Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Recuperare creanţe
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
Executor judecatoresc Florin Traian Copuzeanu
 
5 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Despre răspunderea pecuniară a statului pentru nerespectarea dreptului Uniunii și protecția consumatorului de credite garantate ipotecar
25.08.2014 | Mihaela MAZILU-BABEL

NOTĂ JURIDICE.ro: Acest articol a inspirat tema unei dezbateri pe Dezbateri JURIDICE.ro

Sasha Prechal, acum judecătoare la Curtea de Justiție, își începe capitolul 10 din cartea Directives in EC law în felul următor:
“Non-implementation or incorrect implementation of a directive amounts to a breach of Community law. In so far as this or any other breach of Community law causes loss and damages to individuals, they should be able to bring an action for damages against the Member State concerned in national courts” (s.n.-M.M.-B.).

La aproape 10 ani distanță de la apariția cărții, în cauzele care ajung pe rolul Curții de Justiție apare tot mai des întrebarea dacă, fie prin reglementările naționale, fie prin practica unor instanțe naționale, s-ar putea reţine în sarcina unui stat membru o încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii pe care să se întemeieze, în fața instanțelor naționale, răspunderea pecuniară a acestuia.[1] Curtea a statuat, de altfel, că principiul răspunderii statului pentru prejudicii cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii care îi sunt imputabile este inerent sistemului tratatului[2].

Menționăm că o astfel de răspundere, ridicată la rangul de principiu de drept al Uniunii, reprezintă ultimul resort al justițiabilului la nivel intern, și atunci când acesta, deși a constatat neconformitatea dispozițiilor naționale cu rezultatul cerut a fi atins printr-o directivă, nu reușește să convingă – instanța sau alte autorități publice – de necesitatea (1) interpretării conforme a acelor dispoziții pentru a obține astfel o soluție în acord cu obiectivul urmărit la nivelul Uniunii, sau (2) de aplicarea cu efect direct a acelor dispoziții, deoarece fie litigiul este între două persoane de drept privat (știut fiind faptul că o dispoziție directivală nu poate impune obligații directe în sarcina unui justițiabil care nu este o emanație a statului)[3], fie dispozițiile în cauză nu au efect direct stricto sensu[4].

De aceea, în cele ce urmează, și după o scurtă introducere, vom încerca să arătăm cum poate lua naștere dreptul de despăgubire, în genere, dar și în contextul aplicării, în România, a obligațiilor impuse prin directive 93/13/CEE în materia specifică protecției consumatorului de credite garantate ipotecar[5].

Introducere

În ceea ce privește răspunderea pentru prejudiciile cauzate particularilor (în continuare, răspunderea Francovich), Curtea a reiterat în Fuß[6] următoarele:

45 Potrivit unei jurisprudențe constante, principiul răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii care îi sunt imputabile este inerent sistemului tratatelor pe care aceasta din urmă se întemeiază[7].

46 Din jurisprudența menționată rezultă că această obligație este valabilă pentru orice caz de încălcare a dreptului Uniunii de către un stat membru, indiferent care este autoritatea publică autoare a acestei încălcări și indiferent de autoritatea căreia îi revine în principiu, potrivit dreptului statului membru în cauză, sarcina reparării acestui prejudiciu.

47 Astfel, Curtea a hotărât că particularii vătămați au un drept la repararea prejudiciului dacă sunt îndeplinite trei condiții, și anume ca norma de drept al Uniunii încălcată să aibă ca obiect conferirea de drepturi particularilor, încălcarea acestei norme să fie suficient de gravă și să existe o legătură directă de cauzalitate între încălcarea obligației și prejudiciul suferit de particulari.

48 Punerea în aplicare a acestor condiții care să permită stabilirea răspunderii statelor membre pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii trebuie, în principiu, să fie efectuată de instanțele naționale, conform îndrumărilor date de Curte pentru a efectua această punere în aplicare.

Ca atare, după ce am aflat că, în principiu[8], analiza trebuie purtată de către instanța națională și că răspunderea este antrenată pentru orice autoritatea publică – autoare a acestei încălcări[9], urmează să abordăm cele trei condiții cumulative, în aceeași ordine în care judecătorul Uniunii de drept comun (cel național) are obligația de a opera o astfel de analiză: așadar, vom afla dacă directiva 93/13/CEE are ca obiect, prin intermediul diferitelor articole, conferirea de drepturi particularilor (I) ca apoi să arătăm dacă putem detecta o jurisprudență a instanțelor care să reprezinte o încălcare suficient de gravă a acestor drepturi[10] (II) pentru ca, ulterior, să indicăm modalitate în care se poate dovedi existența unei legături directe de cauzalitate între încălcarea obligației care incumbă statului și prejudiciul suferit de debitor, respectiv acela ce poate lua naștere ca urmare a neobservării jurisprudenței CJUE aplicabile de către, printre alte autorități, instanța de încuviințare a executării silite (III). În plus, vom indica și diferitele permutări procedurale ce pot apărea pentru a acomoda o astfel de acțiune în despăgubire (IV) pentru a încheia, în partea a V-a, cu acele concluzii care s-ar impune.

 I. Normele din directivă care conțin drepturi conferite particularilor

În ceea ce privește prima condiție Francovich, particularul trebuie să demonstreze că normele unionale incidente în cauză și care nu au fost respectate de statul membru, prin intermediul diferitelor sale autorități, au ca obiect conferirea de drepturi, substanțiale sau procedurale, particularilor-justițiabili.

Astfel, raportat la directiva 93/13/CEE, este suficient să se constate că mai multe articole impun, în mod general și neechivoc, anumite acțiuni de „cercetare judecătorească” ce trebuie realizate de instanță, ori impun statului să garanteze anumite mecanisme procedurale pentru a obține efectul de bază cerut, și anume acela ca o clauză abuzivă să nu producă vreun efect juridic față de consumator. (articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE).

Cu privire la această primă condiție, Avocatul general a menționat în Leth[11] că o condiție fundamentală pentru ca o normă să aibă ca obiect conferirea unor drepturi persoanelor prejudiciate este ca particularii să poată invoca norma respectivă (pct. 32) iar Curtea, tot în Leth, a stabilit că Directiva 85/337 conferă particularilor două drepturi:
– dreptul ca serviciile competente ale statului membru să evalueze efectele proiectului în cauză asupra mediului și
– dreptul ca prejudiciile materiale, în măsura în care acestea reprezintă consecințe economice directe ale efectelor unui proiect public sau privat asupra mediului, să intre sub incidența obiectivului de protecție al acestei directive[12].

Urmează ca atare să căutăm în jurisprudența de interpretare a Curții acele pasaje prin care se indică dreptul particularului de a invoca dispoziții din directiva 93/13/CEE în fața instanțelor de judecată naționale/a autorităților publice competente (ANPC) dar și eventualele instrucțiuni de ordin general ce obligă instanța națională atunci când realizează o evaluare a caracterului abuziv al clauzelor sau când încuviințează o executare silită imobiliară ca urmare a nerespectării unor clauze dintr-un contract de credit garantat ipotecar.

Redăm, cu titlu exemplificativ, următorul pasaj din Banco Bilbao[13] – pentru restul situațiilor lăsând pe cititori să descopere jurisprudența relevantă[14]:

23 Având în vedere o astfel de situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din această directivă prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator. Este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printrun echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceștia (Hotărârea Banco Español de Crédito, C618/10, EU:C:2012:349, punctul 40 și jurisprudența citată) (s.n.).

24 În acest context, Curtea a considerat deja de mai multe ori că instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al directivei menționate și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor, de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop (Hotărârea Aziz, EU:C:2013:164, punctul 46, și Hotărârea Barclays Bank, EU:C:2014:279, punctul 34) (s.n.).

25 Procedurile naționale de executare, precum procedurile de executare ipotecară, sunt supuse cerințelor pe care le impune această jurisprudență prin care se urmărește protecția efectivă a consumatorului (s.n.-M.M.-B.).

Din cele de mai sus rezultă, printre altele, că directiva 93/13/CEE conferă dreptul consumatorului de credite de a beneficia de protecție inclusiv în cadrul procedurilor naționale de executare ipotecară. Astfel, obligația de a acționa din oficiu conferă dreptul corelativ al debitorului ca instanța de executare să evalueze, in limite litis, dacă sumele ce trebuie aprobate spre a fi executate silit sunt sau nu calculate în baza unor clauze abuzive, cu excepția situației în care o cauză separată ar fi pe rolul instanței – în acest ultim caz debitorul având dreptul, considerăm noi, ca instanța de executare să suspende provizoriu procedura de executare silită până la pronunțarea unei hotărâri definitive și irevocabile. A fortiori, în cadrul contestației la executare, protecția efectivă a consumatorului conferă dreptul debitorului de a nu plăti și cauțiunea prealabilă aferentă unei cereri de suspendare a executării pe perioada în care instanța va soluționa contestația la executare, atunci când contestația este introdusă tocmai pentru că acel contract ar conține clauze abuzive (dacă ulterior se va dovedi că acel contract nu conține clauze abuzive, evident că instituția de credit va avea dreptul și la recuperarea dobânzilor aferente perioadei în care executarea prin vânzarea silită a locuinței a fost suspendată, banca nesupunându-se vreunui risc cu privire la vânzarea unui terț de bună-credință a locuinței oferită drept garanție).

În ceea ce privește dreptul debitorului de a beneficia de o instanță care să acționeze din oficiu, redăm și următoarele pasaje din concluziile Avocatului general în Rampion:
99 În Hotărârea Océano Grupo Editorial și Salvat Editores, fără a aminti în mod expres jurisprudența sa evocată mai sus la punctul 94, Curtea a apreciat, cu privire la o clauză de atribuire a competenței unei instanțe inserată întrun contract încheiat între un consumator și un vânzător sau un furnizor în sensul Directivei 93/13, că o protecție efectivă a consumatorului nu poate fi realizată decât dacă i se recunoaște instanței naționale dreptul de a analiza din oficiu caracterul abuziv, în sensul respectivei directive, al unei astfel de clauze(38). Curtea a ajuns la această concluzie având în vedere numai considerațiile următoare, expuse la punctul 26 din hotărârea menționată:
Obiectivul urmărit la articolul 6 din Directiva [93/13], care impune statelor membre să prevadă, în privința clauzelor abuzive, că acestea nu sunt opozabile consumatorilor, nu ar putea fi atins dacă aceștia ar fi ținuți să invoce ei înșiși caracterul abuziv al unor astfel de clauze. În cadrul unor litigii a căror valoare este adesea limitată, onorariile avocaților pot fi superioare intereselor care sunt în joc, ceea ce poate descuraja consumatorul să se apere împotriva aplicării unei clauze abuzive. Deși este adevărat că, în numeroase state membre, normele de procedură permit particularilor, în cadrul unor astfel de litigii, să își asigure ei înșiși apărarea, există un risc destul de important ca, în special din cauza ignoranței, consumatorul să nu se prevaleze de caracterul abuziv al clauzei care se invocă împotriva sa”. (s.n.)

Mai menționăm că, de regulă, prima condiție nu ridică probleme în fața instanțelor chemate să acorde despăgubiri deoarece, din moment ce o dispoziție dintr-o directivă conferă un drept de a fi invocată în fața instanțelor naționale, este evident faptul că acest drept procedural de invocare este conferit tocmai pentru că particularii ar avea un drept substanțial sau procedural ce trebuie protejat în mod efectiv de către instanță.

Urmează să analizăm a doua condiție, cea care a format de altfel obiectul majorității cererilor de pronunțare a unei hotărârii preliminare în materia răspunderii statului pentru nerespectarea dreptului Uniunii (II).

 II. Încălcarea suficient de gravă[15]

În primul rând, încălcarea suficient de gravă a dreptului Uniunii este ușor de dovedit atunci când ne aflăm în prezența, la nivelul autorităților naționale, a unei ignorări vădite a jurisprudenței Curții în domeniu[16]. În acest caz, conform jurisprudenței Köbler[17], celelalte criterii pe care le vom reda mai jos, nu vor mai fi analizate[18].

Astfel, în domeniul clauzelor abuzive, particularul va trebui doar să prezinte instanței acel ratio decidendi din jurisprudența Curții de Justiție, ratio care a fost (1) ignorat sau (2) contrazis în mod vădit de către instanța ultimă în grad[19].

Pentru o exemplificare a modului în care această dovadă poate fi realizată, redăm următoarele paragrafe din hotărârea Curții în C-429/09:

În orice caz, o încălcare a dreptului Uniunii este suficient de gravă atunci când a intervenit cu ignorarea vădită a jurisprudenței Curții în domeniu (a se vedea în special Hotărârea Brasserie du pêcheur și Factortame, citată anterior, punctul 57, Hotărârea din 28 iunie 2001, Larsy, C118/00, Rec., p. I5063, punctul 44, și Hotărârea Köbler, citată anterior, punctul 56).

(…)

54 Astfel, după cum în mod întemeiat a precizat Comisia, atunci când, în perioada care face obiectul cererii de compensare în discuție în acțiunea principală, și anume între 1 ianuarie 2004 și 31 decembrie 2006, domnul Fuß a fost obligat, în temeiul ArbZVOFW 1998, să efectueze un timp de lucru mediu săptămânal de 54 de ore, care cuprinde o perioadă de serviciu activ și o perioadă de permanență în care era obligat să fie prezent la locul de muncă, Curtea pronunțase deja Hotărârea din 3 octombrie 2000, Simap (C303/98, Rec., p. I7963), Ordonanța din 3 iulie 2001, CIG (C241/99, Rec., p. I5139), și Hotărârea din 9 septembrie 2003, Jaeger (C151/02, Rec., p. I8389).

55 Or, rezultă cu claritate din această jurisprudență a Curții, anterioară situației de fapt din acțiunea principală, că timpul de lucru aferent gărzilor și permanențelor efectuat de personal potrivit regimului care impune prezența fizică a lucrătorului în cauză la locul de muncă face parte din noțiunea „timp de lucru” în sensul Directivei 2003/88 și că, prin urmare, aceasta se opune unei reglementări naționale care prevede o durată medie săptămânală de lucru care, întrucât include astfel de perioade de gardă și de permanență, depășește limita maximă săptămânală prevăzută la articolul 6 litera (b) din directiva menționată (a se vedea Hotărârea Simap, citată anterior, punctele 46-52, Ordonanța CIG, citată anterior, punctele 33 și 34, precum și Hotărârea Jaeger, citată anterior, punctele 68-71, 78 și 79).

56 În plus, în Hotărârea Pfeiffer și alții, citată anterior, Curtea a reiterat la 5 octombrie 2004, cu alte cuvinte în perioada în discuție în acțiunea principală, jurisprudența menționată privind perioadele de permanență efectuate de lucrători care, precum în speță, își desfășoară activitatea în sectorul protecției civile.

57 Pe de altă parte, tot în aceeași perioadă, Curtea, în lumina ansamblului jurisprudenței menționate la punctele 53-55 din prezenta hotărâre, considerând că noțiunea „timp de lucru” în sensul Directivei 2003/88 nu permitea nicio îndoială rezonabilă, a adoptat la 14 iulie 2005, în conformitate cu articolul 104 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al acesteia, Ordonanța Personalrat der Feuerwehr Hamburg, citată anterior, în care a hotărât că activitățile desfășurate de forțele de intervenție ale unui serviciu public de pompieri – cu excepția unor împrejurări excepționale care nu se regăsesc în acțiunea principală – intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/88, astfel încât, în principiu, articolul 6 litera (b) din aceasta se opune depășirii plafonului de 48 de ore prevăzut pentru timpul de lucru maxim săptămânal, inclusiv serviciile de gardă (a se vedea Hotărârea Fuß, citată anterior, punctul 44).

58 În aceste condiții, trebuie să se constate că, întrucât nerespectarea dispozițiilor articolului 6 litera (b) din Directiva 2003/88 în perioada în discuție în acțiunea principală a intervenit cu ignorarea vădită a jurisprudenței Curții, această nerespectare trebuie să fie considerată o încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii și, prin urmare, în acțiunea principală este îndeplinită și cea de a doua condiție necesară pentru a fi recunoscută existența unui drept la repararea prejudiciului.

Atunci când însă o ignorare vădită a jurisprudenței nu există deoarece încă nu există o jurisprudență a Curții de Justiție în materia respectivă, particularul în cauză poate dovedi încălcarea suficient de gravă ce a survenit ca urmare a faptului că statul nu a respectat limitele impuse puterii sale de apreciere[20] prin măsurile legislative sau executive adoptate. În acest sens, Avocatul general a subliniat, în cauza X[21] pendinte, criteriile care trebuie aplicate de instanță:
1. gradul de claritate şi de precizie al dispoziţiei încălcate,
2. întinderea marjei de apreciere pe care această normă o lasă autorităţilor naţionale sau autorităţilor Uniunii,
3. problema caracterului intenţionat sau neintenţionat al încălcării săvârşite sau al prejudiciului produs,
4. caracterul scuzabil sau nescuzabil al unei eventuale erori de drept şi,
5. împrejurarea că atitudinile adoptate de către o instituţie a Uniunii au putut contribui la omisiunea, la adoptarea sau la menţinerea unor măsuri sau a unor practici naţionale contrare dreptului Uniuni.

Le vom analiza, pe fiecare în parte, făcând trimitere acolo unde este cazul la jurisprudența relevantă:

II.1. Gradul de claritate și de precizie

În primul rând, considerăm că îndeplinirea gradului de claritate și de precizie necesar atragerii răspunderi este prezumată irefragabil atunci când avem deja o jurisprudență a Curții de Justiție prin care se stabilește că dispoziția directivală beneficiază de efect direct la nivel intern. Altfel spus, atunci când un justițiabil are dreptul de a o invoca în mod direct în fața autorităților executive sau a organelor jurisdicționale, atunci acea normă conține un grad sporit de claritate și de precizie, grad ce este suficient pentru a constata o încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii.

Apoi, chiar în situația în care dispoziția nu ar beneficia de efect direct, precum a fost de altfel cazul în Francovich și alții, aceasta nu înseamnă că nu ar impune, în mod clar și precis, o obligație în sarcina autorităților unui stat membru.

Considerăm că atât articolele 3 alin. (1) și (2), articolul 4 alin. (2) sau articolele 6 alin. (1) și, nu în ultimul rând, articolul 7 alin. (1) și (2) din Directiva 93/13/CEE sunt dispoziții care sunt exprimate într-un mod clar și precis, impunând în sarcina autorităților unui stat diferite obligații precum:
– obligația de a garanta ca toate clauzele care nu au fost exprimate într-un mod clar și inteligibil și care nu au fost negociate individual să poată fi supuse unui control pe fond cu privire la caracterul lor eventual abuziv (articolul 3 alin. (1) coroborat cu articolul 4 alin. (3) din Directiva 93/13/CEE);
– obligația statului de a garanta, prin diferitele norme procedurale, ca o clauză abuzivă să nu creeze obligații pentru consumator (articolul 6 alin. (1) din directiva 93/13/CEE);
– obligația de a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori. (articolul 7 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE);
– obligația de a legifera în sensul conferiri de locus standi principal asociațiilor de consumatori care doresc să acționeze în instanță pentru a obține o decizie care să stabilească dacă clauzele contractuale elaborate pentru a fi utilizate în general sunt abuzive (articolul 7 alin. (1) și (2) din directiva 93/13/CEE).

Ca atare, în măsura în care instanța va reuși să identifice anumite obligații impuse în sarcina statului, aceasta va putea concluziona că normele respective au acel grad de claritate și precizie necesar constatării, ulterioare, a existenței unei încălcări grave a dreptului Uniunii.

II.2. Marja de apreciere lăsată autorităților naționale

În ceea ce privește marja de apreciere, și care include astfel și marja de interpretare permisă instanțelor naționale, trebuie menționat că în jurisprudență s-a statuat că marja de apreciere a statului membru constituie un criteriu important pentru stabilirea existenței unei încălcări suficient de grave a dreptului comunitar (acum dreptul Uniunii – n.n.)[22].

Cu cât marja de apreciere este mai restrânsă sau practic inexistentă (atunci când dispoziția în cauză îndeplinește condițiile efectului direct), cu atât încălcarea de către statul membru a dreptului UE devine mai evidentă iar condiția a doua a răspunderii Francovich este îndeplinită, fără a mai fi necesar să se analizeze restul criteriilor pertinente. De altfel, Curtea a reiterat în Synthonîn ipoteza în care statul membru nu se confruntă cu alegeri normative și dispune de o marjă de apreciere restrânsă în mod considerabil sau chiar inexistentă, simpla nerespectare a dreptului comunitar poate fi suficientă pentru a se stabili existența unei încălcări suficient de grave(paragr. 38 cu trimitere la Hotărârile Hedley Lomas, paragr. 28, și Robins și alții, paragr. 71).

Marja de apreciere este considerată a exista atunci când dispoziția directivală conferă, în mod expres, competența statului membru de a adopta măsurile pe care acesta le consideră necesară pentru a obține rezultatul impus, sau dacă, ulterior, a fost nevoie de existența unei jurisprudențe a Curții de Justiție care să precizeze și să clarifice obligațiile impuse printr-o astfel de dispoziție. Altfel spus, este posibil ca o dispoziție să fie considerată clară și precisă doar de la o dată anterioară, respectiv de la momentul pronunțării Curții de Justiție într-o cauză anume și nu de la momentul prim în care dispoziția produce efecte juridice la nivel național. De aceea, printr-o acțiune în despăgubire se va putea obține repararea prejudiciilor apărute doar după data în care s-a pronunțat Curtea de Justiție.

Raportându-ne la dispozițiile directivei 93/13/CEE și la jurisprudența aferentă, considerăm că marja de apreciere este inexistentă sau foarte restrânsă în ceea ce privește articolul 3 alin. (1) și (2) coroborat cu articolul 4 alin. (2), dar și cu privire la articolul 6 alin. (1) sau articolul 7 alin. (1) din această directivă. Dacă însă instanța nu este convinsă aceasta poate oricând adresa întrebări preliminare Curții de Justiție, solicitând o interpretare a întinderii marjei de apreciere existentă în domeniul de aplicare al directivei 93/13/CEE și a incidenței unei astfel de întinderi asupra răspunderii Francovich.

Ca punct final, și înainte de a analiza cel de-al treilea criteriu, menționăm că există o legătură intrinsecă între gradul de claritate și întinderea marjei de apreciere. Această legătură este evidențiată și de Curte, care a statuat că marja de apreciere a statului membru este în mare măsură tributară gradului de claritate și de precizie al normei încălcate[23]. De aceea, propunem ca analiza primelor două criterii să se facă în mod unitar, iar aceste criterii, ce privesc claritate și întinderea marjei de apreciere, să fie considerate îndeplinite atunci când efectul direct sau indirect (care impune obligația de interpretare conformă[24]) este constatat a exista.

II.3. Caracterul intenționat sau neintenționat al încălcării săvârșite

În ceea ce privește criteriul nr. 3, un rol important este jucat:
1. de existența unei jurisprudențe universale relevante a Curții de Justiție, chiar dacă cererea de pronunțare a unei decizii preliminare a sosit dintr-un alt stat membru,
2. dar și de posibilitatea de a detecta o greșeală la fel de mare a legiuitorului Uniunii care ar fi permis, astfel, imposibilitatea statului de a cunoaște, cu precizie, care îi sunt obligațiile (în acest caz, criteriul 3 fiind analizat alături de criteriul 5).

În analiza caracterului intenționat sau neintenționat al încălcării săvârșite, Curtea de Justiție a stabilit că instanța națională poate să ia în considerare și rapoarte ale Comisiei, fie ele chiar nepublicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene[25]. De aceea, dacă într-un raport al Comisiei se precizează că măsurile adoptate la nivel intern respectă cerințele unei directive, atunci șansele sunt ca statul să nu poată să fie tras la răspundere pecuniară ca urmare a acțiunii de legiferare a propriului său Parlament[26], însă aceasta nu înseamnă că statul nu va răspunde pentru maniera în care (1) instanța a decis să ignore jurisprudența Curții pertinentă sau (2) rolul obligatoriu impus instanței de a trimite întrebări preliminare, atunci când aceasta este instanță ultimă în grad la nivel național.

II.4. Caracterul scuzabil sau nescuzabil al unei eventuale erori de drept

Atunci când judecătorul este chemat să analizeze caracterul scuzabil sau nescuzabil a unei interpretări conferite dreptului Uniunii de către un alt judecător-coleg de la nivel național, aceasta va trebui să se întrebe cu privire la posibilitatea existenței unei erori de drept scuzabile. Considerăm că în acest caz, folositoare pot fi și normele de la articolul 1208 alin. (2) din Codul civil, dispoziții care stabilesc că eroarea de drept reprezintă o eroare nescuzabilă în situațiile în care este invocată cu privire la dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile. Adăugăm că în domeniul dreptului Uniunii, prin “dispoziții legale accesibile” înțelegem și hotărârile Curții de Justiție publicate pe pagina acesteia. Prin urmare, este posibil ca eroarea de drept a instanței să fie scuzabilă doar în situația în care deși dreptul Uniunii impune o obligație de a acționa din oficiu (cum este cazul cu privire la articolul 6 alin. (1) din directiva 93/13/CEE), acea hotărâre CJUE să nu fi fost încă tradusă în limba română, – însă doar în situația expresă în care părțile nu au invocat incidența unei astfel de hotărâri sau a unei obligații de a acționa ex officio.

De asemenea, caracterul scuzabil sau nescuzabil al unei eventuale erori de drept depinde și de norma de drept a Uniunii cu privire la care s-a realizat interpretarea. Astfel, dacă incidentă în speță era o normă de drept primar, în special acele articole care privesc libera circulație, atât în jurisprudența Curții cât și din concluziile avocaților generali, reiese ideea că astfel de erori sunt scuzabile atât timp cât nu există deja jurisprudență a Curții de Justiție care să fie aplicabilă[27], sau atât timp cât interpretarea este în conformitate cu jurisprudența existentă la momentul pronunțării hotărârii definitive și irevocabile de la nivel național – deoarece nu poate fi considerată drept eroare nescuzabilă, incapacitatea judecătorului de a conferi o interpretare evolutivă unei dispoziții de drept al Uniunii.

Apoi, Curtea a considerat în Larsy[28] că dacă există deja o jurisprudență a Curții de Justiție cu privire la o situație de fapt identică, sosită de altfel din același stat membru, și care este ignorată de autoritățile naționale în sensul că particularii aflați în aceeași situație de fapt sunt tratați în mod diferit și contrar celor impuse de Curtea de Justiție, atunci eroarea în drept ce ia naștere prin simpla nerespectare a jurisprudenței de către autoritățile naționale este suficientă pentru a fi considerată o încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii, capabilă să dea naștere la dreptul de a obține despăgubiri pentru discriminarea astfel suferită.

II.5. Existența unei atitudini echivoce a instituțiilor Uniunii

Doamna avocat general Kokott a considerat că existența actelor unei instituții ale Uniunii care au contribuit la săvârșirea încălcării ar putea fi considerată ca fiind o subcategorie a criteriului erorii de drept scuzabile[29] și, considerăm noi, nu ar necesita astfel o analiză separată de cea cu privire la existența unei erori de drept nescuzabile. Mai adăugăm că sarcina probei cu privire la existența unei atitudini evazive a Uniunii va fi în sarcina statului, acesta putând să depună la dosar diferite rapoarte sau intervenții în cauze de pe rolul Curții de Justiție care pot demonstra o atitudine deloc univocă a Comisiei Europene cu privire la înțelegerea întinderii obligațiilor impuse.

În plus, chiar anumite revirimente jurisprudențiale ale Curții de Justiție pot constitui dovadă pentru o eventuală exonerare deși, pe de altă parte, considerăm că în astfel de situații echivoce, instanța națională a cărei eroare în drept a dat naștere la un prejudiciu, ar fi avut obligația să trimită întrebări preliminare și, de aceea, aceasta nu va putea fi exonerată[30], răspunzând însă, eventual, pentru încălcarea obligației impuse de articolul 267 TFUE de a trimite întrebări.

 III. Legătura directă de cauzalitate

Pentru ca, prin acțiunea introdusă, particularul-debitor să obțină repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea (pozitivă sau negativă) a dreptului Uniunii, acesta trebuie să dovedească că nerespectarea normei juridice vizate, respectiv a diferitelor dispoziții din directiva 93/13/CEE (și implicit a jurisprudenței CJUE de interpretare atașată normei), este cauza prejudiciului material invocat.

Altfel spus, printr-o astfel de condiție se impune ca erorile săvârșite de autoritățile naționale, cu ocazia aplicării și interpretării dispozițiilor ce asigură transpunerea Directivei 93/13/CEE, să prezinte legătura de cauzalitate necesară cu prejudiciile survenite ulterior.

Exempli gratia, în situația în care locuința unui debitor este executată silit, iar apelul debitorului față de încheierea instanței de executare prin care se aprobă începerea executării silite, este declarat inadmisibil, deși există jurisprudență CJUE care impune admisibilitatea unui astfel de apel, debitorul va trebui să dovedească legătura de cauzalitate între prejudiciul suferit din cauza pierderii locuinței, – fără existența unei analize pe fond a eventualelor clauze abuzive-, și hotărârea pronunțată de instanța care a încuviințat executarea silită. Mutatis mutandis, și în cazul în care o contestație la executare este respinsă pe motiv că debitorul nu a plătit cauțiunea, fiind evident, considerăm noi, faptul că un debitor care nu are mijloacele economice să-și plătească datoriile lunare către o instituție de credit nu va avea nici mijloacele financiare pentru a putea plăti o cauțiune, aducându-se astfel atingere efectivității protecției complete ce trebuie garantată prin directiva 93/13/CEE.

Mai trebuie menționat că existența unui cerc indefinit de beneficiari ai despăgubirilor, cel puțin la început, nu poate avea drept efect excluderea dreptului la repararea prejudiciului recunoscut de drept Uniunii[31].

În plus, cerința legăturii directe de cauzalitate cere ca instanța națională “să verifice dacă prejudiciul pretins decurge într-un mod suficient de direct din încălcarea dreptului Uniunii de către statul membru” (Hotărârea în C-94/10, paragr. 34).

În ceea ce privește legătura de cauzalitate și prejudiciul moral ce poate fi suferit de o persoană ce este evacuată ca urmare a unei licitații publice în situația în care executarea silită nu a respectat drepturile procedurale cerute a fi garantate de dreptul Uniunii, menționăm drept pertinentă, mutatis mutandis, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza ZEHENTNER c. Austriei[32], unde au fost acordate despăgubiri în valoare de 30.000 de euro cu titlu de daune morale. O astfel de cauză este pertinentă și pentru a observa care a fost prejudiciul material ce a fost invocat ca având o legătură directă cu nerespectarea de către instanța națională, în cadrul procedurii de executare silită, a obligațiilor impuse de dreptul CEDO.

Presupunând că aceste trei condiții sunt îndeplinite, mai trebuie menționat că, din punct de vedere procedural, cererea de acordare a unor despăgubiri în baza jurisprudenței Francovich impune obligații de natură procedurală diferite de cele ce pot exista la nivel național. Urmează să le detaliem (IV).

IV. Procedura aplicabilă unei cereri întemeiate pe principiul răspunderii statului pentru încălcarea dreptului Uniunii

Cu titlu introductiv, precizăm că nașterea dreptului de angajare a răspunderii statului nu poate fi condiționată de pronunțarea, în temeiul articolului 258 TFUE, a unei hotărâri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor cu privire la această încălcare, după cum de altfel a stabilit și Curtea în hotărârile Brasserie du Pêcheur și Factortame. De aceea, nici dreptul Uniunii nu impune ca, atunci când Comisia a inițiat o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 226 CE (acum 258 TFUE – n.n.), termenul de prescripție a dreptului de angajare a răspunderii statului pentru încălcarea dreptului comunitar prevăzut de reglementarea națională să fie întrerupt sau suspendat în cursul acestei proceduri. (Hotărârea în C-445/06, paragr. 46)

Altfel spus, existența unei condamnări anterioare a statului, ca urmare a introducerii unei acțiuni de către Comisie în fața Curții de Justiție, nu constituie o condiție de admisibilitate a acțiunii în despăgubire. A fortiori, nici pronunțarea de către Comisie a unei clasări nu poate juca un rol important în cadrul unei acțiuni în despăgubire.

Apoi, în ceea ce privește procedura care urmează a fi aplicată acțiunii, trebuie menționat că normele de procedură naționale sunt cele care vor fi, în principiu, aplicabile. Spunem “în principiu” deoarece în materia dreptului Uniunii, autonomia procedurală a unui stat membru nu trebuie să aducă atingere efectivității dreptului de a introduce o acțiune în despăgubire ca urmare a prejudiciului suferit de pe urma nerespectării dreptului Uniunii de către autoritățile acelui stat membre. De altfel,Curtea de Justiție a statuat în DEBmodalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii[33].

Acest ratio decidendi a fost dezvoltat de avocatul general deoarece s-a considerat că dreptul la despăgubiri al persoanelor lezate în urma unei încălcări a dreptului Uniunii reprezintă o dimensiune specială a principiului protecției jurisdicționale efective. Astfel, în accepțiunea AG, atunci când Curtea a consacrat, în mod logic, principiul răspunderii statului pentru încălcarea dreptului Uniunii, a indicat de asemenea în mod logic că acțiunile pentru valorificarea acestui principiu trebuiau să poată fi introduse în fața instanțelor naționale, instanțe de drept comun ale Uniunii, și că este de competența ordinilor juridice naționale să determine jurisdicțiile competente, precum și condițiile de formă și de fond ale unor asemenea acțiuni. Autonomia procedurală și jurisdicțională a statelor membre presupune recunoașterea unei marje de apreciere în favoarea acestora dar „condițiile stabilite de legislațiile naționale în domeniul reparării prejudiciilor [nu pot] fi mai puțin favorabile decât cele referitoare la acțiuni asemănătoare de drept intern (principiul echivalenței) și [nu pot] fi concepute astfel încât să facă, în practică, imposibilă sau excesiv de dificilă obținerea reparării prejudiciului (principiul efectivității)” (punctele 46-47).

Menționăm că principiul efectivității joacă un rol foarte important mai ales în condițiile în care dreptul intern nu a prevăzut prin nicio dispoziție expresă posibilitatea introducerii unei acțiuni în despăgubire ca urmare a prejudiciului produs prin nerespectarea dreptului Uniunii de către autoritățile statului[34]. Într-o astfel de situație, și în conformitate cu principiul efectului util, cererea se poate întemeia, fie în mod direct pe jurisprudența Francovich[35] coroborată cu articolul 47 din Carta DFUE, fie pe dispozițiile articolelor 221224 din Noul Cod civil, interpretate în conformitate cu cerințele jurisprudenței Francovich și ale articolului 47 din Carta DFUE. Acest aspect este sintetizat și de fostul Avocat general Maduro în Centro Europa 7 Srl, arătând că atunci când normele naţionale nu permit exercitarea unei căi de atac efective, dreptul comunitar impune instanţelor naţionale să confere o asemenea posibilitate, pentru a evita o situaţie în care „deplina eficacitate a normelor comunitare ar fi periclitată şi protecţia drepturilor pe care acestea le conferă ar fi slăbită (punctul 41 cu trimitere la jurisprudența Francovich și alții). Mai menționăm că în Bulgaria, o instanță din Sofia a admis o astfel de acțiune în răspundere în temeiul articolului 4 alin. (3) TUE, respectiv în baza principiului cooperării loiale[36].

Apoi, principiul echivalenței va juca un rol la fel de important în ceea ce privește normele de procedură “accesorii”, precum cele ce privesc calculul termenelor de decădere sau de prescripție, cu observarea totodată a obligației ca prin aplicarea unor astfel de termene “împrumutate” să nu se facă, în practică, imposibilă sau excesiv de dificilă obținerea reparării prejudiciului. De altfel, Curtea a statuat că deși dreptul intern este, în principiu, cel care stabilește calitatea procesuală și interesul justițiabilului de a exercita o acțiune, dreptul comunitar impune totuși ca legislația națională să nu aducă atingere dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă iar statele membre sunt cele care trebuie să prevadă un sistem de căi de atac și de proceduri care sã permitã asigurarea respectãrii acestui drept (C-432/05, Unibet, paragr. 42). Menționăm că, în lipsa unor împrejurări speciale aduse la cunoștința Curții, aceasta a considerat că un termen general de prescripție[37] de 3 ani, ce putea fi prelungit cu 9 luni, este un termen ce nu aduce atingere efectivității dreptului Uniunii. (Hotărârea în C-542/08, paragr. 29)

Secundo, în ceea ce privește repararea prejudiciului, menționăm că în practica instanței de la Luxemburg s-au întâlnit situații prin care dreptul intern al unui stat membru stabilise că repararea prejudiciului poate fi cerută a fi realizată atât de către un organism de drept public[38], dar și prin prin angajarea răspunderii organismului public alături de răspunderea proprie a statului (a se vedea Hotărârea Haim, punctele 31 și 32). De asemenea, răspunderea unui funcționar public poate la fel să fie antrenată (C-470/03, paragr. 99), dreptul Uniunii neopunându-se introducerii la nivel național a unei răspunderi in solidum.

Tertio, principiul efectivității impune ca răspunderea statului să fie una obiectivă[39], independentă de obligarea celui prejudiciat de a dovedi, separat de a doua condiție Francovich, existența unei vinovății (intenție directă sau simplă culpă) deoarece o astfel de cerință ar echivala cu impunerea unei condiții suplimentare față de cele trei stabilite la nivelul Uniunii prin jurisprudența Curții de Justiție. Potrivit Curții, obligația de reparare a prejudiciilor cauzate particularilor nu poate fi subordonată unei condiții întemeiate pe noțiunea de vinovăție care depășește încălcarea suficient de gravă din dreptul Uniunii iar cerința unei asemenea condiții suplimentare ar echivala cu a repune în discuție dreptul la repararea prejudiciului, care își are temeiul în ordinea juridică a Uniunii (paragr. 67 cu trimitere la Brasserie du pêcheur și Factortame, punctele 78-80, precum și Haim, punctul 39). De aceea, repararea prejudiciilor nu poate fi condiționată de constatarea apriorică a existenței unui act de incriminare din punct de vedere penal sau de condiția ca prejudiciul să rezulte din exercitarea puterii publice (a se vedea și Concluziile avocatului general în C-470/03, punctele 138-142, confirmate de Curte).

Prin urmare, deși articolul 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004[40] stabilește că dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară, această dispoziție restrictivă de angajare a răspunderii nu se va aplica în cadrul acțiunilor în despăgubire întemeiate pe erori judiciare ce au dus la nerespectarea jurisprudenței Curții de Justiție sau/și a normelor de drept al Uniunii[41]. Mai menționăm că Italia a fost condamnată pentru neîndeplinirea obligațiilor deoarece în sistemul său de drept se excludea, din cauza jurisprudenței instanței sale supreme, orice răspundere a statului pentru interpretarea normelor de drept sau pentru aprecierea elementelor de fapt și a probelor efectuată de o instanță care judecă în ultimă instanță, cu excepția cazurilor de dol sau de culpă gravă[42].

Quatro, Marea Cameră a stabilit necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului suferit, deci inclusiv a beneficiului nerealizat dar și, considerăm noi, a prejudiciului moral[43] (o reglementare națională care limitează, în general, prejudiciul reparabil (…) cu excluderea beneficiului nerealizat al particularilor nu este conformă dreptului comunitar (acum dreptul Uniunii – n.n.) – Hotărârea din C-470/03, paragr. 94 cu trimitere la Brasserie du pêcheur și Factortame, paragr. 90).Astfel, și în cadrul reparației prejudiciului, condițiile stabilite de legislațiile naționale nu pot fi mai puțin favorabile decât cele referitoare la acțiuni asemănătoare de drept intern (principiul echivalenței) și nici concepute astfel încât să facă, în practică, imposibilă sau excesiv de dificilă obținerea reparării prejudiciului (principiul efectivității)[44].

Apoi, în ceea ce privește diligența, Curtea a observat că, pe de o parte, există un principiu general comun sistemelor juridice ale statelor membre, potrivit căruita persoana vătămată, cu riscul de a trebui să suporte ea însăși prejudiciul, trebuie să dea dovadă de o diligență rezonabilă pentru a limita întinderea prejudiciului[45] dar, pe de altă parte, este contrar principiului efectivității să se impună persoanelor vătămate să recurgă în mod sistematic la toate căile legale aflate la dispoziția lor, în condițiile în care aceasta ar provoca dificultăți excesive sau nu li s‑ar putea impune în mod rezonabil.[46] Cu privire la această diligență, se poate argumenta că o astfel de obligație ar impune în sarcina particularului de a invoca, a priori introducerii acțiunii în despăgubire, incidența normelor de drept UE în cauza aflată pe rolul autorităților naționale, administrative sau jurisdicționale, cum de altfel argumentează și instanța supremă din Ungaria într-o cauză reliefată în Reflets nr. 2/2014[47]. Totuși, în materia protecției consumatorului de credite garantate ipotecar, directiva 93/13/CEE impune obligația instanței de a invoca din oficiu toate apărările ce pot fi conferite conform dreptului Uniunii (a se vedea partea a II-a a acestui articol).

Last but not least, Curtea a statuat că dreptul Uniunii nu exclude în niciun caz ca răspunderea statului să poată fi angajată în condiții mai puțin restrictive în temeiul dreptului național[48]. Considerăm însă că nu este cazul în România, având în vedere dispozițiile mai restrictive ale articolului 96 din Legea nr. 303/1994, dispoziții pe care judecătorul va fi îndreptățit să le înlăture de la aplicare în cazul în care va fi sesizat cu o acțiune în despăgubire pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare vădite și care au dus la nerespectarea dreptului Uniunii aplicabil în materie.

V. Concluzii:

Prin acest articol sperăm că am arătat maniera în care statul poate fi chemat să răspundă pentru eventuala slabă pregătire a instanțelor în interpretarea și aplicarea dreptului Uniunii, cu precădere în situațiile în care s-a stabilit, definitiv și irevocabil, că dacă o clauză privește prețul unui credit, atunci ea nu poate fi supusă analizei pe fond a caracterului său abuziv, indiferent de posibilitatea ca ea să nu fi fost redactată într-o manieră clară și inteligibilă. De asemenea, sperăm ca prin acest articol să oferim puțin ajutor debitorului care și-a văzut declarat drept inadmisibil apelul la încheierea de încuviințare a executării silite, deși există, începând cu data de 17 iulie 2014, jurisprudență a Curții de Justiție în sens contrar. Evident, articolul poate fi util și pentru a atrage răspunderea autorităților administrative care nu respectă, prin deciziile pe care le adoptă, dreptul Uniunii aplicabil în materie, începând cu cele din domeniul sănătății și continuând cu cele din materia fiscală dar și, de ce nu, pentru a chema în instanță Parlamentul sau Guvernul pentru maniera în care au înțeles să implementeze (sau să nu acționeze), prin măsuri legislative, dreptul Uniunii, mai ales în perioada de grație existentă de la momentul adoptării unei directive și până la expirarea termenului limită pentru transpunere. În fine, chiar dacă aceste acțiuni riscă să fie respinse de către judecătorul-coleg al celui care trebuie să fie tras la răspundere, astfel de acțiuni vor reprezenta dovada ce poate fi înaintată ulterior Comisiei pentru a dispune o acțiune în baza articolului 258 TFUE – cum de altfel a fost cazul în Italia.


[1] A se vedea cauza C-318/13 pendinte sau C-160/14 pendinte.
[2] Hotărârea în C-244/13, paragr. 49 cu trimitere la Hotărârea Francovich și alții, EU:C:1991:428, punctul 35, Hotărârea Brasserie du pêcheur și Factortame, C‑46/93 și C‑48/93, EU:C:1996:79, punctul 31, precum și Hotărârea British Telecommunications, C‑392/93, EU:C:1996:131, punctul 38).
[3] A se vedea, de exemplu, situația de fapt din Hotărârea C-356/05, paragr. 41-43.
[4] Pentru un astfel de exemplu, a se vedea situația de fapt din C-379/09 și în special punctele 124-127 din Concluziile Avocatului general.
[5] Din cauza domeniului de aplicare ratione temporis a dreptului UE, se înțelege că ne referim doar la creditele semnate după aderarea României la Uniunea Europeană, și anume după 1 ianuarie 2007.
[6] Hotărârea din 25 noiembrie 2010, C-429/09, ECLI:EU:C:2010:717.
[7] A se vedea în acest sens Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich și alții, C‑6/90 și C‑9/90, Rec., p. I‑5357, punctul 35, Hotărârea din 5 martie 1996, Brasserie du pêcheur și Factortame, C‑46/93 și C‑48/93, Rec., p. I‑1029, punctul 31, precum și Hotărârea din 26 ianuarie 2010, Transportes Urbanos y Servicios Generales, C‑118/08, Rep., p. I‑635, punctul 29.
[8] În mod excepțional, analiza unei încălcări grave poate fi realizată nemijlocit de către Curtea de Justiție. În acest sens, a se vedea C-429/09, pct. 53 cu trimitere, prin analogie, la Hotărârea din 26 martie 1996, British Telecommunications, C‑392/93, Rec., p. I‑1631, punctul 41, precum și Hotărârea din 17 octombrie 1996, Denkavit și alții, C‑283/94, C‑291/94 și C‑292/94, Rec., p. I‑5063, punctul 49.
[9] “Curtea a precizat că principiul conform căruia un stat membru este ținut să repare prejudiciile cauzate particularilor prin încălcarea dreptului Uniunii care îi sunt imputabile este valabil pentru orice ipoteză privind încălcarea dreptului menționat și indiferent care ar fi organul aparținând acestui stat a cărui acțiune sau omisiune se află la originea încălcării obligațiilor, principiul amintit aplicându-se totodată, în anumite condiții speciale, organelor jurisdicționale” (Avizul nr. 1/09, paragr. 86 cu trimitere la Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler, C‑224/01, Rec., p. I‑10239, punctele 31 și 33-36, Hotărârea din 13 iunie 2006, Traghetti del Mediterraneo, C‑173/03, Rec., p. I‑5177, punctele 30 și 31, precum și Hotărârea din 12 noiembrie 2009, Comisia/Spania, C‑154/08, punctul 125).
[10] Trebuie menționat că cerința încălcării suficient de grave pare să fi fost înlocuită în cauzele din materia protecției sociale a lucrătorilor, în situația când avem lipsă de transpunere (și nu transpunere incorectă), cu necesitatea de a dovedi doar posibilitatea de identificare a conținutului acestor drepturi pe baza dispozițiilor directivei menționate (Hotărârea din 12 decembrie 2006, Test Claimants in the FII Group Litigation, C-446/04).
[11] Concluziile avocatului general prezentate în data de 8 noiembrie 2012, ECLI:EU:C:2012:701.
[12] Hotărârea din 14 martie 2013, C-420/11, ECLI:EU:C:2013:166, paragr. 44.
[13] Hotărârea din 17 iulie 2014, C-169/14, Banco Bilbao, ECLI:EU:C:2014:2099.
[14] Un alt exemplu ar fi faptul că Hotărârea Aziz confirmă faptul că directiva 93/13/CEE conferă dreptul debitorului de a invoca drept motiv de opoziție la executare caracterul abuziv al clauzelor conținute în contractul ce constituie titlu executoriu. (a se vedea Luarea de poziție a Avocatului general în Banco Bilbao, pct. 33)
[15] Încălcarea suficient de gravă nu trebuie înțeleasă ca însemnând de fapt cerința unei încălcări grave, precum a lasat de înțeles instanța supremă de contencios administrativ din Franța în cauza Gestas, rezumată în Reflets nr. 3/2008, la p. 19.
[16] Hotărârea Curții în C-409/09, paragr. 51 cu trimitere la Hotărârea Brasserie du pêcheur și Factortame, citată anterior, paragr. 57, Hotărârea din 28 iunie 2001, Larsy, C‑118/00, Rec., p. I‑5063, paragr. 44 și Hotărârea Köbler, paragr. 56. În Brasserie, Curtea a statuat: „o încălcare a dreptului comunitar este în mod vădit gravă atunci când aceasta a continuat în pofida pronunțării unei hotărâri care constată încălcarea pretinsă a unei hotărâri preliminare sau a unei jurisprudențe consacrate a Curții în materia respectivă din care rezultă caracterul nelegal al comportamentului în cauză.”
[17] Această hotărâre nu este tradusă în mod oficial în limba română, nefăcând parte din hotărârile istorice considerate a fi importante (a se vedea secțiunea Jurisprudență istorică de pe pagina Curia).
[18] Curtea decide, în paragr. 56 din Kobler, următoarele: En tout état de cause, une violation du droit communautaire est suffisamment caractérisée lorsque la décision concernée est intervenue en méconnaissance manifeste de la jurisprudence de la Cour en la matière.
[19] De asemenea, o încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii este prezentă atunci când instanța de recurs refuză în mod arbitrar să trimită întrebări preliminare Curții de Justiție, neinvocând sau invocând în mod vădit eronat excepțiile Cilfit.
[20] Pentru o astfel de situație de fapt, a se vedea cauza de pe rolul instanțelor din Marea Britanie, redată în franceză în Reflets nr. 3/2012, la p. 21-22.
[21] Concluziile din 15 mai 2014, C-318/13, X, ECLI:EU:C:2014:333.
[22] Hotărârea Robins și alții, C‑278/05, EU:C:2007:56, paragr. 72.
[23] Hotărârea Synthon, C-452/06, ECLI:EU:C:2008:565, paragr. 39.
[24]Cu privire la această obligație, a se vedea G. Zanfir, M. Mazilu-Babel, Directiva – instrument de interpretare a dispozițiilor normative interne, Pandectele Române, nr. 5/2013, cu partea introductivă publicată și pe JURIDICE.ro.
[25] Hotărârea din 25 ianuarie 2007, C-278/05, paragr. 81.
[26] A se vedea și Concluziile Avocatului general în C-278/05, punctele 98-100.
[27] A se vedea Concluziile din C-446/04, pct. 138 cu trimitere la Concluziile din C-397/98 și C-410/98, pct. 56 dar și Hotărârea Curții în C-470/04, paragr. 66.
[28] Hotărârea din 28 iunie 2001, Larsy, C-118/00, paragr. 43 și urm.
[29] Concluziile prezentate la 13 iulie 2006 în Robinson și alții, C-278/05, nota de subsol nr. 33.
[30] Pe de altă parte, considerăm că exonerarea rămâne validă în cazul erorii de drept a altor autorități publice, autorități ce nu pot apela la dialogul cu instanța de la Luxembourg.
[31] Hotărârea Brasserie du pêcheur și Factortame dar și Concluziile Avocatului General în C-94/10, punctele 79-81, confirmate de Curte.
[32] Aplicația nr. 20082/02.considerăm că o astfel de cauză ar trebui tradusă și în limba română.
[33] Cu trimitere la Hotărârea din 16 decembrie 1976, Rewe‑Zentralfinanz și Rewe‑Zentral, 33/76, Rec., p. 1989, punctul 5, Hotărârea din 13 martie 2007, Unibet, C‑432/05, Rec., p. I‑2271, punctul 43, și Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact, C‑268/06, Rec., p. I‑2483, punctul 46.
[34] Acesta este și cazul României.
[35] Jurisprudența Francovich a reprezentat și unicul temei juridic, necesar și suficient, în baza căruia instanța supremă din Portugalia a acceptat introducerea pe rol a unei astfel de acțiuni – decizia nr. 07A3954 din 27.11.2007, cu rezumat în franceză în Reflets nr. 2/2008, la p. 24.
[36] Hotărârea din 3 ianuarie 2014, menționată cu un rezumat în limba franceză, în Reflets nr. 1/2014, la p. 16-17.
[37] În ceea ce privește momentul de la care curge termenul de prescripție, a se vedea decizia instanței din Koln, din data de 2 iunie 2005, cu rezumat în franceză în Reflets nr. 2/2005, la p. 8-9.
[38] În cazul în care acest prejudiciu a fost cauzat prin măsuri de ordin intern luate de acesta din urmă cu încălcarea dreptului Uniunii.
[39] În Italia însă, judecătorul suprem de contencios administrativ a stabilit existența unei răspunderi obiective doar în cazul în care marja de apreciere a statului este inexistentă, respectiv în situațiile în care dispozițiile în cauză pot fi aplicate în mod direct. (a se vedea Decizia nr. 482 din 23 ianuarie 2012, cu un rezumat în franceză în Reflets nr. 1/2012, pp. 23-25). Pentru răspunderea obiectivă în cazul unei transpuneri întârziate a unei directive, a se vedea decizia instanței supreme de drept comun din Italia, din data de 9 noiembrie 2011, cu rezumat în franceză în Reflets nr. 1/2012, p. 25. De asemenea, pentru răspunderea pecuniară a Italiei ca urmare a lipsei de acțiune a puterii legislative, a se vedea decizia nr. 3283 din 12/02/2008, cu rezumat în franceză în Reflets nr. 3/2008.
[40] A se vedea și nenumăratele excepții de neconstituționalitate invocate în legătură cu acest alineat, și respinse repetitiv de Curtea Constituțională a României (decizia nr. 277/2007, nr. 1052/2007, nr. 182/2008, 1406/2008 sau 1269/2009).
[41] A se vedea și întrebarea din cauza C-160/14, Ferreira da Silva e Brito și alții, pendinte: Se opune dreptul comunitar și, în special, principiile dezvoltate de Curtea de Justiție a Comunităților Europene în Hotărârea Köbler privind răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin nerespectarea dreptului comunitar de către o instanță naționalăale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac ulterioare, aplicării unei norme naționale care impune anularea prealabilă a hotărârii care cauzează prejudicii drept temei pentru solicitarea de despăgubiri îndreptată împotriva statului?
[42] Hotărârea C-379/10, disponibilă doar în limba franceză sau italiană.
[43] În Concluziile domnului avocat general Wahl în C-371/12, dreptul la acoperirea și a prejudiciului moral este ridicat la rangul de principiu universal de drept (punctul 39) – menționate și în Top 10 concluziile prezentate în fața Curții de Justiție în 2013.
[44] Hotărârile: Köbler, paragr. 58, Test Claimants in the Thin Cap Group Litigation, C‑524/04, paragr. 123, sau Transportes Urbanos y Servicios Generales, paragr. 31.
[45] Hotărârea din 19 mai 1992, Mulder și alții/Consiliul și Comisia, C‑104/89 și C‑37/90, Rec., p. I‑3061, punctul 33, Hotărârea Brasserie du pêcheur și Factortame, paragr. 85, precum și Hotărârea Danske Slagterier, paragr. 61.
[46] Hotărârea Danske Slagterier, C-445/06, paragr. 62.
[47] A se vedea pagina 29-30.
[48] Hotărârea Test Claimants in the Thin Cap Group Litigation, paragr. 115 și jurisprudența citată.


Mihaela MAZILU-BABEL
Doctorand, Facultatea de Drept și Ştiințe Sociale, Universitatea din Craiova


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Au fost scrise până acum 5 de comentarii cu privire la articolul “Despre răspunderea pecuniară a statului pentru nerespectarea dreptului Uniunii și protecția consumatorului de credite garantate ipotecar”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Erata: În articol se menționează că instanța din Sofia a admis cererea întemeiată pe articolul 4 alin. (3) TUE. Corect este, raportat la terminologia din România, să menționăm că cererea a fost considerată admisibilă în temeiul articolului 4 alin. (3) TUE, fiind ulterior respinsă ca nefondată, în sensul că una din condițiile jurisprudenței Francovich nu a fost îndeplinită. Mulțumesc domnului avocat prof. univ. dr. Gheorghe Piperea pentru indicarea acestei erori/inexactități care a fost observată prin citirea sursei indicate în articol.

  2. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Astăzi, 3 septembrie 2014, Curtea a răspuns, raportat la răspunderea Francovich, la o cauză pe care o menționăm în articol (cauza X, C-318/13):

    45 În ceea ce privește prezenta cauză, se impune a releva trei elemente care trebuie luate în considerare pentru a răspunde la întrebarea dacă dispozițiile dreptului național în cauză trebuie considerate o încălcare „suficient de gravă” a articolului 4 alineatul (1) din Directiva 79/7.

    46 În primul rând, întinderea principiului egalității de tratament enunțat la articolul 4 alineatul (1) din directiva menționată și interpretarea acestuia nu au făcut până în prezent obiectul unei hotărâri a Curții. În plus, încălcarea dreptului Uniunii care îl privește pe X, constatată mai sus, nu s‑a concretizat decât în anul 2008, prin hotărârea definitivă a vakuutusoikeus.

    47 În al doilea rând, nici reglementarea finlandeză în discuție în litigiul principal, nici vreo altă reglementare națională nu sunt vizate în prezent de vreo acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE pentru încălcarea articolului 4 alineatul (1) din Directiva 79/7.

    48 Trebuie remarcat, în al treilea rând, că, în ceea ce privește actele adoptate de legiuitorul Uniunii care vizează punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei, prin articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2004/113 s‑a acordat statelor membre posibilitatea de a autoriza, înainte de 21 decembrie 2007, diferențe proporționale în materie de prime și de prestații pentru cei asigurați în cazul în care sexul reprezintă un factor determinant în evaluarea riscurilor, pe baza unor date actuariale și statistice pertinente și precise. În plus, la articolul 9 alineatul (1) litera (h) din Directiva 2006/54, deși a decis că anumite norme din domeniul regimurilor profesionale de securitate socială care au la bază criteriul sexului sunt contrare principiului egalității de tratament, legiuitorul Uniunii a prevăzut totuși printre derogările de la principiul respectiv, în anumite cazuri, utilizarea de factori actuariali diferiți în funcție de sex.

    49 În ceea ce privește prima dintre aceste dispoziții, Curtea a statuat, la 1 martie 2011, la punctul 32 din Hotărârea Association belge des Consommateurs Test‑Achats și alții (EU:C:2011:100), că a permite statelor membre să mențină, nelimitat în timp, o derogare de la regula primelor și a prestațiilor unisex contravine realizării obiectivului egalității de tratament între femei și bărbați, obiectiv pe care îl urmărește Directiva 2004/113, precizând că dispoziția respectivă, ca urmare a caracterului său discriminatoriu, trebuie considerată nevalidă.

    50 Având în vedere elementele care precedă, revine instanței naționale sarcina de a stabili dacă, în speță, încălcarea dreptului Uniunii trebuie considerată „suficient de gravă”.

    Pentru întreg cuprinsul hotărârii, a se vedea aici.

  3. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Consider că prezintă pertinență pentru acest articol și Concluziile Avocatului general în C-160/14 (cauză menționată de altfel și în cuprinsul articolului):

    „1) Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități, trebuie interpretat în sensul că noțiunea de transfer de unități este aplicabil și în situația în care o întreprindere care își desfășoară activitatea pe piața curselor charter este dizolvată prin decizia acționarului său majoritar, care este ea însăși o întreprindere care își desfășoară activitatea în domeniul aviației și care, în contextul lichidării primei întreprinderi:

    – se substituie societății dizolvate în contractele de leasing de avioane și în contractele aflate în curs de executare pentru curse charter încheiate cu operatori turistici;

    – desfășoară activități efectuate anterior de societatea dizolvată;

    – reintegrează o parte dintre lucrătorii detașați până atunci la societatea dizolvată și îi încadrează în funcții identice;

    – primește echipamente de dimensiuni mici de la societatea dizolvată.

    2) Articolul 267 al treilea paragraf TFUE trebuie interpretat în sensul că o instanță națională ale cărei decizii nu pot fi supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, cum este Supremo Tribunal de Justiça (Curtea Supremă, Portugalia), avea obligația, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, să sesizeze Curtea cu o trimitere preliminară.

    3) În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, dreptul Uniunii, și în special jurisprudența rezultată din Hotărârea Köbler (C-224/01, EU:C:2003:513), trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național privind răspunderea statului care condiționează dreptul la repararea prejudiciului de anularea prealabilă a deciziei cauzatoare de prejudicii.”

    Pentru întreg cuprinsul concluziilor publicate în data de 11 iunie 2015, a se vedea aici.

    • Curtea a statuat:

      3) Dreptul Uniunii și în special principiile enunțate de Curte în materie de răspundere a statului pentru prejudiciile cauzate particularilor printr‑o încălcare a dreptului Uniunii săvârșită de o instanță națională ale cărei decizii nu pot fi supuse niciunei căi de atac în dreptul intern trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care impune, drept condiție prealabilă, anularea deciziei cauzatoare de prejudicii pronunțate de această instanță, în condițiile în care o astfel de anulare este, în practică, exclusă.

  4. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Iar pentru răspunderea statului pentru activitatea legislativă a propriului parlament, a se vedea hotărârea din C-98/14 din data de 11 iunie 2015 (azi). Redăm partea din dispozitiv pertinentă pentru acest articol:

    5) Articolul 56 TFUE are drept obiect să confere drepturi particularilor, astfel încât încălcarea sa de către un stat membru, inclusiv prin activitatea sa legislativă, dă naștere unui drept al particularilor de a obține de la acel stat membru repararea prejudiciului suferit ca urmare a acestei încălcări, cu condiția ca încălcarea menționată să fie suficient de gravă și să existe o legătură de cauzalitate directă între încălcarea menționată și prejudiciul suferit, aspect a cărui verificare revine instanței naționale.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.