BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
 
Print Friendly, PDF & Email

CNADNR SA obligată la plata unor despăgubiri de 1 milion de euro. Analiza unui proces răsunător

28.07.2014 | Andrei PAP
Abonare newsletter

Fără a insista pe fondul problemei ce a fost dedusă judecăţii instanţelor din România – acest caz fiind deja de notorietate şi mult discutat în mass-media naţională în ultima perioadă – prin prezentul demeres înţelegem să facem o analiză asupra celor trei faze procesuale parcurse până când a devenit definitivă hotărârea judecătorească prin care Compania Naţionala de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale a fost obligată la plata unor despăgubiri record de 1 milion de euro pentru repararea prejudiciului moral suferit de o tânără implicată într-un accident rutier.

După cum se va putea observa, argumentele invocate de cele două părţi litigante, dar şi aspectele reţinute de cele trei instanţe – în fiecare fază procesuală (fond, apel şi recurs) – şi expuse în considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate, sunt deosebit de interesante şi surprind în cel mai plăcut mod, cel puţin sub aspect logico-juridic (în special în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale, dar şi aspectele de procedură), pentru că, într-adevăr, situaţia de fapt supusă atenţei este una dramatică, şi apreciem şi noi că ar fi putut fi evitată dacă autorităţile statului român ar fi luat la momentul potrivit măsuri urgente pentru a preveni astfel de tragedii.

Precizăm, de asemenea, că am încercat să structurăm cumva prezentul material, pentru a fi mai uşor de făcut o analiză asupra fiecărei faze procesuale parcurse, din momentul înregistrării dosarului pe rolul Tribunalului Bucureşti ca instanţă de fond şi până la soluţionarea definitivă a cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel:

Judecata în fond

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a IV-a civilă la data de 6 aprilie 2012, reclamanta G. a chemat în judecată pârâta Compania Naţionala de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

În motivarea cererii, s-a arătat că la data de 26 decembrie 2006, pe DN 13, la KM 34 din judeţul Braşov, s-a produs un accident de circulaţie în urma căruia reclamanta a suferit vătămări grave constând în pierderea membrului superior şi alte afecţiuni secundare.

S-a format dosarul penal cu nr. unic 11393/P/2008 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov, efectuându-se cercetări privind săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de dispoziţiile art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal.

În cauză s-a efectuat o expertiză tehnică auto judiciară, având ca obiective: stabilirea dinamicii producerii accidentului rutier din data de 26 decembrie 2006 şi stabilirea locului unde a avut loc impactul; stabilirea vitezei de deplasare a autovehiculului condus de învinuitul I., în momentul premergător accidentului şi în momentul accidentului; posibilităţi de evitare a accidentului de către învinuit; verificarea posibilităţii ca starea de fapt prezentată de învinuit anterioară producerii impactului cu parapetul metalic să fi determinat consecinţele menţionate.

Ca urmare a concluziilor raportului de expertiză, prin ordonanţa procurorului din 7 octombrie 2008 a fost dispusă scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului I. şi disjungerea privind pe administratorul drumului public, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. Prin referatul Inspectoratului de Poliție al judeţului Braşov – Serviciul rutier, nr. 14655/2008, s-a propus neînceperea urmăririi penale, punct de vedere însuşit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov, care, prin rezoluţia din 20 decembrie 2011, a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de C.N.A.D.N.R., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare din culpă, în temeiul art. 228 alin. 6 Cod procedură penală, raportat la art. 10 alin. 1 lit. b Cod procedură penală şi art. 19 ind. 1 alin. 1 Cod penal. Împotriva respectivei rezoluţii nu s-a formulat plângere în conformitate cu art. 278 indice 1 Cod procedură penală.

S-a mai arătat că, în cursul urmăririi penale, reclamanta s-a constituit parte civilă cu o sumă neprecizată, urmând ca eventuala cuantificare să fie efectuată în condiţiile art. 15 alin. 2 Cod procedură penală.

Având în vedere soluţia adoptată de Parchet, reclamanta a fost nevoită să se adreseze instanţei civile, conform art. 19 Cod procedură penală.

A arătat reclamanta că suma pretinsă cu titlu de daune morale este pe deplin justificată, având în vedere că aceasta a pierdut, prin amputaţie, braţul drept, care i-a fost îndepărtat aproape de umăr, făcând imposibilă protezarea acestuia.

Un prim aspect în cuantificarea daunelor morale, de care instanţa trebuie să ţină seama, îl reprezintă durerile fizice (pretium doloris) suferite de reclamantă, atât în momentul producerii accidentului cât şi ulterior, ca urmare a amputației membrului şi a tratamentelor medicale necesare în vederea recuperării. Aceste dureri sunt inimaginabile, fiind de o intensitate şi durată majore. Referitor la durerile fizice, o componentă a acestora o reprezintă şi cele încercate de reclamantă ca urmare a fizioterapiei necesare recuperării medicale ulterioare pierderii membrului şi înlăturării celorlalte efecte secundare derivate din aceasta. Totodată, chiar dacă amputarea membrului superior a fost efectuată sub anestezie, dispariţia efectelor acesteia i-a produs dureri groaznice reclamantei.

Un al doilea aspect care trebuie avut în vedere în stabilirea cuantumului despăgubirilor, îl constituie durerea psihică încercată de reclamantă ca urmare a pierderii braţului şi care se manifestă pregnant, creând victimei un complex de inferioritate pe mai multe planuri, împrejurarea că o tânără frumoasă, inteligentă (reclamanta fiind studentă în anul III la Facultatea de Drept), cu potenţial din toate punctele de vedere, nu are un braţ, i-a cauzat acesteia o depresie gravă ce a determinat schimbarea radicală a reclamantei, dintr-o persoană veselă, extrovertită, perfect integrată social, într-o persoană retrasă, introvertită, ce nu agreează compania tinerilor şi preferă să trăiască singură.

Prejudiciul estetic (pretium pulchritudinis) cuprinzând toate vătămările şi leziunile ce aduc atingere armoniei fizice sau înfăţişării persoanei este, de asemenea, un element fundamental, acesta fiind imposibil de acoperit printr-o eventuală protejare care să mascheze infirmitatea, iar impactul psihic asupra victimei este cu atât mai dur cu cât aceasta trăieşte într-o societate ce pune tot mai mult accent pe aspectul fizic şi frumuseţea exterioară.

Infirmitatea suferită de reclamantă îi creează acesteia un complex de inferioritate aproape imposibil de surmontat, dramatismul acestei situaţii fiind accentuat de faptul că reclamanta va trăi toată viaţa cu acest handicap fizic si psihic. În condiţiile în care reclamantei îi lipseşte un braţ, este de la sine înţeles că multe activităţi îi sunt interzise acesteia.

Mai mult, în literatura de specialitate s-a afirmat că există o specie de prejudiciu numit prejudiciu juvenil, reprezentând un tip aparte de daună corporală, care creează în favoarea victimei un drept special la reparaţie, cunoscut sub denumirea de pretium juventutis. În autonomia acestui tip de prejudiciu, vârsta victimei are o importanţă aparte. S-a spus că „indemnizarea separată a prejudiciului juvenil este justificată în cazul în care victima este o persoană tânără şi este în mod special afectată posibilitatea sa de a beneficia de avantajele specifice vârstei tinere”.

Pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii reclamantei, iar pe cale de excepţie, a invocat netimbrarea acţiunii, deoarece prevederile art. 15 litera o) din Legea nr. 146/1997 nu ar fi incidente, precum si prescripţia dreptului la acţiune faţă de data la care a avut loc accidentul rutier (26 decembrie 2006) şi data la care a fost sesizată instanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 830/12.04.2013, Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca neîntemeiată. A admis cererea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă, a sumei de 1.000.000 euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale. A luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, ca fiind dovedită în cauză, situaţia de fapt prezentată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, în legătură cu producerea accidentului rutier din data de 26 decembrie 2006 şi consecinţele grave asupra stării sănătăţii reclamantei.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune al reclamantei, tribunalul a reţinut că, având caracter patrimonial, acest drept se prescrie în termenul general de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă. În cadrul procesului penal, persoana vătămată poate cere acoperirea prejudiciului material sau moral încercat prin săvârşirea infracţiunii, de la inculpat şi persoana responsabilă civilmente. Constituindu-se parte civilă, întotdeauna, temeiul constituirii părţii civile trebuie să fie o infracţiune care, prin natura ei, produce prejudicii materiale sau morale, obligaţia de acordare a despăgubirilor în cadrul procesului penal neputând avea ca temei un fapt ilicit extrapenal.

Acţiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală se prescrie în termenul de drept comun prevăzut de Decretul nr. 167/1958, de 3 ani, care se calculează de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (art. 8 alin. 2 Decretul nr. 167/1958).

Tribunalul a apreciat că momentul de la care curge termenul de prescripţie a dreptului reclamantei de a solicita despăgubiri morale de la pârâtă este cel de când s-a dispus prin rezoluţie neînceperea urmăririi penale faţă de C.N.A.D.N.R. S.A., respectiv 20 decembrie 2011, întrucât din acest moment reclamanta a înţeles să-şi valorifice pretenţiile pe calea unei acţiuni civile separate, neputându-se constitui parte civilă cât timp nu poate exista un proces penal. Mai mult, având în vedere că, potrivit art. 22 alin. 1 Cod procedură penală numai hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea în despăgubiri, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, rezultă că în cazul în care procurorul este cel care a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale, indiferent pentru care motive, soluţia adoptată de acesta nu are autoritate de lucru judecat, astfel încât o acţiune civilă având ca temei răspunderea civilă delictuală este posibilă, fără a se putea invoca, cu autoritate de lucru judecat, ordonanţa procurorului.

În consecinţă, având în vedere momentul reţinut în ceea ce priveşte începutul cursului prescripţiei dreptului la acţiune (20 decembrie 2011), precum şi faptul că reclamanta s-a constituit parte civilă în cauza penală la data de 11 martie 2011, raportat la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată (6 aprilie 2012) şi la dispoziţiile art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. Nu au fost reţinute argumentele pârâtei prin care s-a arătat că termenul de prescripţie curge de la data producerii accidentului (26 decembrie 2006), întrucât cerinţele prevăzute la art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 trebuie îndeplinite cumulativ, reclamanta cunoscând cauzele producerii accidentului după ce s-au efectuat cercetări în dosarul de urmărire penală, reţinându-se prin raportul de expertiză tehnică efectuat, că elementele de protecţie şi siguranţa traficului rutier montate pe acostamentul dreapta al sensului de mers către Braşov erau în stare distrusă şi nereparate.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a apreciat că din probele administrate în cauză rezultă că reclamanta a făcut dovada tuturor condiţiilor prevăzute la art. 998 şi art. 1000 alin. 1 Cod civil, privind angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Astfel, la data de 26 decembrie 2006, pe DN 13, la kilometrul 34 din judeţul Braşov s-a produs un accident de circulaţie în urma căruia reclamanta a suferit vătămări grave, constând în pierderea membrului drept superior şi alte afecţiuni. Evenimentul rutier s-a produs prin coliziunea autoturismului cu nr. […] condus de numitul I. (autoturism în care se afla şi reclamanta) cu balustrada metalică desprinsă din parapet, penetrarea acesteia prin portiera uşii dreapta faţă determinând producerea mai multor traumatisme reclamantei. Conducătorul acestui autoturism a încercat să evite coliziunea cu un autoturism marca […] care a intrat pe contrasens cu viteză ridicată.

În dosarul penal s-a efectuat un raport de expertiza tehnică auto prin care s-a stabilit dinamica producerii accidentului şi posibilităţile de evitare a acestuia, reţinându-se că elementele de protecţie şi siguranţa traficului rutier montate pe acostamentul dreapta al sensului de mers către Braşov erau distruse şi nereparate.

Din cuprinsul raportului de expertiză a mai rezultat că autoturismul în care se afla reclamanta circula cu viteză legală, că a fost efectuată o manevră de evitare a coliziunii cu autoturismul ce venea în sens invers şi a intrat în derapaj, lovind balustrada metalică, iar aceasta dacă era în stare corectă de montaj, ducea la evitarea unor distrugeri sau răsturnări ale autoturismului, protejând autoturismul ce şi-a pierdut controlul mişcării, rolul acestor parapete fiind tocmai acela de a asigura siguranţa pasagerilor şi a conducătorilor auto.

În consecinţă, tribunalul a reţinut că traumatismele suferite de reclamantă s-au datorat tocmai penetrării balustradei prin portiera uşii dreapta faţa, balustradă care era distrusă şi nereparată de doi ani, deşi rolul acesteia era tocmai de a proteja autoturismele în cazul unor derapări.

Astfel, tribunalul a constatat îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale pârâtei pentru acordarea daunelor morale solicitate de reclamantă.

Pentru determinarea cuantumului daunelor, prima instanţă a avut în vedere că la data producerii accidentului şi implicit, a vătămării corporale, reclamanta avea 17 ani, iar atingerea adusă integrităţii corporale a unei persoane potenţează existenţa unui prejudiciu care trebuie să fie reparat, chiar daca nu întotdeauna poate fi evaluat, pentru că astfel să se poată asigura o ocrotire deplină a drepturilor subiective ale celui vătămat.

Prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii civile delictuale, constă în efectul negativ suferit de o persoană, urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană sau lucru, pentru care aceasta este ţinută a răspunde, unul din cazurile particulare prezentându-l vătămarea sănătăţii unei persoane, ce are ca urmare fie pierderea, fie reducerea capacităţii sale de muncă.

Prejudiciul corporal suferit de reclamantă este evident, aceasta având amputat braţul drept, fapt ce a determinat nu numai suferinţa şi durerea fizică pentru recuperarea sa, dar şi suferinţa psihică, reclamanta fiind la o vârstă la care se află în curs de formare profesională, speranţele acesteia pentru viitor, inclusiv pentru întemeierea unei familii fiind reduse.

S-a reţinut din declaraţiile martorilor audiaţi că dacă, înainte de accident, reclamanta era o persoană veselă, sociabilă, ulterior a devenit extrem de tristă, izolată, refuzând să socializeze cu persoane de vârsta sa şi aceasta cu atât mai mult cu cât, fostul său prieten, conducătorul autoturismului în care se afla în momentul producerii accidentului, a părăsit-o după acest nefericit eveniment. Din declaraţiile aceloraşi martori a mai rezultat că reclamanta refuza să se întâlnească ziua cu prietenii, din cauza infirmităţii, preferând să iasă mai mult seara, poartă numai haine cu mâneca lungă.

Cu referire la aşa-numitul prejudiciu estetic, instanţa a constatat că acesta cuprinde suma vătămărilor şi leziunilor prin care se aduce atingere armoniei fizice sau înfăţişării unei persoane, el referindu-se, în concret, la mutilările, desfigurările ori cicatricele cauzate persoanei, la urmările dezagreabile pe care acestea le au sau le pot avea asupra posibilităţilor ei de afirmare deplină în viaţă, precum şi la suferinţele psihice pe care asemenea situaţii le pot determina. Această varietate de prejudiciu corporal poate constitui, pentru o anumită persoană, în speţă pentru reclamantă, un „handicap” mereu supărător, generator de complexe şi nelinişte, având ca efect colateral excluderea acesteia de la viața socială, stigmatizarea sau marginalizarea acesteia în raport cu semenii sau colectivitatea din care face parte. Prejudiciul corporal cuprinde, pe lângă prejudicii materiale diverse (imposibilitatea de a se descurca singură), pe lângă cele morale exprimate în dureri fizice, şi suferinţe pur morale, pe care reclamanta le resimte văzându-se mutilată.

Dacă înainte de accident reclamanta era o persoană activă, căreia îi plăcea să danseze, să facă sport, ulterior a renunţat la toate acestea, producându-i-se un prejudiciu de agrement, prin restrângerea elementelor agreabile ale vieţii.

Instanţa a reţinut că tot o varietate a prejudiciului corporal suferit de reclamantă este prejudiciul juvenil, în caracterizarea căruia se porneşte de la faptul că urmările de durată ale vătămărilor corporale sunt cu atât mai greu resimţite de către o persoană tânără (care încă nu s-a realizat pe plan profesional, familial, social). Producerea acestui prejudiciu creează pentru victimă un drept la reparaţii materiale, numit pretium iuventutis.

Analizând toate aceste aspecte, tribunalul a concluzionat că reclamanta este puternic marcată de pierderea braţului drept, fiind un handicap în urma căruia se izolează de persoanele de vârsta sa şi care o împiedică să ducă o viaţă normală, descurcându-se foarte greu cu întreţinerea şi procurarea celor necesare vieţii de zi cu zi.

Întrucât pierderea suferită de reclamantă nu poate fi cuantificată în bani, prejudiciul moral suferit de aceasta fiind mare, dată fiind şi vârsta acesteia, prima instanţă a apreciat că asigurarea unei reparaţii, în parte, a traumei suferite de reclamantă în urma accidentului şi a consecinţelor care o vor marca pentru toată viaţa, înseamnă acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Judecata în apel

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., prin care a solicitat admiterea apelului, aşa cum a fost formulat, rejudecarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi modificarea hotărârii pronunţate în primă instanţă cu consecinţa respingerii acţiunii ca netemeinică şi nelegală.

În motivare, s-a arătat, sub un prim aspect, că soluţia vizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este greşită, având în vedere că reclamanta şi-a motivat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 998, 999 şi 1000 Cod Civil, iar accidentul rutier a avut loc la data de 26 decembrie 2006, acţiunea reclamantei fiind înregistrată pe rolul tribunalului la data de 6 aprilie 2012, deci peste termenul de prescripţie (al cărui moment de început ar trebui considerat cel mai târziu la 12 noiembrie 2008, când s-a comunicat ordonanţa procurorului de disjungere a cauzei penale).

Cât priveşte fondul cauzei, apelanta-pârâtă menţionează că nu este de acord cu obligarea sa la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, considerând că această sumă este exagerat de mare în condiţiile în care nu s-a reţinut vinovăţia C.NA.D.N.R. S.A., iar această sumă ar fi achitată de la bugetul de stat.

Printr-o „cerere precizătoare şi completătoare a apelului”, pârâta a arătat că soluţia privind excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată este greşită, deoarece prevederile art. 15 litera o) din Legea nr. 146/1997 nu sunt incidente, nefiind pendinte o cauză penală. Referitor la răspunderea civilă delictuală, prin nicio probă concludentă, directă sau indirectă, nu s-a dovedit culpa sa. S-a arătat că în subsidiar, în cazul în care apelul va fi respins, pârâta solicită reducerea cuantumului sumei acordate intimatei reclamante cu titlu de daune morale.

Prin decizia civilă nr. 301/27.11.2013, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie[1] a admis apelul declarat şi, în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 200.000 euro, cu titlu de daune morale.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, în primul rând, că aspectele de ordin procedural invocate nu pot fi primite.

Astfel, în ce priveşte prescripţia extinctivă, s-a constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale (art. 8 din Decretul nr. 167/1958), raportat la circumstanţele de fapt rezultate din probele administrate. Câtă vreme, potrivit dispoziţiilor legale, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, determinarea momentului la care se naşte dreptul la acţiune al reclamantei trebuie să aibă în vedere ambele elemente la care face referire textul citat, respectiv paguba, sub aspectul existenţei şi întinderii, dar şi autorul acesteia.

Susţinerile apelantei au fost înlăturate, având în vedere că la data producerii accidentului de circulaţie, în urma căruia a rezultat paguba ce se urmăreşte a fi reparată, reclamanta nu cunoştea pe autorul acesteia în condiţiile în care accidentul de circulaţie s-a produs ca urmare a manevrei executate de conducătorul auto pentru a evita impactul cu un alt autoturism al cărui şofer a rămas neidentificat, manevră ce s-a finalizat cu oprirea într-un parapet metalic de protecţie, deteriorat, ce a străpuns portiera autoturismului şi a amputat braţul drept al reclamantei.

Întrucât conducătorul autoturismului care a pătruns pe sensul opus de mers a rămas neidentificat, iar prin ordonanţa procurorului din 27 octombrie 2008, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a numitului I. (şoferul autoturismului în care s-a aflat reclamanta) instanţa de apel a apreciat că nu se poate reţine că la data producerii accidentului, reclamanta cunoştea persoana răspunzătoare de producerea pagubei.

Pe de altă parte, nici data la care s-a comunicat reclamantei ordonanţa procurorului din 27 august 2008, prin care s-a dispus, alături de scoaterea de sub urmărire penală a conducătorului autoturismului, disjungerea cauzei în ceea ce privea Compania Naţională de Drumuri Naţionale din România SA, nu a putut fi considerată, aşa cum s-a pretins, ca fiind momentul de la care curgea termenul de prescripţie. Aceasta, întrucât disjungerea s-a dispus în vederea efectuării de cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă de către C.N.A.D.N.R. SA. Soluţia definitivă în ce priveşte aceste cercetări s-a dispus la data de 20 decembrie 2011, prin rezoluţia procurorului, de neîncepere a urmăririi penale, constatându-se că legea nu prevede răspunderea penală a persoanelor exceptate de art. 19 ind. 1 alin. 1 Cod penal.

Mai mult, pe parcursul cercetărilor penale, la data de 11 martie 2011, reclamanta se constituise parte civilă împotriva C.N.A.D.N.R., pretenţiile sale civile nemaiputând fi însă valorificate în cadrul procesului penal, ca urmare a rezoluţiei din 20 decembrie 2011.

Ca atare, instanţa de apel a constatat că opţiunea reclamantei de a obţine repararea pagubei suferite în urma accidentului de circulaţie, în cadrul procesului penal, nu mai putea fi realizată ca urmare a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, aşa încât dreptul acesteia la a-şi valorifica pretenţiile pe calea unei acţiuni civile nu se putea naşte mai devreme de 20 decembrie 2011, dată fiind obligaţia acesteia de a opta pentru una din căile prevăzute de lege (art. 19 Cod procedură penală).

A fost apreciată ca neîntemeiată si susţinerea apelantei, potrivit căreia în cauză nu erau aplicabile prevederile art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, întrucât acţiunea în răspundere civilă delictuală promovată de reclamantă se încadrează în sfera cererilor şi acţiunilor avute în vedere de textul menţionat, fiind o acţiune ce decurge dintr-o cauză penală şi având ca obiect despăgubiri civile pentru daune morale.

S-a reţinut că nici dispoziţiile art. 24 lit. o) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 nu pot justifica susţinerea apelantei, câtă vreme circumstanţele de fapt şi de drept în care reclamanta a sesizat instanţa civilă, în vederea obţinerii de despăgubiri pentru acoperirea pagubei rezultate dintr-o infracţiune (neînceperea urmăririi penale dispunându-se pentru existenţa unei cauze de impunitate penală), conduc la concluzia că acţiunea reclamantei poate fi inclusă în categoria la care se referă teza a II-a a textului legal menţionat.

În ce priveşte fondul cauzei, Curtea a constatat că apelanta a făcut referire la două aspecte din perspectiva cărora soluţia primei instanţe este neîntemeiată, susţinându-se, pe de o parte, că nu s-a dovedit culpa sa în producerea faptei ce a cauzat paguba, iar pe de altă parte, că despăgubirile au fost stabilite într-un cuantum exagerat, întrucât „nu s-a reţinut vinovăţia C.N.A.D.N.R. S.A,” şi că această sumă ar urma să fie achitată de la bugetul de stat.

Referitor la existența culpei apelantei în producerea pagubei, Curtea a considerat necesar ca, anterior analizei privind condiţia vinovăţiei, să precizeze anumite aspecte legate de celelalte cerinţe ce trebuie îndeplinite, potrivit prevederilor art. 998-999 Cod civil, pentru ca răspunderea civilă delictuală să poată fi atrasă în ceea ce o priveşte pe apelantă, anume fapta ilicită şi legătura de cauzalitate dintre aceasta şi paguba produsă.

Astfel, în ce priveşte fapta ilicită a pârâtei-apelante, aceasta constă în omisiunea de a menţine în stare corespunzătoare parapetul de protecţie şi rezultă din cercetările efectuate în dosarul de urmărire penala nr. 11393/P/2008 (ataşat la dosarul cauzei), pe parcursul cărora s-a reţinut că în urma reviziei din data de 25 decembrie 2006, „s-a constatat deformarea parapetului metalic de protecţie de la km. 34, partea stângă, fără a exista lipsă de elemente din parapet”.

Din referatul cu propunere de neîncepere a urmăririi penale, întocmit la 14 decembrie 2011 în acelaşi dosar, a mai rezultat că nu s-a trecut imediat la înlocuirea parapetului metalic deformat, din lipsa fondurilor care să permită achiziţionarea şi montarea acestuia. De asemenea, starea necorespunzătoare a parapetului de protecţie a rezultat inclusiv din raportul de expertiză întocmit pe parcursul cercetării penale, reţinută pe baza constatărilor de natură tehnică ale expertului.

Totodată, în concluziile raportului de expertiză s-a menţionat că accidentul putea fi evitat dacă elementele de siguranţă a traficului rutier montate pe partea dreaptă a drumului erau „în stare reparată şi nu creau pericole”, fiind deci dovedită şi legătura de cauzalitate dintre inacţiunea ilicită a apelantei şi leziunile suferite de intimată.

Sub aspectul raportului de cauzalitate, instanţa de apel a constatat că în cuprinsul acestuia intră nu numai cauza necesară (care în speţă este dată de pierderea de către şofer a controlului autoturismului ca urmare a manevrei de evitare a unui alt autoturism), dar şi condiţiile cauzale, adică acele fapte ilicite care au făcut posibilă, care au mediat acţiunea cauzală.

În speţă, o astfel de natură, de condiţie cauzală, o are omisiunea apelantei de a menţine parapetul de protecţie în stare corespunzătoare, rezultatul vătămător producându-se ca urmare a ambelor fapte (acţiunea şoferului şi omisiunea ilicită a apelantei) şi, în acelaşi timp, fiind exclus în lipsa oricăruia dintre acestea.

Ca atare, câtă vreme paguba reclamată s-a produs ca urmare a unei omisiuni din partea apelantei, fiind dovedită legătura de cauzalitate dintre acestea, iar inacţiunea a fost rezultatul încălcării obligaţiilor pe care legea le stabileşte în sarcina apelantei C.N.A.D.N.R. în domeniul siguranţei traficului pe drumurile publice, instanţa de apel a constatat că susţinerile acesteia privind nedovedirea vinovăţiei sunt fără niciun temei.

Vinovăţia apelantei a rezultat, din ansamblul elementelor la care s-a făcut referire anterior, în special din caracterul ilicit obiectiv al faptei şi din relaţia de cauzalitate dintre inacţiunea apelantei şi rezultatul impactului dintre autoturism şi parapet (amputaţia braţului).

În continuare, Curtea de apel a reţinut că cea de-a doua critică a apelantei, sub aspectul temeiniciei soluţiei pronunţate de tribunal, vizează cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale, susţinându-se că acesta este unul exagerat, ţinând seama că nu s-a dovedit vinovăţia sa şi că acestea urmează să fie plătite de la bugetul de stat.

Sub un prim aspect, instanţa de apel a apreciat că tribunalul s-a raportat corect la situaţia de fapt rezultată pe baza probelor administrate, constatându-se în mod judicios că prejudiciul pe care reclamanta îl solicită a fi reparat prin acordarea daunelor morale este unul complex, trebuind a fi avute în vedere, dincolo de suferinţele fizice şi psihice produse, şi aspecte legate de vârsta reclamantei la care trebuie raportate aceste suferinţe, dar şi urmările acestora, precum şi aşa-numitul prejudiciu estetic.

Cât priveşte întinderea prejudiciului, Curtea a constatat că, spre deosebire de despăgubirile materiale, a căror stabilire este posibilă pe baza probelor administrate, despăgubirile morale fac în bună măsură obiectul evaluării instanţei de judecată, care însă nu are la îndemână concluzii certe deduse din probele administrate.

În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să dispună repararea prejudiciului moral produs.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

S-a făcut referire la jurisprudenţa instanţei europene, care a stabilit în cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

În speţă, instanţa de apel a apreciat că este fără putinţă de tăgadă că reclamanta a suferit traume fizice şi psihice accentuate, ca urmare a accidentului rutier, o astfel de concluzie fiind sprijinită de toate probele administrate (actele medicale, declaraţiile martorilor), acesteia fiindu-i limitată posibilitatea de a desfăşura activităţi cotidiene, activităţi de agrement, sportive, dar şi acccesul în condiţii normale la o activitate profesională, la o viaţă de familie şi socială.

Cu toate acestea, s-a considerat că suma acordată de prima instanţă nu poate fi considerată drept rezonabilă, concluzia fiind determinată, în principal, de argumente legate de urmările pe care pierderea braţului drept le are sub toate aspectele în viaţa reclamantei.

Deşi pierderea menţionată are natura unei infirmităţi cu caracter permanent, nu poate fi negat faptul că aceasta nu limitează, de exemplu, posibilitatea de deplasare autonomă a reclamantei. De asemenea, chiar dacă accesul la o activitate profesională este limitat, fiind necesare eforturi suplimentare, totuşi aceasta nu poate echivala cu o situaţie de îngrădire totală a acestei posibilităţi.

Faţă de aspectele de fapt de natura celor menţionate, Curtea a apreciat că suma de 200.000 euro reprezintă o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă, reţinând în plus că argumentul legat de sursa din care urmează să fie plătite despăgubirile este fără nicio relevanţă din perspectiva regulilor aplicabile în materia răspunderii civile delictuale.

Judecata în recurs

Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părţi.

1. Reclamanta a susţinut că instanţa a acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă) întrucât, aşa cum lesne se poate observa din motivele de apel formulate de către apelanta-pârâtă C.N.A.D.N.R., aceasta a invocat chestiuni referitoare la excepţia prescripţiei extinctive, excepţia timbrajului şi la lipsa vinovăţiei, ca element al răspunderii civile delictuale.

Criticile aduse sentinţei tribunalului au vizat exclusiv aceste aspecte, fără a se antama cuantumul daunelor morale, pârâta-apelantă nesolicitând diminuarea acestora şi neindicând vreun motiv pe care instanţa de apel să-l poată avea în vedere la analizarea cuantumului daunelor.

În realitate, solicitarea apelantei-pârâte, conform criticilor deduse judecăţii, a vizat exonerarea de plată a daunelor întrucât nu s-a reţinut vinovăţia C.N.A.D.N.R., iar suma ar trebui să fie achitată de la bugetul de stat.

În aceste condiţii, pronunţându-se asupra a ceea ce nu s-a cerut – în condiţiile în care motivele de apel au vizat neîndeplinirea elementelor răspunderii civile delictuale, ceea ce ar fi condus la respingerea acţiunii, iar nu la diminuarea daunelor – instanţa de apel a dat o hotărâre susceptibilă din motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă.

Hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea legii (art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă).

Astfel, decizia curţii de apel a nesocotit dispoziţiile art. 295 Cod procedură civilă, care obligă instanţa învestită cu această cale de atac să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt si aplicarea legii de către prima instanţă.

Deşi apelul este o cale devolutivă de atac, potrivit principiului tantum devolutuni quantum apellatum, efectul devolutiv se raportează la criticile apelantului şi eventual, atunci când există, la motive de ordine publică.

În speţă, instanţa de apel a depăşit limitele învestirii sale, nesocotind, astfel, dispoziţiile art. 295 Cod procedură civilă.

Pe de altă parte, în condiţiile în care curtea de apel ar fi apreciat că există motive de ordine publică, de natură să conducă la diminuarea sumei acordate de instanţa de fond, trebuia să le pună în discuţia contradictorie a părţilor şi, evident, să le identifice şi să le expliciteze ca atare în decizia pronunţată.

Or, nu există în cauză motive de ordine publică, de natură a avea incidenţă asupra cuantumului daunelor morale, iar apelantul nu a criticat soluţia sub aspectul dimensionării despăgubirilor, pentru a putea obţine reducerea acestora,

2. Pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. a criticat decizia din apel sub următoarele aspecte:

– Instanţa a înlăturat greşit excepţia de netimbrare, neobservând că în cauză nu erau incidente dispoziţiile art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, câtă vreme prin rezoluţia procurorului din 20 decembrie 2011, s-a dispus neînceperea urmării penale faţă de C.N.A.D.N.R., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală din culpă, întrucât fapta nu e prevăzută de legea penală.

Potrivit dispoziţiilor anterior menţionate, pentru a fi incidentă scutirea de plata taxelor judiciare de timbru, trebuie să fie sau să fi fost pendinte o cauză penală, în sensul ca acţiunea penală să fi fost pusă în mişcare printr-un act de inculpare prevăzut de lege.

– Decizia recurată este criticabilă şi sub aspectul soluţiei date excepţiei de prescripţie extinctivă, reţinând greşit că dreptul reclamantei de a-şi valorifica pretenţiile pe calea unei acţiuni civile nu se putea naşte mai devreme de 20 decembrie 2011, dată fiind obligaţia acesteia de a opta pentru una din căile prevăzute de lege (art. 19 Cod procedură penală).

În speţă, reclamanta se prezumă că a avut cunoştinţă de săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, aşa cum rezultă şi din cererea de chemare în judecată, încă din 12 noiembrie 2008, data când i s-a comunicat ordonanţa procurorului prin care s-a dispus disjungerea cauzei penale privind pe administratorul drumului public C.N.A.D.N.R., nefiind necesară în acest sens o hotărâre de stabilire a vinovăţiei.

De la acest moment au trecut mai mult de 3 ani până la data introducerii acţiunii, dreptul material la acţiune fiind prescris, iar întreruperea prescripţiei în temeiul art. 16 lit. b din Decretul nr. 167/1958 este inoperantă, întrucât, în cauză, acţiunea civilă nu a fost exercitată pe cale separată, anterior începerii urmăririi penale sau în timpul urmăririi penale.

Or, dacă legiuitorul ar fi intenţionat ca dreptul material la acţiune pentru recuperarea prejudiciului produs prin fapta ilicită să poată fi exercitat oricând după darea unei soluţii, de către procuror, prevederea legală prin care se recunoaşte dreptul de a exercita acţiunea civilă separat de procesul penal şi suspendarea cauzei civile până la soluţionarea cauzei penale nu ar fi avut nicio raţiune,

– Pe fondul cauzei, s-a susţinut că decizia este greşită, întrucât ar fi trebuit să respingă acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, neexistând fapta ilicită a C.N.A.D.N.R.

Astfel, raportul de expertiză a fost efectuat la doi ani de la producerea accidentului, moment la care parapetul de pe DN 13 km 34 era distrus urmare altor evenimente rutiere. La data producerii accidentului, 25 decembrie 2006, parapetul era deformat fără a exista elemente lipsă din acesta, conform cercetărilor efectuate în dosarul de urmărire penală.

Nu poate fi considerat corect nici considerentul instanţei de apel conform căruia vinovăţia C.N.A.D.N.R. ar rezulta, în special, din caracterul ilicit obiectiv al faptei şi din relaţia de cauzalitate dintre inacţiunea C.N.A.D.N.R. şi impactul dintre autoturism şi parapet, în condiţiile în care nu C.N.A.D.N.R. a provocat accidentul.

Decizia este criticabilă şi pentru că instanţa de apel a respins toate probele solicitate de pârâtă, încălcând rolul activ pe care trebuie să-l manifeste judecătorul şi, astfel, nesocotind dreptul la un proces echitabil, în concluzie, pentru că nu s-a dovedit răspunderea civilă a C.N.A.D.N.R. faţă de prejudiciul cauzat reclamantei, recurenta-pârâtă a solicitat să fie exonerată de plata daunelor morale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă.

– Printr-o precizare a motivelor de recurs, depusă la 7 februarie 2014, pârâta a arătat că solicită diminuarea daunelor morale de 200.000 euro acordate reclamantei de instanţa de apel.

Reclamanta-recurentă a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului celeilalte părţi, întrucât aceasta indică formal dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă, fără invoca alte aspecte de nelegalitate, reiterând apărările invocate la fond. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului întrucât instanţele anterioare au dat o corectă dezlegare raportului juridic vizând răspunderea civilă delictuală.

La rândul său, pârâta-recurentă a formulat întâmpinare, prin care a cerut respingerea recursului reclamantei, arătând că, în faţa instanţei de apel, a formulat „precizare şi completare” la apelul exercitat prin care a pretins, în subsidiar, reducerea cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale.

În primul rând, pe aspectul nulităţii invocate a recursului pârâtei, Înalta Curte constată că aceasta invocă împrejurări legale de greşita aplicare a legii în ce priveşte prescripţia extinctivă, timbrarea acţiunii şi instituţia răspunderii civile delictuale, încadrabile în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă şi că indicarea formală vizează doar motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă (în condiţiile în care nu se indică un act juridic în sens material, ale cărui clauze clare, neîndoielnice să fi fost denaturate prin interpretare de către instanţă). Ca atare, nu poate fi învestită instanţa de recurs cu exercitarea controlului doar în privinţa acestui din urmă pretins aspect de nelegalitate, celelalte critici fiind subsumabile dispoziţiilor procedurale menţionate.

Analizând recursurile deduse judecăţii, cu precizările anterioare şi în ordinea impusă de aspectele ce fac obiect al criticilor, Înalta Curte a constatat următoarele:

1. Recursul pârâtei Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. are caracter nefondat.

în ce priveşte chestiunea timbrajului, pârâta-recurentă reiterează în recurs aceeaşi susţinere, conform căreia s-ar fi făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, invocată şi în faţa instanţei de control judiciar anterioare.

Fără să combată punctual dezlegările date pe acest aspect de instanţa de apel, recurenta pretinde că norma legală menţionată nu ar fi incidentă întrucât nu există „pendinte” o cauză penală, adică „situaţia în care acţiunea penală, ce are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni a fost pusă în mişcare printr-un act de inculpare prevăzut de lege”.

Cu privire la sintagma „cauză penală”, recurenta-pârâtă limitează în mod eronat accepţiunea acesteia la ipoteza în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, ignorând făptul că procesul penal (sau cauza penală) cunoaşte mai multe faze, respectiv: urmărirea penală (având ca etape procesuale cercetarea penală şi soluţionarea cauzei de către procuror), judecata, punerea în executare a hotărârilor penale. Toate aceste faze şi etape procesuale se circumscriu procesului (cauzei penale).

Împrejurarea că, în speţă, procesul penal a luat sfârşit în faza urmăririi penale – prin soluţii de scoatere de sub urmărire penală, respectiv de neîncepere a urmăririi penale – nu înseamnă inexistenţa cauzei penale, cum pretinde recurenta, care confundă diferitele etape ale desfăşurării procedurii judiciare penale, reducând cauza penală la situaţia inculpării persoanei faţă de care s-au efectuat actele de urmărire penală.

De aceea, ambele instanţe de fond au constatat corect că, fiind vorba de o acţiune ce decurge dintr-o cauză penală, operează scutirea de la plata taxei judiciare de timbru reglementată de art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997.

Referirea la Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 (art. 24 lit. o) nu justifică nici ea susţinerea recurentei privind necesitatea timbrării cererii de chemare în judecată.

Normele respective detaliază textul legii (care face referire la „cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru daunele materiale şi morale decurgând din acestea”) arătând că este vorba despre „despăgubiri pentru daune materiale şi morale decurgând din cauzele penale, formulate cu prilejul soluţionării dosarului penal sau prin acţiunea civilă separată, introdusă la instanţa civilă potrivit art. 19 şi 20 Cod procedură penală, ori ca urmare a amnistiei intervenite în cursul procesului penal”.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut corect că în speţă este vorba despre o acţiune ce a învestit instanţa civilă după ce s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru existenţa unei cauze de impunitate (derivând din calitatea de persoană juridică a C.N.A.D.N.R., aşa cum statuează art. 191 Cod penal), astfel încât, rămânând nesoluţionată latura civilă în procesul penal devenea incident, pentru identitate de raţiune (mutatis mutandis), art. 20 Cod procedură penală şi implicit, teza a II-a a art. 24 lit. o) din Normele metodologice menţionate de către recurentă.

– Este, de asemenea, lipsită de fundament legal susţinerea pârâtei-reclamante conform căreia termenul de prescripţie ar fi început să curgă la data de 12 noiembrie 2008 – când i s-a comunicat reclamantei ordonanţa parchetului (din 27 octombrie 2008) prin care s-a dispus disjungerea cauzei penale faţă de administratorul drumului public – moment în raport de care acţiunea civilă ar fi prescrisă.

Potrivit ordonanţei menţionate, după ce s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a conducătorului autoturismului, s-a disjuns cauza penală faţă de C.N.A.D.N.R., în vederea continuării cercetărilor penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală.

În dosarul astfel disjuns, reclamanta s-a constituit parte civilă la data de 11 martie 2011, precizând că va indica ulterior întinderea despăgubirilor pretinse.

Împrejurarea ca în dosarul penal, faţă de C.N.A.D.N.R. s-a dispus neînceperea urmăririi penale – pe aspectul legat de calitatea de persoana juridică a acesteia, care excludea răspunderea penală – nu înseamnă decât că opţiunea părţii vătămate, de a-şi valorifica pretenţiile civile în procesul penal, nu mai putea fi realizată în acel cadru procesual.

Reclamanta care optase, cum s-a menţionat, pentru realizarea pretenţiilor civile în procedura judiciară penală – în cadrul căreia se putea constitui parte civilă până la citirea actului de sesizare a instanţei – nu poate sa-şi vadă paralizat dreptul de a sesiza instanţa civilă doar pentru că această opţiune legală a rămas nefinalizată din cauza soluţiei date urmăririi penale.

În realitate, dreptul de a învesti instanţa civilă pentru validarea jurisdicţională a pretenţiilor sale civile s-a născut pentru reclamantă abia în momentul în care aceasta a luat cunoştinţă – ca urmare a rezoluţiei din 20 decembrie 2011 că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluţionată.

Pe de o parte, întrucât prescripţia este o sancţiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive, a celui care îşi lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, atitudine căreia nu-i poate fi asimilată poziţia reclamantei, care în procesul penal se constituise parte civilă, cu respectarea dispoziţiilor procedurii penale. Pe de alta parte, este un principiu de drept, aplicabil speţei, conform căruia prescripţia extinctivă nu curge împotriva celui care nu poate acţiona (contra non valentem agere non currit praescriptio).

Or, în cauză, reclamanta nu putea acţiona separat în faţa instanţei civile (pentru ca, operând această obligaţie, să se determine altfel momentul de la care începea să curgă termenul de prescripţie a dreptului la acţiune) câtă vreme aceasta se constituise deja parte civilă în procesul penal.

Potrivit art. 19 Cod procedură penală, „persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale” (alin. 1) şi, de asemenea, „poate să pornească acţiune în fata instanţei civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal dar acesta a fost suspendat (alin. 3).

Aşadar, fiind deja constituită parte civilă în procesul penal, concretizându-şi astfel vocaţia de a pretinde despăgubiri morale, reclamanta nu se putea îndrepta separat cu o acţiune civilă, în valorificarea aceloraşi pretenţii (în absența suspendării procesului penal), pentru a i se opune prescripţia extinctivă.

Aceasta, întrucât opţiunea valorificării dreptului subiectiv este irevocabilă şi partea nu o poate părăsi (electa una via non datur recursus ad alteram), cu rezerva situaţiei în care aceasta este împiedicată să urmeze calea aleasă până la definitivarea ei – de exemplu, când s-a dispus de către procuror scoaterea de sub urmărirea penală sau încetarea urmăririi penale (ca în speţă) ori când instanţa penală a lăsat nerezolvată acţiunea civilă sau când procesul penal a fost suspendat.

În speţă, abia în momentul pronunţării soluţiei de scoatere de sub urmărire penală – 20 decembrie 2011 şi astfel, a rămânerii laturii civile nerezolvate, reclamanta a putut acţiona separat de procedura penală pentru care optase şi sesiza astfel, instanţa civilă.

Raportat la acest moment, sesizarea instanţei civile, la data de 6 aprilie 2012 s-a făcut înăuntrul şi cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă.

Este eronată afirmaţia recurentei, conform căreia „se prezumă că reclamanta a cunoscut săvârşirea faptei ilicite încă din data de 12 noiembrie 2008, când i s-a comunicat ordonanţa de disjungere a cauzei penale”, întrucât ignoră faptul că procesul penal – cu faza sa, de urmărire penală – a continuat şi că nu este suficientă cunoaşterea faptei ilicite, pentru a începe să curgă prescripţia, fiind necesară şi cunoaşterea persoanei vinovate (art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958).

De altfel, chiar indicând acest moment (12 noiembrie 2008) ca marcând debutul prescripţiei extinctive, recurenta-pârâtâ nesocoteşte faptul că la 11 martie 2011, reclamanta s-a constituit parte civilă, ceea ce înseamnă promovarea acţiunii civile în procesul penal şi implicit, activarea efectului întreruptiv al prescripţiei conform art. 16 alin. l lit. b din Decretul nr. 167/1958. Incidenţa acestui din urmă text pentru ipoteza avansată de către recurentă este negată în mod greşit de aceasta, care apreciază că, pentru a fi operant efectul întreruptiv de prescripţie, ar fi trebuit ca acţiunea civilă să fi fost exercitată pe cale separată. În realitate, ceea ce interesează este lipsa pasivităţii părţii, manifestată procesual în formele prevăzute de lege, prin alăturarea acţiunii civile procesului penal, astfel cum s-a întâmplat în speţă.

Totodată, este eronată susţinerea recurentei potrivit căreia, dacă legiuitorul ar fi intenţionat ca dreptul material la acţiune pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită să poată fi exercitat oricând după darea unei soluţii de netrimitere în judecată de către procuror, atunci ar rămâne lipsită de raţiune prevederea legală privind exercitarea acţiunii civile separat de procesul penal şi suspendarea cauzei civile până la soluţionarea celei penale.

Pe de o parte, nu este vorba despre o „exercitare oricând a dreptului material la acţiune”, întrucât dreptul subiectiv nevalorificat în procesul penal din cauza unor impedimente de natura celor menţionate anterior nu se transformă într-un drept imprescriptibil.

Pe de alta parte, exercitarea acţiunii civile separat de cea penală, cu suspendarea judecăţii în faţa instanţei civile până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, se realizează într-o altă situaţie decât cea din speţă – respectiv, atunci când persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal şi introduce direct la instanţa civilă acţiunea (a cărei judecată este suspendată pentru a se da eficiență dispoziţiilor art. 22 Cod procedură penală, referitoare la modalitatea în care se repercutează efectele autorităţii de lucru judecat din penal în procesul civil).

– în privinţa criticilor pe fondul cauzei, pârâta-recurentă redă, de o manieră nepermisă procedural, faţă de faza procesuală în care se află, aspecte de probaţiune legate de întocmirea raportului de expertiză, a procesului-verbal de la locul accidentului, arătând, totodată, că nu poate fi de acord cu aprecierea instanţelor fondului, în sensul că vinovăţia pârâtei ar decurge „din caracterul ilicit obiectiv al faptei şi din relaţia de cauzalitate între inacţiunea C.N.A.D.N.R. şi impactul dintre autoturism şi parapet”.

Deducând judecăţii asemenea aspecte, recurenta ignoră aspectul esenţial că stabilirea situaţiei de fapt este în căderea instanţelor fondului, cele în faţa cărora se administrează probatoriul, în timp ce instanţa de recurs exercită doar un control de legalitate, respectiv de corectă aplicare a legii asupra situaţiei de fapt determinate de instanţele de fond.

Or, sub acest aspect al elementelor de fapt ale pricinii, instanţele anterioare au stabilit, evaluând probatoriul administrat, că, în condiţiile în care pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale de a menţine în stare corespunzătoare parapetul de protecţie – situaţie persistentă, conform expertizei, şi la doi ani de la producerea accidentului, omisiunea acesteia, care a favorizat evenimentul rutier, o situează în zona ilicitului care angajează răspunderea delictuală.

Contestând existenţa faptei ilicite, pârâta afirmă în recurs că raportul de expertiză întocmit la doi ani de la producerea evenimentului, nu a putut consemna situaţia parapetului de la momentul accidentului, acesta fiind distrus urmare altor evenimente rutiere”.

În felul acesta, recurenta îşi invocă în realitate propria culpă – indicând că în zonă s-ar fi produs şi alte evenimente rutiere – şi tinde, printr-o simplă afirmaţie, să conteste concluziile unui raport de expertiză conform căruia „accidentul se putea evita dacă elementele de siguranţă erau în stare reparată şi nu creau pericole, răspunzător fiind administratorul de drumuri care în cei doi ani nu a reparat parapetul, fiind un real pericol şi astăzi pentru traficul rutier”.

În consecinţă, constatându-se că, pe baza probelor administrate, instanţele fondului au stabilit fapta ilicită, vinovăţia şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, rezultă că în mod corect s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 998, 999, 1000 alin. 1 Cod civil privind angajarea răspunderii civile delictuale.

– Susţinerea recurentei referitoare la încălcarea rolului activ de către instanţa de apel vizează, în realitate, tot aspecte de probaţiune, criticându-se modalitatea în care a fost cenzurată solicitarea de probe în apel.

Asemenea împrejurări nu se circumscriu însă nesocotirii principiului rolului activ, cum pretinde recurenta, întrucât instanţa nu poate încuviinţa orice probe, ci, în sensul art. 167 Cod procedură civilă, numai „pe acelea pe care le socoteşte că pot să aducă dezlegarea pricinii”.

Or, conform încheierii de dezbateri din 13 noiembrie 2013 – la care face referire recurenta – instanţa a cenzurat, sub aspectul pertinenţei şi utilităţii, probele solicitate, arătând motivat, de ce nu oferă elemente suplimentare faţă de cele existente deja la dosarul cauzei, apte să ducă la dezlegarea pricinii.

În ce priveşte aşa-numita „precizare” a motivelor de recurs formulată de către pârâtă (prin care s-a solicitat ca, în subsidiar, să se diminueze cuantumul despăgubirilor morale), se constată că aceasta nu poate învesti legal instanţa de recurs, fiind depusă în afara termenului legal.

Potrivit art. 303 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul „se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs”, sub sancţiunea nulităţii acestuia (art. 306 alin. 1 Cod procedură civilă).

În speţă, termenul de recurs a început să curgă la 17 ianuarie 2014 (data comunicării deciziei către pârâtă) şi s-a împlinit la 3 februarie 2014, astfel încât, depunerea aşa numitelor precizări, la 5 februarie 2014, s-a făcut cu depăşirea termenului procedural, neputând învesti legal instanţa de recurs.

Pentru toate considerentele arătate, recursul pârâtei a fost găsit nefondat şi va fi respins în consecinţă.

2. Recursul declarat de reclamantă deduce judecăţii critici care au caracter fondat.

Astfel, admiţând apelul pârâtei şi schimbând sentinţa tribunalului, instanţa de apel a procedat la rejudecarea cauzei sub aspectul daunelor morale, dispunând o admitere în parte a cererii reclamantei, în afara limitelor învestirii sale.

Aceasta, în condiţiile în care, prin apelul exercitat în cauză, C.N.A.D.N.R. a criticat sentinţa primei instanţe (separat de chestiunile formale vizând timbrajul şi prescripţia extinctivă) în ce priveşte dezlegarea dată fondului raportului juridic, susţinând că suma acordată cu titlu de daune morale „este exagerat de mare, întrucât nu s-a reţinut vinovăţia pârâtei, iar suma ar urma să fie achitată de la bugetul de stat”, solicitând, în consecinţă, respingerea acţiunii şi exonerarea sa de plata sumei de 1 milion euro.

Învestită cu asemenea critici, instanţa de apel avea de analizat dacă există, într-adevăr, vinovăţia pârâtei, ca element al răspunderii civile delictuale şi în ce măsură această formă a răspunderii juridice ar fi influenţată de împrejurarea că plata sumelor s-ar face din bugetul de stat. Susţinând că suma la plata căreia a fost obligată „este exagerat de mare”, apelanta nu a dezvoltat critici care să justifice o redimensionare a cuantumului acestora, ci a pretins, în realitate, lipsa răspunderii şi, drept consecinţă, exonerarea de piaţă pentru că îi lipseşte vinovăţia şi, suplimentar, ar fi grevat bugetul statului.

Procedând la judecata apelului pe aceste aspecte, instanţa a constatat că vinovăţia pârâtei există, ca şi celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, aşa încât pârâta nu poate fi exonerată de plată.

Celălalt aspect, vizând plata sumei de la bugetul statului, a fost găsit ca lipsit de relevanţă din perspectiva regulilor care guvernează materia răspunderii civile delictuale.

Or, găsind ca având caracter nefondat singurele critici ale apelantei care, în opinia acesteia, ar fi exonerat-o de răspunderea pentru prejudiciul pretins de reclamantă, soluţia care se impunea era aceea a confirmării sentinţei de primă instanţă şi, deci, respingerea apelului.

Cu toate acestea, nesocotind regulile devoluțiunii (tantum devolutum quantum apellatum), instanţa de apel a procedat la o nouă judecată, în afara limitelor învestirii sale şi a dispoziţiilor art. 295 Cod procedură civilă.

Astfel, toată analiza pe care o face instanţa de apel – în legătură cu traumele fizice şi psihice pe care le-a încercat reclamanta, limitarea posibilităţii de a desfăşura activităţi cotidiene, dar în acelaşi timp, existenţa unei posibilităţi de deplasare autonomă, accesul la o activitate profesională care, deşi limitat, presupunând o activitate suplimentară, totuşi, nu ar echivala cu o îngrădire totală a acestei posibilităţi – este rezultatul unor aprecieri proprii care nu corespund şi nu aduc răspuns unor critici care să o fi învestit în acest sens.

La fel, considerentele vizând raportul de proporţionalitate şi rezonabilitate, cele privind îmbogăţirea fără justă cauză nu aduc dezlegare unor motive de apel, fiind în afara limitelor devoluţiunii şi a dezbaterii contradictorii a părţilor.

Or, aşa cum corect a arătat recurenta-reclamantă, dacă ar fi identificat motive de ordine publică, pe baza cărora să procedeze – în afara motivelor de apel ale părţii la dimensionarea cuantumului despăgubirilor, instanţa avea obligaţia să le supună discuţiei contradictorii în cadrul procedurii judiciare orale, pentru a putea apoi să facă obiectul propriei analize.

Neprocedând de această manieră, instanţa a nesocotit dispoziţiile art. 295 Cod procedură civilă, aducând în dezlegarea jurisdicţională a litigiului, direct în considerentele deciziei, aspecte care depăşesc limitele cererii de apel şi, de asemenea, a încălcat principiul contradictorialităţii dezbaterilor (inclusiv al dreptului de apărare, în condiţiile în care reclamanta a fost în imposibilitate de a-şi exprima poziţia faţă de argumente ale instanţei care nu răspund unor critici din apel).

Apărarea pârâtei Compania Naţionala de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., conform căreia limitele judecăţii ar fi fost respectate, întrucât printr-o cerere precizatoare şi completatoare a motivelor de apel ar fi solicitat „în subsidiar, în cazul în care se respinge apelul promovat, reducerea cuantumului sumei acordate”, nu poate fi primită.

Formulând o asemenea apărare, intimata-pârâtă demonstrează, încă o dată, că este în eroare în legătură cu normele şi regulile care organizează desfăşurarea judecăţii în apel, care nu sunt identice cu cele din primă instanţă, întrucât, deşi devoluează fondul, instanţa de apel este una de control judiciar. Aceasta înseamnă că îi sunt supuse judecăţii critici care tind să demonstreze netemeinicia şi nelegalitatea hotărârii de primă instanţă.

Or, într-un non-sens juridic, pârâta-apelantă a pretins (conform precizării menţionate) ca, în cazul în care se respinge apelul, al cărei titular era, să se dispună reducerea despăgubirilor.

Pe de o parte, soluţia de respingere a apelului nu poate avea drept consecinţă decât confirmarea hotărârii atacate, nepermiţând redimensionarea daunelor.

Pe de altă parte, simpla solicitare de reducere a cuantumului unor despăgubiri – fără a preciza, în concret, de ce ar fi eronată soluţia primei instanţe – nu se constituie într-o critică, pentru a putea fi supusă analizei în cadrul controlului de temeinicie şi legalitate din apel.

Pentru toate aceste considerente, se constată că decizia din apel a fost pronunţată cu nesocotirea limitelor devoluţiunii şi a dispoziţiilor art. 295 Cod procedura civilă, care circumscriu efectul devolutiv la aspecte decurgând din cererea de apel (cu rezerva identificării unor motive de ordine publică, ce pot fi invocate şi din oficiu).

Cum în speţă, criticile din apelul pârâtei au fost apreciate de instanţă ca nefondate şi cum aceasta nu a reţinut existenta unor motive de ordine publică înseamnă, potrivit argumentelor arătate anterior, că nu putea fi schimbată sentinţa tribunalului, a cărei legalitate fusese confirmată prin chiar considerentele deciziei recurate.

În consecinţă, decizia din apel este lipsită de fundament legal, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă (argumentele aduse de recurenta-reclamantă în susţinerea motivului prevăzut de art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă circumscriindu-se, de fapt, aceloraşi aspecte vizând depăşirea limitelor devoluţiunii).

Ca atare, prin decizia nr. 1827 din 11 iunie 2014 pronunţată în recurs de ICCJ – secţia I civilă[2], recursul reclamantei a fost admis şi modificată decizia pronunţată în apel în sensul respingerii apelului pârâtei ca nefondat, fiind astfel menținută sentinţa instanţei de fond prin care CNADNR SA a fost obligată la plata unor despăgubiri de 1 milion de euro pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamanta din prezenta speţă.


[1] Decizia din apel nr. 301/27.11.2013 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a II-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie – AICI
[2] Decizia din recurs nr. 1827 din 11 iunie 2014 a ICCJ – secţia I civilă – AICI
.


Andrei PAP

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate