Secţiuni » Articole » Opinii
OpiniiPovestim cărţiImaginarul dreptului
Condiţii de publicare
3 comentarii

Punctul pe I. Numai judecător să nu fii
14.08.2014 | Dumitru-Virgil DIACONU

Secţiuni: Opinii
JURIDICE - In Law We Trust

Sunt judecător, judecător în penal de aproximativ 20 de ani, o viaţă de om m-am dedicat justiţiei, dar vremuri ca astăzi n-am mai trăit. O presiune uriaşă pe justiţie, mai ales pe o parte a ei şi anume justiţia penală, apasă, apasă lună de lună, săptămână de săptămână, zi de zi.

Deschid televizorul și văd sentinţe sau decizii afişate, cu ani grei de condamnare pentru persoane publice din vârful României postdecembriste. Aud şi eu, ca telespectator, argumente uneori pertinente, dar cele mai multe neavenite – la politică, la fotbal, şi în ultimul timp, şi la justiţie toată lumea se pricepe – fiind părtaş la o justiţie ce se vrea paralelă cu justiţia normală, o justiţie televizată cu verdicte categorice de condamnare sau achitare. Nu au îndoieli comentatorii, sunt atât de siguri pe ei – ştiu, însă, că există dictonul ”cugeţi bine atunci când ai multe îndoieli” – astfel că verdictul lor implacabil, răsunător se impune în conștiința oamenilor, convingându-i de justeţea concluziilor lor. Toate acestea, înainte de a se pronunţa judecătorul!

Se inoculează, astfel, în „popor” ideea că persoana inculpată este nevinovată sau vinovată şi hotărârea judecătorească dată ulterior va fi văzută, astfel, dreaptă pentru unii, nedreaptă pentru alţii, judecătorul fiind lăudat sau blamat, apreciat sau denigrat. Mai mult, chiar dacă e definitiv condamnat, tot nu e vinovat, iar dacă, de asemenea, e definitiv achitat, nu-i corect, trebuia să fie condamnat. O justiţie împărţită în două, o lume împărţită în două, o ţară împărţită în două! Judecătorul la mijloc.

Numai judecător să nu fii astăzi, mai ales în penal şi într-un caz puternic mediatizat, unde nu speţa este deosebită – câte nu judecăm noi de acest gen – ci inculpatul este „deosebit”, în jurul căruia se „ţese” un întreg eşafodaj de argumente de nevinovăţie – o televiziune – şi de vinovăţie – o altă televiziune.
Ce să mai înţeleagă cetăţeanul?

În acest „război” al intereselor, al pornirilor, al patimilor, judecătorul în penal este „prins” între televiziuni, între oamenii de rând din public, poziţionaţi într-o parte sau alta, după apartenenţa lor la o televiziune preferată, între acuzare şi apărare. Am colegi care mi-au spus că ei nu se uită la televizor atunci când mass-media abordează un caz pe care îl au a doua zi în sala de judecată pentru a nu fi influenţaţi. Foarte bine, dar eu în momente de răgaz mă mai uit şi la televizor şi nu cred că sunt singurul. După părerea mea, judecătorul nu trebuie să stea într-un „turn de fildeş”, izolat de comunitate, deoarece o atare singurătate nu este benefică pentru actul de justiţie. De altfel, judecătorului nu îi este indiferent „pulsul” cetăţii luat mai ales din mass-media, care are rolul esenţial de informare a publicului, de prezentare a faptelor într-o societate democratică, însă în sala de judecată trebuie să aibă puterea de a se detaşa pentru a putea judeca. M-aş bucura ca mass-media să facă o prezentare a cazului şi nu o judecare a acestuia. M-aş bucura ca prezentarea să fie făcută fără urmă de părtinire, subiectivism, să am o presă independentă, nu dependentă, care să fie obiectivă, nu partizană fie dintr-o parte, fie din alta, fie dinspre stânga, fie dinspre dreapta.

Sigur că noi, judecătorii din penal, ne-am „călit” în această luptă pe ”frontul” influenţării justiţiei, avem experienţă, rezistăm la presiune, la stres şi ne concentrăm la actele şi lucrările dosarului şi cu multă chibzuinţă, potrivit probelor şi a convingerii, în conformitate cu legea şi cu spiritul ei, pronunţăm o soluţie de condamnare, de achitare, indiferent de speţă, indiferent de nume. Este adevărat că fiecare parte ce-şi arogă verdictul de vinovat sau nevinovat clamează adevărul, dar acesta nu poate fi decât unul singur şi anume adevărul judiciar – ce se identifică cu cel obiectiv sau este foarte aproape de acesta – aşa cum rezultă el din probele dosarului, administrate de procuror şi cenzurate de judecător, din multitudinea actelor, din contrarietatea lor sau contradictorialitatea lor marcată de dezbaterile „aprinse” între acuzare şi apărare. Zile şi nopţi pe judecător un astfel de verdict, mai ales cu impact atât de mare, chiar şi definitiv, îl „chinuie”, îl apasă, îl răscoleşte, nu-i dă pace.

Numai judecător să nu fii.

Odată, însă, dat verdictul, pasiunile, orgoliile, interesele şi, odată cu ele, atacurile trebuie să înceteze. Judecătorul care a dat verdictul trebuie să continue o altă judecată, a doua, a treia, aceasta e misia lui, însă îi trebuie un climat echilibrat, netulburat întrucât de judecata lui depind în continuare destinele altor oameni mai puţini cunoscuţi, dar egali şi ei în faţa legii cu cei atât de cunoscuţi, ce vor şi ei la rândul lor, la fel, adevăr şi dreptate în cauza ce o au pe rolul instanței.

Verdictul dat, însă, mai ales cel definitiv, întotdeauna va nemulţumi partea care pierde şi care va spune că judecătorul a fost influenţat politic, corupt, abuziv, a fost necinstit, făcându-şi propria sa impresie şi imagine negativă despre judecător şi transmiţând-o apoi familiei, prietenilor, apropiaţilor, inoculându-se ideea, atât de dureroasă, că aşa sunt judecătorii. Dar, influenţa unei astfel de persoane care pierde e totuşi limitată la un cerc al cunoştinţelor extrem de restrâns. Cu totul alta este situaţia când mass-media, mai ales televiziunile ce au cea mai mare audienţă în rândul oamenilor, transmite mesajul public în toate „colţurile” ţării că hotărârea este nedreaptă sau dreaptă, judecătorul fiind la mijloc, marcat de comentarii extreme: pe de o parte a funcţionat statul de drept, pe de altă parte s-a exercitat un abuz de drept, pe de-o parte este democraţie, pe de altă parte este dictatură, pe de o parte justiţie este independentă, pe de altă parte atât de dependentă de politic, informarea fiind urmată de dezinformare, de manipulare, intoxicare, atâtea şi atâtea metode, ajungându-se chiar la manifestaţii de stradă la limita legalităţii.

De precizat că televiziunea, mass-media, creşte sau descreşte astfel încrederea publicului în justiţie, în magistraţi, o astfel de încredere fiind vitală într-un stat democratic pentru că justiția nu este altceva decât un serviciu public exercitat de judecător în folosul cetățeanului. Totuși, bună sau rea în percepţia publică, o hotărâre judecătorească rămasă în puterea lucrului judecat trebuie respectată pentru că reflectă dreptatea şi adevărul după luni sau ani întregi de aşteptare.

Adevărul este cel exprimat de hotărârea judecătorească definitivă şi nu altul. Acesta este statul de drept, aceasta e justiţia. Are principii. Ele trebuie respectate, nu încălcate. Totul ţine însă şi de educaţia, de instruirea noastră, de cultura noastră juridică, care pare mereu a fi trecută pe un plan subsidiar de mentalul colectiv influenţat atât de mult de partizanatele televiziunilor, a presei, a mass-media în general. Important este ca judecătorul, fiind la mijloc, să nu fie „strivit” de apăsarea vremurilor mereu în schimbare, el trebuind să rămână, de asemenea, mereu în picioare, dând astfel verticalitate profesiei și implicit statului de drept. Pentru aceasta ne trebuie şi alte mijloace de apărare, altele decât cele de până acum, nu pentru a proteja magistratul, ci pentru a proteja actul de justiţie pe care-l înfăptuieşte.

Cred că admiterea cererii de apărare a reputaţiei profesionale sau de apărarea a independenţei justiţiei, instrumentată de inspecţia judiciară, ca mijloc de contracarare la derapajele celor care vor să influenţeze sau să controleze justiţia, este un mijloc fără o prea mare eficienţă, care s-a plafonat sau uzat.

De aceea, văzând aceste vremuri și învățând din ele, se impun a fi abordate și alte reglementări care să asigure și un mai mare suport al garanției independenței judecătorului. Este, în plan general, sarcina CNA-ului și, în plan special, sarcina CSM-ului. În acest sens, CNA-ul, în plan general, sau CSM-ul, în plan special, trebuie să fie mai activi, mai prompți, garantând independenţa judecătorului. Ne trebuie o minimă reglementare, nu o răspundere penală – nimănui nu-i serveşte cenzurarea libertăţii presei ce răspunde chemării publicului de a fi informat – ci, eventual, una materială pentru a sancţiona abuzurile, derapajele în influenţarea actului de justiţie.

Fiat justitia pereat mundus!

E un dicton frumos, antic şi generos, cu o singură condiţie: să nu piară independenţa judecătorului, principiul sfânt al actului de justiţie ce consfinţeşte temelia statului de drept câștigat treptat, atât de greu, după anul de grație 1989.

Prof. univ. dr. Dumitru Virgil DIACONU
Judecător Curtea de Apel Piteşti

Cuvinte cheie: , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

3 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti