« Secţiuni « Arii de practică « BusinessProtectiveLitigation
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 

Aspecte privind competenţa procurorului militar
02.09.2014 | Alexandra LĂNCRĂNJAN, Radu SLĂVOIU

JURIDICE - In Law We Trust

În mediul juridic s-au manifestat, odată cu intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, opinii divergente asupra competenței procurorului militar în efectuarea urmăririi penale în cauze cu participație penală, atunci când unii dintre participanți au calitatea de militari iar ceilalți sunt civili, într-o primă opinie susţinându-se existenţa competenţei parchetului militar pentru toţi participanţii doar în cazul în care militarul săvârşeşte fapta în calitate de autor şi într-o a doua opinie susţinându-se existenţa competenţei parchetului militar pentru toţi participanţii, indiferent de forma de participaţie a militarului la comiterea faptei.

Controversele au fost determinate de două dispoziții legale, anume:
– art. 56 alin. (4) C. proc. pen., conform căruia în cazul infracţiunilor săvârşite de militari urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul militar;
– art. 56 alin. (5) C. proc. pen., potrivit căruia procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secțiilor militare ale parchetelor efectuează urmărirea penală potrivit competenței parchetului din care fac parte, față de toți participanții la săvârșirea infracțiunilor comise de militari, urmând a fi sesizată instanța competentă, potrivit art. 44.

Sfera de aplicare a normei prevăzute de art 56 alin. (4) C. proc. pen

Conform definiţiei din Dicţionarul explicativ al limbii române, termenul de „militar” este aplicabil oricărei persoane care face parte din cadrele armatei sau care își face stagiul militar. Conform dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 actualizată, prin cadre militare, în sensul prezentei legi, se înţelege cetăţenii români cărora li s-a acordat grad de ofiţer, maistru militar sau subofiţer, în raport cu pregătirea lor militară şi de specialitate, în condiţiile prevăzute de lege.

Raţiunea competenţei speciale în faza de urmărire penală în cazul militarilor

Analizând dispoziţiile art 56 alin. (4) C. proc. pen. se poate lesne observa că, în cazul militarilor, determinarea competenţei în faza de urmărire penală este raportată strict la calitatea persoanei, competenţa în cazul militarilor nefiind distinctă în funcţie de natura infracţiunii (infracţiuni de serviciu şi infracţiuni care nu au legătură cu activitatea profesională a militarului), natura infracţiunii fiind determinantă doar raportat la gradul parchetului militar competent să efectueze urmărirea penală. Necesitatea efectuării urmăririi penale în cazul militarilor de către un procuror militar are raţiuni de ordin practic, psihologic şi de securitate a informaţiilor, fiind strâns legată şi de celeritatea pe care întregul proces penal trebuie să o aibă în cazul persoanelor cu atribuţii în sistemul de apărare naţională.

Înţelesul şi întinderea sintagmei „infracţiuni săvârşite de militari”

Conform articolului 174 C. pen., prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice. Raportând norma de drept procesual penal la dispoziţiile art. 174 C. pen., reiese că militarul a săvârşit o infracţiune când, în sens material, acţiunile sau inacţiunile sale sunt incriminate de o normă de drept penal material, în formă consumată sau tentată şi când, în sens personal, militarul a avut o contribuţie care se poate încadra în definiţiile legale ale noţiunilor de “autor”, “coautor”, “instigator” sau “complice”, atât timp cât fapta este pedepsită de legea penală[1]. Astfel, urmărirea penală va fi efectuată în mod obligatoriu de către procurorul militar ori de câte ori o persoană aparţinând categoriei “cadrelor militare” a efectuat acţiuni sau inacţiuni ce sunt incriminate de legea penală, în orice formă de participaţie şi indiferent de contribuţia concretă pe care acesta a avut-o la comiterea faptei sau de calitatea celorlalte persoane care au participat la săvârşirea infracţiunii.

Sfera de aplicare a competenţei procurorului militar în cazul civililor care au săvârşit infracţiunea alături de militar

Conform art. 56 alin. (5) C. proc. pen., procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secţiilor militare ale parchetelor efectuează urmărirea penală, potrivit competenţei parchetului din care fac parte, faţă de toţi participanţii la săvârşirea infracţiunilor comise de militari.

În cazul în care militarul săvârşeşte infracţiunea alături de alţi military, dispoziţiile art. 56 alin. (5) C. proc. pen. nu ridică nicio problemă teoretică, având în vedere că pentru fiecare dintre participanţi competenţa parchetului militar este atrasă de calitatea pe care infractorul o are la momentul comiterii faptei.

În cazul în care militarul săvârşeşte fapta împreună cu civili, modalitatea de redactare a dispoziţiilor art 56 alin. (5) C. proc. pen. pune aparente probleme privind întinderea competenţei procurorului militar în cazul civililor care au participat împreună cu militarul la săvârşirea faptei.

S-a exprimat o primă opinie în sensul că procurorul militar va efectua urmărirea penală doar în cazul în care militarul este autor al infracţiunii, iar civilii sunt participanţi în sens restrâns, respectiv coautor, complice sau instigator[2].

Într-o altă opinie, procurorul militar va efectua urmărirea penală ori de câte ori militarul a săvârşit o infracţiune, indiferent de contribuţia sa la comiterea acesteia, competenţa parchetului militar fiind prorogată şi cu privire la civilii care au participat la săvârşirea infracţiunii alături de militar.

În opinia noastră, în toate cazurile în care un militar – indiferent de contribuția sa – participă la săvârşirea unei infracţiuni alături de civili, competenţa în ceea ce priveşte efectuarea urmăririi penale pentru toate persoanele care au săvârşit infracţiunea revine parchetului militar.

Un prim argument în susţinerea acestei opinii o constituie definiţia legală a noțiunii de “săvârşirea unei infracţiuni”, coroborată cu principiul interpretării şi aplicării unitare a normelor de drept penal şi procesual penal, acolo unde legea nu distinge în mod expres. Astfel, ţinând cont de faptul că prin săvârşirea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice, precum şi de faptul că atunci când există definiţii legale ale sintagmelor utilizate în normele de drept penal material sau drept procesual penal înţelesul termenilor va fi exclusiv acela prevăzut de lege (interpretarea oficială), se poate cu uşurinţă trage concluzia că sintagma utilizată în cuprinsul art. 56 alin. (4) C. proc. pen. şi art. 56 alin. (5) C. proc. pen., – “săvârșirea infracţiunilor comise de militari” – se va interpreta în sensul definiţiei legale prevăzute de art. 174 C. pen., respectiv săvârşirea în calitate de autor a unei fapte prevăzute de lege sau participarea la faptă în calitate de coautor, complice sau instigator. Plecând de la definiţia legală a sintagmei “săvârşirea unei infracţiuni”, prin interpretarea sistematică a normei generale prevăzute în art. 56 alin. (4) C. proc. pen. (care atribuie competenţa de efectuare a urmăririi penale parchetului militar) cu prevederile art 56 alin. (5) C.proc. pen. (privind competenţa de efectuare a urmăririi penale în cazul civililor care au săvârşit fapta împreună cu un militar) reiese că parchetul militar va fi competent să efectueze urmărirea penală și faţă de civilii care au participat la săvârşirea infracţiunii, indiferent dacă în concret militarul a avut calitatea de autor, coautor, complice sau instigator.

Un alt argument în susţinerea efectuării urmăririi penale de către parchetul militar în mod unitar faţă de toate persoanele care au participat la comiterea infracţiunii, indiferent de calitatea de militar sau civil şi fără distincţie în funcţie de forma de participaţie a militarului, îl constituie principiile de desfăşurare a urmăririi penale, scopul pentru care urmărirea penală ar trebui să fie efectuată în mod unitar de către acelaşi parchet şi celeritatea pe care această fază a procesului penal trebuie să o îndeplinească. În acest sens, însuşi legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 43 alin. (2) C. proc. pen. că una dintre situaţiile în care cauzele pot fi reunite este determinată de participarea a două sau mai multe persoane la comiterea faptei. Raţiunea acestei opţiuni este strâns legată de analiza globală şi coordonată a situaţiei de fapt, celeritatea procesului penal, evitarea soluţiilor contrare sau divergente în cazul participaţiei, necesitatea soluţionării pe cât posibil a cauzelor într-un mod unitar şi în aceeaşi perioadă de timp, atât în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată. În plus, cel puţin în mod teoretic, se poate imagina ipoteza comiterii unei infracţiuni în care disjungerea cauzei şi cercetarea participanţilor de către unităţi de parchet diferite ar aduce grave prejudicii modului de soluţionare a dosarului sau ar face aproape imposibilă aflarea adevărului, spre exemplu în cazul unui omor sau unor lovituri cauzatoare de moarte. Într-un astfel de caz, în care interesul justiţiei este cercetarea cauzei de acelaşi parchet, aplicând ipoteza stabilirii competenţei în funcţie de forma de participaţie a militarului, se ajunge în mod inevitabil fie la acceptarea imposibilităţii soluţionării cauzei şi aflării adevărului, fie la încălcarea competenţei după calitatea persoanei, având în vedere că legea nu prevede nicio ipoteză de excepţie de la prevederile art. 56 alin. (4) C. proc. pen., care să valideze efectuarea urmăririi penale a militarilor de către un parchet civil.

Un al treilea argument în sensul opiniei pe care o susținem se referă la implicațiile pe care le poate genera interpretarea noțiunii de ”săvârșire a unei infracțiuni” altfel decât o impune art. 174 C. pen.. Astfel, acceptând premisa că “fapta este comisă de militar” doar atunci când acesta acţionează în calitate de autor, se pot crea următoarele exemple practice:
– un general comite o infracţiune de omor în calitate de autor, fiind ajutat de un complice civil. Urmărirea penală va fi efectuată de către parchetul militar. Din coroborarea dispoziţiilor art. 44 alin. (4) şi (5) C. proc. pen. cu dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., cauza va fi judecată de Curtea de Apel, ca instanță civilă echivalentă în grad instanţei militare competente să judece infracţiunea comisă de general;
– în cazul în care aceeaşi faptă (omor) este comisă de un civil în calitate de autor, împreună cu un general în calitate de complice, ar rezulta ca infracțiunea nu a fost săvârșită de un militar, prin urmare nu ar atrage competența Curții de Apel, ci a instanței competente să judece cauza după criteriul material, adică Tribunalul. Se poate observa, în acest exemplu, că un general ar ajunge să fie judecat de un tribunal, eludându-se în mod evident normele de competență personală a instanței de judecată.

Un ultim argument în susţinerea opiniei privind competenţa parchetului militar pentru toţi participanţii, indiferent de forma de participaţie a militarului, îl constituie crearea unei situaţii discriminatorii în cazul aplicării diferențiate a normelor de procedură, după cum militarul este autor al infracţiunii sau nu. Aplicarea testului Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea art. 14 din Convenţie duce la concluzia că există o formă de tratament diferenţiată pentru situaţii similare, acest tratament nefiind nici justificat şi nici proportional cu scopul urmărit sau cu mijloacele utilizate. În ceea ce priveşte existenţa unor situaţii similare, în cazul săvârşirii oricărei infracţiuni, participanţii la comiterea acesteia se află în aceeaşi ipoteză, indiferent dacă militarul are calitate de autor, complice sau instigator, înţelegându-se că în oricare dintre variantele de participare civilii au comis o infracţiune alături de un militar, iar săvârșirea infracţiunii în mod necesar duce la derularea procesului penal, cu aplicarea tuturor normelor de procedură incidente în cauză.

În ceea ce priveşte diferenţa de tratament, prin aplicarea teoriei privind efectuarea urmăririi penale în cazul participanţilor civili de către parchetul militar doar în cazul în care militarul este autor, vom avea o ipoteză de lucru în care urmărirea penală pentru toţi participanţii se efectuează unitar de către parchetul militar competent. În mod surprinzător, în cazul în care militarul nu este autor, vom avea o altă ipoteză de lucru în care urmărirea penală va fi efectuată în mod obligatoriu de către parchetul civil pentru toate persoanele care nu au calitate de militar, cauza necesitând a fi disjunsă, în mod cert, de fiecare dată, cu privire la militar, acesta fiind cercetat de parchetul militar.

În ceea ce priveşte scopul urmărit prin crearea diferenţei de tratament şi justificarea obiectivă şi rezonabilă a acestei măsuri, indiferent de jocul de imaginaţie folosit, nu se poate ajunge la concluzia că, în mod legal şi prin utilizarea noţiunilor juridice, s-ar putea accepta existenţa unei justificări care să valideze standardul dublu de aplicare a normelor procesual penale, fiind evident că buna administrare a justiţiei, celeritatea procesului penal sau drepturile persoanelor cercetate nu pot fi luate în mod rezonabil în calcul (chiar acceptând oricare dintre justificările posibile ipotetic se ajunge la o diferenţă de tratament neproporţională cu scopul urmărit şi cu mijloacele folosite şi cu consecinţe nefavorabile fie pentru civilii care sunt cercetaţi de parchetul militar, fie pentru civilii care sunt cercetaţi în cauză disjunsă de către parchetul civil).

Raportat la crearea unui sistem discriminatoriu prin interpretarea neunitară a normelor de procedură, este relevantă Decizia nr. 610 din 20 iunie 2007 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. III alin. (2) şi (3) din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi[3]. În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate s-a învederat că dispoziţiile legale tranzitorii care permit cercetarea şi judecarea civililor de către instanţele militare, ulterior schimbării competenţei prin Legea nr. 356/2006, doar ţinând cont de faza procesuală, sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cu cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil.

În soluţionarea excepţiei, Curtea Constituţională a stabilit de principiu următoarele linii directoare în ceea ce priveşte competenţa justiţiei militare:
– ambele reglementări privind competenţa instanţelor militare în cazul civililor sunt conforme cu dispoziţiile Legii fundamentale;
– existenţa şi funcţionarea parchetelor şi instanţelor militare un contravin în niciun fel normelor şi principiilor constituţionale
– menţinerea în mod nejustificat a competenţei instanţelor militare şi, respectiv, a parchetelor militare în cauzele aflate în curs de urmărire penală sau de judecată la data intrării în vigoare a noii legi este vădit discriminatorie, nu prin raportare la legalitatea cercetării civililor de către parchetul militar, ci datorită faptului că au fost create două norme distincte, aplicabile în acelaşi moment, privind competenţa de cercetare pentru persoane care sunt în aceeaşi situaţie juridică, dată de acuzaţia de a fi săvârşit o infracţiune şi de lipsa calităţii de militar.

Considerăm că diferenţele de opinie în ceea ce priveşte sfera de aplicarea a dispoziţiilor art. 56 alin. (5) C. proc. pen. au fost generate în mare parte de modalitatea de interpretare a noţiunii de “participant” şi de conţinutul şi formele participaţiei penale, motiv pentru care este necesară clarificarea noţiunii de “participant”, a modalităţii de redactare a normei de procedură penală şi totodată a normelor de drept penal prevăzute de art. 46-48 C. pen.

În ceea ce priveşte formele pluralităţii de infractori, astfel cum au fost ele stabilite de doctrină şi jurisprudenţă, considerăm că – pentru ipoteza în discuţie – pluralitatea naturală şi pluralitatea constituită nu ridică probleme având în vedere calitatea de autor pe care o au toate persoanele participante în aceste cazuri. Singura formă de pluralitate care necesită clarificări este cea ocazională.

Participaţia penală (pluralitatea ocazională) este determinată de conjugarea a două sau mai multe persoane la comiterea faptei prevăzute de norma de drept penal material, această formă de pluralitate realizându-se atunci când, deşi o faptă poate fi săvârşită de o singură persoană sau de un număr determinat de persoane, ea este săvârşită de un număr mai mare de persoane decât acela care este necesar potrivit naturii faptei. Plecând de la această definiţie şi utilizând definiţia noţiunii de participant, în sens comun, ca “persoană care ia parte la realizarea unei acţiuni în comun, care participă la ceva”, se poate determina că atât autorul/coautorii cât şi instigatorul și complicele sunt participanţi la comiterea infracţiunii.

Modalitatea de redactare a titlului şi conţinutului Capitolului VI din Titlul II al Codului penal, “Autorul şi participanţii”, este strict raportată la conceptul de “participaţie penală” şi la determinarea conţinutului noţiunilor de “autor”, “coautor”, “complice” şi “instigator”, neavând vreo implicaţie juridică în ceea ce priveşte definiţia legală a noţiunii de “săvârşirea unei infracţiuni” şi cu atât mai puţin poate influenţa normele de competenţă materială din cuprinsul Codului de procedură penală.

Interpretând dispoziţiile art. 46 alin. (1) şi (2) C. pen., care prevăd că autorul este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală, iar coautorii sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea penală, coroborat cu dispoziţiile art. 47 C. pen. şi art. 48 C. pen., se poate lesne observa că titlul capitolului “autorul şi participanţii” nu a avut ca scop validarea ipotezei conform căreia autorul nu ar “participa” la infracţiune, deşi coautorii participă, şi nici ipoteza conform căreia “coautorii, complicele şi instigatorul” nu ar săvârşi infracţiunea. Este nerațional a se crede că, dacă fapta este comisă de autor și complice, doar complicele este participant, nu și autorul, dar dacă se comite de către doi coautori si un complice, toți sunt participanți. Modul de redactare al Capitolului VI din Titlu II al Codului penal precum şi al art. 174 C. pen., deşi poate deficitar şi confuz, a dorit doar a delimita autorul, ca persoană ce săvârşeşte în mod nemijlocit acţiunea incriminată, de persoanele care comit fapta prin alte acţiuni sau inacţiuni conexe elementului material al infracţiunii şi de a indica mecanismul de funcţionare a participaţiei penale prin raportare la existenţa unui număr mai mare de persoane care comit împreună infracţiunea şi care pot contribui la săvârşirea faptei în mod distinct şi prin activităţi ce nu se circumscriu neapărat activităţii specifice autorului. Cu alte cuvinte, rațiunea reglementării nu a fost aceea că niciodată autorul nu este participant la infracțiune, ci că există ipoteze când autorul comite singur fapta, fără determinare din partea vreunui instigator și fără ajutor din partea vreunui complice, în acest din urmă caz lipsind însăși participația; de altfel, doctrina penală a făcut constant diferențierea între noțiunile de ”autor” și ”autorat”. Împrejurarea că autorul este singurul pe care îl putem întâlni și în afara participației penale explică în realitate titlul Capitolului VI din Titlul II al Codului penal, “Autorul şi participanţii”[4].

Implicaţii ale jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia competenţei parchetelor militare

Competenţa justiţiei militare şi implicaţiile existenţei acestei forme de competenţă în materie penală, pentru civili, este un subiect care depăşeşte cadrul procesual penal, fiind tratat atât de Curtea Constituţională a României cât şi de instanţele internationale.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de la Strasbourg a analizat, în principal, implicaţiile competenţei militare în faza de judecată şi doar conex implicaţiile în faza de urmărire penală.

Relativ la competenţa instanţelor militare, Curtea a tratat în mod separat problema judecării militarilor de către instanţe astfel constituite şi problema judecării civililor de către instanţele militare, fie că această competenţă este determinată de participarea unui militar la comiterea infracţiunii, fie că este determinată de natura şi gravitatea infracţiunilor comise (în general cele care aduc atingere securităţii naţionale). Astfel, în cauze precum Incal contra Turciei, Gerger contra Turciei, Ocalan contra Turciei, Curtea a stabilit că, în sensul art. 6 din Convenţie, pentru a determina că o instanţă este independentă, membrii completului de judecată trebuie să fie în afara oricărei influenţe externe şi să garanteze că sunt imparţiali raportat la toate părţile implicate în litigiu. În ceea ce priveşte imparţialitatea, Curtea foloseşte un standard dublu de verificare: pe de o parte, încercând să determine convingerea personală a judecătorului şi cum influenţează soluţionarea cauzei, şi pe de altă parte prin verificarea existenţei garanţiilor din partea instanţei cu privire la imparţialitatea judecătorilor. În cauza Incal, Curtea a statuat că există un dubiu legitim cu privire la independența şi imparţialitatea instanţelor de securitate naţională existente în Turcia atât timp cât acestea aveau o componentă semi-militară (un judecător militar şi doi judecători civili), existența judecătorului militar putând determina o influenţă din exterior datorită ierarhiei în cadrul căreia îşi derula activitatea.

Pentru o privire de ansamblu asupra independenţei şi imparţialităţii instanţelor militare, relevantă în jurisprudenţa instanţei de contencios al drepturilor omului este o cauză pronunţată chiar împotriva României. În Maszni contra României (21 septembrie 2006)[5], Curtea a reţinut că, pentru a stabili dacă un tribunal poate fi considerat “independent” în sensul art. 6 par. 1, trebuie luate în calcul, în special, modul de desemnare şi durata mandatului membrilor săi, existenţa unei protecţii împotriva presiunilor din afară şi faptul de a şti dacă există sau nu aparenţa de independenţă. Curtea a apreciat că îndoielile nutrite de reclamantul civil în privinţa independenţei şi imparţialităţii instanţelor militare pot fi considerate justificate din punct de vedere obiectiv, atâta timp cât există caracteristici ale statutului judecătorilor militari care pot arunca o urmă de îndoială asupra independenţei şi imparţialităţii lor, judecătorii militari fiind ofiţeri de carieră, plătiţi de Ministerul Apărării, supuşi disciplinei militare şi promovarea lor fiind reglementată de dispoziţiile interne ale armatei. A constatat că puterea justiţiei penale militare nu ar trebui să se extindă la civili decât dacă există motive imperioase care justifică o asemenea situaţie şi dacă se sprijină pe o bază legală clară şi previzibilă. Existenţa acestor motive trebuie să fie demonstrată pentru fiecare caz, in concreto.

Având în vedere modificările legislative intervenite în normele de procedură naţionale odată cu intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., se constată că nu există, în ceea ce priveşte civilii, nicio posibilitate de a aduce atingere dreptului la un proces echitabil prin raportare la competenţa exclusivă a instanţelor civile, singurul punct de discuţie cu privire la aspectele de independență şi imparţialitate a instanţei militare fiind raportat la cazul militarului judecat de o astfel de instanţă.

În ceea ce priveşte parchetele militare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a analizat în mod direct încălcări ale art. 6 din Convenţie raportat la urmărirea penală efectuată de procurorul militar, dar a tratat în schimb, în mod conex (în cauze privind încălcări ale art. 2 şi 3 din Convenţie), statutul acestuia şi existența garanţiilor de independență şi imparţialitate.

În cauza Bursuc contra României (12 octombrie 2004)[6], analizând îndeplinirea standardului cerut de Convenţie în cazul anchetei efective, Curtea a statuat că independenţa procurorului militar care a condus ancheta asupra poliţiştilor poate fi pusă la îndoială, având în vedere prevederile interne în vigoare la data evenimentelor. Curtea sublinia în legătură cu acest aspect că, în conformitate cu Legea nr. 54/1993, procurorii militari sunt ofiţeri activi, ca şi poliţiştii (care la data evenimentelor făceau parte din structura militară), fapt ce are la bază principiul subordonării ierarhice; aceştia deţineau grade militare, beneficiau de toate privilegiile în acest domeniu şi răspundeau pentru încălcarea regulilor disciplinei militare. Curtea observa că, în baza acestei legături instituţionale, absenţa independenţei procurorului militar s-a concretizat, în speţă, în lipsa de imparţialitate în conducerea cercetărilor cu privire la poliţiştii acuzaţi.

Deşi nu există o jurisprudenţă a Curţii cu privire la statutul şi garanţiile oferite de parchetele militare, din analiza hotărârilor pronunţate în cauze privind modalitatea de funcţionare a justiţiei militare în general se poate trage concluzia că, în afara unor situații de excepţie, independența şi imparţialitatea magistraţilor pot fi diminuate prin apartenenţa acestora la sistemul de justiţie şi în acelaşi timp la sistemul ierarhic militar.

Cu toate acestea, putem constata că, în dreptul national şi cu precădere în faza de urmărire penală, procurorul militar are acelaşi statut, obligaţii, mod de recrutare şi promovare ca orice procuror civil, dispoziţiile privind drepturile, obligaţiile şi garanţiile procesului penal se aplică şi în cazul efectuării urmăririi penale de către parchetul militar, iar toate actele importante şi restrictive de drepturi precum şi soluţiile sunt cenzurate de instanța civilă.


[1] G. Antoniu (coordonator), Explicații preliminare ale noului Cod penal. Vol.II. Articolele 53 – 187, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 505.
[2] Al. Șinc, Limitele competenței parchetelor militare în cauzele în care urmărirea penală se efectuează și față de civili, www.juridice.ro.
[3] Decizia Curții Constituționale nr. 60 din 20 iunie 2007.
[4] M. A. Hotca (coordonator), Noul Cod penal. Note. Corelații. Explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 89.
[5] Cauza Maszni împotriva României.
[6] Cauza Bursuc împotriva României.


Procuror Alexandra LĂNCRĂJAN
Asist univ. drd. Radu SLĂVOIU

 
Secţiuni: Drept penal, Studii | Toate secţiunile
Cuvinte cheie: , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus
Gratuit pentru studenţi
Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD