Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Unele aspecte privind examinarea în principiu a cererii de recuzare a judecătorului în procesul penal
25.08.2014 | Lucian CRISTE


Date fiind ultimele dezbateri şi controverse provocate de aplicarea dispoziţiilor legale ce reglementează procedura de examinare în principiu a cererii de recuzare în procesul penal, găsim de cuviinţă să formulăm câteva consideraţii în această privinţă, având în vedere dispoziţiile legale existente de lege lata, prin raportare la doctrina de specialitate.

În doctrină s-a arătat că prin recuzare se înţelege manifestarea de voinţă a uneia dintre părţi sau a procurorului, prin care se solicită ca persoana incompatibilă să nu facă parte din completul de judecată sau din constituirea instanţei de judecată[1]. Este vorba despre o modalitate subsidiară de rezolvare a incompatibilităţii, ce are caracterul unei excepţii de incompatibilitate, utilizată doar atunci când, anterior, persoana incompatibilă nu a formulat declaraţie de abţinere[2]. În ceea ce priveşte procedura de soluţionare a cererii de recuzare, s-a subliniat că aceasta nu îmbracă forma unui contencios care să reclame un tratament jurisdicţional, ci este vorba de o chestiune de administrare a actului de justiţie[3]. Preluând opinia profesorului V. Manzini, profesorul Traian Pop a arătat că procedura asupra cercetării şi judecării cererii de recuzare este „o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă; această procedură nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar; actele ce se îndeplinesc în această procedură, după ritualul procesului penal, îi dau un caracter jurisdicţional numai în sens formal”[4].

În Codul de procedură penală, recuzarea judecătorului[5] şi procedura de soluţionare a acesteia sunt reglementate în art. 67-68 C. proc. pen. Având în vedere reglementarea actuală, constatăm faptul că aceasta nu conţine diferenţe semnificative faţă de dispoziţiile cuprinse în art. 51-52 din vechiul Cod de procedură penală, aşa cum acesta a fost modificat prin Legea 356/2006[6]. Aşa fiind, nu putem afirma că noul Cod de procedură penală aduce elemente progresiste în materie. De remarcat este faptul că actuala reglementare, după modelul art. 51 din vechiul Cod de procedură penală, legiferează două etape sau stadii de rezolvare a cererii de recuzare. În primul rând, potrivit art. 67 alin. 5 C. proc. pen., cererea de recuzare presupune o etapă de examinare a admisibilităţii în principiu, care se realizează de judecătorul sau de completul de judecată în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare. Mai apoi, dacă se constată faptul că cererea de recuzare este admisibilă în principiu aceasta este trimisă unui alt judecător sau unui alt complet de judecată din cadrul aceleiaşi instanţe spre soluţionare[7]. În concret, potrivit art. 98 alin. 2 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti[8], recuzarea se va soluţiona de completul cu numărul imediat următor, care judecă în aceeaşi materie. Dacă în materia respectivă nu există decât un singur complet de judecată, incidentele procedurale referitoare la toţi membrii completului vor fi soluţionate de completul imediat următor, indiferent de materia în care judecă.

Etapa examinării admisibilităţii în principiu a cererii de recuzare este strict reglementată de dispoziţiile cuprinse în art. 67 alin. 5 C. proc. pen., cu referire la reglementarea cuprinsă în art. 67 alin. 2-4 C. proc. pen. Ţinem să precizăm faptul că, în opinia noastră, reglementarea este deficitară, dat fiind că art. 67 alin. 5 C. proc. pen. nu face referire în mod expres la dispoziţiile cuprinse în art. 67 alin. 1 C. proc. pen. Întrebarea firească care se poate pune este aceea dacă verificările privind titularii cererii de recuzare pot forma obiectul examenului de admisibilitate în principiu? Răspunsul la această întrebare, chiar dacă textul de lege nu face trimitere în mod expres, credem că nu poate fi decât unul afirmativ. Chiar dacă în practică este puţin probabil ca o altă persoană, în afară de cele arătate în art. 67 alin. 1 C. proc. pen., să formuleze o cerere de recuzare, teoretic un astfel de exemplu poate fi imaginat. De pildă, ar fi absurd ca în situaţia în care un subiect procesual, altul decât subiecţii procesuali principali, formulează o cerere de recuzare, completul care analizează admisibilitatea în principiu a cererii de recuzare să nu poată cenzura lipsa calităţii procesuale active.

De asemenea, în teza finală a art. 67 alin. 1 C. proc. pen. se indică expres faptul că cererea de recuzare trebuie formulată de îndată ce părţile, subiecţii procesuali principali sau procurorul au aflat despre existenţa cazului de incompatibilitate. Dacă se constată faptul că cererea de recuzare nu a fost formulată de îndată ce s-a aflat de existenţa cazului de incompatibilitate, la soluţionarea acesteia, remediul procesual nu va consta în respingerea cererii ca inadmisibilă, ci ca tardivă. Cu toate acestea, eventuala tardivitate a cererii de recuzare, potrivit dispoziţiilor legale cuprinse în art. 67 alin. 5 C. proc. pen., nu poate face obiectul cenzurii completului care verifică admisibilitatea în principiu a cererii. Din raţiuni de consecvenţă, legiuitorul trebuia să fi lăsat completului în faţa căruia se formulează cererea de recuzare sarcina de a verifica respectarea termenului de introducere a cererii. În plus, prin utilizarea noţiunii „de îndată”, fără a se stabili un termen ad quem, se lasă loc incertitudinilor şi abuzurilor procesuale, mai ales în condiţiile în care, în cele mai multe cazuri, este extrem de greu de probat momentul la care persoana interesată a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate. Aşadar, de lege ferenda s-ar impune ca legiuitorul să prevadă expres faptul că cererea de recuzare trebuie formulată de îndată ce părţile, subiecţii procesuali principali sau procurorul au aflat despre existenţa cazului de incompatibilitate, dar nu mai târziu de primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită. De asemenea, ar trebui ca verificarea introducerii în termen a cererii de recuzare să poată fi realizată de completul care examinează admisibilitatea în principiu a acesteia.

Potrivit dispoziţiilor legale, în etapa examenului de admisibilitate, mai întâi se examinează obiectul cererii de recuzare, adică se verifică dacă judecătorul vizat efectuează activităţi judiciare în cauză. Totodată, textul de lege amintit stipulează că este inadmisibilă recuzarea judecătorului chemat să decidă asupra recuzării. În continuare, este analizată forma cererii de recuzare (orală sau scrisă). După aceea, se verifică motivarea, însă strict în ceea ce priveşte invocarea unuia dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în art. 64 C. proc. pen., respectiv a temeiurilor de fapt cunoscute la momentul formulării cererii. Altfel spus, completul de judecată în faţa căruia se formulează cererea de recuzare trebuie să se limiteze la a constata formal existenţa sau inexistenţa în conţinutul cererii a unuia sau mai multor temeiuri de fapt şi de drept. Mai apoi, din raţiuni ce ţin de prevenirea unor eventuale abuzuri procesuale, dar tot într-un cadru formal, completul de judecată verifică dacă anterior nu a mai fost formulată o altă cerere de recuzare, faţă de acelaşi judecător, pentru acelaşi caz de incompatibilitate cu aceleaşi temeiuri de fapt.

