Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Incidenţa dispoziţiilor Codului de procedură civilă sau ale Codului de procedură fiscală în materia măsurilor asigurătorii luate în procesul penal. Concursul între măsurile asigurătorii luate în procesul penal şi titlurile executorii (II)
18.07.2014 | Traian-Cornel BRICIU, Traian-Cornel BRICIU, Andra-Roxana TRANDAFIR (ILIE)

Secţiuni: Drept penal, Fiscalitate, Procedură civilă, RNSJ, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

A se vedea dezbaterea juridică din 15 decembrie 2014: Singur, între sechestrul asigurător penal și confiscarea extinsă: dreptul (procesual) civil.

În prima partea a studiului, am tratat probleme de delimitare terminologică și conceptuală dintre măsurile asigurătorii dispuse în materie penală și cele dispuse în materie civilă, precum și obiectul acestor măsuri. În această parte a studiului, ne vom apleca asupra concursului între măsurile asigurătorii luate în procesul penal și titlurile executorii civile sau fiscale. Demersul nostru, caracterizat poate drept prea ,,civilist”, este însă determinat de o realitate greu de contestat – în multe dintre cazurile care impun luarea unor măsuri asiguratorii în penal, scopul il reprezintă asigurarea unei executari silite a celui împotriva căruia s-a adoptat măsura respectivă, iar în celelalte cazuri, oricât de importante ar fi valorile discutate în procesul penal, siguranța circuitului juridic și protecția drepturilor celor care au încheiat contracte valabile reprezintă funamentul oricărei societăți.

Iată de ce am apreciat că este cazul să privim lucrurile nu numai din perspectiva dreptului părții civile sau a statului, ci și a participanților la raporturile civile în care s-au angrenat suspectul, inculpatul, partea responsabilă civilmente sau alte persoane față de care se adoptă măsurile asigurătorii în materie penală.

III. Concursul între măsurile asigurătorii luate în procesul penal şi titlurile executorii.

36. După ce am văzut în ce măsură sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă sau fiscală atunci când sunt luate măsuri asigurătorii în procesul penal, urmează să analizăm ce se întâmplă atunci când faţă de bunurile vizate de astfel de măsuri, se demarează executarea silită de către un creditor care a obţinut un titlu executoriu împotriva debitorului său. În acest sens, sunt necesare câteva precizări preliminarii privind titlurile executorii (1) pentru a putea prezenta distinct ipotezele întâlnite în practiă în cazul urmăririi silite imobiliare (2) şi mobiliare (3).      

1. Precizări preliminarii privind titlurile executorii

37. Potrivit art. 632 NCPC, executarea silită se poate face în temeiul unui titlu executoriu, iar acestea sunt hotărârile executorii, hotărârile definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare. Nu ne propunem aici să facem o analiză a categoriilor de hotărâri judecătoreşti care reprezintă titluri executorii, art. 633-637 NCPC fiind clare sub acest aspect.

Este important însă de menţionat că, în temeiul dispoziţiilor legale sus-menţionate, tot titluri executorii sunt şi orice alte înscrisuri care pot fi puse în executare. Ne vom mărigini să precizăm, cu titlu de exemplu, întrucât prezintă interes pentru subiectul analizat, caracterul executoriu al actelor administrative având ca obiect creanţe fiscale[1], precum şi cel prezentat de efectele de comerţ[2], contractul de credit ipotecar şi garanţiile reale şi personale subsecvente[3], contractele de credit şi contractele de garanţie reală sau personală încheiate de instituţiile de credit[4], contractul de asistenţă juridică[5] şi contractele de ipotecă mobiliară şi imobiliară, în condiţiile art. 2431 C. civ.. Toate aceste acte reprezintă titluri executorii în sensul că permit, potrivit legii, executarea silită a creanţei pe care o constată, aspect deosebit de important atunci când vom analiza posibilitatea executării silite a anumitor categorii de titluri atunci când bunurile ce fac obiectul executorii sunt supuse unei măsuri asigurătorii înfiinţate de organele penale.

2. Urmărirea silită imobiliară

38. Pentru a vedea în ce condiţii se poate desfăşura urmărirea silită imobiliară atunci când asupra bunurilor ce fac obiectul urmăririi există măsuri asigurătorii luate în cadrul unui proces penal, trebuie să analizăm mai întâi câteva aspecte legate de posibilitatea punerii în executare a titlurilor executorii (A). Odată lămurită această problemă, urmează să vedem particularităţile procedurii executării silite imobiliare într-o astfel de situaţie (B), analizând apoi dacă existenţa unor măsuri asigurătorii luate de organele penale justifică suspendarea executării silite (C) sau a admiterii unei contestaţii la executare formulate de parchete sau de debitor (D). Câteva menţiuni importante trebuie făcute cu privire la adjudecarea imobilului (E) şi la eliberarea preţului obţinut în urma vânzării (F). În fine, câteva precizări se impun şi în cazul în care faţă de suspect, inculpat sau parte responsabilă civilmente se desfăşoară procedura insolvenţei (G).

A. Posibilitatea punerii în executare a titlurilor executorii în ipoteza existenţei unor măsuri asigurătorii luate în procesul penal

39. O primă problemă care se pune este dacă, în ipoteza existenţei unei măsuri asigurătorii instituite în cadrul procesului penal, un creditor care a obţinut titlu executoriu poate demara executarea silită cu privire la acel bun, mai exact, dacă executorul judecătoresc poate sau trebuie să refuze deschiderea procedurii şi dacă instanţele pot refuza încuviinţarea executării într-o asemenea situaţie.

40. Cu privire la primul aspect, practica executorilor judecătoreşti în materie este de asemenea neunitară. Astfel, unii executori apreciază că existenţa unui sechestru, având o natură asigurătorie, nu poate bloca deschiderea unei proceduri de executare. Dimpotrivă, alţi executori sunt de părere că măsura asigurătorie împiedică începerea executării silite, pentru simplul motiv că măsura este luată de un organ penal şi ar proteja astfel un interes general.

În ceea ce ne priveşte, apreciem că o măsură asigurătorie, indiferent de organul care a aplicat-o, nu este de natură să justifice refuzul executorului de a deschide dosarul de executare, întrucât o asemenea ingerinţă în drepturile creditorului nu este nici prevăzută de lege şi nici proporţională[6]. Mai mult decât atât, în doctrină s-a arătat că dreptul executorului de a refuza deschiderea dosarului de executare ar trebui să se limiteze doar la condiţiile de formă ale cererii de executare, prevăzute la art. 663 alin. (3) şi (4) NCPC, cauzele de nelegalitate a executării urmând a fi verificate doar de către instanţă în procedura încuviinţării[7].

41. În legătură cu posibilitatea instanţei de a refuza încuviinţarea executării silite într-o astfel de situaţie, apreciem de asemenea că o asemenea ingerinţă nu este prevăzută de lege şi nici proporţională. Cauzele în care instanţa poate respinge cererea de încuviinţare a executării silite sunt expres prevăzute de art. 665 alin. (5) NCPC, aplicabile şi în cazul urmăririi imobiliare potrivit art. 819 NCPC, şi niciuna dintre ele nu se referă la ipoteza existenţei unei măsuri asigurătorii înfiinţate de către organele penale. Nici chiar pct. 7 al acestui text de lege, care se referă la existenţa altor impedimente prevăzute de lege, nu poate fi incident, întrucât nicio dispoziţie legală nu prevede imposibilitatea încuviinţării executării silite pe baza unui titlu executoriu într-o astfel de situaţie.

Se poate afirma că practica instanţelor judecătoreşti în această materie este unitară, instanţele dispunând încuviinţarea executării silite chiar în ipoteza în care asupra bunului imobil ce face obiectul executării există o măsură asigurătorie înfiinţată de organele penale. Aceasta pentru că în procedura încuviinţării instanţa nu face decât să verifice condiţiile ce ţin de legalitatea titlului executoriu, iar nu de modalitatea concretă de executare ori de ordinea în care ar trebui să se împartă sumele de bani rezultate din executare.

Hotărârea de admitere a încuviinţării executării silite poate fi atacată numai în cadrul contestaţiei la executare, potrivit art. 711 alin. (1) NCPC. În astfel de situaţii, motivarea parchetelor care promovează astfel de contestaţii este că „până când sechestrul asigurător nu este ridicat de organul penal competent, nu poate fi iniţiată nicio procedură judiciară cu privire la bunul respectiv (inclusiv executarea silită), întrucât acesta ar fi scos de sub efectul indisponibilizării pe o cale neprevăzută de lege”. Este evident însă că procedura executării silite nu are drept consecinţă lipsirea de efecte a sechestrului penal, pentru că acesta are în vedere interdicţia suspectului, a inculpatului sau a părţii responsabile civilmente de a face acte de dispoziţie voluntare asupra bunurilor ce fac obiectul sechestrului, însă nicio dispoziţie legală nu este de natură să împiedice executarea silită în asemenea situaţii. Eventualele discuţii care se pot face în această privinţă vizează posibilitatea desfăşurării executării silite şi a distribuirii sumelor rezultate din urmărire şi nu în cadrul procedurii încuviinţării executării silite. Altfel spus, chiar dacă s-ar admite că executarea silită efectuată asupra unui bun sechestrat de organul penal trebuie amânată până la soluţionarea definitivă a procesului penal (ceea ce nu este cazul, după cum vom arăta în cele ce urmează), o asemenea împrejurare nu ar putea afecta dreptul creditorului de a cere şi de i se încuviinţa executarea silită, altfel spus, de a obţine o hotărâre prin care să se constate că titlul său executoriu poate fi pus în executare.

B. Procedura executării silite imobiliare în cazul în care există măsuri asigurătorii luate în procesul penal

42. În cazul în care executorul deschide dosarul de executare şi cererea de încuviinţare este admisă, trebuie făcute câteva discuţii cu privire la desfăşurarea procedurii executării silite, mai ales în ceea ce priveşte comunicarea actelor de executare către parchet ori către creditorul în favoarea căruia s-a instituit sechestrul.

43. Art. 821 NCPC reglementează publicitatea urmăririi. În temeiul acestui articol, executorul judecătoresc va solicita biroului teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară să dispună notarea în cartea funciară a urmăriii imobilului. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 821 alin. (5) NCPC, încheierea de admitere a notării sau respingere se va comunica, în afara creditorului urmăritor, executorului judecătoresc, precum şi persoanelor care, potrivit menţiunilor din cartea funciară, sunt interesate. În cazul existenţei unui sechestru înfiinţat de organele penale, apreciem că noţiunea de „persoane interesate” trebuie înţeleasă ca referindu-se doar la persoanele menţionate în extrasul de carte funciară, aşa cum prevede în mod expres textul de lege. Altfel spus, dacă, de exemplu, măsura asigurătorie a fost luată de către parchet din oficiu în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, potrivit art. 249 alin. (7) NCPP, dar din menţiunile de carte funciară nu rezultă decât organul care a înfiinţat măsura, iar nu şi persoana vătămată, încheierea urmează a fi comunicată doar parchetului.

44. În acelaşi sens apreciem că trebuie interpretate şi dispoziţiile art. 835 alin. (2) NCPC, care prevăd obligativitatea executorului judecătoresc de a înştiinţa despre executare şi de a cita titularii drepturilor reale şi ai altor sarcini care grevează imobilul urmărit, precum şi eventualele drepturi de preferinţă înscrise în folosul altor persoane. Însă, în temeiul acestei dispoziţii legale, urmează a fi înştiinţat parchetul, indiferent de persoana în favoarea căreia a fost înfiinţat acest sechestru. Apreciem în acest context că măsura asigurătorie luată asupra unui imobil are natura unei sarcini, „titularul” acesteia neputând fi decât organul penal care a înfiinţat-o. Desigur, în măsura în care din cartea funciară rezultă persoanele în favoarea cărora a fost înfiinţată măsura asigurătorie, nimic nu împiedică executorul judecătoresc să înştiinţeze şi aceste persoane.

45. Tot astfel va trebui să procedeze executorul judecătoresc şi în cazul publicaţiilor de vânzare, care vor trebui comunicate parchetului sau, după caz, persoanelor în favoarea cărora a fost instituită măsura asigurătorie, potrivit dispoziţiilor art. 839 alin. (1) NCPC.

C. Posibilitatea suspendării executării ca urmare a existenţei măsurilor asigurătorii luate în cadrul procesului penal 

46. Până la momentul finalizării executării silite, o situaţie care se întâlneşte des în practica judiciară în ultima vreme are în vedere formularea, de către parchet, a unor cereri de suspendare provizorie şi suspendare a executării silite ca urmare a existenţei unor măsuri asigurătorii înfiinţate de organele penale, solicitându-se şi scutirea de cauţiune întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 51/2008, O.U.G. nr. 80/2013 şi ale art. 7 din OG nr. 22/2002[8]. Astfel de cereri pot fi introduse de asemenea de partea civilă din procesul penal şi chiar de debitor (suspect, inculpat sau parte responsabilă civilmente) în cadrul contestaţiei la executare ori pe cale separată.

Practica instanţelor este şi de data aceasta este neunitară. Astfel, într-o cauză având ca obiect suspendarea provizorie a executării silite, instanţa a arătat că „în condiţiile în care imobilul amintit este indisponibilizat, sechestrul penal nefiind ridicat potrivit art. 168 C. pr. pen. putând sluji la repararea prejudiciului cauzat de inculpaţi în ipoteza admiterii acţiunii civile în cadrul procesului penal, soluţia suspendării provizorii a executării silite este pertinentă, mai cu seamă că vânzarea la licitaţie publică este stabilită recent (n.n. – în curând, peste 2 săptămâni) şi poate duce la lipsa de substanţă însăşi a măsurii sechestrului penal adoptat. Condiţia urgenţei se justifică prin prezenta, ea materializându-se sub forma înlăturării piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări în sensul art. 996 C. pr. civ.. Adoptarea soluţiei în speţă este de natură vremelnică, provizorie, temporară, prin prezenta nu se prejudecă fondul, suspendarea provizorie fiind o excepţie de la executarea cu celeritate, de urgenţă a titlului executoriu.”[9]. 

47. În ceea ce ne priveşte, apreciem că dispoziţiile art. 700 NCPC coroborate cu cele ale art. 718 NCPC nu justifică suspendarea sau suspendarea provizorie a executării în cazul în care există o măsură asigurătorie asupra aceluiaşi bun.

În acest sens, în doctrină s-a arătat că “instituirea sechestrului penal nu poate duce la suspendarea legală a executării silite în cazul în care un alt creditor ce deţine un titlu executoriu împotriva suspectului sau inculpatului a solicitat executarea silită a imobilului sechestrat, întrucât cauzele privind suspendarea legală a executării silite sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, iar printre acestea nu se regăsesc şi cele privind instituirea unui sechestru penal asupra bunurilor mobile sau imobile ale persoanei urmărite penal”[10].

48. Argumentului bazat pe lipsa prevederii în lege a unei astfel de cauze de suspendare trebuie sa i se adauge şi acela că o măsură cu funcţie asigurătorie nu poate bloca o executare care se desfăşoară în temeiul unui titlu executoriu.

În acelaşi sens a decis Curtea de Apel Bucureşti într-o acţiune având ca obiect validarea de poprire împotriva terţului poprit care refuzase eliberarea sumelor din cont către creditoare, ca urmare a faptului că exista o măsură asigurătorie pe sumele respective de bani[11], raţionamentul fiind pe deplin valabil şi în cazul urmăririi imobiliare. Astfel, Curtea apreciază că nu se poate ca „o măsură asigurătorie care apără o incertitudine ce ar putea deveni posibilă să blocheze o certitudine, adică executarea unui drept de creanţă stabilit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă”.

Alte argumente utilizate de instanţă în motivarea sa, se referă la încălcarea art. 6 par. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, întrucât şi executarea unei hotărâri judecătoreşti face parte din noţiunea de „proces” în sensul Convenţiei, iar dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi[12].

Totodată, imposibilitatea executării hotărârii definitive prin care s-a stabilit creanţa împotriva debitoarei, din cauza măsurii asigurătorii, poate fi analizată şi sub aspectul încălcării dreptului de proprietate. Astfel, arată Curtea de apel Bucureşti, „prin recunoaşterea dreptului său de creanţă printr-o hotărâre judecătorească, ea beneficiază de un bun asupra căruia are un drept de proprietate ce trebuie protejat şi apărat în contextul şi interpretarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţii, astfel cum acest text de lege a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Din acest punct de vedere, consideră instanţa, măsura asigurătorie „reprezintă o ingerinţă asupra dreptului de proprietate al creditoarei, care are un bun, o creanţă certă. Ingerinţa este legală; măsura fiind luată într-un proces penal poate fi considerată ca apărând un interes general, dar nu respectă principiul proporţionalităţii între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor individuale, deoarece creditoarea nu a primit nicio despăgubire pentru imposibilitatea executării ca urmare a blocării conturilor debitorului său de către un organ al statului şi nu a fost stabilit niciun termen în care situaţia creată va lua sfârşit, incertitudinea asupra datei la care hotărârea judecătorească ar putea fi executate fiind totală şi în acelaşi mod păgubitoare în mod continuu pentru creditoare”.

49. Unul din argumentele invocate în favoarea soluţiei potrivit căreia sechestrul penal blochează executarea silită este principiul potrivit căruia penalul ţine în loc civilul. Acest argument nu poate fi primit, aşa cum vom arăta în cele ce urmează.

Astfel, este adevărat că executarea silită este una dintre etapele procesului civil, iar măsurile asigurătorii sunt dispuse în cursul procesului penal, însă art. 27 alin. (1) NCPP are în vedere suspendarea judecăţii în faţa instanţei civile până la soluţionarea cauzei penale în primă instanţă, iar art. 28 NCPP stabileşte autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, urmând a fi corelat cu art. 1365 NCC[13]. Prin urmare, ipoteza avută în vedere este aceea a acţiunii civile care are ca obiect repararea pagubei săvârşită prin infracţiune.

Principiul nu este însă în mod evident aplicabil în ipoteza analizată, când un terţ creditor, fără nicio legătură cu procesul penal, dar care are un titlu executoriu, îl pune în executare silită. Faptul că debitorul său este suspect, inculpat sau persoană responsabilă civilmente într-un proces penal este o împrejurare exterioară, fără nicio legătură cu executarea silită a creanţei sale şi care are alt temei. Într-o asemenea situaţie, în practica judecătorească s-a arătat pe bune dreptate că „nu este vorba de existenţa pe rolul instanţelor de judecată a două cauze, una civilă şi una penală, ci doar a unei cauze penale, în cadrul căreia s-a dispus înfiinţarea unui sechestru asupra imobilelor învinuitului/inculpatului, în timp ce o altă persoană juridică deţine un titlu executoriu împotriva acestuia, care nu are nicio legătură cu cauza penală ce se află în desfăşurare şi care solicită executorului judecătoresc competent vânzarea la licitaţie publică a imobilului sechestrat.”[14]. 

50. Cu atât mai mult este valabilă soluţia de mai sus în situaţia în care creditorul urmăritor are şi o ipotecă asupra bunului ce face obiectul urmăririi, pentru care formalităţile de publicitate au fost făcute anterior înscrierii sechestrului în cartea funciară. Într-o asemenea situaţie, suspendarea executării este şi lipsită de interes, având în vedere că ipoteca îi conferă creditorului ipotecar prioritate chiar în ipoteza în care procesul penal s-ar finaliza cu o soluţie de condamnare, iar măsurile asigurătorii ar fi menţinute în vederea realizării scopului pentru care au fost înfiinţate.

În acest sens, într-o cauză în care executarea fusese suspendată chiar de executorul judecătoresc ca urmare a notării unor sechestre în cartea funciară[15], instanţa a admis contestaţia la executare formulată de creditorul ipotecar, arătând că măsura dispusă de executor „nu are un temei legal în legislaţia procesual civilă incidentă în cauză, suspendarea executării silite intervenind fie de drept, fie în cazurile expres prevăzute de lege (ex. art. 397 alin. (2) C. pr. civ.), fie la cererea creditorului ori din dispoziţia instanţei de executare, potrivit art. 403 sau, după caz, art. 428 sau art. 499 alin. (2) C. pr. civ. Instanţa a constatat că prioritatea în privinţa executării este dată de ordinea în care au fost înscrise ipoteca şi sechestrele în cartea funciară. Astfel, reţine instanţa, în situaţia sechestrului penal, ne aflăm în prezenţa unei creanţe condiţionate, care îşi are izvorul în fapta ilicită cauzatoare de prejudicii şi care angajează răspunderea civilă delictuală a suspectului sau inculpatului, creanţă care se va plăti în ordinea de preferinţă determinată de art. 864 şi 866 NCPC (art. 563 şi 564 C. pr. civ. de la 1865), potrivit cu care creditorii garantaţi vor fi plătiţi înaintea celorlalţi creditori.

D. Posibilitatea formulării de către parchet sau debitorul urmărit a unei contestaţii la executare

51. În afară de problema suspendării executării silite în ipoteza executării unui bun sechestrat în procesul penal, un alt aspect ce trebuie analizat se referă la formularea contestaţiei la executare. În practică, sunt din ce în ce mai dese situaţiile în care parchetul sau, mai rar, debitorul însuşi, formulează contestaţii la executare, motivele fiind dintre cele mai variate. Dacă argumentul întemeiat pe principiul „penalul ţine în loc civilul” a fost analizat pentru a justifica imposibilitatea suspendării executării[16], trebuie analizate şi celelalte susţineri ale contestatorilor, precum interesul general al statului şi natura juridică a măsurilor asigurătorii luate în procesul penal (a) ori împrejurarea că executarea silită a bunurilor legal sechestrate constituie infracţiune (b). Se invocă totodată că prin executarea silită se încearcă o ridicare a măsurii asigurătorii instituite de organul penal pe o altă cale decât cea prevăzută de lege (c) ori aspecte ce ţin de lipsa confirmării titlului executoriu printr-o hotărâre judecătorească definitivă (d). În fine, alte argumente privesc incidenţa art. 862 NCPC (e). Nu ne vom referi aici la situaţiile în care se invocă nulitatea executării silite întemeiată pe diverse aspecte de formă, întrucât aceasta poate fi reţinută în condiţiile dreptului comun şi nu are nimic particular în ipoteza în care printre persoanele interesate în procedura executării silite se află şi Parchetele.

a. Argumentul întemeiat pe interesul general al statului şi natura juridică a măsurilor asigurătorii

52. Printre primele argumente invocate de parchete în contestaţiile la executare se numără acela întemeiat pe interesul general al statului, care justifică luarea măsurilor asigurătorii. Un asemenea interes general ar decurge, pe de o parte, din împrejurarea că măsurile respective sunt luate în cadrul unui proces penal şi, pe de altă parte, din natura juridică a acestor măsuri, avându-se în vedere scopul pentru care se iau. Apreciem că niciunul dintre aceste argumente nu este de natură să blocheze o executare silită.

53. Astfel, interesul general în cadrul unui proces penal trebuie invocat în ceea ce priveşte societatea şi ordinea de drept care ar fi afectate prin săvârşirea de infracţiuni. Altfel spus, interesul general poate fi adus în discuţie de parchete doar cu privire la activitatea acestora de tragere la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, acesta fiind scopul procesului penal, iar nu în legătură cu luarea măsurilor asigurătorii, care servesc întotdeauna unui interes particular.

În realitate, în practica judiciară se face deseori o confuzie între interesul general al statului şi noţiunea de „preferinţa acordată statului”. Or, instituirea măsurii asigurătorii nu naşte în patrimoniul statului (în calitate de potenţial creditor) un drept de preferinţă faţă de alţi creditori, decât în condiţiile şi limitele impuse de legislaţia în vigoare, aşa cum prevede în mod expres art. 2328 din Codul civil şi art. 153 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Codului civil. Cu atât mai mult, nicio dispoziţie legală nu conferă statului o prioritate în ipoteza în care asupra unui bun ipotecat au fost instituite măsuri asigurătorii în procesul penal. Nici măcar în situaţia în care măsura asigurătorie a fost luată în favoarea statului (de exemplu, pentru acoperirea prejudiciului cauzat ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală sau în vederea confiscării speciale sau extinse), acesta nu ar dobândi, eo ipso, o prioritate de executare, după cum vom arăta în cele ce urmează.

În acest sens s-a decis şi într-o hotărâre judecătorească vizând o contestaţie la executare[17], instanţa arătând că existenţa unui sechestru penal „nu poate fi reţinută în justificarea anulării actelor de executare contestate, deoarece sechestrul asigurător (ca măsură asigurătorie) poate fi instituit în scopul apărării creditorului de faptele frauduloase provenind de la debitorul său şi nu indisponibilizează bunurile debitorului în mod absolut, în defavoarea altor creditori”.

De asemenea, într-o altă contestaţie la executare s-a arătat că „interdicţia de înstrăinare instituită prin măsura asigurătorie priveşte doar transmiterea voluntară a proprietăţii şi îl vizează doar pe proprietarul bunului sechestrat”, aşa încât, indiferent care au fost motivele care au determinat luarea măsurii asigurătorii, „nu există nicio justificare pentru a considera bunul imobil supus executării ca fiind unul sustras de la urmărirea silită imobiliară[18]. 

53. Tot în legătură cu interesul general al statului, s-ar putea considera că măsurile asigurătorii în procesul penal prezintă anumite particularităţi, dat fiind scopul pentru care pot fi dispuse: repararea pagubei cauzată prin infracţiune, plata cheltuielilor judiciare, plata amenzii penale, confiscarea specială sau extinsă. Se poate considera aşadar că tocmai din cauza acestor scopuri speciale, o poprire executorie nu ar putea prevala faţă de una asigurătorie dispusă în materie penală. Trebuie făcută totuşi o deosebire tocmai în funcţie de aceste scopuri pentru care se înfiinţează poprirea.

54. Astfel, în ipoteza în care măsura asigurătorie se înfiinţează pentru repararea pagubei cauzate prin infracţiune, adică în cadrul acţiunii civile exercitată în procesul penal, este uşor de observat că o astfel de acţiune (poate) conduce, ca şi în materie civilă, tot la stabilirea unei creanţe pe care partea civilă o va avea împotriva inculpatului condamnat ori a persoanei responsabile civilmente. Poprirea asigurătorie înfiinţată pentru asigurarea plăţii acestei creanţe are aceeaşi raţiune ca şi poprirea înfiinţată potrivit Codului de procedură civilă: ambele sunt menite să îl apere pe creditor de riscul insolvabilităţii debitorului. Singura diferenţă între cele două potenţiale creanţe este că ele au un izvor juridic diferit. Altfel spus, în cazul popririi asigurătorii din procesul penal, creanţa se va (putea) naşte ca urmare a constatării săvârşirii unei infracţiuni, iar nu ca urmare a încălcării unei obligaţii civile. Apreciem că nici acest argument nu este suficient pentru a susţine prevalenţa popririi asigurătorii înfiinţate în procesul penal. Dacă răspunsul ar veni de la izvorul creanţei, aceasta ar însemna că, şi dacă se exercită acţiunea civilă separat de procesul penal, deşi respectiva creanţă ar proveni din săvârşirea unei infracţiuni (constatată prin hotărâre judecătorească definitivă) ori a unei fapte prevăzute de legea penală, titlul executoriu să nu poată fi adus la îndeplinire. Or, pentru argumentele expuse mai sus, o asemenea soluţie nu poate fi acceptată. Între o creanţă a cărei existenţă nu este certă şi o creanţă constatată prin titlu executoriu, cea din urmă trebuie să prevaleze.

Aceste consideraţii rămân valabile şi atunci când ar fi vorba de interesul superior al copilului, ca parte civilă în favoarea căreia se instituie măsura asigurătorie, întrucât creanţa incertă nu îşi pierde acest caracter, indiferent cine ar fi titularul său, iar interesul este tot unul particular.

55. A doua ipoteză în care se poate înfiinţa sechestrul vizează garantarea executării pedepsei amenzii, iar măsura poate fi luată numai asupra bunurilor supectului sau inculpatului. Nici acest scop nu justifică neaducerea la îndeplinire a titlului executoriu. În fapt, este vorba tot de o creanţă incertă împotriva debitorului, ale cărei particularităţi sunt izvorul acesteia (ca şi în cazul primului scop al măsurilor asigurătorii, acesta constă în săvârşirea unei infracţiuni), precum şi titularul său, care este statul. Dar, dacă statul poate fi titular al creanţei şi când măsura asigurătorie se înfiinţează pentru repararea pagubei cauzate prin infracţiune (de exemplu, în caz de evaziune fiscală), în ceea ce priveşte amenda penală statul este titular al creanţei nu ca persoană vătămată prin săvârşirea infracţiunii ori a faptei prevăzute de legea penală, ci ca persoană care trebuie să apere interesele generale ale societăţii cărora li se aduce atingere prin încălcarea legii penale. Creanţa devine aşadar una născută din încălcarea acestei legi şi este datorată statului.

Prin urmare, nici în această situaţie, în care măsura asigurătorie se înfiinţează în vederea garantării plăţii amenzii penale, nu se justifică împiedicarea executării silite a unui titlu executoriu. În realitate, în termeni simpli, este vorba tot de două creanţe, una certă, iar alta incertă, ceea ce înseamnă că executarea celei dintâi trebuie să prevaleze. Chiar dacă a doua creanţă este una fiscală, ea nu poate avea prioritate doar din acest motiv. Mai mult, chiar şi prioritatea, în cazul în care ar deveni certă,este discutabilă, având în vedere dispoziţiile art. 170 din Codul de procedură fiscală, care nu prevăd vreo preferinţă a statului în ipoteza amenzii penale[19] şi nici nu ar putea prevedea în prezent, întrucât sancţiunea neexecutării amenzii penale, potrivit Codului de procedură penală, este înlocuirea acestei pedepse cu cea a închisorii sau, după caz, a unei munci neremunerate în folosul comunităţii, potrivit dispoziţiilor art. 63 şi 64 NCP, iar nu executarea silită.

56. O a treia ipoteză în care poate fi luat sechestrul asigurător vizează garantarea plăţii cheltuielilor judiciare. Asemenea cheltuieli reprezintă tot o creanţă datorată părţii civile sau statului, ce ar urma să fie executată în temeiul aceloraşi dispoziţii ca şi cele prezentate anterior. Prin urmare, niciun astfel de scop al luării măsurii asigurătorii nu poate împiedica executarea silită.

57. În fine, o ultimă ipoteză în care se poate lua măsura asigurătorie a sechestrului vizează confiscarea specială sau extinsă. Nici într-o asemenea situaţie executarea silită nu ar trebui să fie împiedicată, pentru aceleaşi motive prezentate anterior – o măsură asigurătorie nu poate să blocheze executarea silită demarată în temeiul unui titlu executoriu. Se poate afirma că şi într-o asemenea situaţie statul are o creanţă incertă ce nu are nicio prioritate, întrucât bunurile ce fac obiectul confiscării trec în proprietatea privată a statului, aşa cum prevede O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului. Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) al Ordonanţei, „bunurile confiscate sau neridicate, conform legii, în orice procedură judiciară trec în proprietatea privată a statului, în temeiul unei încheieri emise de judecătorul de cameră preliminară sau al unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care se dispune valorificarea acestora”[20]. 

Adăugăm acestui argument dispoziţiile art. 44 din Constituţie care prevăd că dreptul de proprietate este garantat, precum şi că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despagubire”, astfel că imposibilitatea punerii în executare a unui titlu executoriu încălcă dreptul de proprietate şi reprezintă în realitate o expropriere care nu respectă condiţiile prevăzute de textul constituţional.

58.  Aceste consideraţii sunt cu atât mai valabile în situaţia în care creditorul urmăritor are constituită o ipotecă asupra bunurilor ce fac obiectul urmăririi, întrucât, în momentul executării, interesul său particular va avea oricum preferinţă faţă de interesul particular al creditorului sau al statului.

În sens contrar este o hotărâre judecătorescă pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, în care s-a arătat că „în cazul în care vinovăţia inculpatului ar fi stabilită în mod definitiv şi faţă de acesta s-ar dispune măsura confiscării speciale, având în vedere interesul general pentru care a fost constituit sechestrul asigurator, acesta ar avea un rang preferat decât ipotecile pe care le invocă recurenta, interesul general precumpănind asupra celui privat, urmând ca recurenta să devină un simplu creditor chirografar, pentru partea de creanţă care nu ar putea fi satisfăcută prin înstrăinarea imobilului, după ce creanţa statului ar fi satisfăcută.”[21].

O asemenea motivare nesocoteşte toate dispoziţiile legale care reglementează drepturile creditorului ipotecar, mai cu seamă dispoziţiile art. 2327 şi art. 2345 NCC. Chiar dacă s-ar putea considera, ad absurdum că, în faza executării, bunurile ar trebui mai întâi confiscate, acestea ar trece în proprietatea privată a statului cu tot cu ipotecile asupra lor, întrucât nicio dispoziţie legală nu prevede, aşa cum afirmă instanţa în hotărârea de mai sus, că ipoteca s-ar şterge prin confiscarea specială sau extinsă.

În acest sens a decis recent o altă instanţă, de data aceasta civilă[22], care a arătat că „legalitatea măsurii asigurătorii a sechestrului înscris ipotecar nu poate afecta sub nicio formă legalitatea altor sarcini prealabil înscrise în CF şi nici a dreptului creditorului de a-şi fi satisfăcut creanţa pe calea executării silite, în condiţiile în care existenţa acesteia este certă. Chiar dacă sechestrul asigurător se poate transforma urmare a unei hotărâri de condamnare într-un sechestru definitiv executoriu şi astfel creanţa dintr-una eventuală sau sub condiţie, într-una simplă, legalitatea măsurii asigurătorii nu are vreo înrâurire asupra posibilităţii de executare silită a creanţei pusă în executare.” Instanţa a considerat că măsura asigurătorie – n.n. tinde să împiedice subiectul pasiv al măsurii, învinuitul sau inculpatul, să-şi diminueze activul patrimonial prin fapta proprie în eventualitatea în care procesul penal s-ar soluţiona cu o hotărâre de condamnare, iar nu să limiteze dreptul creditorului de a-şi valorifica dreptul său de creanţă. Prin urmare, arată instanţa, „dreptul unui creditor ipotecar de a-şi satisface creanţa înscrisă cu prioritate în cartea funciară poate coexista cu inscripţia ipotecară a sechestrului asigurător ce poarte asupra aceluiaşi bun supus executării silite. Totodată, în măsura în care procesul penal s-ar finaliza cu o soluţie de condamnare, creanţa sub condiţie a părţii civile s-ar transforma într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, care ar avea caracterul unei creanţe fiscale ce se va pune în executare cu respectarea normelor din Codul de procedură fiscală”.

Pentru toate aceste motive, rezultă că nici interesul general al statului şi nici natura măsurii asigurătorii nu pot fi invocate pentru a anula o executare silită care se desfăşoară în temeiul unui titlu executoriu, cu atât mai mult când acesta constă sau este dublat de un contract de ipotecă.

Desigur, așa cum am arătat în partea I a studiului, o anumită rezervă ar trebui manifestată în cazul bunurilor supuse confiscării speciale pe motiv că deținerea lor este interzisă de legea penală, deoarece în acest caz este dificil de acceptat existența unor drepturi concurente, precum și în cazul în care bunurile supuse confiscării au legătură indisolubilă și necesară cu fapta penală. În cazul în care, ca urmare a imposibilității confiscării acestora, s-ar recurge la plata unui echivalent sau la confiscarea altor bunuri, nu există niciun motiv pentru a nu ține seama de drepturile constituite în favoarea terților, în mod legal și cu respectarea regulilor de publicitate, atunci când este cazul. La fel, se prezintă lucrurile și în cazul confiscării extinse, unde drepturile constituite în favoarea terților vor trebui respectate, statul nefiind decât un creditor cu rangul de preferință fixat în Codul de procedura fiscală.

b. Executarea silită a bunurilor legal sechestrate constituie infracţiune

59. În contestaţiile la executare formulate de Parchete, acestea arată că fapta de executare a bunurilor legal sechestrate constituie infracţiunea de sustragere de sub sechestru, care ar putea fi reţinută fie în sarcina Băncii, fie în sarcina executorului judecătoresc.

Această infracţiune este prevăzută la art. 261 NCP, potrivit cu care sustragerea unui bun care este legal sechestrat se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. De asemenea alin. (2) prevede ca şi agravantă fapta săvârşită de custode, care se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la doi ani sau cu amendă.

În ceea ce priveşte subiectul activ, în varianta simplă, infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană. Referitor la latura obiectivă, sustragerea are aceeaşi semnificaţie cu a infracţiunii de furt, cu care poate să intre în concurs dacă fapta a fost săvârşită în scopul însuşirii pe nedrept[23]. Ceea ce se sancţionează însă este faptul că, prin sustragere, bunul nu mai poate îndeplini funcţia de asigurare în favoarea creditorului beneficiar al măsurii asigurătorii.

Dincolo de discuţia privind posibilitatea sustragerii unui bun imobil[24], trebuie menţionat că specificul acestei infracţiuni este faptul că ea se grefează pe o situaţie premisă, care constă în existenţa unui sechestru legal aplicat[25].

Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea poate fi comisă numai cu intenţie directă sau indirectă, iar făptuitorul trebuia să ştie că bunul este legal sechestrat. Astfel, nu se poate considera că ar fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii în cazul în care se pune în executare un titlu executoriu vizând un imobil, având în vedere faptul că, cel puţin sub aspectul laturii subiective, nu poate fi vorba de intenţia de a scoate nelegal bunul de sub incidenţa măsurii asigurătorii, ci creditorul nu face altceva decât să-şi exercite drepturile în această calitate, iar executorul îşi exercită obligaţiile legale care îi revin. Mai mult decât atât, chiar în ipoteza în care bunul este vândut în procedura executării silite, sechestrul penal se va strămuta asupra sumei de bani obţinute din vânzare, care rămâne după îndestularea creditorilor privilegiaţi, aşa cum vom arăta în cele ce urmează.

60. Alte infracţiuni imputate executorilor judecătoreşti în ipoteza executării silite a bunurilor sechestrate au fost cele de abuz în serviciu ori de evaziune fiscală în modalitatea înstrăinării de către terţe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală (art. 9 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 241/2005). Parchetele au reţinut însă că asemenea infracţiuni nu ar putea fi reţinute întrucât existenţa unui sechestru nu indisponibilizează bunurile în mod absolut, în devafoarea altor creditori.

c. Prin executarea silită se încearcă o ridicare a măsurii asigurătorii instituite de organul penal pe o altă cale decât cea prevăzută de lege

61. O altă susţinere a Parchetelor în contestaţiile la executare formulate împotriva executărilor silite se referă la ocolirea procedurii prevăzute de art. 250 NCPP (ridicarea măsurii asigurătorii prin contestaţia formulată în temeiul acestui text de lege). Cu alte cuvinte, Parchetele apreciază că, într-o astfel de situaţie, este necesară mai întâi ridicarea sechestrului asigurător în procedura prevăzută de Codul de procedură penală, abia apoi putându-se demara executarea silită.

