Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
16 comentarii

Rolul procurorului în realizarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Probleme practice şi teoretice în desfăşurarea procedurii speciale prevăzute de NCPP
05.09.2014 | Ștefan Gheorghe DANIEL

Secţiuni: Drept penal, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

NOTĂ JURIDICE.ro: Tema articolului a făcut obiectul dezbaterii Acordul de recunoaștere a vinovăției pe Dezbateri juridice.

Rezumat

Articolul are ca scop principal lămurirea unor probleme ivite în desfășurarea acestei proceduri speciale în faza de urmărire penală. Au fost dezbătute aspecte referitoare la rolul procurorului ierarhic superior la încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, consecințele încheierii unui asemenea acord asupra prezumției de nevinovăție, posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă, precum și limitele între care se poate negocia pedeapsa ce urmează a fi aplicată inculpatului.

Instituţia acordului de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă un instrument important, oferit de legiuitor procurorului, menit să simplifice activitatea de urmărire şi să reducă durata procesului penal.

În ceea ce priveşte rolul procurorului ca organ de urmărire penală în desfăşurarea acestei proceduri speciale, trebuie făcută distincţie între diferitele forme de implicare, acesta fiind, pe de o parte, unul din iniţiatorii parcurgerii acestei proceduri speciale, iar, pe de altă parte, factorul cu cele mai multe responsabilităţi. Conform dispoziţiilor legale, procurorul este organul judiciar care „negociază” încheierea actului de recunoaştere a vinovăţiei, întocmeşte actul procedural ce conţine manifestarea de voinţă a părţilor implicate şi urmăreşte, prin înaintarea către instanţa de judecată competentă şi participarea la procedura necontradictorie în faţa acesteia, rezolvarea acţiunii penale.

Conform dispoziţiilor art. 478 alin. 1 din C. proc. pen., în cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul şi procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei. Din această prevedere legală pot fi trase două concluzii, şi anume: pe de o parte, la această procedură specială se poate apela doar în cursul urmăririi penale, în cursul judecăţii, în caz de recunoaştere a vinovăţiei fiind aplicabile dispoziţiile art. 375 C. proc. pen., (respectiv judecata cauzei într-o procedură simplificată, inculpatul beneficiind la aplicarea pedepsei de o reducere cu o treime a limitelor prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii sau de o reducere de o pătrime în cazul în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa amenzii), iar, pe de altă parte, iniţierea acordului poate avea loc numai după punerea în mişcare a acţiunii penale.

Această condiţie, privind necesitatea punerii în prealabil în mişcare a acţiunii penale ridică în practică un prim semn de întrebare cu privire la standardul probaţiunii cerut de lege în vederea aplicării acestei instituţiei. Astfel, în primă instanţă, procurorul, atunci când intenţionează să încheie cu persoana cercetată un acord de recunoaştere a vinovăţiei, trebuie să evalueze materialul probator administrat în cauză. În acest sens, cu toate că din dispoziţiile art. 480 alin. 2 din C. proc. pen. reiese că acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie atunci când din probele administrate rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului, ceea ce duce la concluzia că standardul probaţiunii poate fi mai redus decât cel necesar la pronunţarea unei hotărâri de condamnare, în mod temeinic şi legal procurorul trebuie să constate că există probe certe şi neechivoce. Iar procurorul trebuie să evalueze materialul probator în mod imperativ anterior iniţierii acestei proceduri şi anume încă din momentul punerii în mişcare a acţiunii penale. Aceasta deoarece din interpretarea dispoziţiilor ce reglementează condiţiile punerii în mişcare a acţiunii penale rezultă că, în speţă, trebuie să existe probe care să stabilească în mod clar existenţa faptei, a identităţii autorului acesteia şi a formei de vinovăţie. Astfel, conform art. 309 alin. 1 din C. proc. pen., acţiunea penală se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul din cazurile de împiedicare, prevăzute la art. 16 alin. 1 din acelaşi Cod. Această cerinţă este întărită şi de principiul obligativităţii punerii în mişcare a acţiunii penale, reglementat de art. 7 din C. proc. pen., precum şi de principiul prezumţiei de nevinovăţie, respectiv art. 4 din acelaşi act normativ conform căruia, după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului. Mai mult decât atât, nu poate fi trecută cu vederea nici împrejurarea că instanţa se va pronunţa asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei printr-o sentinţă, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 487, şi care are conţinutul unei veritabile hotărâri judecătoreşti de condamnare. Instanţa de judecată sesizată cu verificarea acordului încheiat va dispune una din soluţiile prevăzute la art. 396 alin. 2-4 din C. proc. pen. fără a mai administra probe suplimentare, ceea ce duce la concluzia că materialul probator pe care se întemeiază acest acord trebuie să formeze convingerea instanţei, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.

În concluzie, având în vedere argumentele menţionate anterior, procurorul de caz, chiar anterior iniţierii încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei cu autorul faptei, şi anume încă din momentul punerii în mişcare a acţiunii penale, trebuie să constate, în urma unui raţionament juridic aprofundat, că în cauză există probe din care să rezulte dincolo de orice îndoială întrunirea tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii cercetate, standardul probaţiunii fiind mult mai ridicat decât cel stabilit de sintagma „suficiente date”, folosită de legiuitor în art. 480 alin. 2 din C. proc. pen.

Momentul în care inculpatul află despre posibilitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei în cursul urmăririi penale este acela al aducerii la cunoştinţă a actului de inculpare şi a drepturilor corespunzătoare oferite de lege acestui subiect procesual. Astfel, potrivit art. 108 alin. 4 din C. proc. pen., organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei. Doar după acest moment, inculpatul poate apela la prerogativa sa de titular al acestei proceduri speciale.

Un alt semn de întrebare existent în practica organelor judiciare este legat de rolul procurorului ierarhic superior la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei între procurorul de caz şi inculpat. Se pune întrebarea numărului de avize necesare din partea procurorului ierarhic superior pentru iniţierea şi încheierea legală a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei. În practica şi doctrina de specialitate au fost exprimate două opinii principale. Prima dintre acestea susţine ideea că procurorul ierarhic superior trebuie să emită un singur aviz prealabil şi scris pentru ca acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între procurorul de caz şi inculpat şi îşi producă efectele vizate, acord care va fi înaintat ulterior instanţei pentru a fi supus controlului. Această opinie pleacă de la premisa că art. 478 alin. 2 din C. proc. pen. este un text de principiu, reluat ulterior în alin. 4 din aceeaşi dispoziţie legală. Cea de-a doua opinie, majoritară de altfel, susţine ideea conform căreia, pentru ca un acord de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între procuror şi inculpat să îşi producă efectele urmărite şi să fie admis de instanţa de judecată, este necesar ca procurorul ierarhic superior să emită două avize, unul anterior şi altul ulterior încheierii propriu-zise a „convenţiei” între cei doi „actori” principali. În soluţionarea acestei divergenţe de opinie, trebuie avute în vedere principiile de drept conform cărora dispoziţiile legii procesual penale sunt de strică interpretare – „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”. Aşadar, atât timp cât din dispoziţiile art. 478 alin. 4 din C. proc. pen. rezultă că limitele încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei se stabilesc prin avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior, iar, potrivit alin. 2, efectele acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt supuse avizului aceluiaşi organ ierarhic superior, rezultă că intenţia legiuitorului român a fost aceea a existenţei unei duble verificări din partea procurorului ierarhic superior în parcurgerea acestei proceduri speciale. Cu toate acestea, până la intervenţia legiuitorului în sensul clarificării intenţiei sale iniţiale, această dispută de interpretare ar trebui soluţionată în sensul arătat anterior. În ceea ce priveşte sancţiunea ce intervine în cazul lipsei unuia sau ambelor avize ale procurorului ierarhic superior, acte menţionate în art. 478 din C. proc. pen., din interpretarea dispoziţiilor art. 485 alin. 1, lit. a şi b din acelaşi Cod (care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa în urma verificării acordului de recunoaştere) rezultă că aceasta nu poate respinge acordul decât dacă constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 din Codul de procedură penală, nu şi a celor menţionate în art. 478. Prin urmare, instanţa sesizată cu judecarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu poate constata nelegala sa sesizare, atât timp cât nu sunt aplicabile dispoziţiile ce reglementează procedura desfăşurată în camera preliminară şi nici nu poate respinge acordul întrucât existenţa formalităţilor menţionate mai sus exced limitele analizei ce se poartă în faţa sa, în această procedură specială. Nimic nu împiedică însă procurorul ierarhic superior să infirme acest act, în cazul în care face aplicarea art. 304 din Codul de Procedură Penală, respectiv atunci când consideră motivat că acordul încheiat cu inculpatul nu este dat cu respectarea dispoziţiilor legale sau este neîntemeiat. De asemenea, se poate invoca sancţiunea nulităţii relative în condiţiile art. 282 C. proc. pen.

În practica parchetelor din cadrul Ministerului Public s-au cristalizat următoarele etape principale în desfăşurarea acestei proceduri speciale. Astfel, după exprimarea intenţiei de către unul dintre cei doi subiecţi arătaţi în art. 478 alin. 3 din C. proc. pen., în sensul desfăşurării procedurii încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul de caz întocmeşte un referat în care propune procurorului ierarhic superior încheierea „convenţiei penale” şi în care arată felul pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului, limitele între care intenţionează să poarte „negocierea”, precum şi forma de executare a acesteia ori soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. Procurorul ierarhic superior emite în acest sens, în prealabil şi în scris, un aviz în care arată în mod expres limitele între care se vor purta discuţii cu inculpatul în vederea încheierii acordului, şi anume limitele de pedeapsă, forma de executare a pedepsei asupra căreia se va ajunge la un consens ori, după caz, posibilitatea renunţării la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei. În doctrina de specialitate este vehiculată şi opinia conform căreia procurorul ierarhic superior arată în mod expres felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei prin acest aviz prealabil şi care va fi propusă inculpatului, fapt ce restrânge orice idee de negociere ce poate fi purtată de către procurorul de caz şi acesta din urmă. Cu toate acestea, opinia arătată mai sus nu poate fi primită atât timp cât, în art. 478 alin. 4 din C. proc. pen., legiuitorul foloseşte sintagma „limitele încheierii acordului” pentru a reglementa conţinutul acordului prealabil, iar art. 482 lit. h teza finală, care reglementează conţinutul acordului, conţine formularea „cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat”, ceea ce duce la concluzia purtării unei „negocieri” între aceste două părţi implicate, anterior parafării înţelegerii. Ulterior emiterii avizului prealabil de către procurorul ierarhic superior, se poartă o discuţie între procurorul de caz şi inculpat, care va fi asistat obligatoriu de către un apărător, ales sau desemnat din oficiu, în cadrul căreia se urmăreşte întrunirea unui consens având ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptării încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, precum şi asupra unei pedepse într-un cuantum precis, în limitele avizului, asupra formei de executare sau asupra oricărei alte soluţii cu privire la pedeapsă. Dacă în urma acestei „negocieri” se ajunge la un consens între cele două părţi implicate, procurorul de caz va întocmi acordul de recunoaştere a vinovăţiei în formă scrisă, în conţinutul căruia se vor regăsi elementele prevăzute expres de dispoziţiile art. 482 din C. proc. pen. În caz contrar, procurorul de caz întocmeşte un proces-verbal în care menţionează rezultatul negocierilor.

Un aspect important al dezbaterii ce se poartă între procuror şi inculpat este reprezentat de întinderea negocierii, rezultatul asupra căruia va fi întrunit consensul celor doi actori trebuie să respecte principiul legalităţii aplicării pedepsei şi al individualizării acesteia. Şi în această procedură specială, ca şi în cazul procedurii de judecată de drept comun, trebuie respectate principiile enumerate mai sus, negocierea nu trebuie în niciun caz purtată în afara legii ci trebuie să fie dirijată în limitele arătate de art. 74 alin. 1 din C. pen. Astfel, la stabilirea pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului, în cazul întrunirii acordului, trebuie să se ţină cont de criteriile generale de individualizare, menţionate în art. arătat mai sus, respectiv de gravitatea infracţiunii săvârşite şi de periculozitatea infractorului, de împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi de mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, de motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal şi, nu în ultimă instanţă, de nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială a autorului. Prin urmare, întrucât procurorul în sistemul nostru de drept este considerat un magistrat în adevăratul sens al noţiunii, nu numai că îşi supune întreaga activitate principiului legalităţii, dar trebuie să vegheze la respectarea acestuia şi la realizarea intereselor generale ale societăţii. În caz contrar, dacă la stabilirea pedepsei nu ar fi avute în vedere criteriile de individualizare arătate, s-ar putea ajunge la un refuz arbitrar din partea procurorului în ceea ce priveşte dreptul inculpatului de a accede la o astfel de procedură simplificată, care de altfel nu are nicio altă finalitate decât „cruţarea stresului” în care se găseşte acesta, respectiv scurtarea perioadei de incertitudine şi atingerea unui termen rezonabil al procedurii penale.

Ulterior încheierii acordului de recunoaştere şi semnării acestuia de către procurorul de caz, inculpat şi de către apărătorul acestuia, actul va fi înaintat procurorului ierarhic superior care va aviza efectele sale şi care îl va înainta instanţei de judecată pentru a fi verificat. În faţa instanţei de judecată sesizate cu verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, rolul procurorului este unul pur formal. Concluzia se desprinde din prevederile art. 484 alin. 2 din C. proc. pen. conform cărora instanţa se va pronunţa asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei în urma unei proceduri necontradictorii, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi a părţii civile, dacă este prezentă. Prin urmare, în această procedură specială, desfăşurată în faţa instanţei, nu se vor dezbate aspecte legate de faptă, vinovăţie şi încadrarea juridică, nefiind o procedură contradictorie, dar este obligatorie prezenţa şi ascultarea procurorului, inculpatului şi avocatului acestuia, ascultare care nu constituie o audiere propriu-zisă şi care va purta, în principal, asupra condiţiilor de admisibilitate a acordului şi, în secundar, supra pedepsei şi a modalităţii de executare.

În practică, se pune problema consecinţelor încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei asupra principiul prezumţiei de nevinovăţie şi asupra probatoriului administrat, atunci când infracţiunea ce face obiectul cercetărilor a fost săvârşită în forma participaţiei penale. Mai mult decât atât, se pune problema stabilirii în ce măsură declaraţia expresă a inculpatului ce intră în structura acordului încheiat cu procurorul, conform art. 482 lit. g din C. proc. pen., prin care cel dintâi recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, poate fi folosită ca mijloc de probă împotriva celorlalţi participanţi la săvârşirea infracţiunii. Răspunsul la aceste nelămuriri se găseşte în dispoziţiile art. 478 din C. proc. pen. conform căruia dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare faţă de mai mulţi inculpaţi, se poate încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei distinct cu fiecare dintre aceştia, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie recunoscută de lege în favoarea celorlalţi participanţi. Mai mult decât atât, chiar dacă legiuitorul foloseşte în conţinutul normei menţionate în paragraful precedent sintagma de „declaraţie expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei” aceasta nu poate fi folosită împotriva celorlalţi întrucât nu constituie un mijloc de probă reglementat de legea procesual penală. Mijloacele de probă ce pot fi folosite, din punct de vedere probatoriu, în cursul procesului penal sunt cele reglementate expres şi limitativ de art. 97 alin. 2 din C. proc. pen. În dispoziţia amintită se arată că, elementele de fapt aduse la cunoştinţa organelor judiciare de către inculpat, constituie probă ce poate fi obţinută prin mijlocul probatoriu al unei declaraţii de inculpat în condiţiile art. 107-110 din acelaşi act normativ. În concluzie, din corelarea celor două prevederi legale rezultă că declaraţia expresă a inculpatului prevăzută în structura acordului de recunoaștere a vinovăţiei nu constituie un mijloc de probă ce poate fi folosit la stabilirea situaţiei de fapt.

O altă problemă pe care procurorul o întâmpină cu ocazia aplicării acestei proceduri speciale este reprezentată de oportunitatea încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei cu inculpatul, procedură care, ca urmare a modificărilor legislative efectuate prin Legea nr. 255/2013, este în defavoarea acestuia, sub aspectul limitelor de pedeapsă între care se poartă individualizarea. Astfel, conform actualei reglementări, în cazul în care inculpatul nu ar încheia cu procurorul, în cursul urmăririi penale, un acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar în instanţă, în cursul judecăţii, ar recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa şi ar solicita, în temeiul art. 375 din C. proc. pen., ca judecata să aibă loc în condiţiile art. 374 alin. 4, respectiv numai în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, ar beneficia de o reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, respectiv o treime în cazul pedepsei închisorii şi o pătrime în cazul pedepsei amenzii. Prin urmare, inculpatul are posibilitatea, cel puțin teoretică, de a-i fi aplicată o pedeapsă sub limita specială prevăzută de lege în partea specială a C. pen. pentru infracţiunea săvârşită. În cursul urmăririi penale însă, chiar şi în cazul încheierii unui acord de recunoaştere, reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită nu este posibilă, negocierea purtându-se între limitele prevăzute în partea specială a C. pen. Într-o forma anterioară de reglementare a instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei, respectiv anterior adoptării Legii nr. 255/2013, se prevedea expres, în art. 480 alin. 3 din C. proc. pen., că inculpatul beneficiază, în caz de recunoaştere, de o reducere cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de o reducere cu o pătrime a limitelor de pedeapsă în cazul amenzii. În acest sens, în forma anterioară modificării menţionate, art. 485 alin. 1, lit. a din C. proc. pen. prevedea expres că instanţa, în urma admiterii acordului încheiat, va dispune condamnarea inculpatului la o pedeapsă ale cărei limite au fost reduse conform art. 480 alin. 3. Prin urmare, având în vedere că aceste dispoziţii au fost abrogate prin Legea nr. 255/2013, apelând la un raţionament de interpretare teleologică a prevederilor legale, rezultă că, actualmente, nu este posibilă o asemenea reducere a limitelor de pedeapsă, nici chiar de către instanţa sesizată cu verificarea acordului, intenţia legiuitorului român fiind în acest sens. Acest punct de vedere este susţinut şi de interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 108 alin. 4 din C. proc. pen. care reglementează aducerea la cunoştinţă a drepturilor procesual penale dobândite de inculpat ulterior punerii în mişcare a acţiunii penale. Conform normei arătate, organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei, iar în cursul judecăţii, posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoaşterii învinuirii. Prin urmare, dacă legiuitorul aminteşte de posibilitatea reducerii cu o treime a limitelor de pedeapsă doar ca urmare a recunoaşterii învinuirii în cursul judecăţii, putem susţine, în mod temeinic, că acest beneficiu nu este recunoscut inculpatului în aplicarea procedurii speciale ce formează obiectul analizei. Singurele argumente determinante pentru inculpat sunt reprezentate de scurtarea prezenţei sale în faţa organelor judiciare şi a duratei procesului penal, precum şi previzibilitatea pedepsei ce urmează a-i fi aplicată în cazul parcurgerii acestei proceduri speciale.

Procuror Ștefan Gheorghe DANIEL
Parchetul de pe lângă Judecătoria Bacău

Cuvinte cheie: , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

16 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti