Reflecţii asupra unor situaţii de incompatibilitate a judecătorului în legea procesual-penală
20 august 2014 | Camelia BOGDAN
NOTA JURIDICE.ro: Acest articol a inspirat tema unei dezbateri pe Dezbateri JURIDICE.ro
NOTA JURIDICE.ro: Comentariul marcat cu asterix de la începutul materialului a fost plasat de către autoare la începutul materialului în manuscrisul transmis redacției JURIDICE.ro. Ca urmare a comentariului dnei jud. Amelia Farmathy, la insistența autoarei, comentariul a fost așezat în locul unde fusese amplasat de către aceasta.
* Articolul este revăzut şi adnotat (urmând a fi publicat in extenso în Revista de Drept Penal nr. 2/2014) de dl. prof. univ. dr. h. c. George Antoniu, în faţa amintirii căruia mă plec cu neţărmuită recunoştinţă.
Abstract[1]: În articol se analizează pe larg ipoteza în care judecătorul dipunând sechestrul asigurătoriu în vederea confiscării speciale ar deveni sau nu incompatibil să soluţioneze fondul cauzei. Autoarea demonstrează în mod documentat că nu operează un caz de incompatibilitate a judecătorului de a soluţiona fondul cauzei.
1. În speţe recente analizate de Curtea de Apel Bucureşti[2] şi de Tribunalul Bucureşti[3], s-a ridicat chestiunea dacă judecătorul care dispune, în cursul judecăţii, sechestrul asigurător în vederea confiscării speciale devine incompatibil să judece fondul cauzei.
Într-o cauză având ca obiect săvârşirea unor infracţiuni de spălare a banilor provenind din infracţiuni asimilate faptelor de corupţie, Curtea de Apel Bucureşti a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 656/2002 şi art. 10 din Legea nr. 78/2000 instituirea unor măsuri asigurătorii cu privire la imobilul compus din suprafaţa de teren de 36676,79 m2, identificată la fila 158 vol. 2 dup, şi a construcţiilor aferente cu destinaţia sediu societate, aflate în Bucureşti, sector 1, str. Gârlei nr. 1, precum şi a unui număr de 5634 acţiuni la Grupul I. V. şi compania G. S. A., în valoare totală de 2.535.300 lei, respectiv 39,125% din capitalul social al acestei societăţi, a unui număr de 9.974.861 acţiuni la C. de C. A. I. S.A., în valoare totală de 2.984.358,3 lei, respectiv 46,204775% din capitalul social al acestei societăţi, donate de către inculpatul V. D. numitei V. C. R., precum şi a unui număr de 5382 acţiuni la G. I. V. şi c. G. S. A., în valoare totală de 2.421.900 lei, respectiv 37,375% din capitalul social al acestei societăţi şi a unui număr de 9.947.862 acţiuni la C. C. A. I. S..A., în valoare totală de 2.984.358,6 lei, respectiv 46,204775% din capitalul social al acestei societăţi, donate de către inculpatul V. D. numitei V. C. M.. Totodată, a dispus instituirea unor măsuri asigurătorii, prin extinderea obiectului măsurilor asigurătorii luate în faza urmăririi penale şi menţinute prin sentinţa penală a Tribunalului Bucureşti din 27.09.2013, asupra bunurilor imobile ale inculpatului M. Gh., de la cota de ½ la cota de 1/1, având în vedere coroborarea dispoziţiilor art. 32 lit. d C. familiei, aplicabile conform art. 6 din Legea nr. 71/2011, cu dispoziţiile art. 998 din vechiul Cod Civil, aplicabile conform art. 6 din Legea nr. 71/2011. De asemenea, a instituit măsura asiguratorie cu privire la imobile aparținând inculpaţilor S. J. C., P. A. şi S. N. Curtea a mai apreciat că se impune instituirea unui sechestru asiguratoriu asupra sumei de 850.000 euro cu privire la care inculpatul P. S.fva a constituit o ipotecă în favoarea HVB Bank, având în vedere că există presupunerea rezonabilă ca această sumă de bani să fi fost produsul infracţiunii deduse judecăţii. Curtea a mai precizat că aceste măsuri trebuiau luate în cursul urmăririi penale.
Cu privire la aducerea la îndeplinire a acestor măsuri, Curtea a avut în vedere că dispoziţiile art. 251 C. pr. pen. impun ca măsurile asigurătorii, indiferent dacă au fost luate de către procuror sau judecător de cameră preliminară sau instanţă, să fie aduse la îndeplinire de către organul de cercetare penală: având în vedere concursul dintre norma generală, respectiv Codul de procedură penală şi cadrul legal în care se aduc la îndeplinire măsurile asiguratorii luate de instanţă, respectiv art. 129 Cod procedură fiscală, dar şi Recomandarea 30 FATF care obligă ţările şi autorităţile desemnate de aplicare a legii, cu responsabilităţi în ceea ce priveşte investigațiile privind cazurile de spălare a banilor şi finanţarea terorismului să dezvolte o investigaţie financiară paralelă, proactivă, când cercetează spălarea banilor şi infracţiunile predicat conexe şi să recurgă, atunci când este cazul, la grupuri multidisciplinare permanente sau temporare specializate în investigaţii financiare sau privind activele, ţinând cont că România va face obiectul celei de-a V-a runde de evaluări Moneyval, potrivit Metodologiei adoptate în baza noilor recomandări FATF din februarie 2012, Curtea a desemnat pentru aducerea la îndeplinire a acestor măsuri care sunt executorii atât Administraţiile Finanţelor Publice de sector în incinta cărora se află bunurile cu privire la care s-a dispus sechestru asigurător, respectiv de la domiciliile numitelor V. C. şi V. C., cât şi organele de cercetare penală, dispunând emiterea unei adrese la D.N.A. – Structura Centrală, pentru a se desemna organele de cercetare penală care vor contribui la aducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii dispuse la acest termen de judecată.
Precizăm, ab initio, că nu ne propunem să analizăm motivele care ar împiedica organul de urmărire penală să dispună sechestrul asigurător în faza de urmărire penală, deşi, potrivit unor dispoziţii legale în vigoare, exempli gratia art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale[4], luarea măsurilor asigurătorii de către aceste organe este obligatorie.
O atare analiză poate fi justificată dacă reflectăm la faptul că nu sunt puţine cazurile în care dosarele de urmărire penală din sfera criminalităţii economico-financiare sunt trimise în instanţă fără ca organul de urmărire penală să dispună măsuri asigurătorii fie în vederea recuperării prejudiciului, fie în vederea confiscării speciale, cu argumentul că inculpatul nu are nimic pe numele lui.
2. În doctrina de specialitate, incompatibilitatea a fost definită ca fiind imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influenţa caracterul echitabil al procesului penal[5].
În ceea ce priveşte cazul de incompatibilitate prevăzut în art. 47 alin. 2 din Codul de procedura penală din 1968, în literatura de specialitate s-a exprimat părerea în sensul că poziţia de incompatibilitate trebuie să vizeze soluţionarea cauzei, iar nu simple aspecte procesuale ale acesteia (de ex.: nu există incompatibilitate când judecătorul s-a pronunţat asupra luării unei măsuri asigurătorii)[6]. Doctrina a precizat că a soluţiona cauza înseamnă a rezolva chestiunile privitoare la existenţa faptei penale, a vinovăţiei sau a nevinovăţiei făptuitorului, iar căile de atac să fie în legătură cu soluţionarea fondului acestora[7].
3. În lumina jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, imparţialitatea instanţei de judecată, în sensul art. 6 paragraf 1, este analizată atât sub aspect subiectiv cât şi sub aspect obiectiv[8]. Prin prisma demersului subiectiv, judecătorii sunt datori să se abţină să manifeste o părere preconcepută[9], iar prin prisma demersului obiectiv, judecătorul trebuie să ofere suficiente garanţii pentru a exclude orice dubiu că ar putea acţiona părtinitor într-un litigiu dedus judecăţii[10].
Imparţialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrarie, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită[11]. Printre cazurile rare când se poate contura motivul de incompatibilitate a fost şi acela în care judecătorul şi-ar fi exprimat părerea, calificând apărarea inculpatului ca fiind „incredibilă”, „scandaloasă”, „mincinoasă” şi „respingătoare”[12].
Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanţii pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa[13]. În aplicarea acestui test, opinia părţii cu privire la imparţialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esenţial este ca bănuielile referitoare la imparţialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluţionarea cauzei[14].
Curtea Europeană admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv şi cel subiectiv şi că pentru a statua asupra imparţialităţii judecătorului, acelaşi act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv cât şi obiectiv[15].
Curtea Europeană, analizând potrivit testului obiectiv imparţialitatea instanţei atunci când un judecător s-a pronunţat în cauză într-un stadiu anterior al procedurii[16], a decis că aceasta nu constituie, în sine, o încălcare a Convenţiei, determinante fiind întinderea şi natura deciziilor pe care instanţa le-a luat[17].
Spre exemplu, arată Curtea, instanţa naţională care decide cu privire la cererea de eliberare formulată de un deţinut nu trebuie să se pronunţe cu privire la vinovăţia acestuia[18]. Rolul instanţei în acest caz este limitat numai la constatarea existenţei unei suspiciuni cu privire la existenţa faptei săvârşite de inculpat (actus reus), chiar dacă aceasta se va dovedi insuficientă ulterior pentru a dovedi vinovăţia unei persoane dincolo de orice îndoială rezonabilă. Altfel spus, nu trebuie pus semnul egalităţii între suspiciune şi dovedirea vinovăţiei[19].
Dimpotrivă, într-o altă cauză, Curtea a decis că nu poate fi privit drept imparţial judecătorul care a condamnat anterior un coinculpat într-un alt proces penal, tot pentru faptul că înfăptuise acte de instigare la săvârşirea infracţiunii de furt a unor echipamente din maşini, exprimându-şi părerea asupra existenţei faptei şi a vinovăţiei participanţilor[20].
În decizia de inadmisibilitate (parţială) din 15 noiembrie 2005 pronunţată în cauza Peter FRYCKMAN and FRYCKMAN-YHTIÖ OY împotriva Finlandei[21], Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat faptul că nu poate fi considerat imparţial, atunci când se ia o decizie pe fond asupra unei cauze judecătorul care urmează să soluţioneze o cauză similară. Dimpotrivă, analiza preliminară a informaţiilor disponibile nu înseamnă că are o părere preconcepută cu privire la soluţia finală ce se va pronunţa în ce priveşte fondul cauzei[22]. Într-o altă cauză înregistrată pe rolul Curţii, s-a motivat că judecătorul K., care a luat parte la dezbaterile privind necesitatea instituirii unui sechestru asupra bunurilor companiei reclamante şi, mai târziu, a pronunţat decizia pe fondul cauzei, nu poate fi considerat incompatibil, atâta timp cât participarea judecătorului K. în procedurile privind luarea sechestrului a fost limitată la examinarea necesităţii luării măsurii asigurătorii, în timp ce în a doua procedură a decis pe fondul acţiunii civile. Problemele juridice în faţa instanţelor din cele două proceduri au fost, astfel, clar definite. Curtea a precizat că nu există niciun indiciu că judecătorul care a decis luarea măsurii de asigurătorii a sechestrului şi-ar fi format un punct de vedere cu privire la aspectele care vor fi determinate la pronunţarea soluţiei pe fondul cauzei în cadrul procedurilor civile. În acest context, Curtea nu consideră că temerile reclamantului privind imparţialitatea judecătorului erau obiectiv sau subiectiv justificate. În consecinţă, nu există nicio aparenţă de încălcare a articolului 6 în acest sens. Aşadar, Curtea a respins acest capăt de cerere ca fiind în mod vădit neîntemeiat.
În cauza Silickiene împotriva Lituaniei[23], Curtea a evidenţiat că în sistemele juridice ale Consiliului Europei, confiscarea se referă, în general, la o măsură care are ca efect lipsirea permanentă de un bun prin transferul proprietăţii către stat. Curtea subliniază că în şapte ţări (Albania, Germania, Georgia, Moldova, România, Suedia şi Elveţia), confiscarea poate fi dispusă chiar dacă nu există o hotărâre de condamnare. Obiectul confiscării este reprezentat, de regulă, de bunuri dobândite prin activităţi ilegale. Dacă originea bunurilor nu poate fi justificată, arată Curtea, atunci aceste bunuri sunt supuse confiscării. În acelaşi paragraf, Curtea precizează, expressis verbis, că în aceste sisteme de drept, răspunderea penală a inculpatului nu prezintă relevanţă pentru a se dispune confiscarea[24].
În această cauză, reclamanta, ale cărei bunuri fuseseră sechestrate în procesul penal îndreptat împotriva soţului acesteia, decedat, ulterior, în timpul procesului, până la pronunţarea deciziei de condamnare, a invocat încălcarea art. 6 paragraf 1 din Convenţie, pretinzând că nu a fost parte în procesul penal îndreptat împotriva soţului acesteia. De vreme ce confiscarea bunurilor reclamantei şi-a avut sorgintea în sechestrul dispus asupra bunurilor acesteia, Curtea a arătat că reclamanta putea să prevadă, în momentul instituirii sechestrului, că asupra bunurilor asupra cărora se dispususe măsura asigurătorie putea fi dispusă măsura confiscării, într-o etapă ulterioară a procedurilor. Curtea consideră că reclamanta a avut deschisă calea plângerii pentru a contesta motivele pentru care s-a dispus sechestrul şi putea prezenta dovezi că aceste bunuri au fost dobândite în mod legal[25].
În lumina celor de mai sus, în timp ce Curtea menţionează, cu titlu de principiu, că persoanele a căror proprietate este supusă confiscării ar trebui să aibă în mod oficial calitatea de parte la procedura în care confiscarea este ordonată. În speţă s-a admis faptul că, în circumstanţele particulare din prezenta cauză, de facto, autorităţile lituaniene au acordat reclamantei posibilitatea rezonabilă şi suficientă pentru a-şi proteja interesele în mod adecvat. În consecinţă, se constată că nu a existat nicio încălcare a drepturilor reclamantei în temeiul articolului 6 § 1 al Convenţiei[26].
Curtea a mai arătat că prin confiscarea de la reclamantă a bunurilor reprezentând produsul infracţiunii de la soţul acesteia, nu s-a încălcat nici articolul 6 § 2 al Convenţiei, deoarece reclamanta nu a fost pedepsită pentru faptele soţului ei şi, pe cale de consecinţă, nu i-a moştenit vina. Prin urmare, chiar dacă s-ar fi acceptat că reclamantei i s-a adus o acuzaţie în materie penală, Curtea conchide că ordinul de confiscare nu reprezintă o apreciere cu privire la vinovăţia reclamantei privind săvârşirea vreunei infracţiuni. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a drepturilor reclamantei în temeiul articolului 6 § 2 al Convenţiei[27].
În sfârşit, Curtea a reţinut că nu a existat nicio încălcare a drepturilor reclamantei în temeiul articolului 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, având în vedere marja de apreciere de care se bucură statele în adoptarea unor politici penale apte să combată infracţiunile grave[28], precum şi proporţionalitatea ingerinţei cu interesul general al statului.
4. În lumina acestor principii, vom analiza, mai întâi, o soluţie din practică judiciară a Tribunalului Bucureşti[29], prin care s-a admis cererea de recuzare a judecătorului care a pus în discuţie necesitatea luării măsurii sechestrului asigurător în vederea confiscării speciale şi care, la solicitarea preşedintelui de complet a expus, motivele care justifică luarea măsurii, urmând ca utilitatea instituirii măsurilor asigurătorii în vederea confiscării speciale, care se impunea obligatoriu analizei instanţei potrivit art. 11 din Legea nr. 241/2004, să fie decisă în complet de divergenţă[30].
S-a motivat recuzarea cu argumentul că există cazul de incompatibilitate prev. de art. 47 alin. 2) C. pr. pen., deoarece doamna judecător a făcut unele afirmaţii din care a rezultat punctul său de vedere cel puţin cu privire la anumite elemente esenţiale de care depinde soluţia ce se va pronunţa în cauză sub aspectul laturii penale şi civile. În accepţia completului care a soluţionat recuzarea, judecătorul care a pus în discuţia părţilor şi a reprezentantului Ministerului Public utilitatea analizei instituirii unui sechestru în vederea confiscării speciale deja s-a exprimat în sensul confiscării unor bunuri: or, măsura de siguranţă a confiscării nu poate fi luată decât prin hotărârea prin care instanţa se dezînvesteşte, nicidecum anterior, respectiv, în cazul de faţă, doar prin decizia prin care vor fi soluţionate apelurile formulate, şi numai în ipoteza reţinerii săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală, aspect pe care apelanţii-inculpaţi îl contestă, în mod constant aceştia susţinând caracterul licit al activităţilor pe care le-au desfăşurat, sau chiar inexistenţa faptelor imputate (este vorba despre faptele de ascundere a sursei impozabile). Pentru a lua, în temeiul art. 118 alin. 1) lit. e) C. p., măsura de siguranţă a confiscării speciale, este necesar să se reţină că bunurile a căror confiscare se dispune au fost dobândite prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, concluzie care prezintă o importanţă deosebită şi în privinţa soluţionării laturii civile a cauzei. După părerea instanţei învestite cu soluţionarea cererii de recuzare, expunerea punctului de vedere cu privire la aspecte esenţiale soluţionării apelului, înţelegând, prin aceasta, punerea în discuţie a necesităţii instituirii unui sechestru asigurător în vederea confiscării speciale, este suficientă pentru reţinerea incidenţei cazului de incompatibilitate prev. de art. 47 alin. 2) C. pr. pen..
5. Înainte de a expune considerentele care ne îndreptăţesc să ne exprimăm serioasele rezerve cu privire la soluţia adoptată de completul care a soluţionat cererea de recuzare, se cuvine să observăm că şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezvoltat conceptul de imparţialitate, în aplicarea art. 47 din Codul de procedură penală, cu privire la judecătorul care a soluţionat cauze între care există o legătură[31].
În considerentele deciziei nr. 17/2012[32], s-a expus, de judecătorul raportor, că recursurile în interesul legii, în materie civilă şi penală, au analizat respectarea dreptului de acces la un tribunal imparţial în cazul în care acelaşi judecător dispune măsuri în cauze între care există identitate de părţi sau în cazul în care acelaşi judecător dispune măsuri anterioare în dosar, care afectează soluţionarea cauzei (recurs/contestaţie în anulare sau revizuire; încheierea de schimbare a încadrării juridice/hotărârea pe fondul cauzei; încheierea de reţinere a cauzei spre judecare, în urma admiterii plângerii îndreptate împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată/hotărârea pe fondul cauzei). În raportul întocmit, se precizează că deciziile anterioare au pus bazele standardului de evaluare a imparţialităţii, în sensul că judecătorul nu este incompatibil (nu se încalcă dreptul la un tribunal imparţial) atunci când noua hotărâre nu se bazează pe sentinţa sau pe o măsură dispusă anterior de acelaşi judecător pentru a stabili vinovăţia sau nevinovăţia persoanei în cauză.
Tot în considerentele deciziei nr. 17/2012[35], se arată că opinia Procurorului general transmisă Înaltei Curţi privind antepronunţarea, conform art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală, semnifică exprimarea, anterior judecării cauzei, a soluţiei ce ar putea fi dată acesteia, prin soluţie înţelegându-se, în temeiul art. 345 şi 346 din acelaşi cod, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal (soluţii date acţiunii penale), respectiv admiterea totală sau parţială a pretenţiilor civile, respingerea lor ori lăsarea nesoluţionată a acestora (soluţii date acţiunii civile).
Limitând analiza numai la latura penală a cauzei, a soluţiona acţiunea penală, potrivit oricăreia dintre posibilităţile legale, implică pronunţarea asupra temeiului şi obiectului acesteia: faptă, făptuitor, răspundere penală. De altfel, soluţionarea în sensul legii presupune o judecată, o operaţiune finală de verificare şi evaluare a materialului probator al cauzei.
În esenţă, temeiul acţiunii penale presupune, interpretând per a contrario dispoziţiile art. 10 lit. a)-e) din Codul de procedură penală, existenţa faptei, prevederea sa de către legea penală, existenţa gradului de pericol social al unei infracţiuni, întrunirea elementelor constitutive ale unei anumite infracţiuni, săvârşirea faptei de către persoana învinuită, inexistenţa vreunei cauze care să înlăture caracterul penal al faptei.
Cât priveşte obiectul, respectiv condiţiile acţiunii penale, acestea semnifică ansamblul aspectelor de drept penal, procesul penal sau cu caracter mixt care permit tragerea la răspundere penală.
Prin urmare, se arată în opinia trimisă Înaltei Curţi, a pronunţa o soluţie presupune un proces de verificare, cu necesitate, a tuturor aspectelor anterior menţionate, proces care, pentru a semnifica o veritabilă pronunţare, trebuie să fie întotdeauna global, iar nu disociat în funcţie de un element sau altul dintre cele enumerate.
Înalta Curte reaminteşte, cu această ocazie, că garanţiile dreptului de acces la un tribunal imparţial presupun în consecinţă şi un examen detaliat al circumstanţelor cauzei care să determine dacă există sau nu o suspiciune obiectiv justificată cu privire la lipsa imparţialităţii.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că este util a insera precizarea că pentru a dispune condamnarea unei persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, judecătorul trebuie să constate, mai presus de orice îndoială rezonabilă, întrunirea conţinutului constitutiv al unei infracţiuni şi imputabilitatea acesteia persoanei acuzate (actus rei, adică fapta şi mens rea, adică latura subiectivă trebuie probate dincolo de orice îndoială rezonabilă).
6. Revenind la speţa analizată de Tribunalul Buucreşti în care s-a ridicat problema imparţialităţii judecătorului care a pus în discuţie utilitatea luării unor măsuri asigurătorii în vederea confiscării speciale, observăm, mai întâi, că bunurile cu privire la care s-a apreciat că există suspiciunea rezonabilă că au o provenienţă ilicită nu făceau obiectul acţiunii civile în procesul penal: partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală învestise Tribunalul cu apelul împotriva sentinţei penale nr. 48/29.01.2013, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. 2674/300/2013, cu argumentul că este necesar a se instui măsuri asigurătorii asupra bunurilor tuturor inculpaţilor, în vederea acoperirii pagubei cauzate prin săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală deduse judecăţii, în timp ce Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie nu a formulat apel împotriva acestei sentinţe.
Măsura dispusă nu ar fi putut, în niciun caz, duce la condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunea de spălare a banilor, nici pentru alte infracţiuni, exempli gratia, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, având în vedere că dosarul era în faza apelului, iar la fond, nu se prevăzuse posibilitatea extinderii procesului penal pentru alte fapte.
Cu toate acestea, unul din membrii completului de judecată din apel a analizat rulajul conturilor societăţilor implicate în tranzacţii şi a identificat beneficiarul real al acestora, respectiv apelantul-inculpat Gh. C..
Tribunalul a apreciat utilă analiza instituirii unui sechestru în vederea confiscării speciale, justificat de faptul că este posibil ca bunurile asupra cărora ar fi putut fi dispusă luarea măsurii sechestrului în vederea confiscării speciale proveneau din săvârşirea faptelor penale deduse judecăţii.
7. În speţă, judecătorul fondului a reţinut următoarea situaţie de fapt: în perioada iulie-decembrie 2004, inculpatul C. Gh, în calitate de asociat și președinte al Consiliului de administrație în cadrul SC A. E. SA, împreună cu inculpatul R. G. G., asociat la SC A. E. SA și administrator la SC R. T. G. M. IMPEX SRL şi cu sprijinul inculpatilor C. N., Director general la SC Compania Natională „Loteria Română” SA (CNLR) şi R. G., agent imobiliar la SC E. I. SRL, s-au sustras de la plata obligațiilor fiscale și au prejudiciat bugetul de stat cu suma de 39.461.121.820 lei ROL (respectiv 3.946.112 lei RON) prin ascunderea sursei impozabile cu ocazia vânzării unui așa zis „pachet” de 38 spații comerciale, proprietate SC A. E. SA către CNLR, folosind mecanismul „înterpunerii de noi proprietari în procesul de vânzare-cumpărare”, respectiv persoana juridică SC R.T. G. M. IMPEX SRL și persoanele fizice G. N. şi M. I..
Unul din membrii completului de judecată din apel a învederat, la primul termen de judecată, necesitatea luării unor măsuri asiguratorii în vederea confiscării speciale a bunurilor provenind din săvârsirea de infracţiuni, despre care există presupunerea rezonabilă că ar proveni din săvârsirea unor infractiuni deduse judecătii, în temeiul disp. art. 163 alin. 1, 2 C. pr. pen. din 1968 coroborat cu art. 118 alin. 1 lit. e C. pen. din 1969[34].
În încheierea de şedinţă de la acea dată, apare menţiunea conform căreia, cu acordul presedintelui de complet, celălalt membru al completului de judecată, a precizat că înfiinţarea măsurilor asigurătorii este necesară având în vedere obligaţia care îi incumbă judecătorului de a analiza, în temeiul art. 163 alin. 1 si 2 C. pr. pen. din 1968 rap. la art. 111 și art. 118 lit. e C. pen. din 1969, luarea unor măsuri asiguratorii în vederea confiscării bunurilor provenite prin infracțiuni, având în vedere traseul banilor, astfel cum rezulă din coroborarea raportului de expertiză și a înscrisurilor aflate la dosarul de urmărire penală, volumele 4 si 5, şi că va pune în discuţie şi luarea unor măsuri asiguratorii cu privire la bunurile unor terţi neparticipanți la procesul penal, în raport cu împrejurarea că art. 163 C. pr. pen. din 1968 cunoscuse o importantă modificare prin Legea nr. 356/2006; or, din interpretarea per a contrario a disp. art. 163 al. 1 si 2 C. pr. pen. rezultă că, în vederea confiscării bunurilor dobândite din săvârsirea de infractiuni, pot fi instituite măsuri în patrimoniul oricăror persoane s-ar găsi.
În şedinţa din 14.06.2013, judecătorul a evidenţiat care sunt bunurile susceptibile de a fi indisponibilizate în vederea confiscării speciale, precum şi probele de unde rezultă necesitatea instituirii sechestrului. Judecătorul a precizat că are în vedere doar ansamblul indiciilor care ar justifica, la acest moment procesual, luarea unei măsuri asigurătorii, aspect ce nu presupune analiza fondului.
8. Astfel, judecătorul a arătat că apreciază că se impune instituirea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale martorilor: M. L., până la concurenţa sumei de 31.800.000.000 lei vechi, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflaţiei la momentul aducerii la îndeplinirea dispozitiei de indisponibilizare; a martorului R. L., până la concurenţa sumei de 10.000.000.000 lei vechi, aferentă tranzacţiilor din 23.08.2004, sumă ce se va reactualiza cu indicele de inflaţie la momentul aducerii la îndeplinire a ordinului de indisponibilizare, precum şi a martorului S. I., până la concurenţa sumei de 5.310.000.500 lei vechi aferente tranzacţiilor din 18.08.2004, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflaţie la momentul aducerii la îndeplinire a dispozitiei de indisponibilizare asupra bunurilor mobile şi imobile ale martorului S. I..
S-a arătat că împrejurarea că organul de urmărire penală nu a înţeles să înceapă urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani, cu privire la transferul sau dobândirea unor sume de bani, despre care există suspiciunea rezonabilă că provin din săvârşirea de infracțiunile deduse judecăţii este lipsită de relevanţă la acest moment procesual şi nu împiedică instanţa să îşi aducă la îndeplinire obligaţia ce îi incumbă potrivit art. 163, 164 alin. 1 C. pr. pen., rap. la art. 118 lit. e C. pr. pen..
Cu privire la drepturile terţilor neparticipanţi la procesul penal, judecătorul a constatat că aceştia au deschisă calea plângerii prevăzută în art. 168 alin. 1 C. pr. pen. împotriva măsurii, remediile interne respectând standardele de protecţie a drepturilor omului reflectate de CEDO, inclusiv în cauza Silickiene contra Lituaniei, în hotărârea din 10 aprilie 2012.
Judecătorul a expus următoarele mijloace de probă din care a rezultat presupunerea rezonabilă că bunurile asupra cărora urma a fi instituit sechestrul proveneau din săvârşirea de infracţiuni:
– concluziile raportului de expertiză contabilă nr. 783 din 14.05.2012, dispus în faza de judecată, fila 449 vol. II judecătorie, de unde rezulta că la data de 09.08.2004, martorul M. I. constituia un depozit bancar de 46.983.000.000 ROL, iar la data de 16.08.2004, la expirarea perioadei pentru care a fost constituit depozitul, încasa suma de 47.128.612.062 ROL care includea şi dobânda la depozit. În data de 18.08.2004, martorul M. I. acorda cu titlu de împrumut suma de 5.310.500.000 ROL persoanei fizice S. Gh. şi în data de 20.08.2004 acordă tot cu titlu de împrumut suma de 41.800.000.000 ROL persoanei fizice M. L.;
– declaraţiile martorului M. I., fila 225 vol I. dup, care a precizat că din banii primiţi de la Loteria Română a împrumutat pe numitul M. L. cu suma de 41.800.000.000 ROL şi tot cu banii proveniţi de la Loterie a împrumutat pe numitul S. Gh. cu suma de 5.300.000.00 ROL şi că la momentul declaraţiei, 22.02.2006, sumele de bani nu fuseseră restituite. Declaraţiile acestor persoane, date în faţa instanţei de judecată, declaraţia martorului M. I, aflându-se la fila 261 vol. I instanţă, declaraţia martorului L. M. în vol. II instanţă fila 352, iar declaraţia martorului R. L., fila 353 vol. II instanţă, nu erau convergente cu privire la modalitatea de perfectare împrumutului şi nici cu privire la restituirea acestora;
– declaraţiile martorului S. Gh, fila 230, vol. I dup, de unde rezulta că nu a existat vreun înscris la momentul transferului celor 5 miliarde şi că va restitui împrumutul pe termenul lung, deşi nu s-a pus problema restituirii acestuia;
– declaraţia martorului M. L. fila 245 dup -verso, fila 246 dup, de unde rezulta că a fost acţionarul SC A. G. SA în perioada 1997-2000 şi, că potrivit înţelegerii cu inculpatul C. Gh., a primit un procent de 1% din acţiunile de la SC A. G. SA, urmând să primească 2% dacă câştigă campionatul şi 3% dacă urma să ajungă în Liga Campionilor, coroborată cu împrejurarea că R. a participat în perioada 1997-2004 în Liga Campionilor în 1999, a câștigat campionatul în anul 1999, iar martorul a fost antrenor la R., în perioada 1997-1999, R. câştigând titlul de campioană în sezonul 1998-1999. Totodată, martorul a declarat că din aceşti bani despre care afirmă că i-a primit de la M. I. , la data de 20.08.2004, dar că nu are habar de unde îi are M. I. (de menţionat că Ordinul de Plată – vol 5, fila 21, este semnat de inculpatul R. G. G. conf. concluziilor raportului de expertiză tehnico-ştiinţifică nr. 204202 din 09.03.2006 aflat la fila 5, vol. II dup).
– de asemenea, conform hotărârii administratorului unic cu puteri depline a SC A. G. SA, din 25.01.2000, aflată la fila 240 vol. VII dup, inculpatul Gh. C. avea drept de semnătură unică, iar inculpatul R. G. G. are semnătura a II a, precum şi drept de semnătură unică până la limita sumei de 15.000.000 lei vechi, pe zi. Prin hotărârea nr. 2 a Adunării Generale a Acţionarilor SC A. G. SA din 30.06.2003, filele 281-282, vol. VII dup, se lua act de cesionarea acţiunilor deţinute la SC A. G. SA de acţionarul M. L. către A. C.. Conform întelegerii pe care M. L. a avut-o cu G. C, coroborată cu declaratia lui M. L, dată în fata organelor de urmărire penală cu participarea echipei R. în Liga Campionilor în 1999 şi cu câstigarea Campionatului în anul 1999 , M. L. ar fi urmat să deţină 3% din acţiunile SC A. G. SA, din aceeaşi hotărâre rezultând că a detinut 2%. Din aceeasi hotărâre, mai rezulta că SC A. P. SA avea acţiuni la SC G. SA, deținând 0,5002 % din capitalul social, iar Societatea S. C., cu sediul in Liechtenstein, deținea 6, 7491 % din capitalul social al SC A. G. SA. conform contractului de vânzare-cumpărare, aflat la fila 330-331, vol. VII dup, în data de 29.08.2000, Societatea S. C., unde figura ca fiind împuternicită D. E., a cumpărat 20% din capitalul social al SC A. P. SRL de la V.C.. Conform mențiunilor din Registrul Comerţului ale statului Lichtenstein Vaduz, data înregistrării societății este 02.11.1989, reprezentantul societătii S. C. era Arcomm treuhand Anstalt, Vaduz, iar pe versoul filei 336, vol. VII dup, rezulă că în consiliul de administratie au drept de semnătură solidar M. C. C. B. și M E.. Cu toate acestea, conform hotărârii nr. 1 din 19.01.2005, aflată la fila 209 vol. VIII dup, Switel Corporation era reprezentată de inculpatul Gh. C. Totodată, în dosarul cauzei exista şi menţiunea cesionării părtilor sociale ale SC R. T. G. M. IMPEX de către Jean Caille către Switel Corporation, contractul de cesiune din 22.09.2000, fiind ataşat, în copie, la fila 31 vol. IV dup.
Din declarațiile lui M. L. mai rezulta că acesta a transferat suma de 10 miliarde fiului său, numitului R. L, conform Ordinului de Plată aflat la fila 23, vol. V dup, iar diferența de bani rămasă nu s-a mai plătit la fabrica R. din Brasov, fiind folosită la constituirea unor depozite conform instrucțiunilor prin fax, date băncii ING, de către M. L., aflate la fila 71, vol. I dup.
În opinia judecătorului care aprecia oportună luarea acestor măsuri asigurătorii prin instituirea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale martorilor M. L, R. L. și S. Gh., în vederea dispunerii măsurii de siguranţă a confiscării speciale pentru a face venit la bugetul de stat era nerezonabil a se considera, la acel moment procesual, din coroborarea elementelor faptice obiective, că o persoană se poate împrumuta, în vederea constituirii unor depozite, chiar dacă nu pot oferi explicații cu privire la condiţiile si înscrisurile constatatoare ale împrumuturilor, precum şi ale termenelor de restituire.
În măsura în care organul de urmărire penală urma să ceară extinderea procesului penal pentru alte fapte, instanța ar fi urmat să respecte principiul separației funcțiilor judiciare, negăsind util să se adreseze Oficiului Naţional pentru Prevenirea si Combaterea Spălării Banilor, având în vedere că nu expirase termenul de 10 ani prev. în art. 8 alin. 4 din Legea nr. 656/2002 republicată, de clasare a informațiilor privind tranzacțiile suspecte pentru a verifica dacă au existat astfel de raportări către Oficiu, derulate de persoanele și de societățile menționate în prezentul dosar.
Totodată, declarația martorului R. L., aflată la fila 244 vol. I dup, se corobora cu ordinul de plată aflat la fila 23, vol. V dup și cu instrucțiunile date prin fax de către M. L, fila 73, vol. V dup.
Din raportul de expertiză, aflat la fila 459, vol. II de instanţă, mai rezulta că firma SC R. T. G. M. IMPEX SRL este controlată de către inculpatul Gh. C., conform hotărârii din 06.08.2004, fila 27 vol. IV dup. Acesta, la 06.08.2004, a cesionat părtile sociale către K. A., care avea calitatea de angajat la SC A. G. SA. Însă, conform istoricului firmei A. E. SA, asociata K. A. dobândise drept de semnătură doar începând cu 24.09.2004, conform hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor, aflată la fila 65 vol. IV dup. Conform cererii de mențiuni nr. 1300 din 06.01.2000, SC A. S. SA devenea SC A. E. SA, iar asociatul SC A. G. SA îşi schimba denumirea din SC A. E. SRL , inculpatul R. G. G. devenind acționar al acestei societăţi.
Conform Actului Adițional la statutul contractului de societate al SC A. E. SRL, denumirea societătii comerciale se modifică din SC A. E. SRL în R. T. G .M. IMPEX SRL, în data de 29.08.1997, conform mențiunilor de la fila 83, vol. IV dup.
Deşi în cererea de înregistrare de mențiuni a SC A.E. SA se specifică noul sediu, respectiv C. D. nr. 134, sector 1 Bucuresti, prin actul adițional al actului constitutiv al SC A. E. SA, fila 101, 102 dup, se specifica sediul din R. Prin hotărârea SC A.G. SA din 30.04.2001 fila 241, vol. VIII dup, se aproba participarea SC A. G. SA, ca acționar la SC A. E. SA cu 78% și SC A. P. SA, sediul figurând în Calea Dorobanților, nr. 1, acționar la SC A. E. SA.
Or, pe terenul din Dorobanți, nr. 134, sector 1, teren care apărea ca fiind în proprietatea SC A. G. SA, unde era stabilit sediul societăţilor SC A. P. SA și SC E. SA Bucuresti, conform cererii de mentiuni nr. 1300 din 06.01.2000 se constituise o ipotecă, în favoarea ING (a se vedea hotărârea a SC A. E. SA din 14.01.2004), iar conform hotărârii AGA a SC R. T. IMPEX SRL, din 02.11.1999, fila 354 vol. IV dup, dreptul de a dispune de conturile societății SC R. T. G.M IMPEX SRL, care are același sediu ca și SC A. P. SA, respective A. E. SRL, aparține inculpatului G. C., care are dreptul de semnătură unică, inculpatul R. G. având prima semnătură.
Ordinul a fost dat de G. C., în nume propriu, ca și mandatar al lui C. J., rezultând, din același înscris că G. C. este beneficiarul real al lui SC R. T. G. M. IMPEX SRL. Ulterior, Jean Caille a înstrăinat actiunile de la SC R. T. G. M. IMPEX lui Switel Corporation, reprezentată de inculpatul G. C..
De asemenea, din materialul probator administrat în cauză a mai rezultat că societatea R. T. G. M. IMPEX SRL, în care se presupune că au intrat bani de la Loterie, astfel cum menționează expertul care a efectuat raportul de expertiză în faza de judecată, a plătit lui SC A. G. SA, pretextând că a cumpărat imobilul din str. B, nr. 33, descrierea imobilului aflandu-se la fila 258, vol. IV dup, suma de 44.887.700.000 ROL, conform rulajului conturilor, rulaj detaliat şi în raportul de expertiză contabilă, vol. II instanţă. Conform facturii nr. 4239729 din 5.11. 2004, aflată la fila nr. 255, vol. IV dup se precizează că această factură a fost emisă la numai 4 zile după semnarea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 78 din 01.11.2000, încheiat între SC A. G. SA și SC R. T. G. M. SRL, după cum rezultă de la fila 249, vol. IV dup.
Pentru a achita factura au fost transferate sume de bani prin Ordinul de plată nr. 158 din 04.11.2004, corespunzător facturii din 05.11.2004, ordinul fiind emis la o data anterioară (de menţionat că în factură se face referire la contractul de vânzare-cumpărare, deși era vorba de un antecontract, de vreme ce asupra terenului situat în B., nr. 33 sectorul 1 București, era instituită o ipotecă în favoarea ING Bank Amsterdam – Sucursala București, precum și interdicția de înstrăinare și grevare de sarcini, prețul de vânzare al terenului reprezentând echivalentul a 1.100.000 de Euro). În baza antecontractului SC A. G. SA a emis factura fiscală seria BACQ nr. 4239739, din 05.11.2004, în valoare de 44.887.700.000 ROL sumă ce a fost achitată de către SC R. T. G. M. IMPEX SRL astfel: prin O.P. 158 din 04.11.2004, ordin de plată a cărui dată este anterioară emiterii facturii, pentru suma de 15.450.000.000 lei vechi, O.P. nr. 159 din 08.11.2004 pentru suma de 25.407.000.000 lei vechi, O.P. nr. 181 din 23.12. 2004 pentru suma de 4.030.700.000 lei vechi.
Având în vedere înscrisurile existente la dosarul cauzei din care rezulta că inculpatul Gh. C. este beneficiarul real al societății SC R. T. G. M. IMPEX SRL cât şi al societătii SC A. G. SA, dar şi împrejurarea că se specifica că ar fi achitate sume în baza unui pretins antecontract, având ca obiect un imobil grevat de sarcini, judecătorul a apreciat că Tribunalul ar urma să analizeze oportunitatea luării sechestrului asigurătoriu și a inscripției ipotecare asupra imobilului situat în București, str. B, nr. 33, sector 1, descris în antecontractul de vânzare-cumpărare, aflat la dosarul cauzei sau, dacă acesta nu s-ar mai fi aflat în patrimoniul inculpatului, instituirii măsurii asigurătorii asupra sumei de 1.100.000 de Euro aferentă acestei tranzactii, sumă ce ar fi urmat să se actualizeze cu indicele de inflație la data punerii în executare a dispoziţiei de indisponibilizare, sechestrul urmând a fi pus pe bunurile mobile și imobile ale inculpatului G. C., beneficiar atât al societăţilor SC R.T. G. M. IMPEX SRL cât și a societății SC A. G. SA, precum și a conturilor deținute la societățile al cărui beneficiar real este.
O altă modalitate cu privire la care existau date din care rezulta presupunerea rezonabilă că s-a încercat oferirea unei aparenţe de legalitate a banilor proveniți de la Loteria Română, viza cumpărarea de către SC A. P. SA de la SC R. T. G. M. IMPEX SRL, a terenului situat în Bd. D. P., nr. 5C, sector 2, la pretul de 19.662.535.895 ROL, suma prevăzută în contract fiind achitată de SC R .T. G. M. IMPEX SRL, controlată de inculpatul Gh. C., astfel: 4.798.090.716 lei, plătiţi prin O.P. 126 din 30.09.2004 în contul SC C. I. T. C. SA, respectiv 14864445179 ROL, plătiţi prin O.P. 127 din 30.09.2004, în contul lui C. C., aceste plăți fiind făcute de SC R. T. G. M. IMPEX SRL, în baza contractului de vânzare autentificat cu nr. 3423 din 30.09.2004, de BNP MENTOR, încheiat între vânzătorii SC C. I. T. C. SA, C. C. și C. O. şi cumpărătorul SC R. T. G. M. IMPEX SRL.
Coroborând rulajul conturilor SC A. G. SA și SC R. T. G.M. IMPEX SRL cu împrejurarea că în contractul încheiat între SC A. G. SA și SC R. T. G. M. IMPEX SRL figura menţiunea că dreptul de proprietate se transmitea la momentul autentificării, deşi prețul nu era plătit, beneficiarul real al celor două societăţi fiind inculpatul Gh. C., dar şi cu menţiunile înscrise în factura de la fila 237, vol. IV dup, dar şi în factura de la fila 382, vol. V dup, din 28.02.2005, de unde rezultă că ar fi fost achitată suma de 19.100.000.000 lei din A. G. în SC R. T. IMPEX conform O.P. 77/2004, în cauză era oportună luarea măsurii asiguratorii a sechestrului şi înfiinţarea inscripţiei ipotecare şi asupra terenului aflat în Bucuresti, Bd. D. P., nr. 5C, sector 2, imobilul fiind descris în contractul de vânzare-cumpărare. În plus, deşi ordinul de plată face dovada deplină, între părti, în ceea ce privește prețul, la acel moment procesual, exista presupunerea că aceste plăți nu au fost făcute, ci doar terenul s-a plimbat pe hârtie prin patrimoniile SC R. T. G. M. IMPEX SRL şi SC A. P. SA, controlate de același beneficiar real, adică de inculpatul G. C.. Dacă măsura asigurătorie nu putea fi dispusă în natură, se impunea luarea măsurii asigurătorii asupra bunurilor mobile și imobile ale beneficiarului real al celor 3 societăti – inculpatul G. C., până la suma de 19.663.535.895 ROL, inclusiv asupra conturilor societăților al căror beneficiar real era acesta, sumă ce trebuia actualizată cu indicele de inflaţie la momentul aducerii la îndeplinirea dispoziției de indisponibilizare.
O altă modalitate cu privire la care existau date din care rezulta presupunerea rezonabilă că s-a încercat oferirea unor aparențe de legalitate a banilor proveniți de la Loteria Română viza achitarea către SC R. T. G. M. IMPEX SRL către SC A. G. SA, cu titlu de contravaloare acțiuni SC D. R. SA, a sumei de 42.280.800.000 ROL conform contractelor de cesiune nr. 70 din 23.09.2004, încheiate de către SC A. G. SA, în calitate de cedent și SC R. T. G. M. IMPEX SRL, în calitate de cesionar, având ca obiect cesiunea unui număr de 52.851 acțiuni emise de SC D. R. SA: era necesară instituirea unui sechestru asigurătoriu asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului G. C. până la concurența sumei de 42.280.800.000 ROL, actualizată la data punerii în executare a dispoziției de indisponibilizare, inclusiv asupra conturilor societăților al căror beneficiar real este inculpatul G. C., de vreme ce din înscrisurile existente la dosarul cauzei rezulta că aceste acțiuni ar fi fost dobândite de SC R. G..M. IMPEX SRL conform contractului de cesiune nr. 70 din 23.09.2004. de la A. G. SA, care dobândise aceste acțiuni de la societățile Broadhurst LTD. la data de 15.03.2004, respectiv Lindsell LTD.la 05.03.2004, conform ordinelor de transfer date de Broadhurst si Lindsell. Or, din istoricului societăţii SC D. R. SA nu rezulta că societăţile Broadhurst şi Lindsell ar fi deţinut vreoadată acţiuni la SC D. R. SA., după cum nu apărea nici calitatea de acţionar SC A. G. SA pentru ca, mai departe, SC A. G. SA să fi putut ceda aceste acțiuni către SC R. T. G. M. IMPEX SRL.
Având în vedere că la data de 04.08.2004, SC A. G. SA transferase doar pe hârtie suma de 1.160.380.813 lei în contul SC R. T. G. M. IMPEX SRL, neexistând nicio justificare pentru această tranzacţie între cele două firme al căror beneficiar real era inculpatul Gh. C., se impunea luarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor mobile, imobile ale inculpatului Gh. C., până la concurența acestei sume actualizate cu indicele de inflaţie la punerea în executare a dispoziţiei de indisponibilizare, inclusiv asupra conturilor societăţilor al căror beneficiar real era inculpatul G. C..
Totodată, din menţiunile raportului de expertiză de la fila 449 vol. II judecătorie, coroborate cu rulajul conturilor G. N. I. E. SRL de la EMPORIKI BANK, se putea reţine că martorul G. N. a încasat, în perioada 05.08 – 08.09.2004 de la Loteria Română, suma de 11.011.716.000 ROL pe care a transferat-o în conturile societăţii SC G. N. I. E. SRL cu destinaţia creditare firmă.
În lumina datelor rezultate din coroborarea acestor mijloace de probă, apărea necesară instituirea unui sechestru până la concurența sumei de 11.011.716.000 ROL actualizate în momentul punerii în executare a dispoziţiei de indisponibilizare, asupra bunurilor mobile și imobile ale lui G. N., sumă despre care există date că a fost transferată în conturile SC G. N. I. E. SRL, unde acesta deține calitatea de asociat unic cu titlu de creditare firmă, având în vedere că și la fila 21 vol. 5, martorul G. N. declara că este beneficiarul real al conturilor SC G. N. I. E. SRL, iar din certificatul ORC rezulta că este singurul ascociat.
Totodată, mai era necesară instituirea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului R, până la concurenţa sumelor de bani care fuseseră retrase în numerar, precum și asupra dobânzii depozitului constituit în data de 13.08.2004, respectiv 14.808.640 ROL, precum şi asupra sumelor de 23.000.000 ROL și 4.800.000.000 ROL, retrageri numerar din 20.08.2004, sume ce urmau a fi actualizate în momentul punerii în executare a dispoziţiei de indisponibilizare.
Concluzionând, în cauză nu se putea eluda obligaţia ce incumba organelor judiciare, potrivit art. 163, 164 C. pr. pen. din 1968, art. 118 lit. e C. pen. din 1969, de a analiza oportunitatea luării unor măsuri asigurătorii, având în vedere obligativitatea confiscării speciale a bunurilor provenite din fapta penală. Sub un alt aspect, trebuia avut în vedere că în lumina dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 241/2005, luarea măsurilor asigurătorii în cazul săvârşirii unor infracţiuni de evaziune fiscală este obligatorie şi are ca efect indisponibilizarea bunurilor, valorilor până la soluţionarea definitivă a cauzei, când se va dispune asupra repararării prejudiciului prin mai multe variante: plată directă, restituire în natură sau confiscare specială.
9. După cum am arătat, noi avem rezerve faţă de soluţia de admitere a cererii de recuzare formulată de apărătorii inculpaţilor împotriva unui membru al completului de judecată.
În opinia noastră, aplicarea unei proceduri prevăzute de lege nu poate conduce, în niciun caz, la incompatibilitatea judecătorului cauzei.
În cauza Silickiene împotriva Lituaniei[35], Curtea a evidenţiat că în sistemul nostru de drept, confiscarea poate fi dispusă chiar dacă nu există o hotărâre de condamnare, răspunderea penală a inculpatului neprezentând relevanţă pentru a se dispune confiscarea[36]. În speţă, inculpaţii, respectiv terţii neparticipanţi la procesul penal cu privire la bunurile cărora Tribunalul a apreciat că este util a se examina luarea măsurii sechestrului puteau să prevadă, în momentul instituirii sechestrului, că asupra bunurilor asupra cărora se dispususe măsura asigurătorie poate fi dispusă măsura confiscării, într-o etapă ulterioară a procedurilor. Curtea Europeană nu a constatat nicio încălcare a art. 6 paragraf 1 din Convenţie derivând din această anticipare de către reclamantă a efectelor sechestrului dispus în vederea confiscării[37].
Atragem atenţia că a nu confisca bunurile produse prin săvârşirea infracţiunilor înseamnă a nesocoti natura măsurii de siguranţa a confiscării speciale în sistemul nostru de drept penal: sancţiune de drept penal, consecinţă civilă a săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, având scop eminamente preventiv, cu privire la care legiuitorul a prevăzut instrumente utile pentru reţinerea situaţiei de fapt care corespunde situaţiei juridice şi pentru a nu permite îmbogăţirea ilicită a unor persoane cu bunurile provenind din săvârşirea de infracţiuni. De multe ori, în practică, delimitarea produsului infracţiunii este dificilă, unii judecători făcând confuzie între obiectul infracţiunilor deduse judecăţii şi produsul acestora.
În reglementarea actuală şi în concepţia legiuitorului din 1968, este obligatorie confiscarea bunurilor dobândite din săvârsirea faptei prevăzute de legea penală dacă nu sunt restituite părții vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, în temeiul disp. din art. 112 alin. 1 lit. e C. pen., respectiv art. 118 alin. 1 lit. e C. pen. din 1969. Din caracterul imperativ al normelor indicate de legiuitor, din modalitatea de redactare a acestor texte de lege rezultă obligativitatea luării măsurii confiscării speciale. Astfel legiuitorul utilizează sintagma “sunt supuse confiscării speciale”, și “nu pot fi supuse confiscării speciale”.
Având în vedere că Tribunalul era învestit cu fapte de evaziune fiscală, pentru a garanta aducerea la îndeplinire a confiscării bunurilor, dacă Tribunalul s-ar fi oprit la această soluţie la deliberare, era obligatorie luarea măsurilor asiguratorii prevăzute de Codul de procedură penală[38].
10. Sub un prim aspect, se cuvine să avem în vedere şi faptul că procedura de instituire a sechestrului nu constituie o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 CEDO[39].
Curtea a notat că, în cadrul unei anchete penale, sechestrul asigurător vizează în principal garantarea executării unei eventuale creanţe ce va fi recunoscută în favoarea unor terţi lezaţi prin infracţiunea ce face obiectul judecăţii ori pentru a se garanta executarea unei eventuale sancţiuni constând în confiscarea unor bunuri. Totuşi, Curtea a constatat că atât stabilirea unor drepturi de creanţe ale unor terţi, cât şi confiscarea sunt măsuri ce urmează a fi luate în cadrul unor proceduri separate, ulterioare, astfel încât procedura de instituire a sechestrului nu constituie o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6.
Pe de altă parte, şi interesul stabilirii naturii confiscării prezintă relevanţă sub aspectul evidenţierii nivelului de protecţie al drepturilor omului, în cadrul cărora dreptul la un proces echitabil şi-a conservat poziţia fundamentală[40].
Dacă este adevărat că în orice societate guvernată de principii democratice trebuie să se respecte echilibrul între asigurarea interesului general – combaterea criminalităţii şi garantarea drepturilor individuale, la fel de adevărat este că instanţa de la Strasbourg lasă la aprecierea suverană a statelor adoptarea măsurilor de prevenire a criminalităţii: în cauza M. contra Italiei, Curtea Europeană a decis că măsurile de prevenţie nu au caracterul unor sancţiuni punitive şi nu intră în câmpul de aplicare al dreptului la un proces echitabil în materie penală[41]. Tot astfel, legile de prevenire a comiterii unor activităţi ilegale prin care se periclitau interesele generale ale Italiei de către Mafie au fost considerate de Curte ca având un caracter eminamente preventiv, nefiind fundamentul unor acuzaţii în materie penală, pentru a atrage aplicarea garanţiilor prevăzute în art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului[42]. Însă, pentru stabilirea naturii acuzaţiei, Curtea va cerceta, în mod prioritar, calificarea procedurii în dreptul intern al statului în cauză şi dacă se constată că o măsură este considerată ca fiind penală în dreptul intern al unui stat, ea va avea caracter penal şi din punct de vedere al articolului 6 din Convenţie[43].
În sistemul nostru de drept, confiscarea este, însă, o sancţiune de drept penal, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite[44]. De altfel, şi Curtea Europeană, în cauza Silickiene împotriva Lituaniei, conchide că sistemul nostru de drept permite confiscarea fără condamnare[45].
Luarea acestei măsuri de siguranţă este determinată de necesitatea prevenirii repetării de fapte periculoase în viitor[46].
Măsura confiscării poate fi dispusă şi dacă judecătorul pronunţă soluţia achitării, cu excepţia situaţiei în care soluţia de achitare priveşte lipsa faptei prevăzute de legea penală.
Nu în ultimul rând, judecătorul care, la pronunţarea soluţiei pe fond, ajunge la concluzia necesităţii instuirii măsurii de siguranţă a confiscării speciale are în vedere alte standarde de dovedire decât cele pentru a dispune condamnarea (balance of probabilities vs. beyond a reasonable doubt).
Însă, după cum a evidenţiat judecătorul care a pus în discuţie necesitatea analizei oportunităţii luării măsurii sechestrului asigurător în vederea confiscării speciale, expunând, la solicitarea preşedintelui de complet, motivele care justifică luarea măsurii[47], “nu trebuie ignorată obligația care îi incumbă judecătorului de a analiza, în temeiul disp. art. 163 alin. 1 și 2 C. pr. pen. rap. la art. 111 și art. 118 lit. e C. pen., luarea unor măsuri asigurătorii în vederea confiscării bunurilor provenite prin infracțiuni”.
De altfel și standardele de protecţie a dreptului la un proces echitabil dezvoltate în jurisprudenţa CEDO permit confiscarea bunurilor unor terți, neparticipanți în proces, instanțele putând acorda valoarea probatorie unor prezumții de fapt, care în cazul îmbogățirii ilicite este faptul că diferența dintre patrimoniul real și veniturile legale provine din săvârșirea unor infracțiuni, generatoare de profit, cu toate că acestă prezumție nu trebuie să opereze automat; partajarea sarcinii probei nu semnifică în aceste cazuri înfrângerea prezumției de nevinovăție[48].
11. Or, în şedinţa din 14.06.2013, judecătorul recuzat, după ce a pus în discuţie utilitatea instituirii măsurii asigurătorii, a specificat că doar ulterior, la deliberare, instanţa urmează să analizeze valențele principiului FRAUS OMNIA CORUMPIT, care, ca orice principiu general se află la intersecția mai multor ramuri ale dreptului, fără a intra, bineînţeles, în conflict cu valenţele de interpretare strictă a legii penale; or, punerea în evidență a acestui principiu permitea neutralizarea ingineriilor financiare elaborate de infractor cu singurul scop de a-şi pune la adăpost averea succeptibilă de a fi confiscată. Demonstrarea caracterului fictiv ar fi avut drept consecinţă reîntregirea patrimonului suspectului cu bunurile puse la adăpost de confiscare; s-ar fi putut afirma, astfel, că în măsura în care existau suficiente probe la deliberare, ar fi putut cădea ecranul şi masca pentru a revela realitatea juridică[49].
S-a mai imputat judecătorului care a pus în discuţie utilitatea instituirii sechestrului că s-a antepronunţat, deoarece a analizat probele care justificau luarea măsurii asigurătorii.
După părerea noastră, acest argument se impune a fi înlăturat având în vedere că actul procesual prin care se ia măsura, încheierea, trebuie motivată.
12. Analizând instituţia incompatibilităţii în actuala reglementare penală, considerăm că se impune regândirea cazului de incompatibilitate prevăzut în art. 64 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010, privind existenţa unei suspiciuni rezonabile că imparţialitatea judecătorului este afectată.
În ceea ce ne priveşte, suntem de părere că suspiciunea ar trebui cantonată unor cazuri precis stipulate de lege, iar standardele ar trebui să fie interpretate uniform, în lumina jurisprudenţei CEDO şi a principiilor dezvoltate în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De lege lata, însă, invocarea prin prisma cazului de incompatibilitate prevăzut în art. 64 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală a unor motive care nu privesc imparţialitatea instanţei atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare, care se pronunţă de către judecătorul recuzat.
Concluzia se desprinde şi din analiza unor soluţii pronunţate în practica recentă a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de recuzare a membrilor completului de judecată, având în vedere că nu intră sub incidenţa cazului prevăzut de art. 64 lit. f C. pr. pen. respingerea ca nefondată a cererii asupra existenţei a unui pretins incident procedural cu privire la modalitatea de desemnare a noilor judecători promovaţi recent la Curtea de Apel Bucureşti, în alcătuirea completului de judecată.
În mod corect Curtea de Apel Bucureşti a respins ca inadmisibilă cererea de recuzare formulată subsecvent instituirii măsurilor asigurătorii, cu motivarea că Noul Cod de procedură penală consacră un nou text de incompatibilitate, respectiv cel prevăzut în art. 64 alin. 1 lit. f, potrivit căruia judecătorul este incompatibil în măsura în care există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată. În egală măsură, în lumina jurisprudenţei constante a CEDO, intră sub câmpul garanţiilor dreptului la un proces echitabil şi aparenţa de imparţialitate, altfel spus ’’Justice Must not Only be Done, Must be Seen to be Done’’.
Cu toate acestea, a conchis Curtea de Apel, intră în sfera de incidenţă a art. 64 alin. 1 lit. f C. pr. pen., acele temeiuri cu privire la care există suspiciunea rezonabilă că judecătorul ia o măsură cu privire la care lasă să se înţeleagă, dincolo de orice dubiu rezonabil, că şi-a creat convingerea cu privire la vinovăţia vreunuia dintre inculpaţi. Or, în materia recuperării creanţelor provenite din săvârşirea de infracţiuni, se face distincţia între standardul de dovadă necesar a se dispune condamnarea unei persoane ca fiind cel dincolo de orice dubiu rezonabil, standardul fiind transpus, mutatis mutandis în Noul Cod de procedură penală, instanţa neputând dispune condamnarea unei persoane, în măsura în care nu este convinsă, dincolo de orice dubiu rezonabil, de vinovăţia inculpaţilor, orice dubiu profitând inculpaţilor şi standardele de probă pentru dispunerea măsurii de siguranţă a confiscării, ce pretind existenţa unui probatoriu care se cântăreşte potrivit balanţei probabilităţilor (balance of probabilities).
Cu privire la instituirea unor măsuri asigurătorii, standardul internaţional unanim recunoscut este acela de presupunere rezonabilă. Astfel, judecătorul cauzei, instituind măsurile asigurătorii dispuse în cauză, a făcut referire tocmai la acest standard internaţional recunoscut, presupunere rezonabilă. În speţă, inculpatul V. D. era singurul inculpat trimis în judecată pentru infracţiunea de spălare a banilor, iar la descrierea în rechizitoriu a faptei sale se arată că a transferat un număr de acţiuni numitelor V. C. şi V. C., considerate fiind de procuror dobânditoare de bună-credinţă, prin contractul de donaţie existent la filele 231-234 vol. XIV dup, autentificat prin încheierea nr. 1498 din 06.06.2006 al B.N.P. M. E.. Cu privire la situaţia inculpaţilor în privinţa cărora instanţa a dispus extinderea obiectului sechestrului, instanţa a avut în vedere că acestea au fost dobândite în timpul căsătoriei în codevălmăşie, situaţia patrimonială a soţilor nepermiţând instituirea unui sechestru pe cote-părţi, având în vedere că până la pronunţarea unei hotărâri de partaj nu se ştie exact care este contribuţia celor doi soţi la achiziţionarea acestor bunuri. Având în vedere că luarea măsurilor asigurătorii s-a făcut în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 şi a art. 32 din Legea nr. 656/2002, în aplicarea unei proceduri obligatorii prevăzute de lege, atât textul din Legea nr. 656/2002, cât şi textul din Legea nr. 78/2000 stipulând că în cazul infracţiunilor prevăzute de lege luarea unor măsuri asigurătorii este obligatorie, Curtea, la luarea acestora, făcând referire la standardul internaţional recunoscut ca fiind standard de probă la luarea măsurilor asigurătorii, respectiv presupunere rezonabilă, după deliberare, completul a apreciat că nu intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 64 lit. f C. pr. pen. nou introdus în C. pr. pen. prin Legea nr. 135/2010 instituirea unor măsuri asigurătorii, la luarea acestora judecătorul nefăcând referire la standardul de probă dincolo de orice dubiu rezonabil care să fi lăsat să se înţeleagă că urmează să pronunţe o soluţie de condamnare în prezenta cauză.
Faţă de cele mai sus reţinute, Curtea a respins ca inadmisibilă cererea de recuzare, respectiv ca nefondată cererea de înaintare a cauzei completului următor pentru soluţionarea cererii de recuzare.
Textele care permit judecătorului să analizeze admisibilitatea unei cereri de recuzare înainte de trimiterea la un alt complet de judecată fiind cuprinse în art. 67 alin. 4 şi 67 alin. 5 C. pr. pen., care au fost coroborate cu dispoziţiile cuprinse în art. 64 lit. f C. pr. pen., judecătorul apreciind că nu intră în sfera de incidenţă a acestui articol respectarea unei proceduri obligatorii prevăzute de lege.
Referirea de către unul dintre apărătorii inculpaţilor că instanţa s-ar pronunţa pe cale de excepţie cu privire la luarea unor măsuri asigurătorii, este nejustificată, deoarece instanţa nu s-a pronunţat pe cale de excepţie, ci a luat aceste măsuri, în temeiul disp. art. 32 din Legea nr. 656/2002 şi art. 20 din Legea nr. 78/2000, în aplicarea unei proceduri obligatorii prevăzute de lege, neexistând obligaţia de a le pune în discuţia părţilor.
[1] Întocmit de dl. prof. univ. dr. h. c. George Antoniu.
[2] A se vedea încheierea din şedinţa publică din data de 1.07.2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală din dosarul nr 25497/3/2012**, nepublicată.
[3] A se vedea încheierea din şedinţa publică din data de 14.06.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II –a penală din dosarul nr 2674/300/2010, nepublicată.
[4] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 672 din 27.07.2005, modificată prin Legea nr. 50/2013 din 14 martie 2013 privind modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale.
[5] M. Udroiu, Drept procesual penal, ediţia a II-a, Editura C. H. Beck, București, 2012, p. 102.
[6] V. Dongoroz, în Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, partea generală, vol. V, Editura All Beck, București, 2003, p. 154.
[7] Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 270.
[8] A se vedea hotărârile Procola c. Luxembourg, Le Compte, van Leuven, de Meyere c. Belgiei, hotărâre din 23 iunie 1981, Thorgeir c. Islandei, Hauschildt c. Danemarcei; Klezn ş.a.c. Olandei.
[9] CEDO, hotărârile Piersack c. Belgiei din 1 octombrie 1982, paragraf 30 şi De Cubber c. Belgiei din 26 octombrie 1984, paragraf 25.
[10] Piersack c. Belgiei, hotărârea din 1 octombrie 1982, paragraf 30, and Grieves v. the United Kingdom [GC], no. 57067/00, § 69, ECHR 2003-XII.
[11] Kyprianou v. Cyprus [GC], no. 73797/01, § 119, Wettstein v. Switzerland, no. 33958/96, § 42, ECHR 2000-XII, Padovani v. Italy, 26 February 1993, § 26, Series A no. 257 B, and Daktaras v. Lithuania, no. 42095/98, § 30, ECHR 2000 X.
[12] M. Selegean, în Jurisprudenţă CEDO – studii şi comentarii –, Institutul Naţional al Magistraturii, Bucureşti, 2005.
[13] CEDO, hotărârea din 1 octombrie 1982, în cauza Piersack c. Belgiei, paragraful 30, CEDO, hotărârea din 1 octombrie 1982, în cauza Grieves contra Marii Britanii, paragraful 69.
[14] CEDO, hotărârea din 11.07.2013, în cauza Rudnichenko c. Ucrainei, paragraf 113, Castillo Algar c. Spaniei, 28 October 1998, paragraf 45, Reports of Judgments and Decisions1998‑VIII, Micallef c. Maltei [GC], hotărârea din 15 octombrie 2009, cauza nr 17056/06, paragraf 98.
[15] CEDO, hotărârea din 5 februarie 2009, în cauza Olujić v. Croatia, no. 22330/05, paragraful 57 şi urm., CEDO, hotărârea din 11.07.2013, în cauza Rudnichenko c. Ucrainei, paragraf 114.
[16] CEDO, hotărârea din 1 octombrie1982, în cauza Piersack c. Belgiei, paragraful 30.
[17] CEDO, hotărârea din 6 iunie 2000, în cauza Morel v. Franţei, paragraful 45, Hauschildt c. Danemarcei, 24 mai 1989, paragraful 51, Sainte-Marie c. Franţei, 16 decembrie 1992, paragraful 51.
[18] CEDO, hotărârea din 1 aprilie 2010, în cauza Gultyayeva c. Rusiei, paragraful 197.
[19] Jasiński v. Poland, no. 30865/96, § 55, 20 December 2005.
[20] CEDO, hotărârea din 11.07.2013, în cauza Rudnichenko c. Ucrainei, paragraf 119.
[21] CEDO, Peter Fryckman And Fryckman-Yhtiö Oy c. Finlandei, decizia de inadmisibilitate parţială din data de 15 noiembrie 2005, cererea.nr. 36288/97.
[22] Morel v. France, cererea nr. 34130/96, paragraful 45.
[23] CEDO, hotărârea din 10 aprilie 2012, în cauza Silickiene împotriva Lituaniei, paragraful 33.
[24] CEDO, hotărârea din 10 aprilie 2012, în cauza Silickiene împotriva Lituaniei, paragraful 33.
[25] CEDO, hotărârea din 10 aprilie 2012, în cauza Silickiene împotriva Lituaniei, paragraful 48.
[26] CEDO, hotărârea din 10 aprilie 2012, în cauza Silickiene împotriva Lituaniei, paragraful 50.
[27] CEDO, hotărârea din 10 aprilie 2012, în cauza Silickiene împotriva Lituaniei, paragraful 54.
[28] CEDO, hotărârea din 10 aprilie 2012, în cauza Silickiene împotriva Lituaniei, paragraful 70.
[29] Încheierea din şedinţa secretă din data de 15.06.2013 a Tribunalului Bucureşti secţia a II–a penală din dosarul nr. 2674/300/2010, definitivă, nepublicată prin care s-a expus drept argument al cererii de recuzare şi împrejurarea că „de asemenea, doamna judecător a argumentat de ce anume este permisă de lege luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor unor terţi care nu figurează ca părţi în cauză, deşi inclusiv cu privire la acest aspect ar fi trebuit ca, anterior pronunţării instanţei, părţile şi reprezentantul Ministerului Public să pună concluzii. Astfel, după o analiză a dispoziţiilor din legea naţională, prezentarea unor elemente de jurisprudenţă naţională şi C.E.D.O., doamna judecător concluzionează, începând cu momentul 02:47:49 din înregistrarea şedinţei de judecată, că legiuitorul permite „ca o astfel de măsură să poată fi instituită nu numai asupra bunurilor părţilor ori altor participanţi la procesul penal, ci şi pe bunurile altor persoane dacă există o suspiciune că acestea pot face obiectul confiscării speciale. Trebuie reţinut că aspectul teoretic vizat de argumentaţia doamnei judecător nu era unul care să facă parte din categoria celor asupra cărora practica şi jurisprudenţa să se fi pus deja de acord, dimpotrivă, acesta prezentând un caracter de noutate”.
[30] A se vedea încheierea din şedinţa publică din data de 14.06.2013 a Tribunalului Bucureşti secţia a II-a penală din dosarul nr 2674/300/2010, nepublicată.
[31] A se vedea proiectul de soluţie propus prin raportul întocmit în cauza ce a format obiectul dosarului nr. 17/2012, dosar în care Înalta Curte a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a decis că judecătorul care a soluţionat cauza conform procedurii prevăzute de art. 3201 din Codul de procedură penală cu privire la unii dintre inculpaţi nu devine incompatibil să judece acţiunea penală şi civilă cu privire la ceilalţi inculpaţi, în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaţilor s-a făcut prin acelaşi rechizitoriu, pentru infracţiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate. Judecătorul devine incompatibil doar dacă în considerentele hotărârii pronunţate conform art. 3201 din Codul de procedură penală şi-a exprimat părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauza disjunsă.
[32] Publicate în Monitorul Oficial, Partea I nr. 820 din 06/12/2012.
[33] Publicate în Monitorul Oficial, Partea I nr. 820 din 06/12/2012.
[34] Textele de lege de mai sus îşi au corespondentul în disp. art. 249 C. pr. pen, respectiv 112 alin. 1 lit. e. C. pen.
[35] CEDO, hotărârea din 10 aprilie 2012, în cauza Silickiene împotriva Lituaniei, paragraful 33.
[36] CEDO, hotărârea din 10 aprilie 2012, în cauza Silickiene împotriva Lituaniei, paragraful 33.
[37] CEDO, hotărârea din 10 aprilie 2012, în cauza Silickiene împotriva Lituaniei, paragraful 48.
[38] Potrivit Codului de procedură penală din 1968 (art. 163-167) măsurile asigurătorii care se pot lua în cursul procesului penal de procuror sau de către instanţa de judecată sunt sechestrul asigurător şi poprirea asiguratorie. Conform art. 166 alin. 3 C. pr. pen., pentru bunurile imobile sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru. În ceea ce priveşte contestarea măsurilor asiguratorii, art. 168 C. pr. pen. prevedea că în contra măsurii asigurătorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă persoană interesată se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a procesului penal. Hotărârea instanţei de judecată poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspendă executarea. După soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asigurătorii, se poate face contestaţie potrivit legii civile.
[39] CEDO, secţia V, decizia Dogmoch versus Germania, 8 septembrie 2006, 26315/03. În 2000, în cadrul unei anchete penale vizând mai multe persoane suspectate de mai multe infracţiuni de natură comercială, o instanţa a dispus sechestrarea averii reclamantului, estimată la 39 de milioane de mărci germane. Om de afaceri, reclamantul a fost suspectat că a acceptat cu ştiinţă sume de bani din operaţiuni frauduloase şi că a efectuat operaţiuni de spălare a acestor sume. Ordonanţa de sechestru asigurător a fost motivată de riscul ca reclamantul să încerce să ascunde sumele de bani pe care le deţine şi să le transfere în alte state pentru a împiedica executarea creanţelor ce vor fi stabilite prin hotărârea judecătorească. Reclamantul a cerut să fie audiat, însă instanţa a refuzat, pe motiv că reclamantul îşi exprimase anterior poziţia în scris. În 2003, reclamantul a fost şi el trimis în judecată, însă procedura a fost suspendată în 2006 din cauza faptului că reclamantul nu mai putea participa la proces. Bunurile sale au rămas sub sechestru.
[40] A se vedea cauza M. contra Italiei (Cererea nr. 12386/86), la care a făcut referire M. Michelle Gallant ”Money Laundering and the Proceeds of Crime” (Economic Crime and Civil Remedies), publicat de Ed. Edward Elgar, (Celtentram, UK, Northampton, MA, USA), 2005, p. 123.
[41] A se vedea şi cauza Raimondo contra Italiei, seria A, nr. 281-A(1994), paragraf 43, la care a făcut referire M. Michelle Gallant ”Money Laundering and the Proceeds of Crime” (Economic Crime and Civil Remedies), publicat de Ed. Edward Elgar, (Celtentram, UK, Northampton, MA, USA), 2005, p. 123.
[42] Curtea EDO, Engel c. Olanda, hot. din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 35, pe site-ul www.echr.coe.int.
[43] Curtea EDO, cauza Baklanov contra Rusiei (cererea nr. 68443/01), hotărârea din 9 iunie 2005, pe site-ul www.echr.coe.int.
[44] Constantin Mitrache, „Dreptul penal român. Partea Generală”, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1997, p. 168.
[45] CEDO, hotărârea din 10 aprilie 2012, în cauza Silickiene împotriva Lituaniei, paragraful 33.
[46] Constantin Mitrache, „Dreptul penal român. Partea Generală”, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1997, p. 168.
[47] A se vedea încheierea din şedinţa publică din data de 14.06.2013 a Tribunalului Bucureşti secţia a II-a penală din dosarul nr. 2674/300/2010, nepublicată.
[48] CEDO, hotărâre din 10 octombrie 1988, în cauza Salabiaku contra Frantei.
[49] Chantal Cutajar, Saisie pénale et «libre disposition», Recueil Dalloz, 2012, p. 1652.
Jud. dr. Camelia BOGDAN
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a Penală, cercetător CEREFREA
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