Pe lângă faptul că majoritatea contestaţiilor formulate în faţa Parchetelor sau în faţa instanţelor penale în vederea executării silite a bunului imobil sechestrat sunt respinse, apreciem că o asemenea procedură nici nu trebuie parcursă de creditor sau executorul judecătoresc. De altfel, apreciem că soluţia de respingere a unei asemenea cereri este întemeiată, însă nu pentru motivele pentru care astfel de cereri sunt respinse în mod obişnuit.

62. Astfel, de exemplu, într-o cauză în care s-a solicitat ridicarea măsurii asigurătorii a popririi în vederea posibilităţii plăţii sumelor datorate în temeiul titlului executoriu, instanţa a respins cererea, aprecierile instanţei sunt valabile şi în cazul urmăririi imobiliare, aceasta reţinând că „din economia dispoziţiilor legale care reglementează instituţia măsurilor asigurătorii, precum şi a celor prevăzute de Codul de procedură civilă în materia executării silite, nu se desprinde concluzia că existenţa unei creanţe concurente, având aceeaşi ordine de preferinţă şi care se cere a fi satisfăcută pe calea înfiinţării popririi, din aceeaşi sursă de venituri asupra căreia poartă şi măsura de indisponibilizare a sechestrului asigurător, instituit în vederea recuperării pagubelor cauzate prin infracţiuni şi a confiscării speciale ar afecta întrucâtva legalitatea instituirii şi a menţinerii acestei din urmă măsuri sau ar reclama necesitatea satisfacerii prioritare a respectivei creanţe, rămânând desigur la latitudinea creditorului care prin intermediul executorului judecătoresc solicită înfiinţarea popririi asupra debitoarei, dacă îşi păstrează opţiunea pentru această formulă de executare silită sau apelează la o alta dintre cele reglementate de Codul de procedură civilă pentru îndestularea creanţei sale”[26]. 

În legătură cu asemenea interpretare, apreciem că, în situaţia concursului dintre o măsură asigurătorie şi un titlu executoriu, nu ar putea fi vorba despre creanţe concurente având aceeaşi ordine de preferinţă, întrucât, aşa cum am arătat, suntem în prezenţa unei creanţe incerte şi a uneia certe.

Suntem însă de acord că existenţa titlului executoriu nu afectează legalitatea instituirii şi a menţinerii măsurii asigurătorii, întrucât este vorba de două măsuri diferite, cu funcţie diferită. Prin urmare, câtă vreme creditorul urmăritor nu invocă motive de nelegalitate a luării măsurii asigurătorii sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, nu se impune ridicarea măsurii asigurătorii.

Astfel, în doctrină s-a arătat în mod judicios că „este cert că dreptul unui creditor de a-şi realiza creanţa pe calea procedurii de executare silită nu este validat/confirmat de legalitatea sau nu a unei măsuri asigurătorii instituite în condiţiile art. 163 C. proc. pen., procedură independentă şi separată atât ca finalitate, cât şi ca scop de cea a executării silite”. Prin urmare, se arată că nu se poate accepta nici ideea potrivit căreia creditorul titular al unei creanţe „ar trebui să obţină cu prioritate o hotărâre a instanţei penale de ridicare a sechestrului, într-un astfel de caz singurul aspect pe care instanţa de judecată îl poate verifica fiind cel al legalităţii măsurii, iar nu al restabilirii ordinii de preferinţă în caz de concurs”[27].

Nu putem accepta însă cea de-a doua parte a interpretării instanţei, în sensul că existenţa unui titlu executoriu nu reclamă necesitatea satisfacerii prioritare a respectivei creanţe, iar creditorul poate să aleagă să urmărească alte bunuri ale debitorului său. Aşa cum am arătat, măsura asigurătorie nu poate afecta dreptul creditorului de a-şi fi satisfăcut creanţa pe calea executării silite.

63. Pentru aceleaşi motive trebuie respinse şi alte motivări ale instanţelor penale care arată că sechestrul trebuie menţinut întrucât statul (sau un alt creditor), până la constatarea creanţei sale prin hotărârea penală definitivă, are doar un drept de creanţă eventual şi nu poate participa la distribuirea sumelor provenind din vânzare. Reamintim că statul nu este cu nimic privilegiat atunci când are calitatea de creditor, indiferent care este temeiul creanţei sale.

64. Pentru a concluziona cu privire la acest aspect, apreciem că, în situaţia executării silite a bunului ce face obiectul sechestrului, creditorul (chirografarr sau ipotecar) nu trebuie să parcurgă procedura contestaţiei împotriva măsurii asigurătorii prevăzută de art. 250 NCPP, iar în ipoteza în care o astfel de contestaţie este totuşi promovată şi nu există aspecte de nelegalitate ce l-ar putea afecta pe creditorul urmăritor (de pildă, măsura sechestrului a fost luată asupra unui bun aparţinând altei persoane decât cele prevăzute de lege, care este urmărit de creditor), această cale de atac trebuie respinsă ca neîntemeiată, întrucât, aşa cum am arătat, executarea silită nu este condiţionată de şi nu determină ridicarea sechestrului, iar odată finalizată procedura, sechestrul se va strămuta asupra sumei de bani obţinută din vânzare care a rămas după plata creanţei creditorului urmăritor.

d. Lipsa confirmării titlului executoriu printr-o hotărâre judecătorească definitivă

65. Un alt argument invocat în contestaţiile la executare se referă la lipsa confirmării titlului executoriu (constând de obicei într-un contract de credit sau de ipotecă) printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Aşa cum am arătat în precizările preliminare[28], legea recunoaşte caracterul de titlu executoriu şi altor înscrisuri, iar nu doar hotărârilor judecătoreşti. Astfel, câtă vreme asemenea înscrisuri pot fi puse în executare, cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile, un astfel de argument nu stă în picioare.

e. Incidenţa art. 862 NCPC

66. În fine, un ultim argument care se invocă în favoarea nulităţii actelor de executare desfăşurate cu nesocotirea unui sechestru penal se referă la dispoziţiile art. 862 NCPC.

În acest sens, trebuie menţionat că, la data de 22 august 2011, Ministerul Public, secţia Judiciară a emis o notă de studiu în care a arătat că „faptul că bunul imobil asupra căruia a fost instituită măsura asigurătorie face obiectul unei ipoteci convenţionale pentru garantarea unui credit bancar nu poate lipsi de garanţii pe ceilalţi creditori ai aceluiaşi debitor, executarea fiind guvernată în final de principiul egalităţii creditorilor. În situaţia în care se doreşte realizarea cu prioritate a creanţei celui dintâi creditor ipotecar, acesta ori debitorul trebuie să ofere garanţii îndestulătoare pentru ca statul sau alţi creditori ai inculpatului (ex. părţii civile, după caz) să poate executa, la momentul rămânerii definitive a hotărârii penale, dispoziţiile privind plata amenzii, confiscarea specială ori plata despăgubirilor civile”. Se invocă aşadar prevederile art. 862 NCPC, potrivit cu care debitorul sau altă persoană interesată poate obţine desfiinţarea măsurilor asigurătorii sau de executare, consemnând la dispoziţia creditorului urmăritor întreaga valoare a creanţei, cu toate accesoriile şi cheltuielile de executare.

Este lesne de observat că acest articol instituie o protecţie suplimentară în favoarea creditorului urmăritor al imobilului, din moment ce suma de bani se consemnează la dispoziţia sa. Mai mult decât atât, textul se referă la măsurile asigurătorii sau de executare efectuate de către executorul judecătoresc la cererea creditorului, iar nu şi la cele înfiinţate potrivit Codului de procedură penală. Este, deci, evident că pe o astfel de cale s-ar putea ajunge la desfiinţarea măsurii asigurătorii luate de organele penale pe o altă cale decât cea prevăzută de art. 250 NCPP, adică exact la ceea ce parchetele apreciază ca nefiind posibil în susţinerea contestaţiilor la executare.

Pentru toate aceste motive, apreciem că dispoziţiile art. 862 NCPP nu au incidenţă în ipoteza existenţei unor măsuri asigurătorii luate de organele penale.

E. Adjudecarea

67. Observând aşadar că nu există niciun motiv pentru care executarea să fie împiedicată sau anulată ca urmare a existenţei unor măsuri asigurătorii luate de organele penale, urmează să vedem în ce condiţii poate fi făcută adjudecarea unui imobil sechestrat. Apreciem că procedura de adjudecare nu prezintă particularităţi într-o asemenea ipoteză, dar câteva discuţii trebuie făcute în legătură cu dispoziţiile art. 854 şi art. 856 alin. (3) NCPC.

68. Cu privire la dispoziţiile art. 854 NCPC, se pune problema contestării actului de executare de către parchete sau de către partea civilă din procesul penal, în favoarea căreia fusese instituită măsura asigurătorie. Apreciem în acest sens că simpla existenţă a unei asemenea măsuri nu poate determina admiterea unei astfel de contestaţii, pentru motivele arătate mai sus în ceea ce priveşte contestaţia împotriva executării propriu-zise.

69. Sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 856 alin. (3) NCPC, care prevăd că, de la data intabulării, imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini, iar creditorii se pot îndestula doar din preţul obţinut în urma vânzării[29].

În acest sens, într-o cauză în care s-a solicitat radierea sechestrului penal din cartea funciară a imobilului adjudecat, instanţa a decis că „măsura asigurătorie a sechestrului penal nu valorează titlu executoriu, motiv pentru care nu poate fi opus adjudecatarului, care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului aflat în litigiu în urma unei proceduri de executare silită declanşată la cererea unui creditor care se afla în posesia unui titlu executoriu”, astfel încât „o simplă măsură asigurătorie nu poate paraliza finalizarea procedurii de executare silită declanşată în baza unui titlu executoriu valabil, inclusiv prin eliberarea actului de adjudecare şi intabularea dreptului de proprietate”[30].

F. Posibilitatea eliberării preţului obţinut ca urmare a vânzării către creditor

70. În ceea ce priveşte eliberarea preţului obţinut în urma vânzării, sunt aplicabile dispoziţiile art. 863 şi urm. NCPC, inclusiv în ceea ce priveşte înştiinţarea Parchetului, potrivit dispoziţiilor art. 868 alin. (3) NCPC şi repartizarea sumelor ca şi cum creanţa pentru care s-a înfiinţat măsura asigurătorie ar fi o creanţă sub condiţie suspensivă potrivit art. 873 alin. (3) NCPC şi art. 881 NCPC, cu respectarea ordinii de preferinţă prevăzute de art. 864 şi art. 866 NCPC.

71. Din cele de mai sus rezultă că, indiferent de existenţa unei măsuri asigurătorii, creditorii garantaţi vor fi plătiţi înainte de potenţialii creditori din procesul penal. Într-o asemenea situaţie, aşa cum anticipam, se va institui sechestrul asupra sumei de bani rezultate din vânzare şi rămasă după plata creditorilor garantaţi.

În acest sens a decis chiar instanţa supremă[31], care a arătat că existenţa unei măsuri asigurătorii înfiinţate asupra unui bun, în cadrul unui proces penal, nu împiedică executarea silită a unui creditor ce are titlu executoriu şi ipotecă asupra bunului respectiv, întrucât se reţine că la data instituirii sechestrului asigurător penal, imobilul era afectat de o ipotecă urmare a unui contract de împrumut cu garanţie imobiliară. Întrucât nu s-a realizat restituirea împrumutului, s-a procedat la executarea silită a imobilului care a fost vândut la licitaţie, apoi adjudecat de către creditorul ipotecar, astfel încât „executorul s-a găsit în faţa unui concurs între o creanţă ipotecară şi o prezumtivă creanţă a unor prezumtivi creditori chirografari. Ca atare, creanţa ipotecară a avut prioritate şi are prioritate chiar şi în ipoteza în care părţile vătămate au un drept de creanţă împotriva proprietarului imobilului, dar fiind vorba de creditori chirografari, aceştia îşi vor satisface pretenţiile în măsura în care va mai rămâne ceva din acel bun”.

Mai departe, arată instanţa „chiar în cazul în care se va încuviinţa şi se va dispune despăgubirea părţilor vătămate care au formulat cereri de constituire de parte civilă, acestea vin în concurs cu petenta din prezenta cauză, creditoare ipotecară, care în această împrejurare are prioritate, urmând a fi satisfăcută prima, întrucât ipoteca este un drept real accesoriu ce acordă titularului său un drept de urmărire a bunului în mâna oricui s-ar găsi şi un drept de preferinţă în privinţa satisfacerii creanţei sale faţă de ceilalţi creditori”. În fine, se arată că „de la data intabulării proprietăţii transmise prin actul de adjudecare imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţa, creditorii – fără a fi cazul beneficiarilor notării sechestrului asigurător – putându-şi realiza aceste drepturi numai din preţul obţinut”[32].

 De altfel, într-o cauză similară, instanţa supremă a decis în sensul că dacă un imobil asupra căruia a fost instituit sechestrul asigurător a fost valorificat prin vânzarea la licitaţie publică, iar o parte din preţul obţinut a fost distribuit creditorilor, menţinerea măsurii asigurătorii asupra imobilului nu se mai justifică, ci „sechestrul asigurător va fi menţinut numai asupra sumei nedistribuite creditorilor şi asupra altor bunuri ale inculpatului, până la concurenţa valorii prejudiciului cauzat[33]. 

G. Intervenţia parchetului în procedura insolvenţei  

72. Dacă posibilitatea suspendării executării sau a contestaţiei la executare în ipoteza existenţei unui sechestru penal asupra imobilului a fost lămurită, trebuie să adăugăm câteva precizări cu privire la intervenţia parchetului în alte proceduri care au ca obiect valorificarea creanţelor constate prin titluri executorii, cum este procedura insolvenţei. Astfel, în practica judiciară au fost întâlnite situaţii în care parchetul a solicitat suspendarea procedurii insolvenţei ca urmare a existenţei unui sechestru penal asupra bunurilor societăţii, parte responsabilă civilmente sau inculpată în procesul penal[34]. Apreciem că o asemenea cerere este lipsită de temei legal.

Astfel, dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2 NCPC sunt incompatibile cu cele ale art. 342 din Legea insolvenţei nr. 85/2014[35] (art. 149 din Legea nr. 85/2006), după cum vom arăta în cele ce urmează. Potrivit art. 2 din Legea insolvenţei, scopul legii este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă. Din această dispoziţie legală, coroborată cu art. 5 pct. 44 şi art. 3 pct. 46, ca şi din întreaga reglementare a Legii nr. 85/2014, rezultă că legea prevede o serie de acte şi operaţiuni în vederea scopulului sus-menţionat. Mai mult decât atât, de esenţa procedurii insolvenţei este celeritatea acesteia, aşa cum prevăd în mod expres  dispoziţiile art. 94 din Legea nr. 85/2014[36]. De altfel, şi din prevederile art. 43 din Legea nr. 85/2014 reiese faptul că judecătorul sindic nu îşi poate suspenda propriile hotărâri (în această situaţie, hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei).

În acest sens, într-o cauză în care a fost solicitată suspendarea procedurii insolvenţei ca urmare a existenţei unui proces penal împotriva societăţii comerciale debitoare, judecată în temeiul art. 244 din Codul de procedură civilă anterior, instanţa a reţinut că “procedura insolvenţei o dată deschisă presupune o serie de acte şi operaţiuni complexe ce urmează a fi îndeplinite în termenele şi condiţiile prevăzute de lege, iar existenţa unei cauze penale în care au fost trimişi în judecată administratorii societăţii şi societatea debitoare nu poate conduce la suspendarea procedurii conform art. 244 C. proc. civ. Existenţa cauzei penale este o împrejurare pe care administratorul/lichidatorul judiciar o va avea în vedere în exercitarea atribuţiilor sale în măsura în care îndeplinirea acestor atribuţii ar avea legătură cu respectiva cauză penală, iar o eventuală acţiune în antrenarea răspunderii ar putea fi suspendată cf. art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. dacă s-ar aprecia îndeplinite cerinţele legale, dar întreaga procedură a insolvenţei nu poate fi suspendată deoarece o astfel de măsură este incompatibilă cu dispoziţiile Legii nr. 85/2006” [37]. 

Apreciem că singura procedură care ar putea fi suspendată într-o asemenea situaţie este cea de lichidare sau dizolvare, ca măsură preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) NCPP în situaţia în care persoana juridică este urmărită penal şi dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text de lege. În niciun caz însă nu ar putea fi suspendată întreaga procedură a insolvenţei, pentru motivele arătate mai sus[38]. 

În fine, trebuie arătat că dispoziţiile art. 88 din Legea nr. 85/2014 nu doar împiedică posibilitatea suspendării procedurii insolvenţei ca urmare a existenţei unui sechestru penal intervenit ulterior deschiderii procedurii, ci lipseşte de orice efect juridic instituirea unei astfel de măsuri asigurătorii, indiferent de scopul pentru care aceasta a fost luată (deci, inclusiv pentru confiscarea specială sau extinsă)[39]. 

3. Urmărirea silită mobiliară

73. Majoritatea consideraţiilor făcute anterior cu privire la concursul între măsurile asigurătorii luate în procesul penal asupra bunurilor imobile şi executările silite demarate de creditori sunt valabile şi în situaţia urmăririi mobiliare. Apreciem aşadar că sunt pe deplin valabile aprecierile referitoare la posibilitatea urmăririi silite a bunurilor ce fac obiectul măsurii asigurătorii (fie că este vorba despre bunuri mobile corporale, fie că vorbim de creanţe, deci inclusiv de sumele de bani aflate în cont), imposibilitatea suspendării executării silite ori a admiterii contestaţiei la executare pentru simplul motiv al existenţei măsurilor asigurătorii, precum şi cele privind vânzarea liberă de orice sarcini în condiţiile art. 774 NCPC, ordinea de preferinţă şi distribuirea sumelor de bani în condiţiile art. 787 NCPC. De altfel, din întreaga reglementare a urmăririi silite mobiliare se desprinde ideea aplicării regulilor de la urmărirea silită imobiliară în ceea ce priveşte distribuirea sumelor rezultate din vânzare sau care fac obiectul urmăriii. Câteva precizări trebuie însă făcute cu privire la limitele urmăririi veniturilor băneşti în cazul în care există o măsură asigurătorie (A), precum şi ipoteza particulară a reţinerii ratelor de credit ajunse la scadenţă în cazul în care nu s-a declarat exigibilitatea anticipată a întregului credit (B).

A. Limitele urmăririi veniturilor băneşti în ipoteza existenţei unei măsuri asigurătorii luate în procesul penal.

74. În practică, sunt frecvente situaţiile în care măsura asigurătorie din procesul penal (o poprire, aşa cum am arătat) se ia asupra sumelor de bani provenind din salarii, fie că este vorba de înfiinţarea măsurii la angajator ori asupra conturilor suspectului sau inculpatului, iar asupra acestor venituri a fost deja înfiinţată ori este înfiinţată ulterior o poprire de către un executor judecătoresc ori o poprire în materie fiscală (aşadar, măsuri executorii). Dacă am stabilit deja că existenţa măsurii asigurătorii din procesul penal nu împiedică executarea silită, se pune totuşi problema modalităţii de calcul a sumei de care salariatul/titularul contului poate dispune. Altfel spus, se poate considera că, într-o astfel de situaţie, ne aflăm în prezenţa „mai multor urmăriri asupra aceleiaşi sume, indiferent de natura creanţelor”, aşa cum prevede art. 728 alin. (2) C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, titularul contului nu poate dispune decât de jumătate din aceste venituri? În opinia noastră, răspunsul nu poate fi decât afirmativ.

Astfel, am arătat mai sus că inclusiv în ipoteza măsurii asigurătorii din procesul penal, va fi aplicabilă limita de 1/3 prevăzută de art. 728 alin. (1) NCPC, la care fac trimitere şi dispoziţiile art. 149 alin. (4) C. proc. fiscală, iar organele penale admit, în general, această interpretare, pe considerentul că suspectul sau inculpatul nu poate fi totuşi lipsit de toate sumele necesare întreţinerii sale. În mod evident, în cazul executării silite începute de un creditor civil sau fiscal, sunt valabile aceleaşi limite. Cu atât mai mult trebuie să fie aplicabile dispoziţiile alin. (2) ale aceluiaşi articol, neputându-se admite că, în ipoteza concursului de urmăriri, fiecăruia dintre creditori (unul potenţial, iar altul urmăritor), suspectul sau inculpatul ar trebui să dispună de mai puţin de jumătate din veniturile sale. Această limită este una absolută, instituită pentru ca în nicio situaţie o persoană să nu fie pusă în situaţia de a nu-şi putea satisface nevoile de bază, indiferent de angajarea răspunderii sale civile, penale sau de altă natură.

75. Dacă am stabilit că în ipoteza concursului între o măsură asigurătorie şi o executare silită, limita urmăririi este de 1/2 din venituri, se pune totuşi problema cum se va face repartizarea acestei sume între creditorul urmăritor şi organul penal care a înfiinţat măsura asigurătorie.

Din toate consideraţiile de mai sus, se desprinde ideea că executarea silită, desfăşurându-se în temeiul unei creanţe certe, nu poate fi împiedicată de măsura asigurătorie luată în procesul penal, astfel încât executorul trebuie să primească întreaga sumă indisponibilizată, până la concurenţa valorii creanţei pe care o execută[40] şi numai după satisfacerea acestei creanţe, sumele de bani vor putea fi afectate măsurii asigurătorii. Cu atât mai mult sunt valabile aceste consideraţii atunci când creanţa care se execută este garantată cu ipotecă.

B. Ipoteza ratelor de credit ajunse la scadenţă în cazul în care nu s-a declarat exigibilitatea anticipată a întregului credit.

 76. O problemă care apare deseori în practica bancarăse referă la ratele de credit ajunse la scadenţă, care se retrag din conturi de către bancă, în ipoteza în care pe aceleaşi conturi există o măsură asigurătorie luată de organul penal. Dacă banca alege să declare scadenţa anticipată a întregului credit, pentru unul din motivele prevăzute din contract, atunci problema este simplă, întrucât ne aflăm în ipoteza concursului dintre măsura asigurătorie şi executare silită, care se rezolvă potrivit regulilor de mai sus. Există însă situaţii în care banca nu doreşte sau nu poate să declare scadenţa anticipată, însă doreşte totuşi să încaseze ratele de credit. Într-o asemenea situaţie, trebuie distins după cum conturile respective sunt ipotecate în favoarea băncii (situaţia cel mai des întâlnită în practică) sau banca nu şi-a constituit o astfel de ipotecă.

77. În situaţia în care există o ipotecă, sunt relevante dispoziţiile art. 2466 C. civ., care prevăd că, atunci când ipoteca ce poartă asupra unui cont este perfectată conform dispoziţiilor art. 2410 alin. (2) lit. a), creditorul poate compensa soldul creditor al contului cu creanţa ipotecară.

Problema se pune de altfel chiar în cazul existenţei doar a unei executări silite asupra conturilor pe care banca şi-a constituit ipotecă. În acest sens, în practica judiciară, s-a arătat că că „banca are drept de preferinţă asupra sumelor de bani aflate în conturile asupra cărora se întinde ipoteca reala mobiliară şi, pe cale de consecinţă, a acţionat cu respectarea dispoziţiilor legale atunci când a reţinut sumele de bani afectate garanţiei sale”[41]. 

De asemenea, art. 864 alin. (1) NCPC, reglementând ordinea de preferinţă pe care executorul judecătoresc trebuie să o respecte cu prilejul distribuirii sumelor rezultate din executare, prevede la lit. h) creanţele decurgând din împrumuturi bancare (…), înaintea creanţelor chirografare (cum sunt, ca regulă, cele din procesul penal, prevăzute la lit. j). Mai mult, prin efectul art. 866 NCPC , care prevede că, dacă există creditori care, asupra bunului vândut, au drepturi de gaj, ipotecă sau alte drepturi de preferinţă, creanţele lor vor fi plătite înaintea creanţelor prevăzute la art. 864 alin. (1) lit. c), deci chiar înaintea victimelor infracţiunilor contra vieţii sau integrităţii corporale sau sănătăţii, creanţa bancară ipotecară trebuie satisfăcută cu prioritate faţă de toate categoriile de creanţe enumerate de la lit. c) la lit. j) a aceluiaşi articol. Aceste texte de lege trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 880 NCPC, potrivit cu care „dacă creanţa este afectată de un termen suspensiv, aceasta se va plăti chiar dacă termenul nu s-a implinit”. Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că, în ipoteza în care se pune problema concursului dintre o creanţă certă, lichidă şi exigibilă a unui creditor chirografar şi o creanţă certă, lichidă, chiar neexigibilă încă[42], dar care aparţine unui creditor garantat, acesta din urmă se poate îndestula cu prioritate. În caz contrar, ipoteca ar fi lipsită de conţinut, iar creditorul ipotecar s-ar vedea în imposibilitatea executării ipotecii sale pentru simplul motiv că un alt creditor, negarantat, ar declanşa urmărirea silită asupra averii debitorului înaintea lui. Cu atât mai mult trebuie admisă această soluţie atunci când se pune problema concursului între o creanţă certă şi una incertă, chiar rezultând dintr-un proces penal. Prin urmare, ratele de credit se plătesc cu prioritate, iar suma rămasă va fi afectată măsurii asigurătorii.

78. În ipoteza în care banca nu are o ipotecă asupra conturilor clientului său, nu există niciun temei legal pentru care aceasta să îşi încaseze ratele cu prioritate faţă de măsura asigurătorie, întrucât este vorba de o plată pe care debitorul o face de bunăvoie băncii, indiferent de faptul că suma se retrage automat, iar măsura asigurătorie blochează tocmai dreptul debitorului (suspect, inculpat sau parte responsabilă civilmente în procesul penal) de a dispune de bun. Desigur, în ipoteza în care acesta nu plăteşte creditul, banca va putea declara scadenţa anticipată, urmând a desfăşura executarea silită potrivit regulilor de mai sus.

IV. Concluzii

79. Din analiza dispoziţiilor legale aplicabile în materia măsurilor asigurătorii care pot fi luate în procesul penal, se desprind, în esenţă, următoarele concluzii:

a) dispoziţiile din Codul de procedură penală care reglementează măsurile asigurătorii se completează cu dispoziţiile din Codul de procedură civilă sau fiscală în ceea ce priveşte bunurile asupra cărora pot fi luate şi limitele urmăririi;

b) existenţa unei măsuri asigurătorii luate de organele penale, cu nuanțările pe care le-am făcut în cazul confiscării speciale, nu suspendă, nu determină nulitatea executării desfăşurate de un creditor, în temeiul unui titlu executoriu valabil şi nici nu împiedică finalizarea acesteia în condiţiile Codului de procedură civilă; de asemenea, nu poate fi suspendată procedura insolvenţei pe acest temei.

80. Nu putem să nu observăm totuşi că lipsa oricărei dispoziţii legale care să soluţioneze aceste probleme a condus în practică la soluţii contradictorii, inclusiv între instanţele civile şi penale şi chiar în cadrul aceleiaşi instanţe. Din acest punct de vedere, apreciem că se impune o intervenţie legislativă sau o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii ori în procedura prevăzută de art. 519 şi urm. NCPC care să răspundă diferitelor dificultăţi intervenite în practică în această materie.


[1] A se vedea dispoziţiile art. 141 C. proc. fisc.
[2] A se vedea dispoziţiile art. 53-54, art. 57 şi art. 106 din Legea nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la ordin, precum şi art. 53 din Legea cecului nr. 59/1934.
[3] A se vedea dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare.
[4] A se vedea dispoziţiile art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.
[5] A se vedea dispoziţiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
[6] De altfel, potrivit Proiectului de modificare a Codului de procedură penală, lansat de Ministerul Justiţiei în dezbatere publică la data de 31 ianuarie 2014 (disponibil la adresa www.just.ro, vizitată la 10 martie 2014), art. 664 se modifică în sensul că „de îndată ce primeşte cererea de executare, executorul judecătoresc va dispune înregistrarea acesteia şi deschiderea dosarului de executare”, eliminând deci posibilitatea ca executorul să refuze deschiderea dosarului de executare.
[7] În acest sens, a se vedea I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, op. cit, p. 280.
[8] În legătură cu aceste aspecte, apreciem că, dacă dispozitiile art. 30 din OUG nr. 80/2013 cu privire la scutirea de plata a taxei de timbru  sunt, din punctul nostru de vedere, clare (referindu-se la scutirea de taxă judiciară de timbru, iar nu la cauţiune), ca şi cele ale O.U.G. nr. 51/2008 (art. 4 din acest text de lege arătând în mod expres că ajutorul public judiciar se acordă doar persoanelor fizice), câteva discuţii merită făcute cu privire la dispozitiile art. 7 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, care se referă la cererile formulate de instituţiile şi autorităţile publice în cadrul procedurii de executare silită a creanţelor stabilite în sarcina acestora prin titluri executorii. Însă, în cazurile în care scutirea de cauţiune se solicită de către Parchete, nu se are în vedere suspendarea executării creanţelor aparţinând instituţiilor publice stabilite prin titlu executoriu, ci suspendarea executării unui imobil asupra căruia s-a instituit un sechestru asigurător în favoarea altei persoane decât Parchetul. Susţinerile în sensul că Parchetul este instituţie publică finanţată de la bugetul de stat şi nu are prevăzute în buget fonduri destinate platii eventualelor sume stabilite cu titlul de cautiune, nu au relevanta fata de dispozitiile imperative ale C. proc. civ. În această privinţă, nu pot fi primite nici argumente întemeiate pe dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, cu motivarea că obligaţia de plată a cauţiunii îngrădeşte accestul la instanţă. Cauzele judecate de instanţa europeană în acest domeniu au în vedere scutiri de cauţiune solicitate de persoane particulare lipsite de venituri suficiente şi în niciun caz ipoteza în care statul, prin parchete, solicită asemenea scutiri. Dispoziţiile art. 92 alin. (6) NCPC arată însă că „în toate cazurile, Ministerul Public nu datorează taxe de timbru şi nici cauţiune”. În sensul că parchetul trebuie să plătească o cauţiune, a se vedea Jud. Brăila, secţia civilă, încheierea pronunţată la data de 22 noiembrie 2013 în dosarul nr. 17068/196/2013, nepublicată. În sens contrar, a se vedea Jud. Sibiu, secţia civilă, încheierea nr. 11106 pronunţată în dosarul nr. 18755/306/2013, nepublicată.
[9] A se vedea Jud. Sibiu, secţia civilă, încheierea nr. 11106 precit.
[10] A se vedea I. Gârbuleţ, Vânzarea la licitaţie publică a bunurilor imobile sechestrate în cadrul procesului penal, în R.R.E.S. nr. 1/2010, pag. 16. În acelaşi sens a se vedea şi sent. civ. nr. 16455/280/2010 a Judecătoriei Piteşti, publicată în arhiva instanţei.
[11] A se vedea Curtea de apel Bucureşti, decizia penală nr. 2068 din 17 noiembrie 2006, nepublicată, citată în M. Avram, A. R. Ilie, loc. cit.
[12] A se vedea Hotărârea CEDO în cauza Şandor contra României (M.Of., Partea I, nr. 1048 din 25 noiembrie 2005).
[13] A se vedea în acest sens şi A. Crişu, Drept procesual penal, ed. a 3-a, revizuită şi actualizată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 169.
[14]A se vedea Trib. Constanţa, dec. civ. nr. 46 din 23 ianuarie 2014, definitivă, nepublicată.
[15] A se vedea Jud. Constanţa, sent. civ. nr. 11530 din 27 septembrie 2013, definitivă, nepublicată.
[16]A se vedea supra, nr. 49.
[17] A se vedea Jud. Piatra Neamţ, sent. civ. nr. 3330 din 11 august 2009, nepublicată.
[18] A se vedea Jud. Arad, sent. civ. nr. 2527 din 29 mai 2003 şi decizia Tribunalului Arad nr. 637R din 23 iulie 2003 prin care s-a respins recursul.
[19] A se vedea, pentru preferinţa statului în materia ipotecilor mobiliare, R. Rizoiu, Ipoteci mobiliare. Vol. I. Preferinţa fiscului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 15 şi urm., explicaţiile acolo oferite fiind aplicabile, mutatis mutandis, şi în această privinţă.
[20] De asemenea, potrivit art. 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 253/2013, „când confiscarea priveşte sume de bani ce nu au fost consemnate la unităţi bancare, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organelor fiscale, în vederea executării confiscării potrivit dispoziţiilor privind creanţele bugetare”.
[21] A se vedea Curtea de Apel Ploieşti, decizia penală nr. 807, din 16 august 2010, nepublicată.
[22] A se vedea Jud. Suceava – secţia civilă, sentinţa nr. 5424 din 8 noiembrie 2013, nepublicată.
[23] A se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediţia 3, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 428.
[24] În sensul că bunurile imobile nu pot constitui obiectul material al infracţiunii de sustragere de sub sechestru, a se vedea Trib. Braşov, decizia nr. 5/A din 12.12.2006, pronunţată în dosarul nr. 4606/62/2006, nepublicată.
[25] A se vedea Curtea de apel Suceava, decizia penală nr. 427/2008, nepublicată.
[26] Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, într-o încheiere pronunțată la 27 ianuarie 2014 (din motive de confidențialitate, datele dosarului au fost anonimizate).
[27] A se vedea O. Popescu, C. Dobre, loc. cit.
[28] A se vedea supra, nr. 37.
[29] Situaţia este în prezent diferită în ceea ce priveşte adjudecarea bunurilor în procedura insolvenţei, potrivit art. 91 din Legea nr. 85/2014, în conformitate cu care, chiar dacă bunurile sunt înstrăinate în această procedură, măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse se menţin. Apreciem că această dispoziţie este neconstituţională, întrucât instituie un regim diferit pentru creditorii care trebuie să-şi valorifice creanţele în procedura insolvenţei faţă de cei care urmează procedura comună prevăzută de Codul de procedură civilă.
[30] A se vedea Tribunalul Ilfov, secţia civilă, sentinţa nr. 221A din 22 octombrie 2013, nepublicată.
[31] A se vedea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 1392/2013, disponibilă la adresa www.iccj.ro, vizitată la 18 martie 2014.
[32] A se vedea, pentru aceste aspecte, T.C. Briciu, A. R. Ilie, Sechestrul asigurător înfiinţat în cadrul unui proces penal asupra unui bun anterior ipotecat nu împiedică executarea silită demarată de creditorul ipotecar, publicat pe www.juridice.ro la data de 14 martie 2014.
[33] A se vedea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 3507 din 1 iunie 2006, disponibilă la adresa www.iccj.ro, vizitată la 18 martie 2014.
[34] În sensul admiterii cererii de suspendare, a se vedea, de exemplu,  Încheierea pronunţată la data de 20 noiembrie 2013 de către Tribunalul Călăraşi – Secţia Civilă, în dosarul de insolvenţă nr. 1956/116/2013.
[35] Publicată în M.Of. nr. 466 din 25 iunie 2014.
[36] În acest sens, într-o cauză prin care s-a judecat recursul împotriva suspendării procedurii de insolvenţă ca urmare a existenţei unui sechestru penal luat pe bunurile debitorului, Curtea de apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 1051 din 29 aprilie 2014, definitivă, a arătat că din reglementarea Legii insolvenţei ”reiese că procedura insolvenţei trebuie să se caracterizeze prin celeritate, iar suspendarea judecăţii aduce atingere grav acestui garacter”, iar faţă de această împrejurare ”nu se poate ajunge la situaţia prelungirii în mod artificial în aşteptarea soluţionării prelabile a unui proces penal”.
[37] A se vedea Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, sentinţa civilă nr. 545 din 18 februarie 2013.
[38] În acest sens, a se vedea Curtea de apel Bucureşti, secţia a V-a civil, decizia nr. 1051 din 29 aprilie 2014, cit. supra.
[39] Pentru situaţia în care măsura asigurătorie a intervenit anterior deschiderii procedurii, a se vedea supra, nr. 69 şi nota de subsol aferentă. Dispoziţiile art. 91 din Legea nr. 85/2014 reprezintă însă un motiv suplimentar pentru concluzia potrivit căreia existenţa unei măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului nu este menită să suspende procedura insolvenţei.
[40] În acest sens, a se vedea Curtea de Apel Bucureşti, decizia civilă nr. 2068 din 17 noiembrie 2006, cit. supra, prin care instanţa a admis cererea de validare de poprire întrucât banca refuzase eliberarea sumelor în temeiul titlului executoriu şi a arătat că„blocarea conturilor ca măsură asigurătorie în procesul penal nu justifică din punct de vedere legal respingerea cererii de validare a poprii, deoarece creditoarea se află deja în posesia unui titlu executoriu – hotărâre judecătorească prin care creanţa sa a fost pe deplin şi irevocabil stabilită – în timp ce blocarea conturilor este o măsură asigurătorie luată pentru eventualitatea existenţei unei hotărâri de obligare a debitorului, hotărâre a cărei existenţă nu este certă”. În sens contrar, a se vedea Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, încheierea din 27 ianuarie 2014, cit. supra, prin care se arată că existenţa unei creanţe puse nu executare în cazul în care există şi o măsură asigurătorie luată de organele penale „nu reclamă necesitatea satisfacerii prioritare a respectivei creanţe, rămânând desigur la latitudinea creditorului care prin intermediul executorului judecătoresc solicită înfiinţarea popririi asupra debitoarei, dacă îşi păstrează opţiunea pentru această formulă de executare silită sau apelează la o alta dintre cele reglementate de Codul de procedură civilă pentru îndestularea creanţei sale”.
[41] A se vedea Curtea de Apel Cluj, decizia civilă nr. 3636 din 6 octombrie 2011, nepublicată.
[42] Într-o altă construcţie, de câte ori banca retrage sumele de bani din conturile clientului, am fi în prezenţa unei scadenţe anticipate parţiale a creditului.


Conf. univ. dr. Traian-Cornel BRICIU
Asist. univ. dr. Andra-Roxana TRANDAFIR (ILIE)
Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti

** Întregul studiu, într-o formă mai dezvoltată, va fi publicat în Revista Română de Drept Privat, căreia îi mulţumim pe această cale pentru că a îngăduit publicarea materialului în acest moment

Cuvinte cheie: ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti