ICCJ. Noţiunea de domiciliu în sens procesual
24 iulie 2014 | Corina CIOROABĂ
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, în materia determinării competenţei teritoriale, noţiunea de domiciliu, prevăzută la art. 5, teza I C. proc. civ. (art. 107 NCPC), trebuie interpretată într-un sens larg, respectiv adresa unde pârâtul locuieşte efectiv. În speţă, reclamantul a indicat în cererea de chemare în judecată că pârâta domiciliază într-un sat din judeţul Iaşi, fără a depune şi înscrisuri doveditoare care să probeze că la data sesizării instanţei pârâta locuia efectiv la această adresă. La primul termen de judecată, pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Iaşi, aducând, în acest sens o copie certificată pentru conformitate cu originalul, după cartea sa de identitate, emisă la 17 zile de la data înregistrării cererii de chemare în judecată, din care rezultă că are domiciliul în Sectorul 2 al Municipiul Bucureşti. Înalta Curte a apreciat că stabilirea domiciliului în sens procesual, ca adresă la care partea locuieşte efectiv, nu se identifică strict cu data eliberării actului de identitate, iar împrejurarea că actul de identitate al pârâtei este emis la o dată ulterioară înregistrării cererii de chemare în judecată nu are semnificaţia modificării domiciliului pârâtei în cursul judecăţii de vreme ce reclamantul nu a dovedit că aceasta locuia efectiv în judeţul Iaşi la data depunerii cererii de chemare în judecată. Prin urmare, Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, în a cărei rază teritorială domiciliază pârâta. (Decizia nr. 210 din 22 ianuarie 2014 pronunţată în recurs de Secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect conflict negativ de competenţă)