În sinteză, potrivit dispoziţiilor legale, completul de judecată din care face parte judecătorul recuzat va putea respinge ca inadmisibilă cererea de recuzare doar atunci când: a) aceasta vizează orice altă persoană (în cazul nostru orice alt judecător n.n.) care nu desfăşoară activităţi judiciare în cauză; b) cererea de recuzare vizează un judecător chemat să soluţioneze o altă cerere de recuzare; c) în cuprinsul cererii nu se face referire la vreunul dintre cazurile de incompatibilitate dintre cele prevăzute de art. 64 C. proc. pen., chiar dacă s-a invocat cel puţin un temei de fapt; d) în cuprinsul cererii nu se indică temeiurile de fapt cunoscute, chiar dacă a fost invocat unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege; e) atunci când faţă de acelaşi judecător a fost respinsă anterior o cerere de recuzare care viza acelaşi caz de incompatibilitate motivat pe baza aceloraşi temeiuri de fapt cunoscute la data formulării cererii anterioare. Prin analogie, chiar dacă textul de lege nu prevede expres, suntem de părere că cererea de recuzare va putea fi respinsă ca inadmisibilă şi în situaţia în care anterior a fost respinsă o declaraţie de abţinere formulată pe baza aceluiaşi caz de incompatibilitate cu aceleaşi temeiuri de fapt cunoscute la data formulării declaraţiei. În măsura în care, în urma examenului de admisibilitate în principiu, completul de judecată constată, formal, faptul că sunt îndeplinite toate condiţiile menţionate mai sus, acesta are obligaţia de a trimite cererea de recuzare spre soluţionare completului imediat următor. Nicio dispoziţie legală nu conferă completului de judecată ce analizează în principiu recuzarea posibilitatea de a respinge ca inadmisibilă cererea cu motivarea că aceasta este nefondată sau în mod vădit nefondată[9].

Doar în cazurile enumerate limitativ mai sus, în baza dispoziţiilor legale incidente, completul din care face parte judecătorul recuzat poate respinge ca inadmisibilă o cerere de recuzare. Orice altă interpretare a dispoziţiilor legale cuprinse în art. 67 alin. 5 C. proc. pen. nu este de dorit într-un sistem în care se urmăreşte respectarea preeminenţei dreptului. Cu toate acestea, parcurgând un studiu publicat recent[10], constatăm faptul că, în mod nefericit, în practica judiciară s-a ajuns la situaţia în care, în pofida faptului că au fost respectate cel puţin formal condiţiile enumerate mai sus, s-a procedat la o analiză a temeiului juridic invocat, în speţă art. 64 lit. f) C. proc. pen., cu ocazia examenului de admisibilitate în principiu a cererii de recuzare[11]. Practic, în speţa amintită mai sus, completul de judecată în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare a procedat la o analiză a temeiniciei temeiurilor de fapt şi a cazului de incompatibilitate invocat în susţinerea cererii, respectiv art. 64 lit. f) C. proc. pen.[12], depăşind limitele impuse de art. 67 alin. 5 C. proc. pen. Pentru argumentarea acestui punct de vedere, printre altele, s-a făcut referire la numeroase hotărâri pronunţate de Curtea europeană a drepturilor omului, care a conturat o jurisprudenţă extrem de interesantă în privinţa imparţialităţii instanţei şi a teoriei aparenţei. Cu toate acestea, opinăm că hotărârile Curţii europene, aşa cum au fost citate, pot fi valorificate doar cu ocazia soluţionării temeiniciei cererii de recuzare, dat fiind că în conţinutul lor s-a pus problema temeinciei motivelor de parţialitate invocate de reclamanţi. Or, în condiţiile în care, prin natura ei, recuzarea este un incident procedural invocat de o parte ce suspectează judecătorul de parţialitate[13], judecătorul suspectat nu poate să se pronunţe, el însuşi, asupra temeiniciei cererii de recuzare.

După cum s-a arătat[14], recuzarea este o ipoteză de excludere a judecătorului suspect: judex suspectus (distinct de judex incapax şi judex inhabilis), iar suspiciunea poate avea numeroase temeiuri: „pot exista anumite împrejurări, interese, relaţiuni, pasiuni, preocupaţiuni care ar putea să producă îndoială, suspiciune asupra imparţialităţii judecătorului, şi de aceea legea în interesul bunei justiţii, a încrederii în justiţie, şi a prestigiului acesteia, prevede recuzabilitatea judecătorului suspect. (…), judex suspectus trebuie să fie dispensat de a judeca procesul, în care ţinându-se cont de forţa medie de rezistenţă individuală, s-ar putea prezuma, că este imparţial (…)”[15]. Astfel, judecătorul în faţa căruia se formulează o cerere de recuzare are doar rostul de a stabili dacă, în mod formal, se face referire la un temei de drept, respectiv la una sau mai multe fapte ori acţiuni ce reclamă o suspiciune, îndeplinirea acestor condiţii fiind suficientă pentru ca acesta să devină un judecător recuzabil. În continuare, judecătorul recuzabil nu mai poate „să ia parte la chibzuire”[16], adică nu se mai poate pronunţa asupra temeiniciei cererii. În fine, cel mai tranşant s-a exprimat în acest sens profesorul V. Dongoroz, potrivit căruia „excepţia de incompatibilitate fie că face obiectul unei declaraţii de abţinere, fie că este ridicată printr-o cerere de recuzare, ea trebuie să fie examinată pentru a se verifica temeinicia sa, interesele justiţiei neîngăduind ca în mod nejustificat, sub pretextul unei cauze de incompatibilitate inexistente (s.n. L.C.), un subiect procesual să se poată sustrage de la îndatoririle sale ori să poată fi înlăturat de la îndeplinirea acestora”[17].

Iată care sunt, în principal, câteva dintre considerentele pentru care susţinem că o astfel de răstălmăcire pe cale jurisprudenţială a unor dispoziţii legale imperative face loc arbitrariului, întreaga reglementare privind recuzarea în procesul penal fiind golită de conţinut. Consecinţele unei astfel de interpretări sunt dintre cele mai grave, din moment ce se lasă loc unor abuzuri ce pot atenta în mod direct şi aproape iremediabil asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei. Cu atât mai gravă este situaţia în cazul în care aceste consecinţe nefaste riscă să se producă în faţa instanţelor de control judiciar, mai cu seamă în cauzele penale aflate în faţa instanţelor de apel, dat fiind că hotărârile acestora nu mai pot fi cenzurate prin intermediul unei căi ordinare de atac.


[1] Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ediţia a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 234.
[2] Gh. Mateuţ, Tratat de Procedură penală. Partea generală, Vol. I, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p. 512.
[3] Fr. Desportes, L. Lazerges-Cousquer, Traité de Procédure Pénale, Troisième édition, Ed. Economica, Paris, 2013, pp. 232-233.
[4] Tr. Pop, Drept procesual penal. Partea generală, Volumul II,Tipografia Naţională S.A., Cluj, 1946, p. 280.
[5] În concret, procedura este aplicabilă în cazul judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară şi judecătorului sau judecătorilor ce compun completul învestit cu soluţionarea cauzei în faza de judecată şi în celelalte procedure speciale sau execuţionale.
[6] Pentru o critică a modificărilor aduse prin Legea nr. 356/2006, a se vedea: Gh. Mateuţ, Modificările aduse părţii generale a Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006 şi O.U.G. nr. 60/2006. Virtuale elemente progresiste sau o veritabilă întoarcere spre trecut?, C.D.P., nr. 3/2006, p. 113 şi urm.
[7] Situaţiile în care nu se poate desemna un judecător sau un complet de judecată din cadrul aceleiaşi instanţe se rezolvă potrivit art. 68 alin. 8 şi 9 C. proc. pen.
[8] Publicat în M. Of. nr. 958 din 28 octombrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare.
[9] Acolo unde legiuitorul a dorit să confere completului care analizează admisibilitatea în principiu posibilitatea de a respinge ca vădit nefondată o cerere, a reglementat în mod expres acest fapt. De exemplu, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 440 alin. 2 C. proc. pen., completul care analizează admisibilitatea în principiu a cererii de recurs în casaţie poate respinge cererea, printre altele, şi cu motivarea că aceasta este în mod vădit nefondată.
[10] C. Bogdan, Reflecţii asupra unor situaţii de incompatibilitate a judecătorului în legea procesual-penală, publicat la data de 20 august 2014 pe site-ul www.juridice.ro.
[11] În concret, autoarea citată, după ce exprimă părerea potrivit căreia „se impune regândirea cazului de incompatibilitate prevăzut în art. 64 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010”, îşi însuşeşte o soluţie pronunţată în practica judiciară cu ocazia examenului de admisibilitate în principiu a unei cereri de recuzare, arătând că „în mod corect, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca inadmisibilă cererea de recuzare formulată subsecvent instituirii măsurilor asigurătorii, cu motivarea că Noul Cod de procedură penală consacră un nou text de incompatibilitate, respectiv cel prevăzut în art. 64 alin. 1 lit. f, potrivit căruia judecătorul este incompatibil în măsura în care există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată. În egală măsură, în lumina jurisprudenţei constante a CEDO, intră sub câmpul garanţiilor dreptului la un proces echitabil şi aparenţa de imparţialitate, altfel spus Justice Must not Only be Done, Must be Seen to be Done. Cu toate acestea, a conchis Curtea de Apel, intră în sfera de incidenţă a art. 64 alin. 1 lit. f C. proc. pen., acele temeiuri cu privire la care există suspiciunea rezonabilă că judecătorul ia o măsură cu privire la care lasă să se înţeleagă, dincolo de orice dubiu rezonabil, că şi-a creat convingerea cu privire la vinovăţia vreunuia dintre inculpaţi. Or, în materia recuperării creanţelor provenite din săvârşirea de infracţiuni, se face distincţia între standardul de dovadă necesar a se dispune condamnarea unei persoane ca fiind cel dincolo de orice dubiu rezonabil, standardul fiind transpus, mutatis mutandis în Noul Cod de procedură penală, instanţa neputând dispune condamnarea unei persoane, în măsura în care nu este convinsă, dincolo de orice dubiu rezonabil, de vinovăţia inculpaţilor, orice dubiu profitând inculpaţilor şi standardele de probă pentru dispunerea măsurii de siguranţă a confiscării, ce pretind existenţa unui probatoriu care se cântăreşte potrivit balanţei probabilităţilor (balance of probabilities). Cu privire la instituirea unor măsuri asigurătorii, standardul internaţional unanim recunoscut este acela de presupunere rezonabilă. Astfel, judecătorul cauzei, instituind măsurile asigurătorii dispuse în cauză, a făcut referire tocmai la acest standard internaţional recunoscut, presupunere rezonabilă (…)”Pentru detalii a se vedea: C. Bogdan, cit. supra, pct. 12.
[12] În altă ordine de idei, raportat la opinia exprimată în acelaşi studiu amintit anterior, în sensul că „suspiciunea (la care face referire art. 64 lit. f C. proc. pen. n.n. L.C.) ar trebui cantonată unor cazuri precis stipulate de lege, iar standardele ar trebui să fie interpretate uniform, în lumina jurisprudenţei CEDO şi a principiilor dezvoltate în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”, considerăm că un astfel de deziderat nu poate fi realizat din punct de vedere practic. De pildă, dacă vom consulta site-ul Curţii europene, vom observa faptul că doar Instanţa de la Strasbourg a pronunţat, până la acest moment, nu mai puţin de 1323 de hotărâri prin care a constatat violarea art. 6 din Convenţie pentru nerespectarea dreptului la o instanţă imparţială. Aşa fiind, chiar dacă unele dintre acele hotărâri sunt repetitive, ar fi imposibil de legiferat toate cazurile în care s-a ajuns, sau s-ar putea ajunge, la constatarea încălcării dreptului la o instanţă imparţială pe motivul existenţei unei suspiciuni rezonabile de parţialitate deoarece reglementarea rezultată ar fi o maiestuoasă bizarerie.
[13] M. Franchimont, A. Jacobs, A. Masset, Manuel de procédure pénale, 4e édition, Ed. Larcier, Bruxelles, 2012, p. 1349.
[14] Tr. Pop, op.cit., p. 275.
[15] Ibidem.
[16] Ca să folosim expresia profesorului Tanoviceanu din: I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, Ediţiunea a doua, Volumul IV, Tip. Curierul Judiciar, Bucureşti, 1924, p. 100.
[17] V. Dongoroz (coord.), Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea Generală, Vol. I, Bucureşti, 1975, p. 158.


Drd. Lucian CRISTE
Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai
Avocat Baroul Cluj

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate