Consecinţele declarării neconstituţionalităţii art. 650 alin. 1 din NCPC
25 iulie 2014 | Viorel Mihai CIOBANU, Viorel Mihai CIOBANU, Traian Cornel BRICIU, Liviu Gheorghe ZIDARU
* Apariția acestui material a fost anunțată de dl. profesor Traian Cornel Briciu în cadrul dezbaterii Pierdut instanță de executare. Găsitorului recompensă, desfășurată joi, 24 iulie 2014.
Preliminarii
Prin Decizia nr. 348/17.06.2014, Curtea Constituțională a revenit asupra jurisprudenței sale anterioare[1] (menționată în cuprinsul deciziei) și a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă (în continuare „NCPC”). Este drept că în considerente, Curtea Constituţională a reţinut că soluţiile anterioare s-au pronunţat în legătură cu critica potrivit căreia dispoziţiile art. 650 alin. (1) NCPC ar crea o discriminare între debitor şi executorul judecătoresc, debitorul fiind pus într-o situaţie de inferioritate juridică şi economică faţă de executorul judecătoresc, precum şi cu critica potrivit căreia textul legal ar crea o discriminare între debitor şi creditor, reprezentând o îngrădire a accesului la justiţie pentru debitor, în timp ce soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a avut în vedere critica potrivit căreia dispoziţiile art. 650 alin. (1) NCPC stabilesc un criteriu subiectiv atunci când se decide cu privire la competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti să soluţioneze contestaţiile la executare în materie civilă. Totuşi, nu putem să nu observăm că distincţia între tipurile de argumente utilizate de diferiţi titulari ai excepţiilor de neconstituţionalitate este artificială, toate argumentele, atât cele care au stat la baza excepţiilor respinse cât şi cele pentru care, în cele din urmă, excepţia a fost admisă, sunt circumscrise unui singur motiv – pretinsa punere a debitorului într-o poziţie inferioară faţă de creditor sau de executor, care acţionează însă ca mandatar al creditorului – chiar dacă acesta capătă, în opinia diferiţilor petenţi, particularităţi specifice situaţiei fiecăruia dintre aceştia. Nu se justifică o schimbare de poziţie din partea Curţii Constituţionale într-o perioadă atât de scurtă şi fără a exista motive cu adevărat diferite de cele care au determinat iniţial respingerea excepţiilor de neconstituţionalitate ale aceluiaşi articol.
Această decizie, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 650 alin. (1) NCPC în integralitatea sa, creează un vid normativ susceptibil de a crea insecuritate juridică, cu atât mai mult cu cât publicarea deciziei a intervenit la data de 18 iulie 2014, respectiv într-o perioadă în care Parlamentul nu se află în sesiune, iar posibilitatea Guvernului de a emite o ordonanță de urgenţă este, de asemenea, limitată. Această insecuritate juridică este agravată de împrejurarea că, strict formal, a fost declarat neconstituţional art. 650 alin. (1) NCPC în întregul său, chiar dacă o simplă lectură a deciziei Curţii Constituţionale relevă împrejurarea că obiectul sesizării, ca şi statuarea Curţii, au privit exclusiv problema competenţei teritoriale, competența materială a judecătoriei fiind în afara oricărei discuții.
În cele ce urmează, ne propunem întâi câteva succinte considerații cu privire la justețea soluției Curții Constituționale (1), după care vom analiza efectele practice ale aceste decizii (2). Având în vedere că efectele deciziilor Curții Constituționale nu se produc decât pentru viitor (art. 147 alin. (4) din Constituție), trebuie să distingem între executările silite începute și pentru care s-a cerut încuviinţarea înainte de publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 348/17.06.2014 (2.1), respectiv după acest moment (2.2), pentru ca în final să reflectăm asupra unei soluții de lege ferenda juste, de natură să salvgardeze dezideratul legislativ al unei instanțe de executare unice, ca și cerința constituțională a determinării legale a instanței de executare, în funcție de criterii obiective, ușor de aplicat (3).
1. Justețea soluției Curții Constituționale
Acest punct al expunerii noastre ar putea părea, la prima vedere, superfluu, întrucât deciziile Curții Constituționale – chiar și cele discutabile sau de-a dreptul contestabile – sunt obligatorii, normele juridice declarate neconstituționale nemaiputând fi aplicate, chiar dacă decizia de admitere a excepției de neconstituționalitate ar fi considerată o eroare jurisdicțională.
Însă, chiar acest efect deosebit de energic al deciziilor Curții Constituționale, care constă în ieșirea din vigoare a unei sau unor norme juridice apreciate a fi contrare dispozițiilor și principiilor Constituției și condiționează legiuitorul în ceea ce privește edictarea normelor viitoare, constituie un argument foarte puternic pentru ca doctrina să se preocupe îndeaproape de jurisprudența Curții Constituționale și să o adnoteze critic ori de câte ori este cazul, pentru a obține o creștere a calității jurisprudenței instanței constituționale, printr-o mai bună fundamentare juridică a deciziilor sale. De vreme ce aceste decizii sunt general obligatorii, producând efecte erga omnes, importanța acestui demers este de la sine înțeleasă.
Înainte de a trece la discutarea deciziei propriu-zise, observăm că, potrivit art. 650 alin. (1) NCPC (aplicabil de la 15 februarie 2013 și până la data de 15 iulie 2014, inclusiv), instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
În mod evident, această normă conține o inovație în materia competenței teritoriale, modificând soluția legislativă anterioară, potrivit căreia instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea (art. 373 alin. (2) C. proc. civ. 1865). Aceasta prezintă multiple neajunsuri, pe care în acest context ne vom rezuma la a le prezenta succint.
În primul rând, la data începerii executării silite, era greu sau chiar imposibil de anticipat unde va avea loc executarea silită, de vreme ce legea nu cerea efectuarea unor investigații prealabile cu privire la existența și situarea bunurilor debitorului, atare investigații putând fi desfășurate de executorul judecătoresc doar după obținerea încuviințării executării silite[2].
Că atât în vechea, cât și în actuala reglementare nu a fost intenția legiuitorului să impună creditorului sau executorului judecătoresc efectuarea de investigații cu privire la bunurile debitorului rezultă cu claritate din împrejurarea că legea impune executorului judecătoresc obligația de a cere instanței competente încuviințarea executării silite în termen de 5 zile (potrivit fostului art. 3731 C. proc. civ. 1865), respectiv de 3 zile (potrivit art. 665 alin. (1) NCPC) de la data înregistrării cererii de executare silită formulată de creditor, termen care, în mod evident, face imposibilă obținerea unor informații pertinente cu privire la bunurile debitorului[3]. La cele de mai sus se adaugă faptul că executarea silită se poate desfășura, simultan sau succesiv, în toate modalitățile prevăzute de lege, ceea ce face și mai dificilă, dacă nu chiar imposibilă localizarea executării silite la momentul de început al acestei faze a procesului civil.
Ca urmare, în vechea reglementare instanță de executare putea fi, virtual, orice instanță în a cărei rază teritorială debitorul ar fi putut avea bunuri, cu singura condiție ca, dacă elementele de natură a fundamenta competența instanței de executare nu erau evidente (e.g., în circumscripția acesteia se aflau domiciliul ori sediul debitorului, loc unde acesta putea fi prezumat a avea bunuri, locul executării unei obligații de a face aptă de a fi localizată – cum ar fi predarea unui imobil – sau domiciliul ori sediul unui terț poprit deja identificat, precum angajatorul ori plătitorul unor drepturi de asigurări sociale), creditorul să fi afirmat că intenționează să urmărească bunuri ori terți popriți din circumscripția instanței sesizate[4].
În al doilea rând, vechiul criteriu de determinare a instanței de executare a prezentat gravul inconvenient al multiplicării instanțelor de executare (fiind considerate astfel toate judecătoriile în raza cărora au avut loc acte de executare fie și incipiente, precum emiterea unor adrese de poprire către terți popriți localizați în circumscripții judecătorești diferite) ceea ce a generat multiplicarea procedurilor de încuviințare a executării silite a aceluiași titlu executoriu ca și un nedorit și chiar nefast paralelism al contestațiilor formulate împotriva aceleiași executări silite și în care, în esență, se invocau aceleași motive, chiar dacă formal erau contestate acte de executare diferite. Această situație a dus nu doar la o supraîncărcare a instanțelor judecătorești și la un volum de activitate irațional (ajungându-se ca mai multe judecătorii să se pronunțe, în repetate rânduri, asupra acelorași aspecte juridice, atât în cadrul procedurilor de încuviințare a executării silite, cât și în cadrul contestațiilor la executare), ci și la contraziceri între hotărârile privitoare la aceeași executare silită ori cu privire la chestiuni juridice întru totul identice, situație de natură a crea insecuritate juridică și de a aduce atingere prestigiului puterii judecătorești.
Ca urmare, scopul urmărit de legiuitorul Noului Cod de procedură civilă a fost acela de a asigura, în principiu cel puțin, unicitatea instanței de executare – pentru a elimina procedurile paralele și contrazicerile între hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul acestora – și ușurința determinării acesteia chiar de la începutul executării silite, indiferent de modalitățile de executare silită la care se va recurge ulterior și, mai ales, indiferent de locul situării bunurilor debitorului (mobile sau imobile, corporale sau incorporale). Soluția aleasă a fost cea cuprinsă în art. 650 alin. (1) NCPC, instanţa de executare fiind judecătoria în raza căreia se află sediul biroului executorului judecătoresc.
Instanța de executare putea fi așadar foarte ușor determinată încă de la începutul executării silite, fiind totodată unică, sub rezerva dispozițiilor art. 819 NCPC, asupra cărora nu insistăm în cadrul acestui studiu.
În motivarea excepției de neconstituționalitate, s-a susținut, în esență, că posibilitatea creditorului de a-și alege, mediat, instanța de executare (prin alegerea executorului care urmează a efectua executarea silită) încalcă principiul egalității în drepturi între creditor, pe de-o parte, și debitor sau alți terți implicați în procedura de executare (precum terții popriți), pe de altă parte. Judecătoria Giurgiu, în fața căreia a fost ridicată excepția, a apreciat că aceasta este întemeiată, pe temeiul unor considerații referitoare la posibila limitare a dreptului de acces la justiție al debitorului, care s-ar putea vedea expus unor costuri suplimentare datorită necesității de a sesiza o instanță de executare îndepărtată de domiciliul ori sediul său[5].
La rândul său, Curtea Constituțională a reținut, în esență, că legiuitorul a lăsat, indirect, creditorului prerogativa alegerii instanței de executare, prin alegerea discreționară a unui executor judecătoresc din circumscripția curții de apel unde urmează a fi efectuată executarea silită. Or, spune Curtea Constituțională, legiuitorul nu are competența constituțională de a lăsa la aprecierea părților stabilirea instanței competente să soluționeze o cerere, ci trebuie să instituie el însuși criteriile necesare, criterii care trebuie să fie clare și previzibile[6].
Argumentul potrivit căruia debitorul se află în imposibilitatea de a cunoaște instanța de executare (supusă determinării subiective a creditorului), uzitat în partea finală a deciziei, este însă unul criticabil întrucât înaintea începerii executării silite nu există niciun interes al debitorului să cunoască viitoarea instanță de executare, acesta neavând cum să atace cu contestație o executare silită care nici nu a început (!).
Dimpotrivă, odată ce creditorul a depus cererea de executare silită la un executor judecătoresc competent, în conformitate cu dispozițiile art. 651 NCPC, care asigură o conexiune necesară și rațională între competența executorului judecătoresc și locul sau locurile viitoarei executări silite, instanța de executare putea fi cu ușurință cunoscută de oricine, inclusiv de către debitorul urmărit, care nu avea decât să citească antetul actului de executare care i-a fost comunicat pentru a afla sediul biroului executorului judecătoresc și, implicit, instanța de executare competentă.
Este real că în cazul încuviințării executării silite, instanța competentă era fie instanța în a cărei circumscripție se afla sediul biroului executorului judecătoresc, fie (în cazul urmăririi silite imobiliare) instanța de la locul situării imobilului urmărit (art. 650 alin. (1), respectiv art. 819 NCPC), însă procedura de încuviințare a executării silite este o procedură desfășurată fără citarea debitorului, a cărei finalitate este exclusiv verificarea formală a existenței unui titlu executoriu, a unei creanțe certe, lichide și exigibile și a inexistenței unor impedimente legale în calea executării silite, fiind așadar în prezența unui control anterior care nu implică dezbateri contradictorii și formularea de apărări.
Ca urmare, în situația în care consideră că executarea silită a început fără respectarea cerințelor legale, debitorul urmărit poate formula contestație la executare, remediu judiciar accesibil și previzibil, de natură a garanta în mod deplin accesul liber la justiție al debitorului. Spre deosebire de vechea reglementare, determinarea instanței de executare era extrem de facilă, fiind realizată cu un efort intelectual minim. Mai mult, debitorul se poate adresa unei singure instanțe pentru a obține anularea tuturor actelor de executare considerate nelegale, nefiind necesară formularea mai multor contestații paralele, cu privire la toate actele de executare efectuate în circumscripții judecătorești diferite.
Este totodată de observat că legiuitorul Noului Cod s-a preocupat de asigurarea unui acces facil la justiție al debitorului urmărit, în cuprinsul dispozițiilor art. 713 alin. (2) NCPC. Potrivit acestui text de lege, în cazul urmăririi silite prin poprire, dacă domiciliul sau sediul debitorului se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare, contestaţia se poate introduce şi la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul debitorul. În cazul urmăririi silite a imobilelor, al urmăririi silite a fructelor şi a veniturilor generale ale imobilelor, precum şi în cazul predării silite a bunurilor imobile, dacă imobilul se află în circumscripţia altei curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare, contestaţia se poate introduce şi la judecătoria de la locul situării imobilului.
Așadar, dacă executorul judecătoresc ar fi efectuat acte de executare silită asupra unui imobil situat în raza altei curți de apel decât cea în care se află sediul său și implicit instanța de executare determinată de art. 650 alin. (1) NCPC – situație posibilă prin efectul prorogării de competență la care se referă art. 651 alin. (2) NCPC – debitorul ar fi putut formula contestație la executare și la judecătoria de la locul situării imobilului, alternativ competentă, iar alegerea i-ar fi aparținut, în condițiile dreptului comun (art. 116 NCPC, care a reluat întocmai dispozițiile art. 12 C. proc. civ. 1865).
De asemenea, dacă terțul poprit ar fi avut sediul în raza altei curți de apel decât cea în care se află domiciliul sau sediul debitorului, acesta din urmă ar fi putut sesiza fie instanța de executare desemnată de art. 650 alin. (1) NCPC, fie instanța de la domiciliul sau sediul său.
Legiuitorul nu a recunoscut debitorului posibilitatea de a se adresa instanței de la domiciliul sau sediul său în toate cazurile, ci numai atunci când între acest domiciliu și sediul instanței de executare ar exista o distanță semnificativă. Însă, credem că o atare soluție nici nu era necesară întrucât, la momentul începerii executării silite, nu mai subzistă prezumția care legitimează regula actor sequitur forum rei, respectiv prezumția că pârâtul chemat în judecată ca debitor nu datorează nimic reclamantului[7].
Dimpotrivă, în cazul titlurilor executorii reprezentate de hotărâri judecătorești sau arbitrale, ori a altor hotărâri pronunțate de organe jurisdicționale, care au rămas definitive prin neparcurgerea sau prin epuizarea căilor de atac prevăzute de lege, situația este diametral opusă întrucât printr-un act jurisdicțional intrat în autoritatea lucrului judecat s-a stabilit contrariul prezumției amintite, anume că debitorul datorează o anumită prestație creditorului său.
Așadar, cel puțin în această ipoteză, reflexul protecționist de a stabili instanța de executare prin raportare la domiciliul sau sediul debitorului este de natură a-l dezavantaja într-o anumită măsură pe creditorul care a câștigat procesul în urma căruia a obținut un titlu executoriu.
Credem că și în cazul altor titluri executorii (precum contractele de credit bancar, de leasing, titlurile de valoare, etc.) creditorul se bucură cel puțin de aparența existenței unei creanțe susceptibile de executare silită, ceea ce face de asemenea discutabilă preluarea nediferențiată, cu titlu de „recomandare” de rang constituţional, a adagiului actor sequitur forum rei în ambianța executării silite.
În plus, trebuie remarcat că posibila ”alegere” a instanţei de executare de către creditor era limitată prin chiar regulile de determinare a competenţei executorului judecătoresc. Dispoziţiile art. 651 NCPC stabilesc competenţa executorului judecătoresc în raport cu criterii care nu sunt lăsate la aprecierea creditorului, ci decurg din modalitatea de executare silită pe care acesta înţelege să o urmeze ori din natura bunurilor suspuse urmăririi (urmărire silită imobiliară, urmărire silită mobiliară, executare silită directă imobiliară ori mobiliară, executarea silită a obligaţiilor de a face sau a nu face, poprire, etc.)[8]. Prin urmare, nu era nicidecum vorba de o lăsare a stabilirii competenţei instanţei de executare la aprecierea exclusivă şi subiectivă a creditorului, ci numai de o ”mobilitate” oferită acestuia în cadrul razei curţii de apel, aceasta din urmă fiind însă stabilită de regulile de determinare a competenţei executorului judecătoresc a căror constituţionalitate nu este pusă în discuţie.
Iată de ce credem că opțiunea legiuitorului, de a îngădui creditorului alegerea între mai mulți executori judecătorești deopotrivă competenți și de a determina astfel, mediat, o unică instanță de executare, ușor de cunoscut de către toți cei implicați în executarea silită, a fost una rațională, de natură a asigura un echilibru rațional între interesele divergente ale creditorului și ale debitorului, câtă vreme posibilitatea de alegere a primului nu era discreționară ori nelimitată, iar ultimul beneficia de un acces la justiție suficient de facil, în raport de situația sa juridică în etapa executării silite. Din această perspectivă, decizia Curții Constituționale nu este la adăpost de rezerve însemnate și regretăm că opinia majoritară nu s-a aplecat îndeajuns și asupra intereselor legitime ale creditorului.
2. Efectele deciziei Curţii Constituţionale
De la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial nr. 529/16.07.2014, dispoziţiile art. 650 alin. (1) NCPC, declarate neconstituţionale, au fost suspendate de drept, urmând ca efectele lor juridice să înceteze la expirarea termenului de 45 de zile de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial. Din punct de vedere, practic, prevederile art. 650 alin. (1) NCPC nu mai produc efecte juridice de la data de 16 iulie 2014.
Această din urmă susţinere comportă însă o nuanţare, în ceea ce priveşte întinderea reală a declaraţiei de neconstituţionalitate, ca şi o discuţie referitoare la aplicarea ratione temporis a deciziei Curţii.
În ceea ce priveşte primul aspect, am arătat deja că motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a privit exclusiv criteriul de stabilire a competenţei teritoriale, acelaşi criteriu fiind apreciat de Curtea Constituţională ca nefiind în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, ca şi cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Ca urmare, deşi dintr-o inadvertenţă regretabilă, Curtea a constatat că „dispoziţiile art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale”, fără a face distincţia (care se impunea) între competenţa materială şi cea teritorială a instanţei de executare, din considerentele deciziei – considerente care, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, sunt ele însele obligatorii[9] – rezultă limpede că întinderea declaraţiei de neconstituţionalitate este limitată la problema competenţei teritoriale.
Că este aşa rezultă şi din considerentele deciziei, unde se arată că instanţa de executare este judecătoria, fiind apoi enunţate diferite criterii posibile de determinare a judecătoriei competente teritorial. În plus, există încă suficiente texte legale care consacră competenţa materială a judecătoriei ca instanţă de executare (e.g. art. 665 alin. 2, art. 713 alin. 2).
Ca urmare, şi după data de 16 iulie 2014, instanţa de executare este judecătoria, fiind fără temei aserţiunea ipotetică potrivit căreia competenţa ar reveni tribunalului, potrivit competenţei de drept comun a acestei instanţe (art. 95 pct. 1 NCPC). Însă, nici în vechea şi nici în actuala reglementare cererile de competenţa instanţei de executare nu au fost date în competenţa tribunalului (cu excepţia cererilor de încuviinţare a executării silite a hotărârilor străine, chestiune care însă nu face obiectul prezentului studiu), de unde rezultă că aplicarea subsidiară a textului de lege menţionat nu corespunde nici voinţei legiuitorului, nici deciziei Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, se impune o distincţie între executările silite în cazul cărora instanța de executare a fost sesizată înainte de publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 348/17.06.2014 (2.1), respectiv după această dată (2.2). Rezolvarea acestei probleme trebuie să pornească de la trei aspecte esenţiale: deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai ex nunc, pentru viitor, respectiv de la publicarea lor în Monitorul Oficial al României (a); ceea ce rezolvă instanţa de executare reprezintă incidente apărute în cursul executării silite, astfel că momentul determinant în stabilirea competenţei instanţei de executare îl reprezintă data sesizării instanței cu cererea de încuviințare a executării silite (b); trebuie păstrat principiul esențial al unicității instanței de executare, aceeași instanță fiind competentă să încuviințeze executarea silită și să soluționeze orice alt incident în legătură cu aceasta (c).
2.1. În cazul în care cererea de încuviințare a executării silite a fost înregistrată pe rolul instanței de executare înainte de publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 348/17.06.2014, este pe deplin aplicabilă regula potrivit căreia competenţa rămâne câştigată în favoarea instanţei legal învestite, chiar dacă ulterior norma care a determinat competenţa este înlăturată, regulă consacrată în art. 25 alin. 2 NCPC.
Credem însă că înainte de formularea cererii de încuviințare a executării silite, competența instanței de executare nu este încă angajată, fiind greu de conceput ca instanța să se considere competentă în virtutea unei norme legale care a încetat să mai producă efecte juridice chiar anterior sesizării sale. Așadar, numai dacă instanța de executare a fost sesizată cu cererea de încuviințare a executării silite anterior publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, competența acestei instanțe este legal dobândită, potrivit vechii reglementări, nu doar pentru această cerere a cărei admitere constituie o premisă esențială a executării silite înseși și, ca atare, constituie mai mult decât un simplu incident, ci și pentru orice altă cerere ulterioară, formulată în cadrul și în legătură cu executarea silită (e.g., contestația la executare, autorizarea aplicării sechestrului asupra bunurilor aflate în mâinile terţilor, conform art. 732 alin. 2).
Decizia Curţii Constituţionale nr. 348/17.06.2014 nu poate avea niciun efect asupra executărilor silite aflate în curs si pentru care s-a depus cererea de încuviinţare a executării la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, întrucât ea produce efecte „numai pentru viitor” (art. 147 alin.(4) din Constituţie), nu şi cu privire la situaţiile juridice trecute sau aflate în curs de desfăşurare; în cazul executărilor silite în curs, competenţa organului de executare şi, implicit şi mediat, competenţa instanţei de executare a fost fixată la data sesizării acesteia din urmă cu cererea de încuviințare a executării silite şi – cu singura excepţie a cauzei în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate – competenţa instanţei de executare prevăzute de art. 650 alin. (1) NCPC, legal dobândită la data sesizării sale cu cererea de încuviințare a executării silite, rămâne aplicabilă pentru întreaga durată a executării silite, indiferent de data sesizării instanţei de executare cu incidente ulterioare de competenţa sa, precum contestaţia la executare sau cererea de întoarcere a executării silite.
Astfel, noile reguli de drept tranzitoriu, statornicite de legiuitor în cuprinsul art. 24 şi următoarele NCPC au ca scop asigurarea unei judecăţi sau executări silite unitare, prin aplicarea aceloraşi norme juridice, în vigoare, după caz, la data începerii procesului sau la data începerii executării silite, garantând astfel stabilitatea şi previzibilitatea raporturilor juridice procesuale. A fost aşadar abandonat vechiul sistem, al izolării actelor de procedură, legea aplicabilă fiind stabilită în raport de fiecare act de procedură în parte (tempus regit actum), fiind preferat sistemul aplicării unitare a legii noi prin raportare la fazele procesului civil (judecata, respectiv executarea silită)[10].
După cum s-a arătat în doctrina recentă, dispoziţiile categorice ale art. 24 NCPC, în sensul aplicării legii noi doar judecăţilor şi executărilor silite începute după intrarea ei în vigoare, sunt aplicabile deopotrivă normelor de organizare judecătorească, de competenţă şi de procedură propriu-zisă întrucât legea nu distinge şi, ca atare, nici interpretul nu trebuie să distingă. În ce priveşte normele de competenţă, s-a arătat că aplicarea imediată a acestora implică şi un efect retroactiv al acestora, „întrucât are ca efect dezînvestirea instanţei legal şi valabil sesizate şi revenirea ex post facto asupra efectelor juridice ale cererii introductive de instanţă, chiar dacă numai pentru viitor, deoarece, prin ipoteză, nu sunt puse în discuţie valabilitatea sau efectele actelor de procedură deja făcute”[11]. Aceste consideraţii trebuie adaptate specificului executării silite: competența instanței de executare este fixată la momentul sesizării acesteia pentru prima oară cu cererea de încuviințare a executării silite. Până la data acestei cereri, executarea silită se află într-un stadiu incipient, potențial, iar competența instanței nu este încă angajată. Dimpotrivă, odată sesizată instanța cu cererea de încuviințare a executării silite, calitatea sa de instanță de executare este legal dobândită pentru tot cursul executării silite, evenimentele legislative survenite nefiind de natură să o influențeze.
Aşa cum arătam cu altă ocazie[12], din perspectiva dreptului intertemporal şi a intenţiei legiuitorului de a permite stabilirea certă (am spune chiar, facilă, imediată) a legii aplicabile întregii faze a procesului civil (în cazul de faţă, întregii executări silite), cererile formulate în legătură cu o executare silită în curs constituie incidente procedurale, care păstrează un anumit caracter „accesoriu” sau numai „incidental” faţă de executarea silită şi care trebuie supuse aceleiaşi legi ca şi executarea silită însăşi. În măsura în care executarea silită a început sub imperiul legii vechi, aceasta va fi aplicabilă tuturor chestiunilor privitoare la acea executare silită, inclusiv – şi aceasta este cea mai importantă precizare – tuturor procedurilor judiciare incidente, ocazionate de respectiva executare silită, precum încuviinţarea executării silite sau contestaţiile la executare. Această calificare, de incident apărut în cursul executării silite, se întemeiază pe dispoziţiile exprese ale art. 650 alin. (2) NCPC.
În materia competenței instanței de executare, acest raționament este aplicabil doar mutatis mutandis, întrucât relevantă pentru fixarea competenței este data sesizării instanței cu cererea de încuviințare a executării silite (iar nu doar data sesizării executorului cu cererea de executare silită formulată de creditor). Am explicat mai sus rațiunile acestei soluții și nu vom reveni.
Aşa fiind, în cazul executărilor în curs ar fi nelegale eventuale soluţii de declinare a competenţei instanţelor de executare desemnate de art. 650 alin. (1) NCPC, sub cuvânt că acest text de lege a fost declarat neconstituţional, întrucât s-ar ignora împrejurarea că efectele deciziilor Curţii Constituţionale sunt limitate la executările silite viitoare, nefiind mai energice decât o modificare legislativă a prevederilor art. 650 alin. (1) NCPC: în ambele cazuri, noua situaţie normativă nu este aplicabilă executărilor silite în curs, care rămân supuse legii în vigoare la data începerii lor (art. 147 alin. (4) din Constituţie, art. 24 şi ale art. 25 alin.(1) NCPC). Ca urmare, nu este posibilă înlăturarea normelor juridice aplicabile şi înlocuirea lor cu soluţii create pe cale judiciară, care comportă un anumit grad de improvizaţie şi, deci, de insecuritate juridică, de vreme ce în momentul de faţă competenţa teritorială a instanţei de executare nu mai beneficiază de o reglementare legală explicită (bineînţeles, sub rezerva art. 819 NCPC, a cărui aplicabilitate este însă limitată la urmăririle silite imobiliare).
2.2. În cazul cererilor de încuviințare a executării silite înregistrate după publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 348/17.06.2014 este însă limpede că aplicarea, în continuare, a textului de lege declarat neconstituţional nu ar mai avea fundament legal, fiind, ca atare, de plano exclusă[13].
În prealabil, trebuie analizat în ce măsură, ca urmare a publicării deciziei Curţii Constituţionale, ne aflăm în faţa unui vid de reglementare în ce priveşte „instanţa de executare” sau îşi reiau efectele dispoziţiile anterioare normei declarate neconstituţionale, situaţie în care prin „instanţa de executare” s-ar înţelege instanţa locului unde se desfăşoară executarea silită, potrivit regulilor vechiului Cod de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin legea micii reforme. În opinia noastră, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, dar şi cu opiniile exprimate în doctrina[14], declararea ca neconstituţionala a dispoziţiilor art. 650 alin. (1) NCPC nu are drept efect repunerea în vigoare a dispoziţiilor anterioare abrogate. Chiar dacă în doctrină există şi opinia potrivit căreia încetarea efectelor normei declarate neconstituţionale nu crează un vid legislativ decât în cazul în care este vorba de o reglementare care este absolut nouă, în caz contrar urmând a-şi relua efectele dispoziţiile abrogate de legea (sau ordonanţă) neconstituţională[15], nu credem că în situaţia analizată se revine la soluţia anterioară, respectiv instanţa locului unde se desfăşoară executarea silită. În sensul opiniei noastre pledează dispozitiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar şi caracterul unitar al noii reglementari, care ar fi afectată prin injoncţiunea unei norme izolate, desprinse din vechiul Cod de procedură civilă.
Ca urmare, până la data unei intervenţii legislative pe care o sperăm a fi cât mai rapidă, atât părţile raporturilor juridice execuţionale, cât şi executorii judecătoreşti şi instanţele judecătoreşti se găsesc în faţa dificilei sarcini de a găsi o soluţie unitară, previzibilă, care să răspundă exigenţelor Curţii Constituţionale şi să aibă, totodată, un fundament rezonabil în dispoziţiile de ansamblu ale Noului Cod de procedură civilă.
În ce ne priveşte, credem că singura soluţie care răspunde tuturor exigenţelor de mai sus este stabilirea competenţei instanţei de executare prin raportare la domiciliul sau sediul debitorului la data primei sesizări a instanței de executare (competenţa instanţei de executare fiind fixată la acest moment pentru întreaga durată a executării silite, iar eventuale modificări ulterioare ale domiciliului sau sediului sunt lipsite de relevanţă), fiind astfel transpusă în plan execuţional competenţa teritorială de drept comun, reglementată în prezent de art. 107 NCPC. Nu este cazul să încercăm transpunerea în faza executării a tuturor regulilor de competenţă teritorială din faza judecăţii (e.g. art. 113 sau art. 117 NCPC) deoarece acestea nu sunt în toate cazurile adaptabile raporturilor specifice executării silite, iar încercarea de adaptare ar putea genera o practică neunitară, imprevizibilitate şi nepredictibilitate. Este mai simplu şi conform principiului dreptului la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, ca umplerea vidului normativ să fie făcută prin raporare la o regulă unică cu valoare de drept comun în materie de competenţă teritorială – actor sequitur forum rei – adaptând, bineînţeles, noţiunile de „actor” şi „rei” la calitatea procesuală din procedura executării silite, respectiv creditor şi debitor.
Prin ieşirea din vigoare a normei speciale de competenţă, aplicabilă cererilor de încuviinţare a executării silite, contestaţiilor la executare şi oricăror alte incidente apărute în cursul executării silite (art. 650 alin. (2) NCPC), s-a creat un vid de reglementare care trebuie complinit prin aplicarea corespunzătoare a normei generale de competenţă teritorială, chiar dacă această normă este aplicabilă în mod propriu doar fazei de judecată (cognitio) şi doar în mod complinitor, prin analogie, şi fazei de executare silită. Temeiul acestei soluţii îl constituie art. 5 alin. (3) NCPC, potrivit căruia „în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii”.
Această soluţie se impune, chiar dacă, astfel cum am arătat, unele din raţiunile care fundamentează regula actor sequitur forum rei în faza de judecată lipsesc în faza executării silite, unde prezumţia de nevinovăţie nu mai poate juca de partea debitorului.
Totodată, soluţia pe care o propunem este şi în concordanţă cu considerentele deciziei Curţii Constituţionale, unde se arată că „în ceea ce priveşte stabilirea instanţei de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluţii clare şi consacrate deja în legislaţie, precum judecătoria în raza căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului, locul unde urmează să se facă executarea”. Subliniem că aceste criterii indicate în considerentele deciziei au valoare orientativă şi nicidecum obligatorie, sunt enunţiative şi nicidecum cumulative, legiuitorul fiind singurul abilitat să fixeze competenţa instanţei de executare, fără ca instanţa constituţională să i se poată substitui în această privinţă (art. 126 alin.(2) din Constituţie)[16].
În fine, se asigură astfel în continuare unicitatea instanţei de executare şi posibilitatea determinării facile a acesteia, fără luarea în considerare a unui criteriu dificil de cunoscut la începutul executării silite şi totodată volatil, precum locul executării silite.
Prin urmare, este exclusă interpretarea potrivit căreia „se revine la soluţia din vechea reglementare”, revenirea la soluţia (abrogată) fostului art. 373 alin. (2) C. proc. civ. 1865, cu toate ambiguităţile şi insuficienţele sale (explicate supra, pct. 1) fiind indezirabilă prin efectele pe care le creează şi incorectă în drept. Va exista în continuare o singură instanţă de executare, aceasta urmând însă a fi judecătoria de la domiciliul sau sediul debitorului, în virtutea argumentelor redate mai sus.
Alternativ, s-a propus și soluția aplicării dispozițiilor art. 528 NCPC, care reglementează competența de soluționare a cererilor necontencioase, soluție care ar implica distincția între cererile de încuviințare a executării unor hotărâri judecătorești (și care ar trebui considerate a fi de competența primei instanțe care a judecat procesul, dacă aceasta a fost judecătoria, potrivit art. 528 alin. (1) ori de competenţa instanţei determinate potrivit regulilor procedurii contencioase, potrivit art. 528 alin. (2), în cazurile în care judecătoria nu a judecat în primă instanţă), și cererile de încuviințare a altor titluri executorii, care ar fi de competența instanței de la domiciliul petentului-creditor ori în unele opinii, de la sediul petentului-executor judecătoresc (art. 528 alin.3).
Nu credem că această soluție poate fi primită, pentru următoarele considerente:
În primul rând, faptul că procedura de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite urmează regulile procedurii necontencioase nu înseamnă că este aplicabilă în completare și norma de competență edictată în această materie (art. 528 NCPC), întrucât art. 665 alin. (1) NCPC, ca și ansamblul dispozițiilor în materie de executare silită, fac referire expresă la instanța de executare, ceea ce denotă voința legiuitorului de a deroga de la dispozițiile generale în materie necontencioasă. În plus, nu putem accepta ca instanţa de executare să fie determinată prin raportare exclusiv la regulile procedurii necontencioase, care guvernează numai încuviinţarea executării, iar apoi, odată determinată, să fie aplicată şi pentru incidentele de natura contencioasă, precum contestaţia la executare sau întoarcerea executării. Atunci când determinăm instanţa de executare, trebuie să avem în vedere ansamblul procedurilor pe care le implică executarea silită, iar nu numai secvenţial, prima cerere formulată în cadrul acesteia.
În al doilea rând, soluția pe care nu o acceptăm ar avea drept consecință fragmentarea competenței instanței de executare, fiind grav compromis un principiu esențial al noii reglementări, anume unicitatea instanței de executare. Dacă se poate argumenta aplicarea soluției cuprinse în art. 528 alin. (3) NCPC pentru cererea de încuviințare a executării silite, în tot cazul această normă este vădit inaplicabilă în cazul cererilor de natură contencioasă, precum contestația la executare. Or, este evident că în sistemul NCPC, scopul legiuitorului a fost ca cel puțin în regulă generală aceeași instanță să încuviințeze executarea silită și să soluționeze orice incident ulterior, precum contestația la executare ori cererea de întoarcere a executării silite.
În al treilea rând, soluția amintită vine în contradicție cu considerentele deciziei Curții Constituționale, care, reamintim, a apreciat că stabilirea instanței de executare trebuie să se circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație. Or, soluția propusă în această opinie nu constituie o astfel de soluție consacrată, ci dimpotrivă, așa cum am arătat, în unele situații se ajunge tot la instanța sediului executorului judecătoresc.
În fine, credem că trebuie favorizată o interpretare care să se înscrie într-o continuitate cu ceea ce se preconizează a fi viitoarea reglementare, pentru a evita o nouă modificare radicală în această materie, într-un foarte scurt timp. Asupra acestui punct vom reveni.
Desigur, consideraţiile ce preced nu privesc şi cererile formulate în cadrul executării silite imobiliare, care sunt, în continuare, de competenţa judecătoriei de la locul situării imobilului, potrivit art. 819 NCPC, text rămas în vigoare. Prin urmare, şi în cazul contestaţiei îndreptate împotriva executării silite imobiliare, competenţa va aparţine exclusiv judecătoriei de la locul situării imobilului.
Considerăm că oricare ar fi opţiunea viitoare a legiuitorului, în cuprinsul actului normativ care va complini vidul legislativ creat în momentul de faţă s-ar impune inserarea unei norme tranzitorii exprese, care să reglementeze explicit şi unitar competenţa instanţei de executare în cazul tuturor executărilor silite iniţiate după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale şi până la data adoptării unei soluţii legislative exprese. Această normă tranzitorie este necesară pentru a se respecta principiul reglementării legale a competenţei, invocat și de Curtea Constituțională, şi soluţionarea unitară a unor cereri aflate într-o situaţie identică.
3. Propuneri de lege ferenda
Din cele ce preced (supra, pct. 2) rezultă cu suficientă claritate că, în lumina criteriilor exemplificative oferite de Curtea Constituțională în cuprinsul deciziei sale, opțiunea cea mai prudentă este aceea de a conferi calitatea de instanță de executare instanței de la domiciliul sau sediul debitorului, soluție care, de altfel, este preconizată și de Ministerul Justiției, după cum rezultă dintr-un recent proiect de act normativ în materie.
Această soluție conservă unicitatea instanței de executare, una dintre cele mai semnificative și necesare reforme realizate prin Noul Cod și care nu trebuie compromisă. Totodată, se asigură (în principiu, cel puțin) cunoașterea facilă a instanței de executare, încă de la data învestirii organului de executare cu cererea de executare silită a creditorului. Se înlătură astfel pretinsa impredictibilitate a instanței de executare, reproșată (fără temei) în cuprinsul deciziei Curții. Mai mult, de vreme ce la domiciliul ori sediul debitorului se va găsi adesea o parte însemnată a bunurilor sale, se asigură o conexiune rezonabilă și cu locul executării silite.
În ce ne privește, considerăm însă că instanța de executare trebuie să fie una singură, indiferent de locul situării bunurilor urmărite și chiar dacă acestea ar fi imobile, de lege ferenda urmând ca art. 819 NCPC să fie abrogat, pentru a se asigura unicitatea controlului jurisdicțional anterior, reprezentat de procedura încuviințării executării silite sau de altă procedură echivalentă, dacă reflecțiile asupra unei posibile reforme în această materie se vor concretiza. Menționăm în acest sens că nu există nicio conexiune necesară între instanța de executare și imobilul urmărit, câtă vreme procedura încuviințării de executare silită este una strict delocalizată, presupunând doar o analiză formală a titlului executoriu, în condiții de necontradictorialitate, iar procedura contestației la executare presupune cel mai adesea un probatoriu limitat la înscrisurile dosarului de executare, respectiv depuse de părți; în cazul în care ar exista divergențe cu privire la valoarea sau însușirile imobilului se poate administra proba cu expertiză tehnică imobiliară, cercetarea la fața locului fiind inexistentă în practică în această materie.
În fine, pentru soluția pe care o propunem pledează și argumentul facilitării accesului la justiție al debitorului, însă aici trebuie să observăm că acest argument este privit doar de o manieră unilaterală, fiind sacrificate, într-o anumită măsură, interesele legitime ale creditorului, care nu este în mod necesar o persoană cu mai multă putere economică sau juridică decât debitorul (e.g., este posibil ca creditorul să fie o persoană fizică având calitatea de consumator, iar debitorul un profesionist precum o bancă sau o societate de asigurare ori de leasing). De aceea, cel puțin pentru viitor Curtea Constituțională ar trebui să manifeste mai multă prudență, lăsând punerea în balanță a intereselor divergente ale părților la aprecierea judecății de valoare a legiuitorului, și să intervină numai acolo unde aprecierea acestuia este manifest nerezonabilă întrucât în caz contrar judecata de valoare a judecătorilor Curții Constituționale (care nu sunt nici aleși, nici în mod necesar specializați în domeniile de drept care ocazionează litigiile ce le sunt deduse spre soluționare) tinde a se substitui, în mod nedemocratic, opțiunilor legiuitorului.
Pentru a curma interpretările divergente, ca și posibilul abuz de drept din partea debitorului, ar trebui stipulat expres că pentru determinarea instanței de executare prezintă interes doar domiciliul sau sediul debitorului de la momentul sesizării organului de executare, fiind fără relevanță eventuale schimbări ulterioare (perpetuatio fori).
În fine, de vreme ce este posibil ca debitorul să domicilieze sau să-și aibă sediul în afara României, însă art. 22 pct. 5 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială conferă instanțelor statului membru în care se face executarea silită o competență exclusivă în ce privește cererile aflate în legătură cu executarea silită, este necesar ca această normă europeană direct aplicabilă (chiar și atunci când debitorul domiciliază într-un stat nemembru al Uniunii Europene) și cu caracter obligatoriu să-și aibă un corespondent în legislația internă[17].
Ca urmare, legiuitorul trebuie să aibă în vedere situația în care se urmăresc bunuri situate în România, aparținând unui debitor nerezident, și să confere și în această situație un acces efectiv la justiție persoanelor interesate (în primul rând, creditorului interesat să obțină încuviințarea executării silite, iar ulterior și debitorului urmărit sau altor terți interesați). În această situație, se impune ca instanța de executare să fie judecătoria în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul creditorul.
În fine, pentru ipoteza puțin probabilă, dar deloc neimaginabilă în care atât creditorul cât și debitorul au domiciliul, respectiv sediul în străinătate, însă se preconizează urmărirea unor bunuri situate pe teritoriul României, credem că nu comitem o erezie dacă apreciem că în această situație instanța de executare trebuie să fie instanța de la sediul biroului executorului judecătoresc, acesta fiind ales de creditorul urmăritor cu respectarea dispozițiilor art. 651 NCPC.
[1] Decizia nr. 171 din 20 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 19 mai 2014; Decizia nr. 227 din 15 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 400 din 30 mai 2014.
[2] Cu ocazia adoptării Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial nr. 714 din 26 octombrie 2010 („mica reformă”), apreciam pozitiv intenţia legiuitorului de a simplifica procedurile de executare silită prin concentrarea la o singură instanţă a cererii de încuviinţare a executării silite indiferent de numărul şi natura bunurilor susceptibile de a fi urmărite. Arătam atunci că una din limitele respectivei intervenţii legislative era aceea că definiţia instanţei de executare rămânea aceeaşi, adică instanţa (judecătoria, dacă nu există o prevedere expresă contrară) în raza teritorială a căreia se desfăşoară executarea. Arătam atunci, cu titlu de exemplu, că „în cazul unui imobil, instanţa de executare va fi invariabil cea de la locul situării acestuia deoarece acela este locul unde se desfăşoară executarea. Cu toate acestea, la momentul cererii de încuviinţare a executării, regula că toate modalităţile de executare se încuviinţează printr-o singură încheiere dă dreptul la introducerea cererii de încuviinţare a executării şi la altă instanţă decât cea în a cărei rază teritorială se va face executarea. Soluţia este corectă deoarece la momentul cererii de încuviinţare a executării creditorul s-ar putea să nu cunoască bunurile aflate în patrimoniul debitorului, urmând a le determina în cursul urmării silite. Totuşi nu se coroborează norma care acordă o competenţă largă în ce priveşte încuviinţarea executării silite cu cea care stabileşte că încuviinţarea executării revine în competenţa instanţei de executare, care, prin ipoteză, este instanţa în raza teritorială a căreia se desfăşoară executarea. Sub acest aspect soluţia din Noul Cod de procedură civilă este superioară deoarece instanţa de executare se defineşte ca fiind aceea în care se află biroul executorului judecătoresc care face executarea. Această soluţie legislativă armonizează noţiunea de instanţă de executare cu regulile privind competenţa de încuviinţare a executării silite”. A se vedea, V. M. Ciobanu, Tr. C. Briciu, C. C. Dinu, Reforma sistemului judiciar. Modificările Codului de procedură civilă şi a legislaţiei conexe aduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, în RRDP nr. 6/2010, p. 61.
[3] Întrucât în practica judiciară au existat soluţii vădit nelegale (din fericire, foarte izolate) de respingere a cererii de încuviinţare a executării silite în considerarea depăşirii acestui termen, menţionăm că termenul de 3 zile nu este un termen de decădere, fiind un termen înăuntrul căruia executorul judecătoresc este obligat să înainteze cererea de executare silită instanţei competente, în vederea încuviinţării. Nu suntem deci în prezenţa unui drept al creditorului și cu atât mai puţin a unei culpe a acestuia, condiţii fără de care instituţia decăderii nu poate opera. Aşadar, înaintarea ulterioară a cererii de încuviinţare a executării silite nu-l lipseşte pe creditor de dreptul de a cere şi obţine executarea silită a debitorului său!
[4] În practica judiciară s-a reţinut că din dispoziţiile art. 373 C. proc. civ. 1865 „rezultă că ar avea calitatea de instanţă de executare oricare instanţă în a cărei circumscripţie teritorială se fac acte de executare. În aceste condiţii, apare, cel puţin potenţial, o concurenţă între mai multe instanţe de executare, îndeosebi în faza încuviinţării executării silite, când nu se poate predetermina unde vor fi efectuate, în concret, actele de executare, tocmai întrucât executorul judecătoresc nu este obligat să indice modalitatea de executare în vederea căreia solicită încuviinţarea.
De aceea, principial încuviinţarea executării silite poate fi cerută întotdeauna instanţei de la domiciliul sau sediul debitorului, dar şi altei instanţe din raza de competenţă a executorului judecătoresc, însă în acest din urmă caz, cererea de executare trebuie să expună, chiar şi succint, motivul pentru care a fost sesizată această instanţă, pentru ca instanţa să poată verifica fie şi prima facie, în temeiul susţinerii părţii, dacă ar putea avea calitatea de instanţă de executare. Nu se pune însă problema solicitării şi administrării unor probe, în cadrul acestei proceduri necontencioase simplificate.” (Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sent.civ. nr. 1739/18.10.2011, nepublicată).
[5] Menţionăm în treacăt că raţionamentul instanţei de trimitere pare inspirat din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie referitoare la interpretarea Directivei nr. 1993/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, republicată în Monitorul Oficial nr. 543/3.08.2012, însă acest raţionament nu este pertinent acolo unde debitorul sau terţul contestator nu are calitatea de consumator, ori consumator poate fi numai o persoană fizică, iar autorul excepţiei a fost o persoană juridică.
[6] O cu totul altă poziţie a avut Curtea Constituţională în alte decizii, apreciind că legiuitorul poate prefera, ţinând cont de diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale, o redactare generală a legii, fără a intra în detalii, impunând judecătorului să determine semnificaţia concretă a normei legale sau că datorită caracterului de generalitate al legilor, redactarea acestora nu poate avea o exactitate absolută (CC, dec. nr. 337/2004 si dec. nr. 599/2006, citate de V. M. Ciobanu, Independenţa judecătorului şi principiul egalităţii în procesul civil, în RRDP nr. 1/2010, p. 47.
[7] Pentru amănunte, a se vedea V. M. Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, vol. I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 423; L. Gh. Zidaru, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I (art. 1-526), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 311.
[8] Pentru analiza competenţei executorului judecătoresc, a se vedea I. Leş, Competenţa execuţională în noul Cod de procedură civilă, în RRES nr. 4/2012, p. 37-53.
[9] Caracterul obligatoriu al considerentelor hotărârilor pronunţate de Curtea Constituţională în controlul efectuat ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate este acceptat şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a statuat în cadrul unui recurs în interesul legii că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează” (ICCJ, dec. nr. 3 din 4 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 19 mai 2011).
[10] A se vedea pe larg M. Nicolae, în V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat”, vol. I (art. 1-526), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 61-93.
[11] În acest sens, a se vedea M. Nicolae, op. cit., pp. 81-82.
[12] Gh. L. Zidaru, Tr. C. Briciu, Observaţii privind unele dispoziţii de drept tranzitoriu şi de punere în aplicare a NCPC, disponibil pe www.juridice.ro, la data de 19 februarie 2013.
[13] S-ar putea însă, în context, reflecta în ce măsură soluţia lipsirii de efecte cvasi-instantanee a normei juridice declarate neconstituţionale este una potrivită, întrucât vidul legislativ creat în situaţii precum cea de faţă poate fi mult mai dăunător pentru dreptul părţilor de a beneficia de un acces efectiv şi previzibil la justiţie precum şi de un proces echitabil decât însăşi norma juridică declarată neconstituţională! În alte sisteme constituţionale, tribunalul constituţional poate fixa un termen până la care legiuitorul este obligat să intervină şi să modifice legea, aceasta producând în continuare efecte pe durata intermediară astfel fixată.
[14] În acest sens, a se vedea şi V. M. Ciobanu, Curtea Constituţională – garant al supremaţiei Constituţiei, putere legiuitoare sau expert parlamentar?, în RRDP nr. 3/2009, p. 80; C. C. Dinu, Implicaţiile practice ca urmare a admiterii, de către Curtea Constituţională, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 373/1 C.pr.civ., astfel cum a fost modificată prin art. I pct. 13 din Legea nr. 4 59/2006, p. 131; I. Vida, Acţiunea normei juridice în timp, în Dreptul nr. 12/2004, p. 91.
[15] M. Nicolae, Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 309, nota 34.
[16] În acest sens a se vedea T. Drăganu, Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale în lumina prevederilor Constituţiei revizuite, în Revista de Drept Public nr. 1/2004, p. 95. A se vedea şi A. Varga, Eficienţa excepţiei de neconstituţionalitate şi efectele sale asupra legiferării, în Excepţia de neconstituţionalitate în România şi în Franţa (coord. S. Tănăsescu), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 216-217.
[17] Recent, în practica judiciară s-a statuat că „dispoziţiile R. nr. 44/2001 sunt relevante doar în ce priveşte competenţa executorului judecătoresc de a efectua executări silite, pe teritoriul României, împotriva unui debitor cu domiciliul sau sediul în străinătate. În pofida caracterului lacunar al dispoziţiilor art. 651 NCPC, care nu se referă la situaţia în care se urmăresc bunuri mobile situate în România, aparţinând unui debitor cu domiciliul sau sediul în străinătate, este neîndoielnic că o atare competenţă (internaţională) există, fiind chiar exclusivă, după cum rezultă din dispoziţiile art. 22 pct. 5 din R. nr. 44/2001, care urmează a primi o interpretare largă, ca referindu-se la toate organele cu atribuţii judiciare sau execuţionale implicate în procedura executării silite.
Existenţa unei norme imperative, de aplicare prioritară faţă de dreptul intern (art. 148 din Constituţie), care conferă organelor judiciare şi execuţionale române competenţa internaţională în ce priveşte executările silite desfăşurate pe teritoriul României, obligă toate autorităţile publice ori persoanele cărora legea le conferă exercitarea unor prerogative de putere publică – deci şi instanţele şi executorii judecătoreşti – să interpreteze legea internă de aşa manieră, încât să fie identificată o regulă de competenţă teritorială care să permită unui executor judecătoresc din România să efectueze acte de executare pe teritoriul României împotriva unui debitor străin.
Din ansamblul dispoziţiilor art. 651 şi ale art. 781 alin. 1 NCPC rezultă că trebuie considerat competent teritorial executorul judecătoresc din raza curţii de apel unde vor fi identificate bunuri, mobile sau imobile, ce aparţin debitorului străin, ori terţi popriţi ce datorează sume de bani acestuia. (…).” – Trib. București, secția a IV-a civilă, dec. nr. 896/A/25.06.2014, nepublicată.
Prof. univ. dr Viorel Mihai CIOBANU
Conf. univ. dr. Traian Cornel BRICIU
Asist. univ. dr. Liviu Gheorghe ZIDARU
Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
