judecătoresc etc.) afectate exerciţiul profesiei sale, dacă aceasta este urmărită penal pentru o infracţiune de evaziune fiscală săvârşită cu privire la onorariile sale, iar aplicând dispoziţiile art. 2324 NCC, rezultă că, într-o astfel de situaţie, nu ar putea fi urmărite şi deci nici sechestrate celelalte bunuri ale respectivei persoane. Bunurile ce fac obiectul afectaţiunii nu ar putea fi însă urmărite pentru repararea prejudiciului cauzat unei persoane printr-o infracţiune contra integrităţii corporale, de exemplu. Raţionamentul întemeiat pe ideea maselor patrimoniale distincte este corect atunci când vorbim despre măsuri asigurătorii adoptate în vederea recuperării prejudiciului produs părţii civile, inclusiv statului, pentru plata cheltuielilor de judecată sau a amenzii penale, dar implică unele nuanţări în cazul măsurilor asigurătorii dispuse în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse. În cazul confiscării speciale, dacă ne referim la bunuri a căror deţinere este interzisă de lege, separaţia maselor patrimoniale nu prezintă nicio relevanţă. Dacă avem în vedere celelalte cazuri prevăzute de art. 112 alin. 1 NCP, evidenţierea bunului în altă masă patrimonială decât cea în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea este din nou, nerelevantă. Măsura se adoptă în raţiunea pericolului pe care îl reprezintă bunul sau modul în care a fost utilizat acesta, iar raţiunea aplicării măsurii de siguranţă se regăseşte independent de masa patrimonială în care este evidenţiat. În plus, chiar dacă bunul aparţine altei mase patrimoniale decât cea în legătură cu care s-a săvârşit fapta penală, măsura poate fi adoptată deoarece în unele situaţii nu are importanţă dacă acesta aparţine sau nu făptuitorului, a fortiori, dacă aparţin unei mase patrimoniale distincte a făptuitorului. Evident, în celelalte situaţii, titularul masei patrimoniale în care se află bunurile fiind chiar făptuitorul, este îndeplinită condiţia cunoaşterii scopului folosirii bunurilor. Ar fi greu de susţinut, de pildă, că în cazul în care un autoturism ce formează obiectul unei mase patrimoniale destinată exercitării unei profesii autorizate a servit în mod efectiv la realizarea laturii obiective a unei infracţiuni, nu s-ar putea aplica măsura de siguranţă a confiscării speciale deoarece infracţiunea (e.g. trafic de droguri), deşi săvârşită de proprietarul autoturismului ori acesta a cunoscut scopul folosirii lui, nu ar fi în legătură cu exerciţiul profesiei. În cazul în care confiscarea bunurilor prevăzute la art. 112 lit. b)-f) NCP nu este posibilă din cauza motivelor de la alin. (3) şi (5) ale aceluiaşi articol, dreptul asupra echivalentului în bani sau asupra altor bunuri se va exercita, de asemenea, fără a se ţine seama de masele patrimoniale din care face parte bunul urmărit, deoarece dreptul statului de a confisca sume de bani sau alte bunuri, reprezentând un echivalent valoric înlocuieşte dreptul de a confisca bunul ce a avut legătură nemijlocită cu infracţiunea.

Conform art. 727 alin. 1 teza II NCPC, dacă bunurile nu sunt afectate unui patrimoniu profesional individual, însă servesc la exercitarea ocupaţiei sau profesiei debitorului persoană fizică, pot fi supuse urmăririi silite numai dacă nu există alte bunuri urmăribile şi numai pentru obligaţii de întreţinere sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor. Apreciem că textul nu se opune luării măsurii asigurătorii, însă executarea va fi permisă doar cu respectarea condiţionării prevăzute de lege.

22. Potrivit art. 727 alin. (2) NCPC, dacă debitorul se ocupă cu agricultura, nu vor fi urmărite, în măsura necesară continuării lucrărilor în agricultură, inventarul agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele pentru aceste animale şi seminţele pentru cultura pământului, în afară de cazul în care asupra acestor bunuri există un drept real de garanţie sau un privilegiu pentru garantarea creanţei. În mod evident, aceste bunuri nu pot fi nici sechestrate (decât dacă partea civilă din procesul penal ar fi avut anterior constituit un drept real de garanţie asupra acelui bun[41]), întrucât nu se poate vorbi despre un drept real sau privilegiu anterior constituit asupra acestor bunuri.

C. Limitele urmăririi veniturilor băneşti

23. Art. 728 NCPC reglementează limitele urmăririi veniturilor băneşti. Potrivit alin. (1), salariile şi alte venituri periodice, pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia pot fi urmărite până la jumătate din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii şi până la o treime din venitul lunar net, pentru orice alte datorii. Dacă sunt mai multe sechestre penale ori acestea există împreună cu sechestre civile[42], limita este de 1/2 în conformitate cu alin. (2). Cu alte cuvinte, dacă organul penal efectuează o percheziţie la domiciliul suspectului sau inculpatului şi găseşte sume de bani provenind din ultimul salariu (sub condiţia dovedirii acestei provenienţe), ar trebui ca ridicarea sumei de bani în vederea sechestrării potrivit art. 252 alin. (2) NCPP să nu vizeze decât 1/3 din salariu sau 1/2 în cazul în care există mai multe sechestre[43], întrucât textul din Codul de procedură civilă îşi găseşte pe deplin raţiunea (de a nu compromite subzistenţa debitorului) şi atunci când urmărirea silită se va face din motivul săvârşirii unei infracţiuni.

24. Sunt în egală măsură aplicabile prevederile art. 728 alin. (3) NCPC potrivit cu care veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia, în cazul în care sunt mai mici decât cuantumul salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte jumătate din acest cuantum

25. Totodată, se aplică în cazul sechestrului şi alin. (4) al aceluiaşi text, rezultând că nu pot fi sechestrate ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă, compensaţia acordată salariaţilor în caz de desfacere a contractului individual de muncă pe baza oricăror dispoziţii legale, precum şi sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, decât pentru sume datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau prin vătămări corporale şi doar în limita a jumătate din cuantumul acestora.

26. În fine, alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum şi orice alte asemenea indemnizaţii cu destinaţie specială, stabilite potrivit legii, nu pot fi urmărite pentru niciun fel de datorii; prin urmare, sumele de bani având o astfel de provenienţă nu pot fi sechestrate nici de organele penale.

Aceste reguli îşi găsesc aplicarea şi în ceea ce priveşte urmărirea silită privind creanţele, după cum vom arăta în cele ce urmează.

3. Măsurile asigurătorii privind bunurile mobile incorporale datorate de alte persoane

27. Potrivit art. 254 NCPP, obiectul popririi îl formează sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit. Este evident aşadar că textul are în vedere luarea măsurii asigurătorii a popririi nu asupra sumelor de bani în materialitatea lor (care pot face, aşa cum am văzut, obiectul sechestrului penal propriu-zis, asupra bunurilor mobile corporale), ci asupra unei creanţe. Din această perspectivă, ar fi fost de dorit corelarea dispoziţiilor acestui articol cu cele ale art. 780 NCPC care se referă la sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului ori deţinute în numele său de o a treia persoană sau pe care aceasta din urmă i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente[44]. Tot aici se încadrează aşadar şi sumele de bani din conturile bancare (care sunt, aşa cum arătam, datorate de către bancă suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, iar nu se află în proprietatea acestora[45]) sau sumele de bani datorate de către angajator salariatului său. Aceste sume de bani nu pot face obiectul sechestrului propriu-zis, ci doar al popririi.

Sintetizând, constatăm că în practică se pot identifica următoarele situaţii:

– atunci când este vorba de bunuri corporale, indiferent de împrejurarea că acestea sunt sau nu în posesia suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în principiu,  trebuie să se recurgă la măsura sechestrului[46];

– atunci când este vorba de sume de bani (cash), titluri de valoare sau alte bunuri mobile incorporale care se află în posesia suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, se va aplica măsura sechestrului;

– atunci când este vorba de sume de bani aflate în conturile bancare[47] sau datorate de un terţ în baza unui raport prezent, poprirea asiguratorie este singura măsura aplicabilă;

– atunci când este vorba de titluri de valoare sau alte bunuri mobile incorporale aflate doar în mâinile unui terţ se va aplica poprirea asigurătorie.

28. Anticipam în prima parte a acestui studiu că practica organelor penale este neunitară, astfel încât de multe ori se înfiinţează un sechestru atunci când se au în vedere doar sumele de bani aflate în conturi, iar nu şi cele cu care urmează a fi alimentate acestea (deşi suma până la care se instituie sechestrul este mai mare decât disponibilul din cont) şi poprirea atunci când sunt vizate şi sumele viitoare, iar alteori se înfiinţează un sechestru penal, indiferent de bunurile care fac obiectul măsurilor asigurătorii (corporale sau incorporale, prezente sau viitoare). Subliniem încă o dată că sumele de bani aflate în conturi (mai corect, creanţa suspectului, a inculpatului sau a părţii responsabile civilmente cu privire la acele sume) pot face doar obiectul popririi asigurătorii prevăzute de art. 254 NCPP.

Distincţia este importantă, întrucât din calificarea măsurii decurg şi consecinţele prevăzute la art. 780 NCPC. Urmează să vedem aşadar, care este conţinutul măsurii popririi în temeiul acestui text de lege (A) şi limitele acestei măsuri (B).

A. Conţinutul măsurii popririi asigurătorii

29. În primul rând, pot face obiectul măsurii asigurătorii nu atât (creanţele privind) sumele de bani, cât şi (cele privind) titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale. Un asemenea aspect nu este de altfel contestat de organele penale, care înfiinţează adesea măsuri asigurătorii asupra titlurilor de valoare, fără a avea în vedere faptul că art. 254 NCPP vorbeşte doar de sume de bani datorate. Dispoziţiile art. 780 NCPC completează textul din Codul de procedură penală.

30. În al doilea rând, dacă măsura înfiinţată este poprirea, rezultă că pot face obiectul măsurii şi sumele ce vor fi datorate în viitor (cu care vor fi alimentate conturile, de pildă, sau salariile viitoare). Nici această posibilitate nu pare a fi contestată de organele penale, care iau de multe ori măsuri asigurătorii şi asupra sumelor de bani cu care vor fi alimentate conturile (de altfel, pentru multe organe penale, aşa cum arătam, acesta este şi criteriul de distincţie între sechestru şi poprire – prima măsură vizează doar sumele existente, iar cea de-a doua permite şi asigurarea sumelor viitoare…), deşi art. 254 NCPP se referă doar la sumele datorate, iar nu şi la cele care vor fi datorate[48]. Din nou, rezultă că dispoziţiile art. 780 NCPC sunt aplicabile.

31. În al treilea rând, dacă măsura luată este o poprire, rezultă că ea nu se înfiinţează decât pentru creanţele decurgând din raporturile juridice existente. Aceasta înseamnă că, dacă de exemplu suspectul îşi schimbă locul de muncă după ce se înfiinţase o poprire la angajator, iar noul angajator nu a fost notificat potrivit art. 785 NCPC, acestuia nu îi poate fi opusă măsura iniţială (comunicată celui dintâi angajator). Totodată, dacă suspectul îşi deschide un nou cont (în temeiul unui nou contract încheiat cu banca), ulterior înfiinţării popririi cu privire la creanţele privind sumele de bani din conturile de la acel moment, sumele de bani din acest nou cont nu vor intra sub incidenţa popririi, întrucât nu mai suntem în prezenţa unor raporturi juridice existente la data înfiinţării popririi. În acest sens sunt şi unele ordonanţe de înfiinţare a măsurilor asigurătorii asupra sumelor de bani aflate în conturi, dar numai când măsura luată este sechestrul (adică, în opinia parchetelor, când nu se au în vedere şi încasările viitoare), întrucât, arată organele penale, „textul legal care reglementează sechestrul nu permite să se ia măsuri asupra conturilor viitoare”. Raţionamentul este eronat: sechestrul nu vizează conturile, în nicio situaţie; asupra acestora se poate institui doar o poprire şi nici măcar această măsură nu permite luarea de măsuri asupra conturilor viitoare, întrucât nu ne mai aflăm în prezenţa unor raporturi juridice existente. Pentru a evita însă ca o persoană să îşi deturneze sumele de bani rulate prin conturile supuse popririi de la această măsură, ar fi poate indicată introducerea unui text de lege care să prevadă obligaţia suspectului, a inculpatului sau a părţii responsabile civilmente de a aduce la cunoştinţa organului care a înfiinţat măsura asigurătorie intenţia de a deschide un nou cont, iar acesta să decidă dacă alege să poprească şi contul nou-deschis. Instituţia bancară care deschide un nou cont nu ar putea fi ţinută însă responsabilă pentru nerespectarea obligaţiilor ce îi revin, întrucât cu privire la noul cont nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa popririi.

B. Limitele măsurii asigurătorii a popririi

32. Posibilitatea înfiinţării doar a măsurii popririi asigurătorii asupra sumelor de bani aflate în conturi ori a celor datorate de un terţ suspectului, inculpatului sau a părţii responsabile civilmente determină şi aplicarea art. 780 alin. (2) NCPC într-o asemenea situaţie.

Am arătat deja că obiectul popririi poate fi reprezentat şi de sumele pe care terţul poprit le va datora în viitor, adică inclusiv de încasările viitoare din conturi. Chiar şi într-o asemenea situaţie, menţionează textul de lege, limitele prevăzute de art. 728 NCPC sunt aplicabile. Aceasta înseamnă că, dacă în conturile bancare se află sau se vor afla sume de bani provenind din salarii ori dacă poprirea asigurătorie se înfiinţează la angajator, ea nu va putea privi decât 1/3 sau, după caz, 1/2 (dacă sunt mai multe popriri asigurătorii penale) din sumele având o astfel de provenienţă.

Şi în această privinţă, practica organelor penale este neunitară. Majoritatea parchetelor aleg să înfiinţeze măsura asigurătorie asupra a tot ceea ce se află în conturi, chiar dacă instituţia bancară, răspunzând ordonanţelor de înfiinţare a măsurii, menţionează că în conturile respective se primesc salariile suspectului sau inculpatului. În general, este nevoie ca persoanele ale căror conturi au fost poprite să formuleze o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 250 NCPP, solicitând ridicarea parţială a măsurii. Subliniem că o asemenea procedură a devenit, odată cu adoptarea noului Cod de procedură penală, extrem de restrictivă pentru suspect sau inculpat, întrucât termenul de formulare a contestaţiei este de 3 zile de la data comunicării măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, faţă de dispoziţiile art. 168 vechiul C. pr. pen. anterior care nu prevedeau vreun termen de contestare. Concluzia ar fi aceea că, dacă termenul de 3 zile a expirat şi organul penal care a înfiinţat poprirea nu a precizat că măsura se ia cu respectarea limitelor art. 728 NCPC, suspectul sau inculpatul rămân cu conturile în întregime blocate. Desigur, o soluţie ar reprezenta-o recunoaşterea de către organele penale, la nivel general, a aplicării limitelor urmăririi veniturilor băneşti conţinute în Codul de procedură civilă. Cu alte cuvinte, ori de câte ori instituţiile bancare primesc ordonanţe sau hotărâri de înfiinţare a unei măsuri asigurătorii asupra sumelor de bani din conturi sau în celelalte situaţii când măsura este, în realitate o poprire, înfiinţarea acesteia ar trebui să se facă în limitele prevăzute de art. 728 NCPC (şi, după cum vom vedea, cele ale art. 780 NCPC).

33. La o sumară reflecţie asupra celor de mai sus, cititorul s-ar putea întreba de ce este necesară toată această discuţie şi dacă nu cumva este vorba despre un abuz al instituţiilor de credit. Întrebarea ar fi legitimă, dacă o hotărâre pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[49], secţia penală, nu ar da peste cap întreaga interpretare a conceptelor folosite.

Astfel, într-o cauză în care o persoană fizică având calitatea de inculpat a cerut ridicarea parţială a măsurii asigurătorii asupra sumelor de bani aflate în conturile sale, cu privire la care se înfiinţase sechestrul, cu motivarea că respectivele sume de bani provin din salarii, Înalta Curte a făcut referire la dispoziţiile art. 728 NCPC (art. 409 C. pr. civ. de la 1865). În temeiul acestui articol, instanţa supremă a admis că „veniturile obţinute de debitor cu caracter periodic (regulat) sunt parţial insesizabile, în considerarea scopului prezumat de legiuitor pentru care acestea urmează a fi folosite, respectiv asigurarea mijloacelor de trai ale debitorului”. Mai departe însă, instanţa a reţinut că „în mod evident, însă, această regulă priveşte numai situaţia urmăririi silite a acestor venituri pe calea popririi, ceea ce presupune indisponibilizarea sumelor datorate şi care vor fi plătite în viitor debitorului, de la data primirii actului prin care se înfiinţează sechestrul. În consecinţă, ea nu priveşte veniturile realizate anterior de debitor şi care se aflau deja în patrimoniul său la momentul instituirii sechestrului, acestea putând fi indisponibilizate în totalitate, iar nu doar în parte. În aceste condiţii, împrejurarea că în conturile inculpatului, indisponibilizate pe calea sechestrului, se aflau în tot sau în parte sume provenite din salariile obţinute şi plătite acestuia anterior instituirii măsurii asigurătorii este fără relevanţă din perspectiva art. 409 C. proc. civ. (de la 1865 – n.n.). A accepta soluţia contrară ar echivala cu o primă de încurajare pentru toţi infractorii care realizează (şi) venituri din muncă, căci pe această cale ei s-ar bucura nestingheriţi de produsul infracţiunii comise, ştiind că oricum veniturile realizate anterior (şi economisite, datorită existenţei unor surse ilicite care în mod evident sunt consumate cu prioritate) nu ar putea fi sechestrate decât în parte.

Apreciem că o asemenea soluţie este eronată din perspectiva dispoziţiilor care reglementează sechestrul şi poprirea şi are la bază confuzia pe care o fac frecvent organele penale între cele două noţiuni, ce porneşte de la ideea că sechestrul ar viza doar sumele de bani existente, iar poprirea se referă şi la sumele de bani viitoare. Aşa cum am arătat însă, o asemenea interpretare nu are la bază niciun temei legal.

Prin urmare, apreciem că – indiferent de denumirea dată măsurii luate în speţa sus-prezentată – condiţiile de înfiinţare şi efectele acesteia trebuie să fie cele ale popririi asigurătorii. Or, potrivit dispoziţiilor art. 780 alin. (2) NCPC, măsura trebuie să respecte limitele prevăzute la art. 728 NCPC.

În orice caz, chiar dacă ad absurdum s-ar putea admite că ,,măsura asigurătorie este un sechestru”, sumele de bani fiind văzute ca nişte bunuri mobile corporale (ca şi cum ar fi cash) şi nu s-ar aplica dispoziţiile art. 780 alin. (2) NCPC, ar rămâne aplicabile dispoziţiile art. 728 NCPC care se referă, cu caracter general, la limitele urmăririi veniturilor băneşti. Şi din această perspectivă deci, raţionamentul instanţei supreme este eronat.

Este însă adevărat că, atunci când vorbim de sume de bani aflate în conturi, ca şi în cazul sumelor cash, este greu de făcut o delimitare între ceea ce este obţinut şi folosit din salarii şi ceea ce este obţinut ilicit, astfel încât să se poată dispună măsura asigurătorie exact cu respectarea limitelor prevăzute de lege. Un asemenea aspect nu trebuie să fi însă menit să îl lipsească pe suspect sau inculpat de întreaga sumă provenind din salarii.

34. Dacă dispoziţiile art. 780 alin. (3) şi (4) NCPC nu ridică probleme, fiind pe deplin aplicabile în cazul popririi, câteva discuţii trebuie făcute în legătură cu alin. (5) al aceluiaşi articol, care exclude de la urmărire silită sumele care sunt destinate unei afectaţiuni speciale prevăzute de lege şi asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziţie; sumele reprezentând credite nerambursabile ori finanţări primite de la instituţii sau organizaţii naţionale şi internaţionale pentru derularea unor programe ori proiecte[50]; sumele aferente plăţii drepturilor salariale viitoare (fondul de salarii al angajatorului), pe o perioadă de 3 luni de la data înfiinţării popririi.

Apreciem că aceste reguli sunt pe deplin aplicabile şi în cazul popririi asigurătorii înfiinţate de organele penale, pentru aceleaşi raţiuni ca şi cele expuse mai sus – câtă vreme aceste categorii de bunuri nu vor putea fi urmărite în cazul în care s-ar pronunţa o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, rezultă că ele nu pot fi nici poprite, întrucât măsura ar fi lipsită de finalitate. Prin urmare, dacă organele penale ar institui totuşi măsura asigurătorie cu privire la aceste bunuri, terţul poprit ar trebui să nu instituie o astfel de măsură (indiferent de denumirea acesteia) ori să nu aplice măsura pe perioada de 3 luni prevăzută la art. 780 alin. (5) lit. c) NCPC cu privire la sumele destinate plăţii salariilor şi să informeze organul penal cu privire la acest aspect.

Concluzionând asupra incidenţei dispoziţiilor legii procesual civile sau fiscale cu privire la bunurile care pot fi urmărite şi deci, sechestrate, putem afirma, cu caracter general, că aceste prevederi sunt pe deplin aplicabile şi în cazul măsurilor asigurătorii înfiinţate de organele penale, cu menţiunile anterior efectuate. Apreciem totodată că în asemenea situaţii nu este necesară intervenţia organelor penale pentru a preciza de fiecare dată că dispoziţiile din Codul de procedură civilă sau cel de procedură fiscală sunt aplicabile, ci terţul poprit trebuie să ţină seama de ele. Desigur, o asemenea abordare trebuie admisă în ipoteza unei interpretări unitare a dispoziţiilor care reglementează sechestrul şi poprirea, pentru a nu se ajunge la soluţii divergente.


[1] În principiu, în materie mobiliară, sechestrul se instituie asupra bunurilor corporale, dar poate avea ca obiect şi bunuri mobile incorporale, deoarece dispoziţiile legale atât în materie civila cât şi în penală,  nu  fac distincţie între bunurile corporale sau incorporale, stabilind numai că măsura se adoptă asupra bunurilor mobile. Atunci când bunurile mobile incorporale sunt datorate de un terţ, este aplicabilă poprirea.
[2] A se vedea, de exemplu, I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 617 („Poprirea reprezintă o măsură asigurătorie şi este una din formele speciale ale sechestrului penal…”); I. Griga, Drept procesual penal. Partea generală. Teorie, jurisprudenţă şi aplicaţii practice, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2004, p. 507 („Poprirea reprezintă o formă specială a sechestrului, care se aplică sumelor de bani datorate celui sechestrat.”).
[3] A se vedea M. Avram. A.R. Ilie, Concursul între poprirea asigurătorie înfiinţată în materie civilă sau penală şi poprirea executorie asupra conturilor bancare, Curierul Judiciar nr. 5/2012, p. 278 şi urm.
[4] A se vedea, pentru soluţii privind luarea unui sechestru asupra conturilor bancare, jurisprudenţa citată de Gh. Josan (I), T. N. Godeanu (II), Măsura asigurătorie a popririi în procesul penal, „Dreptul” nr. 4/2006, p. 219 şi urm. A se vedea, totodată, încheierea din 3 iunie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. 6419/2/2012 (nepublicată), în care instanţa „constată că măsura asigurătorie (asupra conturilor bancare – n.n.) este cea a sechestrului şi vizează şi sumele de bani cu care a fost alimentat contul inculpatei ulterior înfiinţării măsurii”.
[5] A se vedea M. Avram. A.R. Ilie, Sechestrul asigurător asupra conturilor bancare: confuzie terminologică sau manifestare a autonomiei normelor penale?, publicat pe www.juridice.ro la data de 27 februarie 2013.
[6] A se vedea în acest sens dispoziţiile art. 112 C. pen.
[7] A se vedea în acest sens dispoziţiile art. 1121 C. pen.
[8] Pentru aceste aspecte, a se vedea infra, cap. II al prezentului studiu.
[9] A se vedea, de exemplu, dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
[10] A se vedea şi dispoziţiile art. 22 şi urm. din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate
[11] A se vedea şi dispoziţiile art. 79 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate. A se vedea de asemenea dispoziţiile O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a Statului. Potrivit art. 1 alin. (1) din această Ordonanţă, bunurile de orice fel intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului se valorifică de către Ministerul Finanţelor Publice prin organele de valorificare abilitate.
[12] N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993, p. 56.
[13] Deşi pentru raporturile penale există Codul de procedură penală, care reprezintă dreptul comun în materie, şi în legătură cu normele de drept procesual penal, în măsură în care acestea nu reglementează, se recurge tot la normele de procedură civilă, deoarece acestea din urmă constituie, în acest caz, dreptul comun, materia civilă fiind regula, iar materia penală excepţia. A se vedea V. M. Ciobanu, în Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat (coord.V. M. Ciobanu, M. Nicolae, Ed. Universul Juridic, vol. I, Bucureşti, 2013, p. 6. Soluţia aplicabilităţii normelor procesual civile în penal, în absenţa unor reglementări speciale a fost acceptată şi de instanţa supremă, în acest sens fiind o soluţie adoptată chiar sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, în decizia pronunţată de Secţiile Unite ale ÎCCJ, într-un recurs în interesul legii (decizia nr. XXXIV din 6 noiembrie 2006, publicată în M.Of. nr. 368 din 30 mai 2007).
[14] A se vedea, E. Oprina, I. Gârbuleţ, Tratat teoretic şi practic de executare silită, Ed. Universul Juridic, vol. I, Bucureşti, 2013, p. 1022-1032.
[15] Potrivit art. 574 NCPP, atunci când confiscarea (specială sau extinsă) priveşte sume de bani ce nu au fost consemnate la unităţi bancare, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organelor fiscale, în vederea executării confiscării potrivit dispoziţiilor privind creanţele bugetare.
[16] Art. 816 NCPC, reglementând situaţia unui imobil ipotecat ulterior înstrăinat, nu prezintă interes pentru problema ce face obiectul prezentului studiu.
[17] Codul de procedură fiscală nu cuprinde dispoziţii în acest sens, cu excepţia unor prevederi referitoare la bunurile proprietate comună şi a spaţiului minim de locuit. Potrivit art. 2 alin. (3) C. pr. fisc., acolo unde Codul nu prevede, se aplică dispoziţiile din Codul de procedură civilă.
[18] Avem în vedere şi faptul că, potrivit art. 2329 alin. (2) NCC, „toate bunurile care sunt, potrivit legii, inalienabile sunt insesizabile”.
[19] A se vedea art. 581 NCPP.
[20] Potrivit art. 538 NCC, bunurile imobile sunt „terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent.”
[21] A se vedea art. 546  NCC.
[22] A se vedea şi, E. Oprina, I. Gârbuleţ, op.cit., p. 274-275. Subliniem că, atunci când măsura asigurătorie este înfiinţată în vederea garantării plăţii amenzii sau a cheltuielilor judiciare avansate de către stat, întrucât executarea se face potrivit C. pr. fisc., poate fi sechestrat spaţiul minim locuit de debitor şi familia sa, potrivit art. 154 alin. (3) şi (4) C. pr. fisc. (inclusiv când măsura asigurătorie se ia în scopul reparării prejudiciului cauzat statului prin infracţiune).
[23] Deşi confiscarea specială, prin raportare la cazurile în care intervine, pare a avea drept obiect în general bunuri mobile, nu este exclusă aplicarea acesteia şi în cazul imobilelor. M. Gorunescu, în Noul Cod penal, comentat, Partea generală, ed. a II-a, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 610.
[24] În sensul că în cazul dezmembrămintelor ne aflăm în prezenta unei limitări a dreptului de proprietate prin voinţa proprietarului, a se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 91.
[25] A se vedea C.Bîrsan, op. cit., p. 136.
[26] A se vedea, pentru analiza acestor situaţii, reglementate şi în vechiul Cod de procedură civilă, Tr. C. Briciu, Măsurile asigurătorii în procesul civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 76-78.
[27] A se vedea, mutatis mutandis, I. Deleanu,V. Mitea, S. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Vol. III, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 564.
[28] Sistemul zilelor-amendă prevăzut în prezent de C. pen. face totuşi puţin probabilă aprecierea că inculpatul ar putea fi condamnat la pedeapsa amenzii mai mică de 10.000 lei. Aceasta întrucât suma corespunzătoare unei zile-amendă este cuprinsă între 10 şi 500 lei, iar numărul zilelor amendă este cuprins între 30 şi 400 de zile.  Ţinând cont de faptul că pentru cea mai puţin gravă infracţiune instanţa stabileşte un număr cuprins între 60 şi 180 zile-amendă, chiar şi combinarea numărului minim de zile-amendă cu un cuantum al unei zile de 200 lei conduce la depăşirea pragului de 10.000 lei C. pr. civ. În orice caz, în literatura de specialitate s-a arătat că în cazul în care măsurile asigurătorii se iau pentru garantarea pedepsei amenzii, limita acestora este maximul special al amenzii. A se vedea, în acest sens, I. Doltu, D. Toma, Sechestrul penal, inscripţia ipotecară şi poprirea. Contestarea acestor măsuri asigurătorii, Dreptul nr. 1/2005, p. 228.
[29] O dispoziţie relevantă în acest sens se regăseşte la art. 112 alin. (2) C. pen. care prevede, într-o asemenea situaţie, confiscarea prin echivalent bănesc. Pentru identitate de raţiune, şi măsura asigurătorie luată în acest scop trebuie să urmeze acelaşi regim.
[30] În acelaşi sens, E. Oprina, I. Gârbuleţ, op. cit., p. 279.
[31] A se vedea S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Drept procesual civil. Executarea silită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, ediţia a II-a, 1998, vol. I, p. 320.
[32] În acelaşi sens, a se vedea Nota Secţiei Judiciare a Ministerului Public, Instituirea şi menţinerea sechestrului asigurător în cauzele penale asupra bunurilor proprietate comună. Concursul dintre sechestrul asigurător şi garanţiile reale imobiliare anterior constituite, disponibilă la adresa www.mpublic.ro, vizitată la 6 martie 2014.
[33] În acelaşi sens, M. Weiler, Despre sechestrul asigurător, notă critică la sentinţa Trib. Iaşi  nr. 50 din 13 martie 1932, Ed. Curierul Judiciar, Bucureşti, 1932, p. 13. Se arată că aplicarea sechestrului asupra bunului proprietate indiviză nu este de natură să lezeze pe coindivizării debitorului, deoarece aceştia neavând administrarea exclusivă a bunurilor sechestrate, nu se pot plânge că prin sechestru sunt lezaţi în drepturile lor de a administra şi dispune de acele lucruri.
[34] În acelaşi sens, a se vedea prevederile art. 154 alin. (1) C. pr. fisc.
[35] Admisibilitatea acţiunii în constatare, din perspectiva principiului subsidiarităţii acesteia faţă de acţiunea în realizare, a fost acceptată în asemenea situaţii, motivat de faptul că partea interesată în determinarea cotei ideale din dreptul de proprietate nu poate fi obligată să iasă din indiviziune. În acest sens, Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1927/1971, în  RRD nr. 6/1972, p. 166; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 595/1974, CD 1974, p. 259.
[36] A se vedea supra, nr. 15. Dacă măsura asigurătorie se ia în vederea garantării plăţii amenzii penale, sunt valabile şi limitările prevăzute de art. 151 alin. (2) C. pr. fisc., în mare parte similare cu cele din C. pr. civ.
[37] Tr. C. Briciu, op. cit., p. 73.
[38] În acelaşi sens, a se vedea A.P. Dimitriu, C. Roman, în Gh. Piperea ş.a., Noul Cod de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 764.
[39] A se vedea, D. Gălăşescu-Pyk, Despre sechestrul asigurător, Ed. Curierul Judiciar, Bucureşti, 1930, p. 5 şi urm. În cauza la care face referire autorul se solicitase sechestrarea bunurilor societăţii, considerându-se că „datoria pentru asigurarea căreia s-a încuviinţat sechestrul asigurător este, de fapt, a societăţii, deoarece cei doi debitori sunt singurii componenţi ai societăţii, averea acesteia fiind şi averea lor”. În mod corect instanţa a decis că „faptul că, în speţă, societatea nu se compune decât din cei doi debitori ai creditorului sechestrant nu îl poate îndreptăţi pe acesta să urmărească pentru plata datoriilor acestora averea societăţii, din moment ce drepturile asociaţilor şi în acest caz nu sunt altele decât să încaseze dividendele şi să participe eventual la partajul activului rămas în urma dizolvării, fără să aibă vreun drept asupra înseşi bunurilor care, în tot timpul duratei societăţii, aparţin numai acesteia şi nu pot fi urmărite decât de creditorii ei”.
[40] St. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 166.
[41] De pildă, partea civilă care constituise un asemenea drept a fost ulterior înşelată de suspect sau inculpat.
[42] Pentru ipoteza aplicării art. 728 alin. (2) C. pr. civ., în cazul concursului între sechestrul penal şi o urmărire a altui creditor, a se vedea infra, Partea a III-a prezentului studiu.
[43] Pentru soluţia contrară, reţinută de instanţa supremă în cazul în care asupra sumelor de bani provenind din mai multe salarii (deţinute de inculpat în conturi) se instituie un sechestru, a se vedea infra, Cap. 3 (partea II).
[44] A se vedea, în acelaşi sens, dispoziţiile art. 149 C. pr. fisc., aplicabile atunci când măsura asigurătorie se ia în vederea garantării executării pedepsei amenzii penale.
[45] În acest sens sunt dispoziţiile art. 2173 şi ale art. 2191 alin. (1) NCC care prevăd transmiterea proprietăţii către instituţia de credit în cazul contractului de cont curent şi ale depozitului bancar. Dacă în ceea ce priveşte aspectele legate de depozitul bancar, transmiterea proprietăţii este prevăzută expres în noul Cod civil, cu privire la contractul de cont curent bancar, a se vedea Gh. Piperea în F. Baias, E. Chelaru, R.Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 2154.
[46] Este drept că Noul Cod de procedură civilă recunoaşte, în art. 780 alin. (1) teza a II-a, că pot forma obiectul popririi şi bunurile mobile corporale, dar aceasta prevedere trebuie coroborată cu cea de la art. 732 alin. (1) NCPC. Or, acestea din urmă prevăd adoptarea măsurii sechestrului, dacă bunurile mobile corporale sunt găsite la terţ şi acesta recunoaşte că aparţin debitorului. Tragem concluzia că poprirea ar putea interveni numai atunci când bunurile mobile corporale sunt datorate de terţ, dar acestea sunt viitoare, motiv pentru care sechestrul nu poate fi aplicat (ex: terţul datorează debitorului diferite mărfuri pe care însă nu le-a produs, ci urma să le predea debitorului în baza unei convenţii deja încheiate). A se vedea şi E. Oprina, I. Gârbuleţ, op.cit., p.725 (autorii dau exemplu un contract de arendare, când arendatorul primeşte de la arendaş o arendă sub forma unei cantităţi de produse agricole, apreciind că aceste bunuri nu pot fi sechestrate, deoarece este posibil să nu existe, dar pot fi poprite.
[47] În această privinţă nu există nicio îndoială că se aplică poprirea, iar nu sechestrul, aşa cu se procedează uneori în mod greşit, în materie penală. Poprirea conturilor bancare vizează atât soldul creditor al acestor conturi (adică disponibilul existent în cont), cât şi încasările viitoare, soluţie ce este impusă de art. 780 alin. (2) NCPC.
[48] Cu altă ocazie, arătam că, în pofida textelor existente în vechiul Cod de procedură penală, care nu se refereau expresis verbis şi la sumele datorate în viitor, acestea trebuie recunoscute ca putând forma obiectul măsurii popririi atunci când se aplică în materie penală. Aşa cum am spus, soluţia extinderii popririi în materie penală şi la sumele ce se vor datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente se desprindea chiar din formularea art. 167 vechiul CPP, conform căruia sumele de bani asupra cărora s-a dispus poprirea vor fi consemnate în cinci zile de la scadenţă, admiţându-se implicit că la momentul luării măsurii sumele nu erau datorate de terţul poprit. Prin urmare, obiectul popririi în penal nu diferă cu nimic de cel al popririi asigurătorii în civil lato sensu. A se vedea Tr. C. Briciu, op. cit., p. 234. Soluţia îşi menţine actualitatea faţă de forma art. 254 NCPP, cu nimic diferită în această privinţă de art. 167 vechiul CPP.
[49] A se vedea decizia nr. 1741 din 24 mai 2012, disponibilă la adresa www.scj.ro, vizitată la 8 martie 2014.
[50] A se vedea şi dispoziţiile art. 149 alin. (2) C.pr.fisc.


Conf. univ. dr. Traian-Cornel BRICIU
Asist. univ. dr. Andra-Roxana TRANDAFIR (ILIE)
Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti

* Va urma o parte a II-a 
** Întregul studiu, într-o formă mai dezvoltată, va fi publicat în Revista Română de Drept Privat, căreia îi mulţumim pe această cale pentru că a îngăduit publicarea materialului în acest moment

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti