Revista Română de Drept Privat nr. 1/2014: Procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată și actele de dispoziție ale părților în procesul civil | Ioan Leș
18.08.2014 | Andreea BANU
Prof. univ. dr. Ioan Leș a publicat, în Revista Română de Drept Privat nr. 1/2014, articolul intitulat „Procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată și actele de dispoziție ale părților în procesul civil„.
Procedura regularizării actului introductiv de instanță ridică deja numeroase probleme de interpretare în jurisprudență, deși a fost concepută ca o instituție procedurală pentru a evita suprasolicitarea instanței de judecată cu acte introductive de instanță neoficiale. Prezentul articol, precizează autorul, va examina numai câteva probleme teoretice și practice care implică procedura regularizării.
Autorul prezintă o perspectivă utilă asupra reglementării procedurii regularizării în legislația altor țări europene și chiar a unora din America latină. Referințele de drept comparat prezente oferă o perspectivă asupra reglementării instituției în alte țări, subliniind câteva caracteristici importante privitoare la pedeapsa accesorie în cazul refuzului reclamantului de a modifica sau completa cererea.
Studiul oferă, în egală măsură, câteva opțiuni legate de incidența procedurii de reglementare, având în vedere că instituția vizează, în mod esențial, toate actele introductive de instanță: actul introductiv de instanță, apelul, obiecțiunea împotriva sesizării și cererile pentru exercitarea căilor de atac extraordinare. O analiză particulară este realizată asupra actelor de dispoziție care pot surveni în cursul procesului civil, iar autorul optează pentru soluția potrivit căreia instanța de judecată poate lua act de retragerea sesizării reclamantului și în etapa regularizării actului introductiv de instanță.
Referinţele de drept comparat scot în evidenţă, în primul rând, demersurile întreprinse de forurile legislative din diferite ţări pentru asigurarea dreptului la soluţionarea proceselor într-un termen rezonabil sau (în ţările europene) într-un termen optim şi previzibil şi evitarea învestirii instanţelor cu cercetarea unor cereri informale. Pe de altă parte, consideraţiile de drept comparat prezentate subliniază şi existenţa unor particularităţi însemnate, îndeosebi în ceea ce priveşte instituirea unui termen pentru remedierea neregularităţilor şi sancţiunea aplicabilă. Astfel cum s-a remarcat, unele legislaţii evită stabilirea unui termen pentru îndreptarea neregularităţilor, conferind instanţei dreptul de a aprecia în această privinţă. O atare soluţie poate fi reputată ca una mai flexibilă decât cea prevăzută de art. 200 din Noul Cod de procedură civilă. Ea poate însă prezenta şi riscul unor tergiversări nejustificate tocmai în cadrul procedurii de regularizare.
De asemenea, autorul constată că soluţia preferată de majoritatea legislaţiilor examinate în privinţa sancţiunii aplicabile nu este anularea cererii, ca în dreptul românesc, ci restituirea cererii sau scoaterea ei de pe rolul instanţei. El consideră că această soluţie este una mult mai simplă şi destinată să evite, cel puţin în parte, unele dintre marile controverse pe care le poate genera procedura noastră de regularizare.
În concluzie, autorul apreciază că, în concepţia legiuitorului, procedura de regularizare vizează toate actele de sesizare iniţială a instanţei de judecată, iar nu şi pe cele incidentale, concluzie împărtăşită de majoritatea autorilor. Ea este aplicabilă, în principiu, şi în apel, precum şi în căile extraordinare de atac.
